Nu era nici un zgomot care să prevestească apropierea zilei și a
blestematei lumini .
Nici un semn , nici o mișcare , nici o clipire sau pâlpâire !
Nimic nu se mișca .
Totul – ce ciudat – părea înghețat în căldură !
Puțul cu Jgheab , stătea mai toată noaptea în înaltul cerului ,
prevestind apariția Vânătorului ,
Vânător ce avea să stăpânească cerul până spre Paște . Se apropia dar ieșirea
Vânătorului , iar el încă dormea în tindă. În casă era cald de te sufocai , iar
singura lor odaie , parcă era un cotlon în miez de iarnă , nu altceva ! Casa
asta al lui și al femeii lui , chiar așa făcută din ceamur , se încălzise peste
poate și parcă nu mai avea de gând să se răcorească vreodată : până și pimnița
era de acum fierbinte . Atât de fierbine , că nu ai mai fi putut păstra nimic
în ea : dacă ai fi avut ce ...
Teiul din preajma fântânii dăduse ceva frunze pe la Paște și stătuse așa
, înfrunzit , până începuse de’adevăratelea , vara și vipia . După aceea , îi
căzuseră toate și – parcă’ți era milă și de bietul copac – nu mai apucase să
înflorească și să-i înmirezmeze și pe ei ! În odaie , Ilinca lui dormea cu cei
doi copii ai lor ... I se rupea sufletul de mila lor ! Parcă toată ziulica
cereau de mâncare ! Iar când nu cereau , vorbeau despre mâncare !
Și Ilinca începuse la fel : numai la mâncare’i era gândul !
Ca și lui , de altfel !
Se vorbise cu Sile din spatele casei să meargă să pună niște lațuri în
pădure , iar când au ajuns acolo , au crezut că se mutase satul : unii săpau
după nu’ș ce rădăcini , alții cătau coajă ce copac de li se părea mai proaspătă
, dar cei mai mulți adunau iarbă , că din pădure li se părea mai grasă , iarbă
pe care o fierbeau și’i puneau sare și o mâncau așa ! Ori ghindă , când găseau
!
Vorbele nu mai încetau : ba că în
Stănilești fusese unul găsit mort după ce-și mâncase o opincă , ba că la
Vuțcani o familie a trăit o săptămână numa’ și numa’ lingând sare și bând apă ,
tot felul de nărozii ... da’ ce-l pusese pe el pe gânduri , fusese altceva . El
, de felul lui , respecta obiceiul și pe la biserică nu călca decât la
sărbătorile mari – era treaba femeii , lucru știut , cu pomeni , cu colive , nu
a bărbatului – dar acu’ , cu așa nenorocire , își zisese în sinea lui , că
poate avea dreptate popa Zăbală și totul se trăgea numa’ și numa’ de la
răutatea oamenilor , că prea se ținuseră numai de cele ale necuratului și nu
mai ascultaseră deloc de Domnul ! Așa că , de voie , de nevoie , se dusese și
el de câteva ori pe la biserică de stătuse smirnă la toată slujba cum nici
copil fiind , n-o făcuse . N-ar fi asta mare lucru , că de unde erau mai mult
femei , copii și bătrâni , acu nu mai încăpeai de câți bărbați și flăcăi
veniseră să-l asculte pe popa Zăbală !
Da !
Da’ pe el nu slujba’l răscolise și , nici credința care niciodată nu-l
dăduse afară din casă , ci , ceva ce spusese părintele după slujbă : adică ,
începuse să-i sfătuiască , să le zică nu doar pilde și ce zice la cartea sfântă
, începuse a le spune ce auzise și ce știa de pe la oamenii mai subțiri de prin
județ și din capitala de județ unde fusese să ceară ajutor , că-i mureau
credincioșii de foame ! Se vedea - și-i fuse milă – că-i era greu cu straiele
bisericești , cu toate odăjdiile și toate cele pe el , dar în timp ce asuda ,
păși între oameni iară aceștia se adunară în jurul lui ca păsările din poiată
pe lângă stăpân când le aruncă grăunțe și , dintr-o dată se făcuse liniște .
Popa , trăgând greu aer în piept – că parcă și aerul era năclăit de ceva –
văzând el ce liniște s-a lăsat și că oamenii așteaptă o vorbă izbăvitoare ori
măcar o veste bună din parte-i , lăcrimă , se șterse la ochi , își drese glasul
mai mult ca să treacă timpul și să-i treacă de plâns , iar când se liniști ,
zise :
-
Că nu e bine sau rău
care de la Dumnezeu să nu vină ! Că El a văzut marea răutate a oamenilor și
acum ne pune la încercare ! Iar dacă din această încercare cu bine om ieși , nu știm dacă Domnul nu o hotărî a ne da
alta !
-
Doamne ferește și apără
– babele se făcură pe dată auzite !
-
Oameni buni , știți că
fost-am la Huși , în speranța unui ajutor pentru satul nostru , că tare
năpăstuit mai este ! Oameni buni , m-a primit chiar domnul Prefect - și nu o
spun ca fală , ci ca voi să înțelegeți că statul știe și lucrează să ne ajute -
și m-am plâns domniei sale de sărăcia și foametea asta de la noi , iară dânsul
, om învățat și cu ani mulți în slujba țării , mi-a zis astfel : „În toată țara
a fost o secetă îngrozitoare ; nu este nicăieri de mâncare ; mor oamenii pe
capete ; nu este adevărat că în Oltenia este mai bine , că și acolo este secetă
; că statul nu mai dă voie să se meargă cu trenul decât cu permis de la poliție
; că cine este prins pe tren fără bilet și permis , face pușcărie ; că să stăm
liniștiți , că frații noștri sovietici or să ne trimită mii și mii de vagoane
de grâne , vagoane care din zi în zi trebuie să ne ajungă” . Păi , cam asta
mi-a zis să vă zic , și că specula este aspru pedepsită și că să avem răbdare
că lucrurile se îndreaptă ...
-
Păi murim de foame
Sfinția Ta , cât mama dracului să mai așteptăm , că și aștia comuniștii ... !?!
-
Șșșt , șșșt , babele
satului , îngrozite de spusele țăranului de lângă ușă , săriră să-i închidă
gura , să nu-l mai pomenească pe necuratul !
-
Nu huli fiule în
Sfântul Lăcaș , nu huli că mai bine n-ai face , ci doară mai rău ! Asta mi-a
spus , eu asta vă spun : și , deși nu ar trebui , vă mai spun ceva – mulțimea ,
cu fețe supte , cu ochi înfundați în fundul capului , desculță , îmbrăcată mai
mult în cămeși , piele și os , cu copii cu burta mare de foame atârnând de
poalele mamelor , făcu din nou tăcere – vă mai spun să vă păziți copiii ! Se
aude că în unele locuri au dispărut copii și că ar fi fost furați că să fie
mâncați !
