Iarna ar fi trebuit să fie în drepturile ei firești, dar cu toate astea,
nu se făcea simțită foarte bine. În timpul ce-i era calendaristic rezervat,
fusese blândă cu oamenii și animalele, nemulțumise agricultorii care se
plângeau de lipsa zăpezii și nu trimisese urșii la hibernare, deoarece încă mai
găseau câte ceva de mâncare. La șes, câmpiile erau maronii și urâte, din loc în
loc, copaci desfrunziți păreau a-și plânge obligația naturală de a se odihni
măcar câteva luni pe an - deși clima le-ar fi permis un dezmăț vegetal, care
însă i-ar fi ucis. La deal și la munte, unele pășuni mai erau încă verzi și
funcție de altitudine, găseai foioase ruginii, aurii sau conifere de un verde
întunecat, bătând spre negru: în zona în care cele două își contestau una
alteia supremația, spectacolul cromatic era încântător!
Cu numai o zi înaintea Crăciunului, în Ajun așadar, soarele se ascunsese
dincolo de un plafon gros și jos de nori; temperatura era în continuare ușor
pozitivă ziua și ușor negativă noaptea; precipitații nu se arătau; vântul nu
bătea: majoritatea priveau o asemenea vreme ca pe un mod de a strica
sărbătoarea, iar copiii se bucurau că nu sunt trimiși cu forța să se dea cu
sania: jocurile video detronaseră de multă vreme ridicolele bătălii cu bulgări
de zăpadă. Se făceau ultimele retușuri în aprovizionare, se gătea ca pentru
întregi regimente, unii se pregăteau să plece în vizită iar alții să primească
musafiri: apăruse în ultima vreme și grupul
- din ce în ce mai numeros, de la an la an - celor care preferau să plece de
acasă.
În fața clădirii care reprezenta unul dintre punctele terminus ale
traseului telecabinei, se găseau câțiva zgribuliți: prin comparație cu cozile
obișnuite, acum parcă nu era nimeni! Cei câțiva posibili turiști, nu se grăbeau
încă să intre, părând a aștepta pe cineva. Acest cineva apăru într-un târziu,
ținând în mână niște hârtii ...
-
Gata, putem merge: dacă
nu plecăm acum, ratăm ultima urcare a telecabinei.
-
Ce bine, ne luase
dracu` de frig acilea!
Vorbitorul, un tip masiv, îmbrăcat ca un manechin ce prezintă ultima
modă în echipamentul montan, larg descheiat la gât - lăsând să i se vadă lanțul
gros, din aur - se exprima fără reținere, folosind o voce foarte sonoră și
având convingerea că toți ceilalți gândesc ca el.
Ghidul, un tânăr ieșit de scurtă vreme din adolescență, bine dresat prin
antrenamente de „customer service”, îl clasă pe personaj în clasa parveniților
care-și cumpără echipamentul cel mai scump nu cel mai bun sau cel mai
trebuincios, ridică din umeri în gând și, adunându-și din experiență zâmbetul
profesional, îi răspunse:
-
Îmi pare rău! Deci, să
mergem ...
-
Auzi? Bă! Hai că urcăm,
bă! Parvenitul urla de zor spre parcarea alăturată.
Toți membrii micului grup priviră dintr-un reflex pavlovian în aceeași
direcție cu individul și, după alte câteva răcnete ce cutremurau parcă munții
ce din fericire încă nu aveau materie primă pentru avalanșe, se deschise
portiera șoferului unei mașini de teren: mare, neagră, lucioasă, așezată pe
două locuri de parcare, mașina avea geamurile întunecate la culoare, așa că
nimeni nu văzuse că acolo mai este cineva. Coborî deci „bă”-ul invocat de
Parvenit, adică o tânără, îmbrăcată din cap până-n picioare în roz: cu pantofi
de sport roz și trening roz și o hăinuță scurtă și strâmtă roz, cu mănuși roz,
cu ciorapi roz! Singuratica discrepanță în rozul apariției era greu de observat
pentru un ochi neobișnuit cu noile tehnologii: de la urechi îi coborau două
fire subțiri, albe, fire ce se adunau în telefonul enorm pe care-l ținea într-o
mână în timp ce cu ochii aproape închiși, bâțâia din cap. Chiar și oamenilor
mai în vârstă le era clar că - nu-i așa? - asculta, blazată, muzică!
Tânăra se apropie parcă în scârbă de grupul deja format, timp în care
mașina bipăi de câteva ori, clipind din luminile portocalii de poziție.
Parvenitul, văzând-o venită, se grăbi să ajungă la o altă mașină asemănătoare,
de unde scoase repede o geantă de sport: trânti portierele mașinii, iar după
câteva secunde, începu și ea același program de sunet și lumină pe care-l
făcuse și surata ei puțin mai devreme. În timp ce parvenitul era masiv, chiar
mătăhălos, părând a se mișca greu din cauza burții ce era pe cale a se revărsa,
juna Sportivă era genul care nu suportă un gram de grăsime pe propriu-i corp:
era clar că-și petrece cel puțin o zi din două la sală, că pentru ea contează
părerea cântarului și nu a doctorului și că trăiește numai ca să arate bine. Un
bine relativ și personal, dar care pe ea o satisfăcea atât fizic cât și
intelectual.
Grupul a înaintat fără grabă spre clădirea telecabinei.
-
Este sigură călătoria
asta pe cablu?
Doamna care-l chestiona pe ghid, o femeie la peste patruzeci de ani dar
cu pretenții de cel mult treizeci, părea a se adresa tânărului însoțitor, dar
în realitate căuta public pentru a-și etala cunoștințele, încercând să-i pună
pe ceilalți în inferioritate prin știința dumneaei.
-
Este sigură doam ...
