„Vremea frumoasă, de toamnă târzie, de toamnă caldă, ne îmbia la
plimbare.
Culorile erau absolut încântătoare, iar elevii care înjurau tocmai
atunci compunerile având ca subiect toamna, aveau să înțeleagă abia după mulți ani
motivele temei.
În preajma parcurilor, este un adevărat pastel, iar acesta este singurul
anotimp în care nu-ți dorești curățenie, ba chiar mai mult, în drumul tău chiar
urmărești frunzele uscate să le prinzi sub picior!
Frumos, frumos de nu se poate, ziua, o căldură plăcută, o căldură calmă
și liniștită, o căldură care nu cere aer condiționat și nici măcar ventilator,
noaptea o răcoare la rândul ei plăcută, ce poate fi combătută cu o pătură în
plus sau o altă învelitoare mai grosuță, o răcoare la care-ți dă mâna să mai
scoți nasul afară, să te aerisești, fără să îngheți ...
Ce să-ți mai spun, un anotimp minunat, aproape la fel de frumos ca
primăvara: aproape la fel de frumos pentru că primăvara anunță vara,
concediile, distracția, iar biata toamnă, așa frumoasă cum este, nu prevestește
decât frig și zloată! Noroc că vin Crăciunul și toate sărbătorile iernii, că
altfel prăpăd ar fi în spitalele de psihiatrie!
Abia în acest decor splendid, înțelegi cu adevărat versurile:
„A
trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.
....................................
S-a
ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...
Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.
Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.”
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...
Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.
Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.”
În grupul nostru de foști colegi de liceu, tocmai comentam inutilitatea
temelor din școală, acele teme cu „până mâine să învățați pe dinafară ...”,
convinși fiind noi cu toții, că Topârceanu ne răsărise în minte așa, dintr-o
glumă și-o plăcere și nu datorită învățăturii din școală, tocmai comentam deci
greșelile sistemului de învățământ, folosind fiecare cuvinte și expresii cât
mai docte, lucru ce ne făcea să ne simțim al dracului de bine! Plimbarea
aceasta, într-o după amiază liniștită de toamnă, a fost doar o întâmplare -
fericită sau nu, singur vei vedea - în viețile unor foști colegi de școală,
răzlețiți de viață.
Nu, nu fusesem prieteni la cataramă în timpul studiilor, nici măcar
foarte apropiați, dar acum, după atâția ani, ni se părea că tare mult ne
lipsisem unul altuia, refuzând să spunem lucrurilor pe nume, și anume că ceea
ce ne rodea era nostalgia tinereții și nu prietenia sau amintirile comune!
-
Ce chestie, zise Inginerul,
ce chestie, cât ne-am chinuit să ne întâlnim, câte planuri am făcut și n-a
ieșit niciodată nimic ...
-
Mon cher, nu știi?
L'homme propose et dieu dispose! Profesorul, întotdeauna franțuzit, Profesorul ce
deja tuna și fulgera împotriva celor ce strică limba cu mulțimea de inutile
cuvinte englezești la modă, Profesorul ce nu pregeta să folosească el însuși
expresii franțuzești: dacă-i atrăgeai atenția asupra paradoxului, se lansa
într-o lungă și coerentă demonstrație menită să te convingă de faptul că el îl
cita pe nenea Iancu și nu vorbea franțuzește! În mod evident, pledoaria fusese
repetată de multe ori - pare-se cu succes!
-
Da da, interveni și Doctorul,
„Trecut-au
anii ca nouri lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,”
Şi niciodată n-or să vie iară,”
ăăă ... cum era mai departe? A, da:
„Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”
„Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”
... ce vremuri, ce vremuri ... de
fapt nu uitase versurile, dar așa i se părea mai
interesant, așa i se părea că are în
continuare o memorie „beton”, cu toate că ultimele
două versuri le recitasem toți
patru, în cor!
-
O, tempora, o, mores!
Completă din memorie Inginerul.