La aste vorbe ale popii Zăbală se tot gândea el : se gândea și se măcina
în el , la gândul că este atât de flămând și de slăbit , că nici să-i apere pe
ai lui n-ar mai putea !
Se lumina bine de ziuă , se vedea dunga luminoasă cum se lățește
de-a’mprejurul ceriului și cum pălesc toate stelele . I se păru că aude un
zgomot : pasăre nu era , nici de curte nici de-a Domnului , că le mâncaseră de
mult , sălbăticiune iar nu putea fi , că și pe cele de ogradă și pe celelalte
le terminaseră de mult , târâtoare nici atât – îi veni a râde amintindu-și ce
sperietură trăsese Ilinca lui când se pomenise cu șarpele lângă ea , Doamne ,
ce mai râsese atunci , când își dăduse seama că femeia s-a speriat de un biet
șarpe de casă ! Râsese la început , apoi însă , când a văzut că din cauza
uscăciunii șerpii lăsau frica deoparte și veneau la fântâni , se așezase pe
vânat , iar de unde la început au cam strâmbat din nas , acum n-ar fi zis nu
unui șarpe cu capul retezat , despielițat , curățat și făcut la frigare ! Parcă
și simțea mirosul în nas , nu alta ...
-
Ilie !
-
Bă Ilie ! Era Sile ,
vecinul și prietenul lui .
-
Da bă Sile ! Ce-i ?
Ce-ai venit cu noaptea’n cap ?
-
Bă Ilie , am venit să
mă sfătuiesc cu tine , că ieri am aflat câte ceva și numai cu tine pun eu țara
la cale !
-
Păi ia zi Sile , ce te
doare ?
-
Măi Ilie , ieri m-am
dus la Prut , nu , nu la pescuit , că știu și eu ce-i acolo . Și cum ți-am
zis , m-am dus la Prut că aveam treabă cu nașu’ , știi tu că nașu’ meu a rămas
pe partea ailaltă . Așa ... și acu , dacă-i Prutu numa’ gropi cu noroi uscat –
ce mi-am zis - hai să văd cum o fi
dincolo , că poate la ăștia , roșiii , o fi altfel , că știi și tu ce ne-a tot
zis ăla de-a venit în sat , că puterea sovietică , că comuniștii , că sucită
că’nvârtită ... Hai să n-o mai lungesc ! Zici că la noi e rău ? Află că la noi
e bine : la ei , imediat ce-au venit
înapoi comuniștii , le-a luat tot , la recoltat stă cu pușca de-și strâng
ogorul și duc acasă numa’ cât au voie ! Jale mare , jale mare , că mă ruga să-l
iau pă ăla al lui , ăla cel mai micu’ ,
cică să-l iau să-l țiu aici măcar pân’o trece urgia , că ei cică se mănâncă om
pe om ! Nu l-am luat , că eu n-am cu ce-i hrăni pe-ai mei , darmite ...
-
Așa zici , că dincolo-i
mai rău ?
-
Da , dar stai așa că
n-am terminat ! Zilele trecute , m-am repezit pân’la un cumătru , la Crumeșoaia
, că-mi trimisese vorbă că mă așteaptă . Ei ... și la cumătru’ ăsta al meu ,
era fiu-său venit , fiu-său de-i jăndar’ la Iași . Venise la tat-su’ , mă’nțelegi
cu ceva de’ale gurii , și ce mi-s zis ... !
-
Ei , ce ți-a mai zis și
jăndaru’ ?
-
Dacă ești grăbit undeva
cu treabă , ori te încurc , zi-mi că te las și plec !
-
Nu , nu te supăra așa ,
hai spune mai departe !
-
Jăndaru’ zice că așa-i
în toată Moldova , până la Galați și chiar mai departe , că și’n Muntenia’i la
fel și’n ungurime-i la fel ! Auzi , cică au scăpat numa’ Oltenia și partea de
șes din Ardeal , că în rest este moarte de om ; și că să nu așteptăm ajutor de
la stat , că n-are de unde , că tot ce a strâns grâu și porumb , vite și păsări
, fructe și legume , cică tot pleacă la ruși ...
-
Mai dă-l mă’n pizda
măsii , da’ de unde știe el așa de bine că să nu așteptăm ajutor de la ...
-
Zice că tot odată la
zece zile îi vine rândul să păzească tren încărcat cu din astea pân’la
frontieră : că cică au fost unele nepăzite și le-au atacat oamenii pe drum !
Iar acu’ , bagă armată amestecată cu jăndari , că să se ferească unii de alții
, că auzi că ostașii au lăsat niște trenuri să fie prădate ! Și zice copilul
ăsta , jăndaru’ , că oamenii vând tot ce au pe cât pot căpăta și pleacă în
Oltenia , că acolo-i de mâncare și că se întorc cu cel puțin un sac de porumb
și unul de grâu , da’ că să nu faci drumu’ singur , că-i tot felul de hoți și e
periculos ! Și uite ce vreau eu să-ți zic ție : ce zici Ilie , nu vrei să
plecăm și noi după ceva bucate ? Că uite că stăm aici , de crăpăm de foame !
*
În satul Barboși , o ceată de bărbați zdraveni era adunată la fierăria
satului . Unul dintre ei , cel mai bine legat , cu niște umeri lați de părea a
nu încăpea pe ușă de-a dreptul ci numai dintr-o parte , pe muchie , vorbea cu
foc iar ceilalți , parcă la militărie , îl ascultau . Nu erau printre ei vârstnici
, dar nici flăcăi nu erau : în această toamnă fierbinte , toamnă ce închidea o
vară și mai fierbinte și secetoasă cum nici bătrânii locului nu-și aminteau să
fi apucat , apropierea Siretului nu mai însemna nimic ! Totul era uscat iască ,
râul nu mai avea pic de apă , ploaie nu
căzuse de luni de zile , pământul murea puțin câte puțin de sete și , oamenii
odată cu el . Cel ce vorbea , era de obicei hamal în port la Galați și , după
ce se învățase cu ordinea breslei și cu felul în care apuci sacul fără să-ți
rupi șelele , începuse a câștiga binișor : nu-i era rușine de munca lui , chiar
deloc , ba atunci când pricepuse ce forță pot fi hamalii , se dăduse binișor pe
lângă starostele docherilor , care , văzându-l băiat ascultător și dezghețat ,
începuse a-l folosi la tot felul de treburi mărunte . Așa se face că a învățat
că meseria asta de hamal era amestecată și cu una de diplomat : prima și prima
dată-l folosise nea Gheorghiu –
starostele - când cu un vapor plin cu
citrice , al unui armator care le trăsese o păcăleală cu cîțiva ani în urmă .