-
Într-un an, eram la
Salzburg și urcam tot așa, cu telecabina, pe Vunterberg parcă și de unde la
plecare era soare și frumos, sus era o ceață și un urât și ...
Nu conta ce ar fi răspuns Ghidul sau oricine altcineva, ea avea o
poveste de spus, însă tânărul nu se lăsă:
-
Pe Vunterberg ați spus?
Mă tem că nu există, se numește de fapt Unterberg și are o altitudine de o
mietreisute ...
-
Da, da, Unterberg ...
și când am urcat sus, era o ceață ...
-
Bine că n-a urcat jos,
se auzi o voce necunoscută din grup. Pe moment, se făcu liniște, acea liniște
penibilă de care nu știi cum să scapi, apoi ghidul interveni:
-
Nu trebuie să vă fie
teamă, noi urcăm de la șaptesute de metri cam un kilometru și jumătate, așa că
este posibil ca la sosire să admirăm apusul de soare. Să mergem, vă rog! Ghidul
se convinsese că femeia era singură și că-i va cicăli pe ceilalți până se vor
sătura de ea!
În clădire mai erau doi câțiva clienți care așteptau și doi membri din
personalul de transport: unul supraveghea urcarea, celălat însoțea turiștii în
călătoria lor.
-
Ce faci puștiule? Iar
lucrezi de sărbători?
Cel ce urmărea îmbarcarea, un tip în vârstă, părea a-l fi luat pe
tânărul ghid sub aripa lui protectoare.
-
Iar muncești?
-
Da, dar sunt liber de
Anul Nou!
-
Da? S-o crezi tu!
Celălalt membru al personalului, îi dădea exact veștile de care se temea
tânărul, anume că o să lucreze și după o săptămână, adică la sfârșitul anului.
-
O să văd, o scot eu
cumva la capăt. Gata, urcăm?
-
O clipă, imediat
începem.
În clădirea telecabinei se auzi un zgomot strident, o sonerie foarte
puternică: din nou priviră cu toții în direcția sursei zgomotului.
-
Începem îmbarcarea puștiule,
se adresă angajatul telecabinei, ghidului. Hai să ne grăbim, că sus este deja
plină și suntem în întârziere! Poftiți vă rog!
Deși erau singurii clienți, le verifica biletele conștiincios,
permițându-le accesul în zona unde-i aștepta cutia portocalie ce avea să-i urce
fără efort în creier de munte.
Aceasta, se afla oprită într-un spațiu închis pe trei laturi și deschis
pe una: se aflau la câțiva metri deasupra solului și vântul se simțea mai bine.
Suspendată de un cablu gros din oțel, deși bine ținută între două glisiere ce o
fixau la sosire pe poziție, cabina tot mai avea câte o tresărire atunci când
vântul sufla mai tare. Dacă priveai în lungul cablului, vedeai un prim stâlp
solid, în formă de T, construit zăbrelit, stâlp ce susținea în fiecare dintre
cele două capete ale brațului orizontal niște roți mari și un fel de șină peste
care trecea cablul cel gros. Apoi, următorul stâlp îl descopereai doar dacă
priveai sus și departe, acesta fiind plasat abia în locul în care traseul își schimba
dramatic panta.
-
Cât durează urcarea?
întrebă o tânără, drăguță dar cam timidă.
-
Cât durează și
coborârea, îi răspunse un tânăr pe la douăzecișicinci de ani ce o însoțea.
Cei doi se amuzară în liniște și-și continuară drumul, în timp ce el îi
explica în surdină cum decurg lucrurile și cât durează drumul.
Când erau toți urcați, în timp ce soneria cea stridentă îi grăbea, chiar
înainte de a se închide ușile, în stație mai apăru cineva: era un bărbat, cam
la treizeci de ani, îmbrăcat de oraș și nicidecum de munte, fluturând biletul
ce-i dădea încă dreptul la călătorie. Părea total dezinteresat de modul în care
arată, era neras și părea și nepieptănat. Angajatul care supraveghea îmbarcarea
dădu pentru prima oară un semn că lucrează cu oameni și nu cu obiecte: până
atunci glumise cu gura până la urechi cu ghidul și cu celălalt angajat al
telecabinei, dar pasagerii păreau a nu-l interesa decât prin prisma biletelor.
De data aceasta, nu se putu abține și-i spuse ultimului venit:
-
În ultima clipă, nu?
Juma` de minut și o luai pe jos!
-
Poate-ți vezi de treaba
ta și ai grijă cum te adresezi clienților, da?
Ultimul sosit avea o aroganță ce putea fi ușor confundată cu violența,
lucru ce-i închise gura operatorului mașinăriei.
-
Ce facem, mergem sau sărbătorim
Crăciunul aici?
Tot Arogantul părea a fi stăpânul situației!
Soneria stridentă își făcu din nou numărul și telecabina, pe negândite,
se desprinse din îmbrățișarea glisierelor ce-i dădeau o iluzorie stabilitate.