-
Mergem? Am întrebat eu,
mergem sau facem o șezătoare concurs cu tema cine spune mai multe prostii? Că
dacă aveți de gând să vă smiorcăiți, eu vă pup din mers și mă duc acasă!
-
Întotdeauna ai fost mai
frust, mi-o servi Doctorul.
Cu toată remarca răutăcioasă, ne îndreptarăm liniștiți și destul de
grupați spre țelul propus de mine și acceptat de toți cu un entuziasm ușor
ridicol, pe care unii probabil deja îl regretau: inclusiv eu!
Ne-am strecurat pe lângă parc, plini de o falsă voie bună: lucrurile nu
se legau așa cum speram eu, pentru că cel căruia-i spuneam de obicei „Grasu”
era acum ca un băț, eu nu-mi mai aruncam pletele în vânt - ba chiar începeam să
chelesc - iar „Bălanul” devenise de-a dreptul sur ... Speram ca în scurtă vreme
să ne încălzim.
Imediat după colț, am descoperit ceea ce eu deja știam, anume o
mustărie, dar nu orice fel, ci cea mai bună mustărie din oraș și poate și din
împrejurimi: simpla vedere a meselor întinse și mirosul de grătar încins, au
avut darul de a ne binedispune!
Printre despărțiturile din papură și pe sub acoperișurile din stuf, am
descoperit și masa destinată nouă din vremuri imemoriale: altfel cum să-ți
explici că în localul destul de aglomerat, pe noi ne aștepta singura masă
liberă de patru persoane?
Cum?
Ne-am așezat, ne-am făcut comozi pe cât de mult se putea pe acele scaune
rudimentare din lemn, rămânând cu hainele pe noi.
-
Cheamă și tu chelnerul,
îmi spuse Profesorul.
-
Te crezi la catedră?
Unde vezi tu chelner aici? Du-te și vezi ce vrei de mâncare și de băutură, stai
la coadă, plătește și vin-o’napoi la masă cu tava plină! Ai priceput? Și dacă tot te duci, ia-mi și mie
te rog o porție de sarmale! Ăsta era Doctorul!
-
Dar ce te face să crezi
că m-aș duce eu pentru tine? Ce, îți cad picioarele?
-
Gata, gata, interveni Inginerul:
vedem ce au, vedem ce vrem, ne hotărâm ca doi sau trei să ne ducem să luăm în
același timp, ca să meargă mai repede și să nu se răcească, iar unul dintre noi
rămâne aici să păstreze masa și să păzească lucrurile!
-
Precizie inginerească
nene, îmi place, îl gratulă Doctorul.
După nici zece minute, masa era plină cu mititei, pastramă, sarmale cu
mămăliguță și must: bineînțeles că se întâmplase așa cum se petrec lucrurile în
toate ocaziile de felul ăsta, adică fiecare, stând la coada lui, își spusese că
nu ajunge și mai luase ceva în plus! Drept care, mă întrebam dacă avem printre
noi un Gargantua capabil să devoreze ceea ce din inconștiență pusesem pe masă!
Am atacat mâncarea chinezește, adică fără o ordine sau regulă, luând
fiecare ce-i plăcea și de oriunde, totul udat cu un must bun și dulce. În
mijlocul activității, m-am ridicat binișor și m-am dus la o tarabă alăturată,
de unde m-am întors cu patru porții de țuică: țuica, bună, de prună, nu foarte
tare dar foarte gustoasă, avu darul de a ridica nivelul de bună dispoziție și
de a dezlega limbile!
-
Ia spuneți copii, ce
mai faceți voi, cum o mai duceți? Doctorul aruncase provocarea, așa că ceilalți,
volens nolens, trebuia să-i răspundem!
-
Păi, am zis eu, dacă
tot ai deschis discuția, pornește și varsă tot, hai, că te ascultăm ca pe
sfânta scriptură!
-
Adică a căzut măgăreața
pe mine, nu? Tot șmecheri ați rămas!