Vaporul , tras la ponton , era gata de descărcat , cu bocaporturile deschise și
gruiele pregătite , numa’ că hamalii au cerut pentru descărcare cam de zece ori
mai mult decât făcea – așa era obiceiul , hamalii erau o breaslă separată și se
tocmeau pentru fiecare navă în parte . Căpitanul n-a vrut să plătească ,
docherii au blocat schela – asta și doreau de fapt - și l-au ținut așa vreo
zece zile . Când din vas a început să răzbată un miros anume , hamalii s-au
retras , iar armatorul a plătit cinstit de câteva ori prețul normal al
operațiunii doar pentru golirea lăzilor de citrice stricate în Dunăre ! În
hazul întregului port , docherii au golit vaporul , au luat banii și s-au ales
și cu lăzile goale , pe care le-au dus acasă pentru a le face surcele și lemne
de foc . De atunci , armatorul grec a rămas cu un tic nervos la gură ,
căpitanul cu învățământul că oricât de gloată pare un grup , dacă-i organizat
să nu te pui cu el , iar hamalii că „Unirea face puterea ”!
Frumoase vremuri !
Adevărat este că alerga cu saci de peste o sută de kile în spate pe o
punte de abia aveai loc să pui picioarele unul lângă altul , dar câștiga pe
măsură : oricât de bine organizat ar fi cineva , dacă nu-i făcut pentru meseria de
hamal , n-o poate face cât îi lumea !
Și apoi , în spatele portului , unde erau cârciumi la stradă și la etaj
bordeluri , cine le stătea în cale ? Mai încercau unii marinari , da’ de obicei
nu le rezista nimeni !
Ce vremuri , Doamne ce vremuri !
Doar că , de la un moment dat , Dunărea începuse să scadă ! În toată
țara era secetă – pe malul fluviului se simțea mai puțin – lipsa ploilor se
cunoștea în nivelul apei și , încet încet , cu toată munca dragelor care
încercau cu disperare să țină deschis șenalul navigabil , nu au mai putut
circula decât vasele mici : asta a fost marea lovitură , vasele mici nu plăteau
pentru hamali , pentru că aveau marfă puțină sau deloc , de la Tulcea nu mai
urcau vapoare la încărcat sau descărcat , ba chiar și bara Sulina era greu de
menținut la adâncime ! Siretul și Prutul aproape că nu mai aveau apă !
La Brăila se auzea că este chiar mai greu . Într-o zi , cu un remorcher
, se duseseră câțiva până la Brăila , dar era uscăciune atât de mare , că nici
măcar cu bătaie n-a ieșit !
După un timp , starostele îi sfătuise să stea pe acasă și să se apuce de
altceva până s-o schimba vremea și s-o circula din nou pe Dunăre , așa că el ,
Gavrilă al lu’ Militaru , se întorsese acasă la părinți , la Barboși . Bani
avea el suficienți , nimic de zis , dar seceta care afectase toată țara , n-a
ținut cont de banii găsiți de Gavrilă prin buzunare după ultima beție , așa că
l-a secătuit și pe el : de la începutul și până la sfârșitul verii , prețul
alimentelor a crescut de peste douăzeci de ori – făina numai , în primăvară
costa 340 de lei , pentru ca în toamnă să ajungă 7800 de lei kilogramul și să
nu se găsească ! Așa că , Gavrilă , a trebuit să pună ceva la cale să nu moară
de foame el și ai lui : a adunat deci în jurul său câțiva bărbați voinici și
destoinici , oameni gata ca și el de orice muncă și , le-a spus ce are de gând
! Cum ei au priceput pe dată și s-au arătat gata de a se apuca de treabă ,
Gavrilă , om cu mai multă experiență , a început să-i organizeze și să-i învețe
. Se strânseseră toți în acea zi la fierărie , ca să-l pună pe țiganul satului
să le facă ce cârlige aveau ei trebuință : Gavrilă îi spuse , îi arătă mai mult
cu degetele , iar țiganul care tot făcuse la viața lui fierărie , pricepu că
noii lui clienți vor niște ancore , lungi de o palmă și cu patru cârlige , că
le vor din material bun și rezistent și cu ochi la coadă , ca să bage pe acolo
struna ! Pricepu și ce vor , pricepu și la ce le trebuia : și se înspăimântă !
-
Ce zici țigane ? Scapă
peștele din așa cârlig ?
-
Nu scapă , cum să scape
?
-
Nu vrei să vii cu noi
la pescuit țigane ?
-
Nu nea Gavrilă , nu-s
io om de pescuit d’ăsta !
-
Atunci , după primul
pescuit te-om plăti împărătește !
-
Cum vreți , nea Gavrilă
, cum vreți , da’ nu-i nevoie , că mare lucru n-am făcut , până și fierul ,
iote l’aveam aruncat p’aici prin curte , ruginea degeaba !
După ce făcură câteva încercări cu cârligele de pescuit , Gavrilă și ai
lui se cam desumflară : sforile nu rezistau șocului , se rupeau și odată cu
sfoara pierdeau și ancora ! Asta , pentru că trebuia legată de un copac , de un
țăruș , nu putea fi ținută’n mână . Speranța le reveni , atunci când tovarășul
lui cel mai bun , Nicu , îi dădu ideea cu sârma de cablu ! Așa că Gavrilă plecă
înapoi în port , cu ochii după sărmă de cablu de oțel !
*
La Filiași în gară , era agitație mare : jandarmii și poliția , încercau
să țină „trăistarii” la un loc și să le confiște alimentele pe care le aveau la
ei . Prin alimente , toată lumea înțelegea grâu sau porumb . Oltenia , mai
puțin afectată de secetă – ca și Banatul și Aradul și Bihorul – obținuse în anul agricol
încheiat , între o cincime și o jumătate din producția dintr-un an normal . Pentru că veștile
circulau cu viteza și pe traseul trenului , mulți țărani din județele puternic
afectate se îndreptau spre zonele rurale unde , se auzea , se făcuse de mâncare
. Oamenii aceștia disperați , intraseră în orașe unde magazinele încă ofereau
de ale gurii , dar de care ei nu se puteau atinge , în situația în care ar fi
însemnat să dea un pogon de pământ pe o dublă de porumb : așa că , singura și
ultima lor speranță rămânea aceea de a cumpăra direct de la producători , adică
de la țărani ca și ei , cu care aveau ceva în comun și cu care sperau că se pot
înțelege mai bine și mai ușor , așa că în fiecare gară ce părea apropiată de
zone agricole , din trenuri răbufneau adevărate armate de fantome înfometate !
Amărâții ăștia , aveau o geografie a lor personală : nu ar fi fost în stare să
citească o hartă – nu ar fi fost de fapt în stare să citească , cei mai mulți –
dar luându-se după zvonuri , după știrile și informațiile transmise din om în
om și din sat în sat , ajunseseră să exploreze întreaga țară !
Șeful gării Filiași privea cu
indiferență spectacolul oferit de către forțele de ordine : prima dată când
puhoiul se revărsase la el în gară , fusese extrem de revoltat , dăduse
telefoane pe la toate autoritățile , ceruse ajutor ... Asta se întâmplase cu
câteva luni în urmă . Apoi , văzând că oamenii aceia flămânzi nu vin nici să
fure și nici să cerșească , ci să cumpere cinstit , se mai înmuiase puțin .