Întotdeauna pornirea din stație este însoțită de mici exclamații scoase de cei
- dar mai ales de cele - ce se află la prima asemenea experiență: întregul
utilaj este acționat electric, iar instalația, deși nu funcționează la o viteză
foarte mare - ci chiar mică putem spune - o atinge în doar câteva fracțiuni de
secundă din mometul startului. Acest lucru, produce un fenomen absolut normal
și anume, cablul pornește primul, iar cabina, datorită greutății ei aflate în
stare de repaus pornește trasă, cu câteva fracțiuni de secundă mai târziu, sau
mai pretențios spus, demonstrează că prima lege a mecanicii, expusă de sir
Isaac Newton în 1687 în monumentala Philosophiae Naturalis Principia
Mathematica și
care spune că „Orice corp tinde să îşi menţină starea de repaus sau
de mişcare rectilinie uniformă atât timp cât asupra sa nu acţionează alte forţe
sau suma forţelor care acţionează asupra sa este nulă”, este adevărată! Mai
simplu spus, cablul pornește și după câțiva centimetri, trage și cabina
îndărătnică ce ar cam rămâne în culcușul ei! Dar asta nu înseamnă nimc, pentru
că aceeași cabină, odată pornită, tinde - tot conform legilor fizicii - să se
așeze pe linia ce unește punctul în care este fixată pe cablu, cu centrul ei de
greutate și cu centrul pământului! Bineînțeles că fiind ancorată doar de cablu,
va face acest lucru rapid și fără probleme, însă pentru că nu este de glumit cu
legile fizicii, lucrul se va petrece printr-o oscilație, o mișcare de pendul,
mișcare ce va înceta numai atunci când aliniarea este definitivă. Expus prin
principii fizice, fenomenul este simplu, calculabil și previzibil, dar pentru
călătorii neexperimentați senzația nu este plăcută!
Apoi, următoarea surpriză constă în zgomot!
Mai exact în lipsa lui!
Liniștea este atât de ... liniștită, încât majoritatea oamenilor vorbesc
în șoaptă, se adună în grupulețe la ferestre și-și arată unii altora cu degetul
frumusețile munților de parcă interlocutorii - toți - ar fi orbi, imbecili sau
- mai rău - amândouă!
Telecabina a pornit cu viteză constantă, balansul s-a liniștit, începătorii
au răsuflat pe moment liniștiți și grupurile au început deja să ocupe locurile
de panoramă: cei ce stăteau cu fața spre direcția de înaintare, se simțeau mai
bine, având senzația că sunt mai aproape de solul sigur de sub ei, cei ce
priveau însă în direcția opusă, puteau spune că plutesc într-un spațiu ireal,
spațiu ce creștea cu fiecare secundă ce-i ridica și-i îndepărta de localitatea
pe care tocmai o părăseau; cei de pe laturi, priveau pădurea cu atenție, dar
fără să realizeze că vărfurile brazilor ce se prelingeau pe sub ei erau la cel
puțin douăzeci de metri de rădăcinile acelorași copaci! Norocoșii puteau vedea
câteodată capre negre care erau de fapt maron și drumeți nebuni care alegeau
potecile dificile ale urcușului confortului telecabinei.
Următorul șoc pentru începători a venit în jumătate de minut: trecerea
peste un stâlp! Clipa trecerii trebuie să ne dea o idee despre starea de
imponderabilitate: cablul intră pe o zonă rigidă, pe un fel de șină lugă de
câțiva metri și, când călătorii deja s-au obișnuit cu noua situație, brusc
părăsește sigurul suport ferm, lăsând impresia unei prăbușiri în gol! Sigur nu
se prăbușește, dar căderea rapidă de numai câțiva centimetri ia podeaua cabinei
de sub tălpile ocupanților, dându-le acestora senzația lipsei oricărui sprijin!
O asemenea trecere este întotdeauna însoțită de diverse onomatopee, dintre cele
mai neașteptate, călătorii mergând de la amuzament însoțit de râs și până la
cea mai îngrozitoare spaimă care-i face să se așeze pe jos și să refuze să mai
privească pe geam! Este adevărat că în timp omul se obișnuiește cu aceste
senzații, dar întotdeauna există și un novice sperios în grup!
Odată cu trecerea de primul stâlp, spiritele s-au calmat.
Parvenitul a scos un telefon gigantic și a început să certe și să
amenințe pe cineva ce nu făcea - nu făcuse? - ceva bine! Furios, a simțit că se
încălzește și și-a scos căciula: era ras complet pe capul care-i arăta
într-adevăr ca o bilă.
Sportiva-i soție, asculta muzică și nu-l băgă în seamă.
Arogantul se întoarse cu spatele.
Ce-i doi tineri interesați de modul de funcționare procedară la fel.
Singuratica de la Salzburg îi privi cu interes.
Perechea de adolescenți cu aer blazat nu se obosi să-l privească, cei
doi își făcură un semn care pentru ei însemna sigur ceva și, apoi începură să
râdă zgomots privindu-se unul pe altul cu subînțeles și se întoarseră și ei cu
spatele.
Familia cu copil însă nici nu-l băgă în seamă: Tatăl, ținea mâinile bine
strânse pe bara ce înconjura telecabina oferind puncte de sprijin călătorilor
în timp ce proteja și geamurile, cuprinzând între ele ființele ce păreau a-i fi
cele mai scumpe din lume, adică soția și fetița.
Ghidul și Însoțitorul priveau pe
geam în timp ce vorbeau în șoaptă.
Totul mergea bine, când dintr-o dată, fără vreun semn prevestitor,
instalația de cablu scoase un zgomor fin, ca un șuierat ... și se opri! Erau
cam la jumătatea distanței dintre primii doi stâlpi și cu toate că privind din
telecabină păreau a se afla deasupra unui hău fără fund, în realitate puteau fi
la numai douăzeci de metri deasupra solului!
Puteau fi ... dar nu era sigur!
Parvenitul începu să înjure la telefon!
-
Îmi închizi mie
telefonul? Boule, când o-i pune mâna pe tine, te bag în ...
-
Ce-ar fi să-ți controlezi
limbajul? Nu trebuie să-ți asculte toată lumea vulgaritățile de mahala!
Tatăl, interesat probabil de educația copilului care era obligat să
asiste la răbufnirile matahalei, încerca să demonstreze că este nevoie de puțin
bun simț în relațiile dintre oameni!
-
Da` tu ce te bagi, bă?
Ce te amesteci? Am vorbit io cu tine?
Sportiva a zâmbit înțelept: știa bine că soțul ei avea orice, numai
educație nu.
-
Spun că ar trebui să te
controlezi ...