-
Da, te-ai prins!
-
Acum, serios vorbind,
ce s-a ales de visurile noastre?
-
Păi ... continuă Doctorul,
depinde de ce a visat fiecare dintre noi! Eu unul, pot spune că nu mi-a mers
chiar rău!
-
Ești căsătorit? Ai
copii?
-
Ai asistente? Ha, ha,
ha ...
-
Ei bine, am nevastă, am
doi copii - băieți - am un post de răspundere într-o multinațională puternică,
de câștigat ... nu mă plâng, nevastă-mea la fel ... ce să vă mai spun ... a, da
... este posibil ca în scurtă vreme să devin bunic ...
-
Bunic?
-
Ești nebun?
-
Cum bunic, moșule? Nu
se poate!
Toți păream uluiți, nici unul dintre noi nu realizase enormitatea vârstei
la care ajunsesem până în acel moment: păi, să fii bunic, înseamnă să stai cu
nepoții pe genunchi, să le citești povești, să-i scoți la plimbare, să schimbi
păreri cu pensionarele, pardon cu bunicile din parc, să te doară spatele ... în
sfârșit, înseamnă de fapt să nu-ți mai faci nici un fel de planuri de viitor,
să nu mai aștepți nimic de la viață în afara pensiei, să trăiești ca bunicul
meu din partea tatălui - ți-am mai povestit, Dumnezeu să-l ierte - care se ruga
și se tocmea totodată cu Dumnezeu, rugându-se să mai trăiască măcar până la
Paște, apoi măcar până la Crăciun, măcar până la Paște, măcar până la ... și
avusese efect tocmeala, că murise moșul la 94 de ani, zdravăn și cu mintea
limpede!
Așadar, era imposibil ca vreunul dintre noi - încă ne mai uitam după
fete pe stradă! - să fie bunic!
Era o degradare pentru toți!
Bunici?
Nu se poate!
-
Da, da, bunic, băiatul
meu cel mare vrea să se însoare ... și am impresia că este și unul mic pe drum
...
-
Nu-i nimic moșule, tu
să fii sănătos și toată familia ta și maimuțoiul să crească mare și voinic și
să vă bucurați de el!
-
Eu, ca și bunic m-aș
bucura să-l cresc, dar nu pot să-mi las slujba acum, oricum, ăștia nu m-ar lăsa
nici să mă pensionez, că cu funcția de răspundere nu te joci, știți, nu poți să
pleci așa, cum vrei tu!
-
Eu, interveni Inginerul,
din păcate nu voi fi bunic, deși mi-ar plăcea.
-
De ce să nu fii?
-
Nu se știe niciodată
...
-
Eu n-am copii! Nu am
vrut să facem cât am fost tineri ... știți ... cât am fost tineri, am muncit
pentru carieră, după aceea am muncit pentru casă, apoi pentru mașini, pentru
concedii ... și când am zis GATA, ea n-a mai făcut copii!
-
N-a mai vrut?
-
N-a mai putut, prostovane!
-
Iartă-mă, nu m-am prins
...
Un timp, nu știu ce s-a mai vorbit, pentru că m-am dus și am adus iar
niște țuică, de data asta un litru și niște pahare din sticlă.
-
Ia uite la copilu’, ce
bine le organizează! Bravo puștiu’!
-
Am pierdut ceva?
-
Nu, doar că dom’ Profesor
i-a propus lu’ dom’ Inginer să-i prezinte o elevă de-a lui dacă madame Inginer
nu mai poate face copii!
-
Sunteți ori nebuni, ori
tâmpiți, ori v-ați îmbătat deja și duc sticla înapoi!
-
Las-o măi băiete aici,
că suntem treji de nu-ți vine a crede! Și ia spune, dom´Inginer, pân’ la urmă
măcar te-ai ales cu case, cu mașini, cu vacanțe, da’ bine mai câștigi frate!
-
Măi, am și muncit:
știți unde am primit eu repartiție? La Florești ...