După un timp , după ce vorbise la telefon și cu alți șefi de gară de prin țară
, se lămurise că traseul era din Moldova către sud și către est și că statul
era neputincios . Îi trecuseră prin gară marfare încărcate cu cereale , atât
pentru URSS cât și venite ca ajutoare : i se părea ciudat că , în timp ce acele
vagoane ce plecau încărcate conform Convenției de Armistițiu în răsărit , treceau
ca vântul și erau scutite de orice cheltuieli , trenurile cu ajutoare pentru
zonele înfometate erau purtătoare de taxe și impozite și , mai și zăceau prin
gări din lipsa locomotivelor ! Dar , dacă voia să-și păstreze postul , doar
vedea !
Și tăcea !
Și de unde la început îi privise cu oroare , acum chiar îi simpatiza pe
amărâții ăștia care se luptau să-și hrănească familiile , drept care de multe
ori se întorcea cu spatele sau observa prea târziu anumite lucruri !
Așa fusese cu numai o săptămână în urmă , când în gară fusese staționată
o garnitură din care două vagoane erau ale unui importator din Bacău :
vagoanele , bine închise și sigilate , erau pline cu grâu care , transformat în
făină , avea să aducă o adevărată avere proprietarului său ! Știind ce conține
transportul , nu instigase pe nimeni , nu anunțase pe nimeni , doar avusese
grijă ca manevranților să le dea ordine cu glas tare în biroul mișcare al gării
: geamuri nu mai existau de mult la ferestre , fiind înlocuite cu panouri din
scânduri , mult mai rezistente și mai de folos în busculadele din gară , iar
atunci când spusese manevranților ce să facă , obloanele improvizate erau date
deoparte și peronul plin de țărani ! În noaptea următoare , cele două vagoane
fuseseră curățate de orice urmă de grâu , nu se pierduse nici un bob măcar ,
iar ostașii care păzeau gara , se jurau că nu auziseră și nu văzuseră nimica
nimicuța ! De atunci renunțase guvernul în a mai folosi armata – formată mai
ales din băieți de la țară - și a trecut la poliție și jandarmerie .
Acum , șeful gării Filiași știa ce avea să urmeze : forțele de ordine
aveau să încerce din nou să confiște alimentele oamenilor , iar aceștia aveau
să-i pună pe fugă cu pietre ! Povestea asta cu pietrele fusese o vreme un
mister pentru el : tocmai pentru a nu le lăsa arme la îndemână , autoritățile
curățaseră zona de orice obiect ce putea fi transformat în proiectil – până și
piatra concasată de pe terasamentul căii ferate dispăruse pe câteva sute de
metri - și cu toate astea , la fiecare conflict , țăranii aveau pietre din
belșug ! Misterul se limpezise atunci când băgase de seamă că cei ce coborau în
stație , se duceau pe marginea șinei și-și goleau traistele de pietre cât
pumnul ! Din nou zvonurile circulaseră și dăduseră oamenilor de știre să vină
pregătiți ! El personal , s-a crucit și și-a spus că nu ar fi crezut vreodată
că foamea poate să mute și peisajul din loc .
Drept care acum , privea jandarmii cu oarecare milă ! Știa bine ce urma
să se petreacă – numai guvernul nu înțelegea : țăranii cu traistele pline aveau
să pună jandarmii pe fugă și să ia în stăpânire gara până la venirea primului
tren – acceleratul Timișoara - București avea să fie acesta – pe care urmau
să-l jefuiască de locomotivă ! Devenise un obicei ca țăranii să ia locomotivele
și mecanicii altor trenuri și să-i oblige să-i ducă la locul lor de baștină ! Pentru
a se evita o răscoală , forțele de ordine nu aveau voie să tragă decât în
persoane izolate și niciodată în mulțime . CFR -ul
, în continuare , nu avea voie să le dea nici vagoane , nici locomotive ! Așa că el , cu experiența și
înțelepciunea date de o viață pe calea ferată , ținea atunci când avea , o
locomotivă pregătită să preia trenul victimă și să-l ducă la destinație ! În
ultima vreme însă , devenise din ce în ce mai greu atât din cauza lipsei
materialului rulant – distrus de război sau transformat într-unul cu ecartament
mai mare – cât și pentru că și alți șefi de gară procedau la fel , indiferenți
la ordinele venite de la București ! Filmul i se derulă prin fața ochilor cu
precizia unui documentar bine făcut : atunci sună Craiova să-l anunțe că tocmai
a dat liber unui tren plin cu „trăistari” : mulțumi și se întoarse la spectacol
!
În timp ce privea , se gândea că dacă seceta nu încetează , în scurtă
vreme și el o să plece cu traista’n spate după mâncare : în numai cîteva luni ,
leafa lui de șef de gară nu mai valora mare lucru în fața scumpirilor
alimentelor !
*
Pe acoperișul vagonului , în mers , nu mai era chiar atât de cald , ba
chiar în unele momente simțeai că te ia cu frig . Era bine și în vagon , pe
bancă , dar trenul se umpluse până la refuz chiar din stația de pornire , așa
că cei doi prieteni se considerau norocoși că aveau acele locuri : mergeau deja de două zile și se
orientau numai după vorbele celor ce se întorceau acasă !
-
Nu vă duceți la Corabia
, că acolo nu mai e nimic !
-
Nici la Turnu Măgurele
!
-
La Drăgășani a băgat
guvernul „melitarii” pe linie și n-a lăsat trenul să oprească și a zis că
trage’n moldoveni !
-
La Bumbești e foamete
ca la noi !
-
Ori la Filiași , ori la
Calafat , dacă nu , mergeți mai departe spre Banat !
Bineînțeles că nu știau mare lucru despre transportul pe calea ferată și
nici unde este bine să facă legături , însă mulți dintre muncitorii CFR îi îndrumau și , chiar dacă guvernul ordonase
scoaterea tablelor cu numele stațiilor de pe principalele rute străbătute de
cruciada înfometaților , ei se orientau fără probleme !
-
Mă Ilie , să știi mă că
am avut noroc !
-
Am avut Sile , am avut
cu carul ! Vorbeau despre asta cel puțin a suta oară !
-
Cred că dacă nu te
„înfingeai” tu în dom’ Negreanu , nu vedeam noi bani !
-
Ei , lasă că nici tu
n-ai fost departe de-ai pune mâna’n gât ! Ce ochi făcuse , cred că s-a căcat pă
el dă frică ! Așa-i trebuie ! Că dacă ne’nțelegeam cu vorba bună de la bun
început , ce era ?
Ilie Negreanu , pe numele lui adevărat Elie Schwartzenberg , nume pe
care însă nu-l folosea în afaceri pentru că – spunea el – putea fi greu de
reținut de către clienții din zonă , era unul dintre puținii negustori care mai
vindeau la sate !