-
Iete, futu-i, n-am
semnal!
Scutură furios telefonul și-l privi din nou atent!
-
N-am semnal! Tu ai?
Sportiva își privi telefonul cu atenție și negă dând din cap: continua
să asculte muzică.
-
Băgami-aș picioarele,
de ce n-am semnal? Trebuie să vorbesc, să-i zic la bou` ăsta ce să facă!
Colegii de călătorie pricepură cu cine au de-a face și-l lăsară în banii
lui. Doar cei doi adolescenți continuau să-l privească ostentativ.
-
Da` voi ce vreți bă? Ce
vă beliți așa ochii?
Cei doi tineri nu-i răspunseră, dar continuară să-l privească parcă cu
dispreț: acest lucru îl călca pe nervi, fiind la un pas de a-și pierde și
ultima brumă de calm.
-
Liniștiți-vă imediat!
Gata cu prostiile!
Însoțitorul telecabinei, prin autoritatea funcției și a firmei pe care o
reprezenta, interveni și calmă lucrurile.
-
Gata! Să vedem ce se
întâmplă!
Ridică grăbit capacul de lemn al unei cutii și scoase de acolo un
receptor clasic, legat cu fir de un aparat telefonic. Ceilalți îl priviră cu
interes, iar adolescenții chiar aveau impresia că participă la un experiment de
arheologie aplicată. În cutie, se afla un aparat telefonic cu manivelă, unul
care-și producea la nevoie singur stropul de energie de care avea nevoie pentru
a funcționa. Însoțitorul învârti manivela de câteva ori, apoi spuse în
receptor:
-
Centrul, mă auzi?
Centrul, aici sunt numărul doi, eram în urcare la ultima cursă, centrul, mă
auzi?
Adolescenții uitară de parvenit pe moment, se uitară cu interes la
telefonul tip vechi și începură să chicotească.
-
Șșșșșt, liniște, să
auzim ce vorbește!
Singuratica, spera să se impună prin vârstă, dar Tânărul ce terminase de
explicat principiul de funcționare al instalațiilor de transport pe cablu, nu
rezistă și-i răspunse:
-
Nu-i frumos să asculți
ce vorbesc alți oameni dacă n-ai fost invitat s-o faci!
-
Centrul, centrul, mă
auzi?
Liniște câteva secunde, apoi din nou:
-
Centrul, centrul, mă
auzi?
Din nou liniște.
-
Probabil că este o pană
de curent, s-a mai întâmplat! Să stăm liniștiți și să așteptăm să se remedieze.
-
S-a mai întâmplat?
-
Da, s-a mai întâmplat
... instalația este destul de veche și ar trebui schimbat grupul transformator
care o alimentează: când intră în suprasarcină, cedează siguranțele. Din cauza
asta facem doar două curse pe oră.
-
I-auzi dom`le ... dar
generator de electricitate, n-aveți?
-
Nu, din păcate nu ...
Pasagerii încercau să se calmeze.
-
Nu-i pană de curent la
telecabină, este o pană generală!
Tânărul vorbea foarte sigur pe el!
-
De unde știi dumneata
asta?
Tatăl simțea că pierde controlul securității propriei familii!
-
Nu trebuie să țipi și
nici să fii agresiv, pe cuvântul meu! De unde știu? Priviți-vă telefoanele! Au
semnal?
Fură scoase la iveală tot felul de aparate, de la unele enorme de ultimă
generație până la cele pe care adolescenții probabil că nu știau să le
folosească, fiind depășite.
-
Are cineva semnal?
-
Nu!
-
Nu!
-
Nu!
-
Și nu cred să fim cu
toții la aceeași companie telefonică!
-
Ce înseamnă asta?
întrebă Singuratica.
-
Înseamnă că până și
releele de telecomunicații au rămas fără energie electrică, deci în vale s-a
produs o pană masivă în alimentarea cu curent!
-
Băgami-aș picioarele,
ce facem ...
-
Ne păstrăm calmul și ne
măsurăm cuvintele, apoi, vedem ce este mai bine de făcut până la repornirea
instalației!
Tânărul părea a avea răspuns la orice: Tânăra îl privea încântată.
Adolescenții chicotiră.
Singuratica
își strânse bine pe lângă ea haina groasă, de iarnă.
Parvenitul, privindu-și telefonul, încerca să găsească alte rețele.
Sportiva asculta muzică și continua să țină ritmul prin mișcări ale
capului.
Angajatul telecabinei continua să învârtă manivela telefonului,
încercând să ia legătura cu cineva de la centrul de conducere a instalației.
Ghidul își luă în gând adio de la masa festivă din acea seară.
Arogantul se lăsă să alunece pe
lângă perete și se așeză pe jos, lângă Adolescenți.
Tatăl își strânse familia mai aproape, încercând să-i protejeze sau doar
să-i încălzească.
-
Mami, mi-e foame!
Fetița, al cărei glas nu fusese încă auzit, îi trezi pe toți la
realitate!
-
Mami, mi-e foame!
Nu aveau nimic la ei - cine-și ia provizii pentru un drum de zece
minute?
-
Mami mi-e foame!
Cât avea să dureze?
-
Mami, mi-au înghețat
mâinile!
În acel moment, prima pală de vând izbi telecabina în plin, legănând-o
violent!
Femeile au țipat, iar bărbații s-au apucat de barele de susținere cu
atâta convingere încât erau la un pas să le îndoaie. Vântul s-a liniștit, iar
telecabina a mai oscilat de câteva ori pentru ca apoi să se oprească.
-
Dar urât face!
-
Ți se taie picioarele,
nu alta!
-
Este înfricoșător!