-
Lângă Ploiești! Păi
erai bine neamule!
-
... la Florești Cluj!
Peste 500 de kilometri! Inginer mecanic!
-
Nasol!
-
Da, nasol, da’ am făcut
pe dracu-n patru și am luat negație! Apoi, m-am dat peste cap, am făcut Masteratul,
m-am înscris la Doctorat și acum sunt angajat la cel mai mare producător
autohton de automobile! Aici da, să tot fii inginer mecanic, ai de ce să-ți pui
mintea la contribuție!
-
Mișto!
-
Da, mișto ... auzi,
Florești județul Cluj, la CAP !
-
Ai avut bulan, parol!
Eu în timpul ăsta, ascultam cu atenție și le puneam în pahare: țuica,
curată și de prună, cum ți-am mai spus, avea mare succes, mai ales că se
întunecase și se lăsase răcoarea.
Pe sub acoperișurile încropite din stuf, rețelele electrice improvizate
alimentau niște becuri spânzurate de grinzile construcției.
M-am dus și am mai adus un rând de pastramă, de data asta de porc, că
aia de oaie avea prea multe pielițe, iar foștii mei colegi nu prea mai făceau
diferența și, o sticlă cu must - pentru mine. Când m-am întors, Profesorul tocmai începuse să dea din gură:
-
Nu-i nici o bucurie să
lucrezi cu fosilele astea de la noi, nu poți să te afirmi! În învățământ, ori ai
pile și ești tare fără să faci ceva dar dai meditații și te umpli de bani, ori
muncești pe brânci cu toți retardații și iei praful de pe tobă! Am făcut și
manuale și am apărut pe prima ediție la coautori, dar după aia m-au scos de
tot, așa că, ce mi-am spus ... je m’en fiche - v-am spus despre mania lui cu
franțuzismele - și m-am cărat la
privat! Aici măcar lucrez cu oameni agreabili, capabili și inteligenți ... nu
vă mint spunându-vă că banii nu contează ... contează ... dar mă’nțelegeți ...
după un anumit nivel chiar nu mai au importanță, că doar nu mănânci cu șapte
guri ... așa ... una este când te cerți cu un director de școală de țară și
alta când îți permiți să discuți în contradictoriu cu un academician și să ți
se și dea dreptate! Păi nu? Că te saturi la un moment dat de toți idioții ...
auzi ... să vezi ce-am ascultat dimineață ... îmi beam cafeaua și, la
televizor, un dobitoc vorbea despre ceva ... calculatoare cred ... și ce spune
imbecilul? Pentru că derula o listă, a spus că ... „scrolăm”! Auzi ...
„scrolează”!
-
Ha, ha, ha ...
-
Da băi, scrolăm, a
scrola - „scrotare”! Îți vine să-i strângi de gât pe imbecili!
-
A scrola - scrotare?
Sună destul de porcos!
-
De ce-s imbecili?
Inginerul îl provoca.
-
Pentru că în engleză
„scroll” înseamnă „sul”, așadar el ne spune să o ... sulim! Te-ai prins? A suli
- sulire!
-
Ha, ha, ha ...
-
Hi, hi, hi ...
-
Că tot veni vorba de
sulit, copii, ceva? Ia spune, cum stai?
-
Copii poate am, nu
știu, că nu m-am însurat niciodată!
-
De ce?
-
De ce omule, ce s-a
întâmplat?
-
Nu s-a nimerit, nu s-a
potrivit ... știți ... eu am vrut - și aici luă un aer oarecum încurcat - să fiu liber, să ...
-
„De nimeni nu depand”
am citat eu din memorie.
-
Exact, de nimeni să nu
depind ... am încercat odată, dar mă controla, mă întreba, mă urmărea ... nu mi-a
plăcut, așa că știi ce? P’aci ți-i drumul! Păi nu?
-
Da, cam așa este ...