Prima dată , trecuse prin sate și comune și cumpărase vite : cam un kil
de mălai pe kilul de carne . Țăranilor nu li s-a părut chiar așa de rău târgul
– cât putea ține seceta asta ?
A doua oară , a dat cu împrumut ținând pământul gaj : în vară , pentru
un pogon îți dădea douăzeci de duble de
mălai , acu’ ajunsese și sub zece duble !
În continuare , dădea cu împrumut sau cumpăra : la împrumut cu gaj ,
dădea șapte opt duble , la cumpărare ,
dacă pământul era bun , dădea și douășpe duble !
De mălai ! Niciodată grâu sau făină de grâu !
Cei doi , se duseseră la domnul Ilie să-și dea pământul pe bani , dar
acesta n-a vrut nici în ruptul capului , că mai erau îndatorați la el și că nu
dăduseră nimica înapoi și că avea și el familie și greutăți și copii la școală
la București , tocmeală negustorească , ce mai tura vura ! Da’ , când prietenul
Ilie’i băgase mâna’n gât , se înmuiase dintr-o dată și căzuse la învoială , dar
nu voia să le dea mai mult de 80.000 de lei pe pogon ! Auzind asemenea avere ,
cei doi deîndată ziseră da și puseră deștul pe învoieli : abia când au ajuns în
gara Galați au înțeles că hoțul de Negreanu le luase pământul cu prețul a zece
kile de făină de grâu !
Și-i vânduse fiecare câte patru pogoane ! Că bani cu împrumut nu mai
dădea , doar cumpăra ori împrumuta mâncare cu pământul gaj !
-
Lasă mă Sile , să
trecem noi cu bine de nenorocirea asta și om mai vedea și la anu’ !
-
Așa-i Ilie , că poate
ne ajută Dumnezeu și om săvârși odată și cu foametea !
-
Doamne ajută !
-
Doamne ajută !
*
Gavrilă , mândru nevoie mare de cum îl ascultau proaspeții lui tovarăși
, promise să facă rost de la Galați de sârmă , drept care , chiar a doua zi ,
dis de dimineață , își luă drumul spre oraș . Avea la el câteva mii de lei ,
strânși în grabă , că dăduse fiecare cam cât avea prin buzunar , bani cu care
spera să poată găsi sârmă cât să’nceapă pescuitul ! Că după aia , nu mai avea
nici o grijă !
Ajuns în port , îl căută pe starostele hamalilor , dar acesta nu era de
găsit pe nicăieri : o „fetiță” îi spuse că din câte a auzit , nea Gheorghiu
plecase cu câțiva băieți la Constanța , că se auzea că acolo rușii tot încărcau
vapoare și că aveau nevoie de oameni vânjoși ! Gavrilă , pe jumătate desumflat
, se gândi bine ce să facă : la șantierul naval nu cunoștea pe nimeni – mă rog
, se bătuseră de câteva ori cu salahorii de acolo , da’ nu se cunoșteau de
adevăratelea – la pescărie cunoștea , da aia nu lucra cu cabluri și sârme ci
numa’ cu ațe și funii și odgoane !
Și deodată se lumină la față !
Lucrase o vreme și’n gară , iar dacă găsea acu’ vreun cunoscut , cu
nebunia de pe trenuri , sigur îl ajuta ! O apucă din strada Portului pe
Dogăriei , la colțul cu strada Tăuni băgă mâna în bănuții comuni și intră
într-o cârciumă unde bău un rom – nu mai dădea nimeni pe veresie , arză-i’ar
focu’ - și din capu’ ăl’lalt al străzii Tăuni , dădu să intre pe Moruzzi . Dădu
să intre , că nu fu chip : strada Moruzzi era ocupată de jandarmi , care nu
lăsau țăranii să iasă din gară spre oraș , iar din oraș spre gară nu lăsau
decât persoanele cu bilet și hârtie semnată de la poliție că pleacă în cine știe
ce interes și nu să caute de mâncare ! Încercă el să treacă , da’ nu fu chip ,
așa că dacă tot era acolo , o luă spre celălalt capăt al străzii , unde știa că
se află piața Moruzzi : piața , pe care o știa de obicei plină , era acu’ un
maidan pustiu , așa că-și făcu curaj și intră în cârciuma din spatele
spitalului ! Intră și se felicită : la una dintre mese , cu un țoi gol în față
, era Redip . Redip , un tătar mărunțel și iute ca focul , știa să facă rost
oricând de orice , iar Gavrilă-l cunoștea bine !
-
Ce faci măi omule ? Ce
faci că nu te-am văzut de ... hă , hă !
-
Ce să fac Redipe tată ,
încerc să trăiesc și io , da’i greu al dracu’ , că cu seceta aista uite că
orice’ai face numa prafu’ s’alege ! Da’ ce bei ?
-
Iaca , o țuică , că dă
când trăiesc printre voi necredincioșilor , numa’ lucruri rele am deprins !
Redip , mai avea tătăresc numele și chipul , că în rest mânca și porc , bea și
alcool numa pe la cele sfinte nu se gândea și nici femeie să-l cicălească ,
nu-și luase la cei patruzeci de ani ai săi !
-
D’apăi ia să-mi fac
coraj și să-ți dau și io o țuică ! Ce zici , o merge ?
-
Io cred c-o merge !
După două țuici , Gavrilă îndrăzni și-l luă pe departe cu întrebările ,
numai că Redip cunoștea bine marfa , așa că-i zise de la obraz :
-
Mă Gebrail , mă de când
ne cunoaștem noi , măcar odată te-am păcălit io pă tine ?
-
Nu Redipe , nu mai
păcălit !
-
Și atunci de ce te
ferești , mă ? Zi-i cinstit ce vrei , că nu mă cinstești tu că-ți sunt io drag
!
Gavrilă , își dădu drumul la gură și spuse pentru ce-a venit la Galați ,
Redip se gândi bine și-i făcu un preț ,
se tocmiră ce se tocmiră și pân’la urmă se’nvoiră : Gavrilă nu întrebă de unde
, Redip nu fu curios la ce-i trebuie .
A doua zi pe seară , când se întâlniră cei doi , Redip era cu mâinile’n
buzunare :
- Păi mi-ai zis că-i gata și io n-o văd !
- Măi Gavrilă , da’ credeai că o sută dă metri
dă cablu dă trei ie un mosor dă ață ? Vin cu mine să ți-i iei , că io nu pot
să-i car ! Și-l duse pe Gavrilă într-o fundătură , unde îl așteptau doi colaci
înfășurați în hârtie ceruită .
- Știi au nu , un lucru-ți spun : ai grijă
că-i tare a dracu’ și-o s-o tai greu , iar înainte de a o tăia nu uita să-i
matisezi capetele că să desfășoară dă nimic nu mai faci cu cablu’ și-i d’ăla
bun , rămas dă la nemți !