Părerile continuau pe același ton, doar adolescenții se amuzau. Abia
atunci, Singuratica îi privi cu atenție: pe lângă faptul că erau îmbrăcați
asemănător, cu bocanci solizi ce păreau militari, pantaloni strâmți negri,
haine groase de munte mult prea mari pentru ei, tot negre și cu mânecile exagerat
de lungi, cei doi adolescenți aveau amândoi piercing-uri în nas și sprâncene! Singuratica
se cutremură spunându-și în sinea ei că rasa umană este sigur pe ducă! Cei doi
erau diferiți în special prin machiaj: în timp ce fata era fardată violent în
alb și negru, băiatului îi lipsea acest gen de înfrumusețare.
-
Pe voi nu v-a speriat?
-
Ce să ne sperie? Asta? Este
mai puțin decât într-un montagne russe de bâlci de la țară!
-
Și dacă se rupe cablul?
-
Nu se rupe doamnă, nu
intrați în panică!
Tânărul încerca să o calmeze.
-
Nu se rupe pe dracu`!
Parvenitul părea a se fi schimbat la culoare: era mai palid, iar capul
ras lucea din cauza transpirației abundente ce explodase pe neașteptate.
Sportiva asculta muzică.
După o oră de încercări aproape continue de a lua legătura cu valea,
Însoțitorul renunță în sfârșit: nu răspundea nimeni.
Se întunecase, vântul bătea în rafale și zdruncina rău cușca suspendată,
însă, ce era mai rău abia acum se făcea simțit: temperatura cobora rapid și
mult sub zero grade! Oamenii începură involuntar să bată din picioare în
podeaua subțire de aluminiu și să se apropie unii de alții cu iluzia că astfel
s-ar încălzi.
-
Mami, mi-e sete!
Mama, care până atunci îi explicase fetiței că nu mai durează mult și
vor ajunge sus unde vor avea de mâncat și de băut, simți că nu mai poate și
întrebă:
-
Are cineva ceva de
băut? Apă, suc, orice: plătim, nu vrem degeaba!
Liniștea din cabină răspunse clar că nimeni nu avea nimic.
-
Telecabina nu este
prevăzută cu o rezervă pentru situații de urgență?
Mama îl interoga pe însoțitor, iar acesta, care nu mai trecuse în viața
lui prin așa ceva, răspunse cu un glas sfârșit:
-
Ba da, dar numai
materiale medicale ... trusa de prim ajutor ... și nici nu știu dacă-i completă
...
-
Arată-mi-o!
Omul îi deschise o cutie portocalie din plastic, o cutie cu aspect comun,
purtând pe capac o cruce ce doar se voia roșie, fiind făcută prin încrucișarea
a două bucăți de leucoplast, și-i arătă conținutul: într-adevăr era o trusă de
prim ajutor, trusă bună dacă cineva s-ar fi zgâriat, dar doar pentru atât.
-
Ai răbdare, ajungem
repede, îți promit!
Tatăl încerca și el să amăgească fetița.
-
Vrei să te iau în
brațe? Să te mai încălzesc puțin?
-
Nu, nu vreau! Mi-e
frig, mi-e foame, mi-e sete și ... și ... mi-e somn!
Arogantul, din poziția lui în șezut, spuse cu un glas neașteptat de
catifelat:
-
Ciocolata îți place?
-
Da!
-
Atunci ia-o pe asta, te
rog! Și uite și o sticlă cu apă! Drămuiește-le mititico, pentru că nu știm cât
urmează să stăm aici!
Îi întinse fetiței un baton de ciocolată și o sticlă de jumătate de
litru cu apă.
Fetița le luă - ușor stingherită, dar le luă: Arogantul nu-i plăcea, îi
părea murdar și neîngrijit, altfel decât tăticul ei mereu bărbierit și
parfumat.
-
Cum se spune?
Mama nu uita să dea lecții de bună cuviință!
-
Mulțumesc!
-
Cu plăcere draga mea,
cu plăcere - îi răspunse Arogantul plin de blândețe.
S-a lăsat din nou liniștea.
Vântul urla ca un lup și de câteva minute începuse să și ningă: dar nu
ninsoarea îi speria, ci forma ei! Păreau a fi nu fulgi de zăpadă, ci lungi tije
subțiri și înghețate, vârfuri de suliță ce se repezeau asupra pereților și
geamurilor cu furie crescândă, căutând locurile unde etanșarea nu era perfectă,
pătrunzând prin cele mai neașteptate locuri, ocupând pe nesințite din suprafața
podelei. Geamurile se abureau dar erau permanent șterse: sperau să vadă luminile
orașului.
Liniștea nu mai era întreruptă decât de urletul vântului, iar faptul că
se întunecase complet lăsa o senzația sinistră.
Oamenii se mai foiau, crezând că pot obține o poziție mai comodă și
poate și mai călduroasă, cu toate că tuturor le ieșeau aburi din gură. Se
făcuse suficient de frig încât nici Adolescenții nu mai păreau a avea chef de
râs. Sportiva renunțase să mai asculte muzică: frigul exagerat îi descărcase
telefonul mult mai rapid decât era ea obișnuită: acum doar privea în gol după
ce-și trăsese mai bine hăinuța meschină în jurul corpului și tremura
necontrolat. Parvenitul, după ce și-a pus căciula la loc pe capu-i ras, își scoase
o pereche de mănuși groase și un fular enorm din bagaj: se pregătea să se
înfofolească. Sportiva-i spuse ceva sotto voce, dar el n-o băgă în seamă:
femeia ținea picioarele foarte bine strânse iar tremuratul i se accentuase.
Insistă pe lângă bărbat, dar acesta nici nu-i răspunse și, cu cel mai firesc
aer din lume, începu să-și tragă mănușile pe mâinile enorme. Dintr-o dată,
parcă lovit de trăznet, se opri! Părea a fi realizat ceva surprinzător și
neplăcut! Figura i s-a strâmbat a ură! A tras geanta de sport ce-i ținea loc de
bagaj spre el și începu să cotrobăie prin interior: chiar în acel moment,
cabina a fost învăluită de o lumină galbenă, palidă, puțină și bolnavă ca
urmare a intrării sistemului de siguranță în funcțiune. Lucrul facilită
căutările omului ce părea din ce în ce mai furios!