Se răcise bine, grătarele sfârâiau încinse, carnea friptă împrăștia
niște mirosuri apetisante, oalele cu sarmale clocoteau, un ceaun uriaș plin cu
un fel de tocăniță avea permanent coadă în față, așa că m-am dus și eu de mi-am
lăsat rând, mititeii, cârnații și pastrama se consumau într-un ritm infernal,
iar țuica, mustul și mai puțin berea curgeau în valuri! Am luat patru porții de
tocăniță cu mămăliguță și m-am întors la masă printre ai mei. Pe drum, am mai
răpit o sticlă de țuică!
-
Oho, să fie primit,
țipă Doctorul cu ochii sticlind, să fie primit!
-
Să trăiască să mai dea,
mă lăudă Profesorul!
-
La la la la , Inginerul
mă primea cu marșul miresei!
Nu se uita încă nimeni la noi, la toate mesele erau oameni veseli, de
multe ori familii, chiar și cu copii mai măricei cărora le dădeau must cu
fermentația tăiată și tocmai de aceea dulce și bun.
-
Hai repede pe ea, până
nu se răcește, că-i păcat! le-am spus eu.
-
Da da, să nu se răcească! O vreme, de ordinul
minutelor, fu liniște: nu se auzeau decât patru lupi flămânzi înfulecând -
vinul și țuica își cereau dreptul!
Apoi, Inginerul spuse:
-
Ăsta-i un rahat bă
găoazelor, un rahat bă ce-i aici, să vedeți voi ce-i la Oktoberfest: beau ai
dracului toți și cântă și știi cum curge berea? Nici nu-ți vine să crezi! Îmi
spunea cineva că nemții au vreo câteva sute de mărci diferite de bere: aia țară
bă, nu rahatul ăsta al nostru!
-
Da bă, ai dreptate, îi
răspunse Doctorul, că până acum numai bere ai băut aici, fira-i al dracului de
prost, că văd ca-i înghițit tot ce-ai avut în față, că dacă nu eram atent să-mi
trag mâna de la mititei îmi haleai și degetele! Ce să-ți spun, bere și
Oktoberfest când ai mititei și toate cele de aici ...
-
Bă boule, poți să spui
că nu-i bună berea nemțească?
-
Vrea să spună că ești
un dobitoc care s-a îmbătat și care vorbește prostii! îl interpelă Profesorul:
bere făceau numai țările sărace, că nu aveau ce bea ... ai auzit tu bă de bere
franțuzească? N-ai auzit „mon imbecile”, că Franța cea bogată bea vin bă, la
fel și Spania și Italia și chiar și România noastră, unde toată lumea se plânge
da’ nimeni nu crapă de foame! „Compris”?
-
Hai siktir!
-
Hai siktir tu! Foștii
mei colegi se dovedeau adevărați poligloți!
-
Gata, gata,
liniștiți-vă, am intervenit eu împăciuitor.
-
Bă, tu să-i zici gata
lu’ măta bă, nu mie! sări Profesorul neprovocat, la mine. Ai auzit? Lu’ măta
să-i spui gata, nu mie, căcatule, că te mănânc bă, ai auzit?
Te mănânc, căcatule!
-
Da, ai dreptate, nu mai
spun: se îmbătaseră toți trei!
Inginerul uitase de Oktoberfest și începuse să cânte. Ceilalți doi,
încercau să-i țină isonul la
Zaraza - deși nu prea reușeau - și, ca să fie toată lumea mulțumită, se legănau
ca într-o berărie germană! Oamenii de
pe la celelalte mese se amuzau pe seama noastră: eu, care nu băusem decât must
și poate un păhărel de țuică, vedeam și mă amuzam, dar fără s-o arăt foștilor
mei colegi - nu voiam să se simtă jigniți!
Începuse să plouă mărunt și se răcise mult de tot!