Gavrilă , simți că i s-a luat o piatră de pe inimă și puse mâna pe cei
doi colaci : ceea ce pe Redip îl omora , pentru el era joacă de copil !
Spre dimineață , fără să-l știe nici vântul , nici pământul , intra
liniștit în Barboși ducând pe umeri cei doi colaci : mai avea ceva bani după
ce-l plătise și-l cinstise pe Redip , dar n-avea de gând să-i de’ndărăt . Păi
osteneala lui , nu costa ?
*
În Filiași nu era chip să găsești ceva de’ale gurii , parcă trecuseră
lăcustele , iar localnicii deja se uitau strâmb la veneticii ce le tot călcau
pământurile , așa că cei doi prieteni , o luară și ei după alte grupuri ,
încotro văzură cu ochii . Iar ochii văzură drumul spre Coțofeni , de le zicea
și Din Dos , aproape de apa Jiului : și au avut noroc , noroc mare , că’nainte
de a pleca de acasă , Ilie se gândise bine și luase cu el ce avea mai de preț
după pământ , adică vreo câteva pielicele de astrahan fumuriu , frumos de-ți
venea doară să stai și să-l mângâi ; luase și Vasile câteva , da’ ale lui parcă
nu era’ așa frumoase ! Și la Coțofeni , dădură de oameni omenoși și gospodari ,
de dădură pielicelele cu preț bun și mai și cumpărară cu bani , da’ nu cu toți
, că le mai și rămaseră , că Sile și glumi zicând :
-
În gară la Craiova luăm
și una mică !
-
Păi , răspunsese Ilie ,
cred că luăm și două , că parcă s-a spart ghinionu’ !
Nici țăranii locului nu erau prea pricopsiți , da’ pân’ să treacă peste
ei , rușii să săturaseră în Moldova și’n Muntenia , așa că scăpaseră mai ieftin
, unde mai pui că nici seceta nu-i lovise așa de tare : dovadă , Jiul care încă
mai avea ceva apă !
Așa că , cei doi prieteni reușiră să cumpere doi saci plini cu mălai ,
unul cu grâu și o straiță – cum se
zicea în partea locului – cu făină , ba chiar și îmbucară câte ceva – mai mult
din mila oamenilor ! Le ieșise bine drumul , pentru că-și puseseră totul la un
loc și luaseră mai mult odată , nu cu trăistuța cum făceau alții , la fel de
amărâți ca ei ! Aveau cu ce se duce acasă : și cu mâncare și cu povești ! Și
erau destule din toate .
-
Ce zici Iliuță , când
ne-om înturna , să mergem să-i dăm lu’ dom’ Ilie o parte din datorie ?
-
Da’ la ce te gândești ?
-
Păi , io mă gîndesc că
și mie , da’ și matale tare bine ne-ar prinde câte o pereche de ghete , că
p’aici parcă’i mai ieftine ! Ai , ce zici ?
Tot așa , punând țara la cale , cei doi se apropiară de gară ! Aici ,
iar puhoi de oameni care tocmai veniseră și alt puhoi de dădea să plece .
Așteptară până a doua zi de dimineață , când din ordin de la Craiova , se formă
un tren numai și numai din clasa a-III -a
ce fu umplut numai cu țărani încărcați cu saci și traiste ! Oamenii , luară cu
asalt trenul de persoane , fără a se gândi măcar că le-ar mai trebui bilet și ,
în cele trei vagoane se urcară se urcară peste cinci sute de suflete . Mergea
vorba printre dânșii , că bine ar face să-și lege sacul de mijloc , nu de mână
, cu sârmă nu cu șfară , că se auzise de hoți care lua sacul de lângă om și-l
arunca din mers și sărea și ei cu sacul ! Cică , dacă-l țineai legat de mână ,
ți-o tăia și tot îl lua , da’ așa , de mijloc și cu sârmă , nu mai avea ce-i
face ! Nimeni nu se simțea în siguranță , iar în vagoane se făcură grupuri
grupuri : mai întâi după sate și comune , mai apoi după județe , iară când fură
prea mulți , fiind aproape numa’ bărbați , începură a se ține după leat , că
doară toți făcuseră milităria . Lucrurile ar fi mers de minune , numai doar că
trenul trecu prin gara Craiova în viteză mare : se vedeau pe peroane fețe
uimite , de nu știa ce se întâmplă , dară trenul iute depăși gara și începu a
încetini tocmai în câmp ; încetini din ce în ce mai tare , dar nu opri decât
când ajunse în spatele altui tren , iar pe câmp , de-o parte și de alta era
numa’ jandarmi cu baioneta la armă ! După ce trenul opri de tot , se auzi un
domn de vorbea ca într-o goarnă de tablă și care le cerea să-și ia bagajele –
adică sacii și traistele , se lămuriră unii pe alții - și să se mute în trenul
ălilalt , care avea să-i ducă într-un suflet pân’ la Buzău și de acolo or mai
vedea ei ! Oamenii , mai întâi cu teamă , apoi cu ceva mai mult curaj ,
începură a trece în trenul ălilalt , numa’ că ăsta deja era în bună parte
ocupat , așa că se urcară toți pe unde apucară , mai pe acoperiș , mai pe scări
, unii chiar și pe tampoane ! Unu’ de nu era de-al lor , provocă râsul tuturor
când zise :
-
În ăst țug merem ca
sardelele ! Nimeni n-a înțeles ce avea omul de zis , dar le-a părut tare hazos
!
După Craiova , trenul merse tot întins , că se oprea numai pe câmp : mai
lipi într-un loc după Piatra Olt vreo câteva vagoane , apoi iarăși ață , prin
Costești , Pitești – unde mai luă câțiva care așteptau pe câmp , Golești , Titu
și Chitila . Când se văzură la Chitila barem , strigase unul că-i bagă’n
București iară ei se speriară , să nu le facă cine știe ce , dar trenul nu opri
ci merse tot iute . După Chitila , venind seara , trenul opri la un fel de
haltă , unde în niște corturi pe care era desenată o cruce mare și roșie , au
găsit niște oameni de omenie care le-au împărțit din niște cazane mari puse pe
pirostrii , o zeamă lungă , dar care lor le părea a fi mana cerească despre
care le cetea popa de ea din cărțile sfinte’n biserică ! Cei doi , mâncară cu
rândul : unul mânca și altul păzea ! Își făcură și nevoile pe câmp – tot cu
rândul , băură și apă , ziseră care în sinea
lui , care cu glas tare un „Tatăl nostru” să le meargă bine la drum și se
cățărară la loc în vagoane , așteptând plecarea promisă : în acest timp , un
alt bărbat cu goarnă , începu a le spune că așa are guvernul grijă de ei și că
așa se vor purta cu toți românii dacă or câștiga alegerile ce va să vină ; în
sfârșit , vrute și nevrute , până ce unul din tren răbufni și îi strigă :
-
Futuvă-n cur pe mamele
voastre de nemernici , așa grijă să vă dea vouă Dumnezeu , că ne-ați adus în
sapă de lemn și puneți toți jidanii de se’mbogățesc pe spatele nostru , că de
când cu scroafa aia de Ana Pauker nu mai ai loc de Ițigi și de Ștruli ,
băga-v-aș și face-v-aș și dregu-vă și ... și ...