-
Mi-ai luat ... ceva din
bagaj?
Vocea acuzatoare lăsa de înțeles că știe cu siguranță că i s-a luat ceva
din geantă!
-
De ce mi-ai umblat în
lucruri?
Sportiva îl privea nedumerită: frigul îi încetinea reacțiile și nu lăsa
de înțeles că ar înțelege ce este întrebată.
-
Te omor, fă! Te omor!
De ce m-ai furat, curva dracului? De ce ...
-
Las-o în pace, că nu
ți-a furat nimic!
Arogantul, care-și desfășurase un simulacru de sac de dormit în care se
înfășurase stând făcut ghem, avea un glas foarte sigur.
-
Nu-ți este clar că EA
nu ți-a luat nimic? Tu chiar nu gândești?
-
Ce ... ce ...
-
Ce-ai, ești bâlbâit?
-
Alea erau ale mele?
Făcea aluzie la ciocolata și apa date fetiței.
-
Îhî! În sfârșit te-ai
prins!
-
Și restul?
-
Care restul?
-
Restul, ce mai era
acolo!
-
Banii sunt la locul
lor, iar apa și ciocolata sunt la loc sigur!
Parvenitul se repezi la Arogant: acesta părea a nu fi interesat de
confruntarea ce deja începuse. Însoțitorul dădu să facă un pas în față, dar
Ghidul îl opri: avea o bănuială! Arogantul îl așteptă liniștit pe masivul
agresor să se apropie și, atunci când atacatorul era chiar deasupra lui,
ridicând brusc picioarele, îl lovi pe acesta cu tălpile în stomac: a fost
suficient pentru ca lupta ce nici nu începuse bine să se și termine - agresorul
era căzut pe podeaua cabinei, văitându-se în timp ce se ținea de abdomen!
Arogantul se ridică alene, îl privi scurt pe Parvenit, păși peste el
și-i ridică geanta de sport: o deschise larg, scoase de acolo mai multe lucruri
groase, de iarnă și le întinse Sportivei:
-
Îmbracăte fată, că
te-ai învinețit!
Fără nici o reținere, tânăra începu să se echipeze cu hainele bărbatului.
Arogantul, ridică geanta Sportivei și, fără a-i cere permisiunea, o
deschise și o întoarse cu fundul în sus: din geantă căzură batoane de
ciocolată, batoane energizante și altele asemenea!
-
Nu ai auzit copilul
când cerea de mâncare?
-
Îmi ... îmi pare rău
... nu am auzit ...
-
Să vedem ce avem și cum
împărțim. Tu - și-l privi pe Tânăr - numără câți suntem și hai să facem porții.
Cine are apă sau altceva de băut?
Au apărut câteva sticle de jumătate de litru cu apă, una mai mare cu
suc: Adolescenții aveau în buzunarele disproporționatelor lor haine negre
rămășițe de apă, de mâncare, câteva țigări și chibrituri. Și Singuratica a
declarat o sticlă începută și o ciocolată cu lapte. Deși multe erau începute,
Arogantul le strânse în mijlocul cabinei și-l întrebă pe tânăr:
-
Câți suntem?
-
Doisprezece maturi și
un copil.
-
Adică treisprezece ...
cu ghinion ...
-
Nu, doisprezece și un
copil!
-
De ce?
-
Copilul nu ar trebui să
primească porție egală cu adulții! Deci, doisprezece ...
-
Cred că ai dreptate. Ce
părere aveți?
Se sdresa celorlalți, cerându-le părerea: răspunsul a fost unanim
afirmativ!
Tocmai când începeau să facă porții, Parvenitul se repezi din spate
asupra celor doi, luându-i prin
surprindere!
-
Ce-i al meu, e al meu!
Mi-ai furat lucrurile, le vreau înapoi! Le vreau înapoi!
Parvenitul se repezi asupra apei și mâncării adunate în mijlocul
cabinei! Tânărul se interpuse între atacator și mâncare, iar Arogantul îl
prinse de mâna dreaptă: se auzi un zgomot urât! Parvenitul a început să urle,
ținându-se de mână, în timp ce ceilalți captivi priveau scena lipiți cu spatele
de peretele cabinei care se legăna primejdios.
-
Acum doar un deget,
dacă nu ești cuminte continuăm cu o mână și, cine știe, poate-ți sucesc și
gâtul!
Împreună cu Tânărul împărți apa și mâncarea: partea fetiței nu era cu
mult mai mică decât una normală. Parvenitul primi parte egală cu ceilalți.
Vântul bătea din ce în ce mai tare, cabina se legăna tot mai rău.
-
Cabina care coboară
este plină sau goală? întrebă cineva.
-
Este plină, însoțitorul
părea bine informat, este foarte plină, coborau ultimii întârziați dintre
turiști și schimbul de sus, de la hotel.
-
Le-o fi mai bine sau
mai rău?
-
Eu cred că mai rău, că
n-au loc nici să respire ... pe de altă parte, văzând unde ne-am oprit noi,
bănuiesc că ei s-au blocat deasupra platoului și, dacă-i așa, au putut coborî
pe scară ...
-
Pe scară? Avem scară?
-
Da, este deasupra, pe
acoperiș, o folosim pentru intervenții ...
-
Și de ce n-ai spus cât
încă era lumină?
-
Procedurile spun că
trebuie să stăm în cabină și să așteptăm ajutor, nu să ieșim ...
-
Am înțeles, procedurile
sunt pentru oameni obișbuiți ... ce mai avem pe lângă scară?