Când lucrurile au reintrat în normal și s-au liniștit, Inginerul, roșu
la față de atâta cântat începu să tușească: se înecase cu ceva și a tușit până
s-a făcut vișiniu! În timp ce eu, speriat, îi tot căram pumni în spate, Doctorul
și Profesorul râdeau de se prăpădeau! Când în sfârșit, spre ușurarea mea, s-a
liniștit, Profesorul îmi spuse:
-
Nu mai băgăm și noi o
sticlă? și-mi făcu cu ochiul. Deși știam că nu e bine, ca să nu mă cert cu ei,
m-am dus de am mai luat o sticlă de țuică.
Au continuat să bea!
Mâncarea nu-i mai interesa!
-
Ia spune-ne Doctore,
tot cu Florina ești? Așa o chema, nu?
-
Dă-o dracului de curvă!
Doctorul dădu cu pumnul în masă și răsturnă toate paharele! O curvă! Știi ce
mi-a făcut? M-a înșelat cu toți colegii de grupă, i-a înșirat pe toți ...
-
Cred că exagerezi!
-
Cum să exagerez dacă eu
am prins-o cu trei?
-
Păi de ce-ai mai așteptat
frate până la trei? Ce, erau de la partid?
-
Cu trei odată fratele
meu, cu trei odată!
-
Aoleu! Păi nu spuneai
că o să fii bunic, că ... ?
-
Da, bunic, dar nu-s
copiii mei ... io-s la a treia căsătorie și ăștia-s băieții nevesti-mii!
-
Dar cum îi crești frate
copiii ... ?
-
Nu-i cresc io, că-i mai
bătrână decât mine și-i plină de bani, d’aia stau cu ea!
-
Păi multinaționala,
munca de răspundere ...
-
Da, să crezi tu că-i o
fericire să umbli cu geanta de mostre din cabinet în cabinet ca să încerci să
mituiești doctorii să recomande medicamentul tău! Dacă nu venea revoluția, eram
ca și boier, așa, mă lupt la vânzări cu puștii abia ieșiți din școală, dispuși
să muncească pe mai nimic!
-
Tu vorbești serios?
Profesorul râdea de el cu gura până la urechi!
-
Păi ce interes aș avea
să te mint? Acum m-aș pensiona, da n-am anii! Of, Florina, fira-i tu a dracului
de curvă, că numai tu m-ai nenorocit.
-
Stai liniștit, zise Inginerul,
că nu ești tu singurul nemulțumit, că uite-l pe dom’ Profesor de se sparge râzând, știi ce-i de capul lui?
Știi ce face? Profesorul înghețase! Știi ce face? Este corector la o editură de
mâna a doua! Știi când a vorbit în contradictoriu cu un academician și ăla i-a
dat dreptate? Știi? Nu, nu știi: atunci când academicianul a întrebat „Unde-i
căcătoarea? La Stânga?” Și Profesorul nostru i-a răspuns ”Nu, la dreapta” iar
academicianul a constatat „Da, ai dreptate”! Așa că lasă-l să râdă, dă-l
dracului de poponar!
-
Ce bă? Profesorul
sărise de pe scaun cu pumnii strânși! Retrageți vorbele sau ...
-
Sau ce, bă poponare? De
ce nu ne spui bă că ai făcut pușcărie că te-ai dat la elevi și că te-au angajat
ăia la editură de milă? Faci pe deșteptul și râzi de amărâtul ăsta!
-
Dar tu ce mare căcat ai
făcut bă? Cel mai mare fabricant autohton ...
-
Da bă boule, eu vând
mașini și nu mi-e rușine!
-
Și nevastă-ta de ce
te-a lăsat impotentule? De ce? De data asta Inginerul dădea să sară la bătaie!
Devenisem deja punctul de atracție al mustăriei, se uita toată lumea la
noi, ba chiar era să se ardă o șarjă întreagă de mici, că și gratraragiul
rămăsese cu ochii la masa noastră! Le-am făcut semn să se liniștească, dar ei
nu m-au ascultat și au continuat să se rățoiască unul la altul.