Și când au auzit că unul are curaj să zică ce-i ardea pe toți la inimă ,
unde s-au pus pe huiduit și pe înjurat , de-ți era frică să te și uiți ,
dar’mite să te apropii ! Văzând asemenea răspuns la îndemnurile politice , ce-i
ce încercau a le ține discursuri , au dat disperați semnalul de plecare a
trenului , iar cei câțiva de săriseră jos din vagoane , se grăbiră a se
cățăra’napoi ! Trenul , părăsi tabăra improvizată în plin câmp și mult timp
după aceea în aer mai persistau vorbele grele și dureroase strigate de talpa
țării !
*
Gavrilă , apăru pe negândite în sat , de parcă nici nu plecase vreodată
. Tovarășii săi , își dădură de știre unul altuia și , se adunară la el în
grădină , mai în spatele caselor , ca să nu dea de bănuit ! Vremea , deși tot
uscată , începuse a se răcori , că doar se apropiau de jumătatea lui noiembrie
. Când fură strânși aproape toți , Gavrilă , mândru nevoie mare , scoase
colacii aduși de la Galați : rămaseră toți uimiți și încântați ! Oțelul ,
argintiu parcă , sau cenușiu , după cum îl priveai și cădea lumina , părea rece
și periculos chiar fără a pune mâna pe el :
-
Trebuie să mergem la țigan
la fierărie să ni-l taie la cald , că-i tare de plesnește și apoi să legăm
cârligele și să vedem dacă a avut Nicu dreptate !
Plecară la fierărie , dar când ajunseră acolo , îi aștepta unul dintre
jandarmii militari în termen , care ceru să-i zică lu’ Gavrilă ceva între patru
ochi : toți înlemniseră , iar Gavrilă se albise ! Soldatul , îl luă deoparte
și-i zise :
-
Dom’ Șef zice că să vă
urez baftă la pescuit și , că așteaptă și dumnealui „o coadă de pește” ! Ai
priceput ?
-
Zi-i lu’ dom’ Șef c-am
priceput și nu-l uităm ! Și plecară cu sufletul liniștit să-și pregătească
sculele de pescuit .
*
Trenul trecu noaptea de Ploiești , stătu pe câmp mai multe ceasuri , se
porni iară , stătu iară ... În timpul
ăsta , țăranii aflară de la cei câțiva ceferiști care însoțeau transportul , că
vin alegerile și guvernul nu vrea răzmerițe în țară și , că din cauza asta nu
mai încearcă să-i oprească , ci îi duc iute iute spre case , ca să și voteze !
Și că-i opresc numai pe câmp că le este frică să nu scape în orașe și să facă
tulburări . Oamenii ascultau și se minunau : erau ei supărați , dar de aici și
până la a-i bănui capabili de tulburări prin orașe , contra altor români
amărâți ca și ei , era cale lungă !
Trenul trecu în viteză de toate haltele și opri undeva înainte de Buzău
, din nou în plin câmp : pe margine ,
erau câteva camioane din care coborâseră jandarmi înarmați și iarăși le vorbi
cineva ! Li se cerea să stea liniștiți , li se promitea că nimeni nu avea să le
facă nimic , doar să aștepte să vină un alt tren care are să-i ducă mai departe
! Li se cerea , mai ales , să nu-și lase
nimic în vagoane . Oamenii se arătară neîncrezători , dar ceferiștii care-i
însoțiseră tot drumul îi liniștiră , spunându-le că în Buzău sunt peste două
mii de țărani care așteaptă să ia trenul și că ei sunt norocoși . Au coborât cu
o strângere de inimă , mai ales privind jandarmii cu baionetele la armă : se
așteptau să fie din clipă’n clipă atacați , dar nu se întâmplă așa ! Au stat
mai multe ceasuri acolo în câmp , timp în care a primit fiecare câte un codru
de pâine neagră – li se părea ceva dumnezeiesc , iar unii chiar n-au mâncat-o
și au ascuns-o în sân , s-o ducă acasă la copii și nevastă – apă din niște
butoaie mari și liber pe câmp pentru nevoi !-
Să vezi ce recolte bune
au să iasă pe unde ne duc ăștia ... zise unul mai hâtru , iar vorba , din
gură’n gură , trecu pe la toți oamenii !
Pe înserate , se apropie dinspre Buzău un tren . Ei au început să se
agite , dar li s-a spus să stea liniștiți că-i totul pregătit . Trenul s-a
oprit la o oarecare distanță , iar jandarmii au făcut un cordon pe câmp ,
împiedicându-i să-l ia cu asalt .
-
Trenul ăsta – le spuse
bărbatul cu goarna – merge prin Făurei , Brăila , Galați , Bârlad , Iași și Dorohoi : cine’i din
locurile astea , să se urce , cine nu , nu ! Peste un ceas , vine un alt tren
care va merge prin Focșani , Bacău , Roman , Pașcani , Suceava și pân’ la
Rădăuți , așa că nu vă înghesuiți !
Oamenii , nedormiți , nemâncați , după ore întregi de stat în picioare ,
nu mai puteau opune cine știe ce rezistență , așa că după obișnuitele „ce-a zis
, ce-a zis ?” , au înțeles și au început să se organizeze !
Ilie și Vasile , care erau tocmai în capătul celălalt al mulțimii ,
aflară târziu despre ce era vorba și s-au grăbit spre tren , dar când au ajuns
și ei cu sacii , era deja plin , așa că au dat să se cațere pe acoperiș . Un
șef de la jandarmi tot striga la ei că vremea s-a răcit și că noaptea nu vor
putea merge pe acoperișul vagonului , că să se gândească la tunele dacă nu la
frig și că să aibă răbdare , că până dimineață se mai organizează cel puțin un
transport spre unde vor ei să meargă ... Cei doi , supărați că n-au prins de la
început de știre cum e cu trenul ăsta , nu s-au lăsat , și împreună cu alții ,
la fel de supărați și de grăbiți , s-au cățărat pe acoperișurile vagoanelor :
-
Ne mor copiii de foame
, dom Șef , las că așa cum am ajuns pân’aici , om ajunge noi și’napoi !
Și , într-un fel aveau dreptate !
În scurtă vreme , trenul s-a urnit : nu mergea foarte repede , dar deja
se simțea frigul , mai ales că se lăsase întuneric bine de tot .
-
Ia uite Vânătorul , ce
limpede se vede !