-
Nu mare lucru ... o
bucată de cordelină, câteva carabiniere ... mărunțișuri ...
Tânărul ieși în față:
-
Arată-mi ce avem și
discutăm după aceea!
Însoțitorul se execută și deschise cutia pe care stătea de obicei
așezat: aceasta conținea niște bucăți de cablu, câteva becuri, un colac de
cordelină și vreo două carabiniere model vechi, ruginite și probabil blocate,
plus câteva scule lipsite de importanță.
-
Coardă nu avem?
-
Nu, îmi pare rău ...
-
Ham de alpinism?
-
Nu ...
-
Ce vrei?
-
La ce te gândești?
-
Ți-a venit vreo idee?
Au sărit mai mulți să-l întrebe pe Tânăr ce vrea, în speranța că acesta
a găsit soluția salvatoare:
-
Dimineață, pe lumină,
unul dintre noi - cred că eu - se va asigura cât mai bine cu cordelina și cu o
funie improvizată din lucruri dacă este nevoie și va coborî prin chepeng - are
chepeng în podea, nu?
-
Da, stai cu picioarele
pe el!
-
Odată ajuns jos, voi
pleca spre stația de pornire și voi anunța ce se întâmplă: este greu de crezut
că până acum nu a intervenit nimeni să ne salveze! O să vedem ...
-
Atunci când se întâmplă
asemenea incidente, mecanismul este blocat ferm cu niște frâne automate, care-l
blochează împotriva alunecării accidentale! Frânele sunt electromagnetice și
fără curent sunt imposibil de deblocat! Apoi, cred că dacă până acum nu au
venit să ne salveze, suntem opriți în zona de abrupt, unde cel mai apropiat
perete este la peste o sută de metri și fundul văii la peste cincizeci!
-
Chiar așa de rău stăm?
-
Nu se poate face nimic?
-
Rămânem aici spânzurați
la infinit?
-
Nu, nici gând ... se
poate interveni cu o cabină manuală, una mai mică, acționată cu picioarele ...
cam ca o bicicletă ... dar nu se poate decât pe lumină!
-
Și noi ce facem?
-
Așteptăm să se
lumineze! Și vor veni: vor aduce la primul drum mâncare, apă și haine și se vor
întoarce cu doi dintre noi!
-
Adică șapte drumuri?
-
Șase, eu rămân ultimul
în cabină!
În liniștea rămasă, toți se gândeau cu speranță la ziua ce urma să vină.
Ceasurile erau verificate cam la fiecare minut, telefoanele la fel.
Cabina se mișca violent la fiecare rafală de vânt.
Zăpada înghețată nu mai era îndepărtată după ce observaseră că era o
formă de etanșare a golurilor.
Tânăra, înțelegând că atmosfera trebuie detensionată, o întrebă pe Singuratică:
-
Ce spuneați că s-a
întâmplat pe Unterberg?
Aceasta, aproape înghețată, începu o poveste dezlânată ...
-
... când am plecat de
la poala muntelui era soare, cald și fumos ... răposatul chiar ar fi pornit pe
jos ... îi plăcea muntele ... și când am ajuns sus, era ca atunci când ne-a
nins în luna august pe ... era o ceață s-o tai cu cuțitul ... și el a zis ...
că a venit degeaba ... că de acolo trebuia să se vadă Berchtesgaden ... că
Hitler ... atunci în august ne-a nins și noi eram pe platou, în pantaloni
scurți ... la cuibul vulturilor ... Salzburg-ul este un oraș frumos ... până pe
la 1820 ținea de Bavaria ... apoi a devenit austriac ...
Povestea continuă în același mod aiuritor o bună bucată de vreme:
probabil că nu o mai asculta nimeni, fiecare le avea pe la ale lui, iar femeia
pur și simplu gândea cu glas tare!
-
Parcă nici nu se mișcă
ceasul ăsta!
-
Așa-i!
-
Las` că se mișcă
nenorocita asta de telecabină!
-
... un oraș frumos și
bogat ...
-
Mi-e frig, mami, mi-e
frig!
-
Vin-o să te iau în
brațe!
-
Și mi-e și foame!
-
Abia ai mâncat, ai
răbdare!
-
Mami, fac pe mine ...
Se țineau acum mai departe, în grupuri mici sau singuri: frigul devenise
aspru și greu de suportat.
Sportiva stătea singură, iar Parvenitul încerca să-i intre-n voie, însă
era permanent respins.
Adolescenții, după ce chicotiseră aproape permanent, doborâți acum de
frig, se făcuseră ghem în hainele lor hidoase și-și suflau de zor în pumni,
trăgându-și nasul.
Singuratica, continua să mai scoată niște sunete, dar nu o mai asculta
nimeni.
Însoțitorul cabinei stătea și el ghemuit pe cutia cu scule.
Ghidul se gândea că este ghinionist și că probabil prezenței lui i se
datora accidentul.
Familia se strânsese ținând copila speriată la mijloc.
Tânărul, cu spatele proptit într-o bară verticală de sprijin, o ținea pe
Tânără în brațe, așa cum ții un bun pe care nu vrei să-l scapi sau să ți-l ude
ploaia.
Arogantul, fără să ceară voie, scoase o țigară și o aprinse: nu s-a opus
nimeni, fumul dădea o impresie falsă de căldură.
-
O să murim aici!
Singuratica se trezise vorbind.
-
O să murim aici!
-
Ba n-o să murim deloc!
Vine dimineața și vin și ne salvează!
-
O să murim aici!
Părea posedată, privea în gol și la lumina palidă din cabină, aspectul
îi devenise cadaveric:
-
Asta a fost, aici ni se
sfârșește drumul!
-
Taci femeie! interveni
Tatăl.