Doctorul era inert, sprijinit de spătar și cu mâinile atârnându-i pe
lângă corp!
Cel mai simplu ar fi fost să mă ridic și să plec, să-i las în plata
Domnului, dar nu m-a lăsat sufletul, n-am putut!
N-am putut și pace!
Deși așa ar fi trebuit, n-am putut!
Cineva a chemat poliția, că ajunsesem să-i deranjăm pe ceilalți și
păream periculoși, iar cei trei foști colegi ai mei trecuseră de la amenințări
la înjurături și chiar la lovituri!
Polițiștii, în încercarea de a liniști lucrurile, le-au cerut să se
legitimeze, i-au somat să plece acasă, dar ei nu au vrut, ba Doctorul chiar a
sărit la bătaie la unul dintre agenți!
Polițiștii, învățați cu asemenea specimene, i-au urcat iute în mașină ca
să-i ducă la secție: eu mă țineam după ei!
-
Dumneata? Încotro, că
doar n-ai făcut nimic!
-
Sunt prietenii mei,
cine știe, poate reușesc să-i ajut în vreun fel ... cine știe!
-
I-ați fi ajutat dacă
nu-i lăsați să bea atât de mult!
-
Adevărat, dar eu sunt
unul, ei sunt trei!
Am ajuns la secție, pe ei i-au băgat la beci - de fapt o cameră separată
și destul de curată, dar cu grilaje la ferestre - și i-au lăsat să-și revină,
iar mie mi-au spus să vin a doua zi, pe la opt de dimineață ... și dacă vreau
și pot, să am și niște bani la mine.
M-am conformat, așa că a doua zi am luat procesele verbale ale celor
trei foști colegi, pregătit să mă duc la CEC să
plătesc fiecăruia amenda pentru tulburarea liniștii publice - lucru pe care
l-am și făcut puțin mai târziu - și am înghițit alături de ei morala pe tema
„Să spuneți sărut mâna că nu v-am băgat la ultraj, că era cu pușcărie”!
Când am ieșit din secție, cei trei priveau în pământ.
Ploaia măruntă de cu seară, trăgea să se schimbe într-o lapoviță urâtă.
Primul care a plecat, a fost Inginerul!
N-a spus nimic!
L-a urmat Doctorul!
Nici el n-a spus nimic!
Apoi, Profesorul, a ridicat privirea spre cer, s-a uitat cu atenție la
începutul de lapoviță, a spus „Ou sont les neige d'antan?” și a plecat și el!
Măcar ăsta scosese câteva vorbe, chiar dacă nu ale lui!
Nici unul nu a mulțumit, nici unul nu a spus la revedere, nici unul nu a
încercat să plătească ceva!”
-
Și tu, tu de ce-ai
plătit pentru ei?
-
Cred că m-am simțit
vinovat că i-am forțat să iasă din cochiliile poveștilor pe care și le
ticluiseră despre ei și cu care erau mulțumiți! Cred că asta a fost! Niște
nefericiți!
-
Dacă tu tată așa ai
simțit că trebuie să faci, înseamnă că așa trebuia să faci! Și așa este bine!
Păcat doar că ți-ai pierdut o noapte întreagă cu neisprăviții ăștia ...
iartă-mă te rog ...
-
Nu nu, ai dreptate ...
și mie-mi pare rău! Dar nu de cheltuială și nici de timp: îmi pare rău că m-am
rușinat să le spun că sunt căsătorit de aproape 40 de ani și că sunt fericit,
că la noi în casă este bine, că sunt bunic de două ori și că ...
-
Și să le fi spus sub ce
pseudonim publici și ce premii ai luat ...
-
Nu, de asta nu-mi pare
rău!
-
M-ai întrebat ce părere
am: eu cred că a fost o nefericire că v-ați întâlnit, mai bine rămâneai cu amintirea
de acu’ o sută de ani!
-
Da, ai dreptate! Și eu
simt o părere de rău ... săracii ...