De pe vagoane , în aerul limpede și rece al Bărăganului , cerul se vedea
minunat , curat ca un cristal și fără pic de nor . Începură a-și arăta unul
altuia – de parcă nu le știau – „uite Carul Mare , uite Carul Mic , uite Zmeul”
și parcă se apropiau mai repede de casă .
La un moment dat , în depărtare se zări o geană de lumină : din om în om
, vorba se duse până sus pe vagoane – era Brăila . Nu au oprit , ca de obicei .
-
Măi Iliuță , mie mi
se’nchid ochii , măi io mă leg bine de sac cu sârma și dorm un ceas două , apoi
mă trezești și dormi și tu ! Vrei ?
-
Da Vasile , culcă-te
liniștit , că mie nu mi-i somn ! Și de legat ne-om lega amândoi , că dacă o fi
să te miști în somn , să nu cazi , să te țiu bine . Hai că mâne , pă lumină
suntem acasă și să vezi bucurie pă femei și pă copii !
-
Da’ știi ce-mi pare rău
, Ilie ?
-
Ce Vasile ?
-
Toate ca toate , dar
ghete tot nu ne-am luat !
-
Dă-le dracu’ de ghete
mă Vasile , așa o vrut bunul Dumnezeu , să mai facem o iarnă’n opinci , hai că
n-o fi foc ! Dormi acuma , că iute te trezesc să dorm și io !
Vasile , care în timpul ăsta se legase bine cu sârma peste mijloc , zâmbi
și se întinse cu capul pe sacul cu făină .
*
Gavrilă și ai lui , după ce-și aranjaseră sculele la fierăria țiganului
, se pregătiră în tăcere pe câmp , făcând încercări pe o căruță plină cu baloți
de paie furați . S-au lămurit astfel ce le trebuia ca să meargă bine pescuitul
! După ce s-a înnoptat , s-au dus cu toții pe muchia de ieșire a tunelului unde
înfipseseră în pământ niște drugi zdraveni de fier . De acești drugi au legat
patru strune de oțel cu ancorele la cel’lalt capăt , strune măsurate în așa fel
încât cârligele să ajungă la vreo două palme de acoperiș și nu mai jos , că cu
trenul nu te pui . Le-au legat și au așteptat . Pe la miezul nopții , s-a auzit
un șuierat prelung : locomotiva anunța astfel că intră în tunel , iar cei ce se
aflau întâmplător pe șină se lipeau speriați de pereți , în timp ce călătorii
din vagoane se repezeau să închidă ferestrele de frica fumului și a funinginii ! După cel dintâi semnal , s-a
mai auzit unul , pentru ca apoi sunetul să se schimbe și din tunel să înceapă a
răzbate – împins de locomotivă – un aer cu miros specific de cale ferată și de
cărbune ! Numai câteva clipe trecură și după o scurtă licărire a luminii
farului , trenul izbucni în plină viteză prin gura tunelului . În acel moment ,
Gavrilă , urlă ca un comandant de oști :
-
Acu !
Și ei
aruncară în gol strunele de oțel cu ancorele cu patru cârlige la capete !
*
Ilie , surprins , l-a văzut pe Vasile cum se
îndepărtează de el , apoi , ca într-un film cu încetinitorul , a văzut cum
pleacă și sacii cu Vasile , pentru ca în clipa următoare să simtă sârma de la
mijloc cum îl smucește de pe acoperiș !
Parcă a mai văzut odată în zare Vânătorul !
Apoi , n-a mai văzut nimic !
*
În ziua de 19 noiembrie 1946 , ziua
alegerilor al căror efect România avea să-l resimtă zeci de ani , căutând
votanți , autoritățile au găsit în casa lui Ilie trupurile neînsuflețite ale
Ilincăi și ale celor doi copii !
Conform indicațiilor guvernului , doctorul
de plasă , în certificatul de deces nu a trecut cauza reală – morți de inaniție
– ci una absolut imaginară : MOR ȚI
DE FRIG !
***
În urma războiului și a reformei agrare
prost făcute în 1945 , producția agricolă a României a scăzut până la o cincime
din normal , iar în unele locuri , din cauza secetei prelungite , țăranii disperați au intrat cu plugul în
ogoarele uscate , folosind ultimele rezerve de semințe pentru o reînsămânțare :
dar seceta a continuat ! Documentele vremii , folosind ca unitate de măsură
„vagonul” , ne spun următoarele : dintr-un necesar de 260.000 de vagoane de
grâu , în țară s-au realizat nici 100.000 ! Însă , conform Convenției de
Armistițiu , guvernul Petru Groza livrase numai până la sfârșitul lui mai 1945
pentru întreținerea Armatei Roșii din România :
- 15.357
vagoane de cereale și derivate
- 10.407
vagoane de leguminoase și zarzavat
- 1.885
vagoane de carne
- 387
vagoane de conserve de carne
- 163
vagoane de grăsimi
- 124
vagoane de produse lactate
- 88
vagoane de pește
- 27
vagoane cu delicatese
- 20
vagoane cu fructe și derivate .
În
1946 , situația a devenit de-a dreptul disperată , fiind semnalate cazuri de
moarte prin inaniție în mai toate zonele Moldovei .
În județul Covurlui (actualul Galați) pâine
se putea da populației o dată la 10-12 zile .
În județele din sudul țării , situația nu a
fost mai bună : în decembrie 1946 , numai în comuna Movilița (Ilfov)
autoritățile estimau că peste 40% din populație este la un pas de a muri de
foame .
În județul Buzău , oficial au fost în
decembrie 1946 peste 400 de morți de foame – neoficial , numărul se pare că a
fost cu mult mai mare însă mulți medici au trecut în certificate drept cauză a
decesului , frigul .
Începând cu toamna anului 1946 , gările din
zonele lovite de calamitate au fost păzite de jandarmi care împiedicau astfel
plecarea oamenilor flămânzi către regiunile unde se credea că există un
excedent de cereale . Călătoria cu trenul nu mai era posibilă decât în baza
unei autorizații emise de poliție , iar prețul biletelor s-a triplat .
Populația locuind în lungul Prutului s-a
hrănit în special cu ciulini de baltă .
Populația de pe lângă păduri s-a hrănit cu
ghindă .
În comuna Hoceni (Fălciu) mai multe familii
mâncau humă .
În comuna Duda din același județ , un
locuitor a fost găsit mort în casă , alături de o jumătate de opincă : cealaltă
jumătate apucase s-o mănânce !
Jandarmeria județului Iași raporta că în
lipsa ajutoarelor , populația riscă să moară de foame în proporție de 65-75% .
Pentru că majoritatea negustorilor care au
făcut afaceri cu hrană au fost evrei , spiritul antisemit a explodat ,
mergându-se cu acuzațiile până la cele mai înalte niveluri .
S-au înmulțit furturile de alimente iar
situația jafurilor la drumul mare sau pe calea ferată a devenit incontrolabilă
.
*
Personajele
sunt fictive : situațiile sunt reale .