-
Mama începu să plângă,
iar Fetița, de unde mai scâncise din când în când, începu - simțind tensiunea
ce se năștea - să plângă în hohote!
-
Murim pe dracu`, nu
murim de loc! Parvenitul voia să pară viteaz.
-
Madame, dacă mai dai
din gură cu prostii d`astea, mori sigur! spuse ghidul arătând spre chepengul
din podea.
-
Eu cred că are
dreptate! Simt în jurul meu numai energie negativă, toți sunteți încărcați cu
energie negativă! Toți! Toți! Dinspe voi se scurge un flux energetic negativ și
dezechilibrat care încearcă să-mi smulgă mie toată energia pozitivă! Sportiva
își etala cu curaj educația făcută în sala de sport și la coafor.
-
Poți să mai spui odată
asta? Că n-am prins tot! Adolescenta încerca s-o filmeze!
-
Te omor eu cu mâna mea
...
-
Ți s-a făcut poftă de o
mână ruptă?
Intervenția Arogantului îl făcu pe Parvenit să rămână la locul lui,
lucru ce nu-l împiedica să arunce priviri furioase celorlalți.
-
Dacă ea spune că simte
energia negativă, atunci așa este, am încredere în ce spune despre asta, simte
...
-
Fiecare chackră se
încarcă și lasă fluidul vital să circule ...
Sportiva voia să explice modul de funcționare a ființelor umane prin
prisma propriei filosofii.
-
Auzi tu , lasă-ne cu
ciacrele astea, că sperii copilul! Nu vezi că deja s-a speriat? Ține pentru
tine poveștile astea cu bau bau!
-
Dar poate fi interesant
... Tânăra părea înclinată a-i da crezare.
-
Mai bine ne-am ruga cu
toții și poate Dumnezeu ne ajută!
Singuratica, după ce pornise tăvălugul la vale, încerca să-l oprească cu
o rugăciune.
Pervenitul dădu din nou să se ridice și să se repeadă spre cei doi
adolesceți ce filmau întreaga scenă: foamea, setea și frigul coborâseră nivelul
de suportabilitate și-l ridicaseră pe cel de iritabilitate la cote de nici unul
bănuite. Ținându-și oarecum ferit degetul vătămat și amorțit de ger, dădu să se
repeadă la cei doi, dar Arogantul, din poziția perfectă în care se afla,
recurse la o secerare care-l proiectă exact în capătul celălalt al micii
cabine, unde căzu grămadă: Adolescenții păreau a se amuza!
-
Liniștiți-vă, nu ajunge
cât ne scutură vântul? Însoțitorul încerca să calmeze ce era de necalmat.
-
Voi de ce râdeți ca
proștii de orice și de oricine?
Mama avea o părere și ieși la atac!
-
Chiar vă bateți joc de
orice lucru? Nu vă este rușine un pic obrazului?
Adolescentul, după o clipă de uimire, se lămuri cine îi apostrofează
și, în semn de dispreț, scoase un sunet obscen care o făcu pe Adolescentă să
râdă ostentativ: Mama, pe neașteptate, țiându-și în brațe pe partea stângă
fetița înghețată și speriată îi cârpi acestuia cu mâna dreaptă o palmă
răsunătoare, în urma căreia, instantaneu, obrazul stâng al junelui se coloră
într-un roșu puternic!
-
Frumoasă culoare, te-a
și încălzit!
Ghidul nu se putuse abține de la a-și spune părerea! Arogantul dădu să
se ridice, însă Însoțitorul, ținând în mână o cheie franceză, interveni:
-
Rămâi pe loc și nu
pățești nimic! Altfel te fac eu să rămâi pe loc!
Frigul de nesuportat îi făcuse pe toți nervoși: începură să se
îmbrâncească, chiar să se lovească. Tânărul avu grijă să-l lovească pe Parvenit
peste degetul lovit, Singuratica se simți călcată pe picioare, copilul începu
să urle de frică, Mama țipa înspăimântată, Tânăra la fel, Adolescenta încerca
să se ferească de picioarele bărbaților care spre a-și susține argumentele se
ridicaseră și-și adresau injurii sau chiar lovituri.
-
Opriți-vă, ne legănăm
exagerat, putem rupe cablul, opriți-vă!
Nimeni nu-l asculta pe Însoțitor, toți încercând să-și impună dreptatea
proprie.
-
Opriți-vă oameni buni,
opriți-vă că se poate întâmpla o tragedie!
În timp ce bărbații se înjurau și-și dădeau lovituri amortizate de
hainele de pe ei și de greutatea de a se mișca, Adolescenta părăsi poziția șezut
pe care o avea lângă peretele înghețat al cabinei și se așeză în genunchi
pentru a privi mai bine pe geam. După câteva clipe, spuse cu un glas neașteptat
de puternic și de ferm, cu sonorități guturale, de fumător:
-
Opriți-vă bă, opriți-vă
că am pornit!
În frigul năpraznic, înghețară toți: în vale, se vedeau din nou luminile
orașului, în cabină se aprinseseră luminile normale înlocuindu-le pe cele de
avarie, iar telecabina pornise clar la drum, îndreptându-se spre stația de unde
plecase cu ore bune în urmă!
Intrată între glisiere, cabina se opri și ușa se deschise.
Soneria zgomotosă ținu locul fanfarei de bun venit.
Mai mulți oameni cu termosuri cu ceai fierbinte îi așteptau pe călători
să coboare: primul fu Tânărul, care, îndatoritor, îi oferi Tinerei mâna pentru
a trece mai ușor golul ce o separa de peronul din beton, deși golul nu avea mai
mult de o palmă lățime. Rămase pe poziție ajutând toate femeile să coboare.
Tatăl coborî cu Fetița în brațe: Mama era în spatele lor. Sportiva și
Parvenitul erau zâmbitori. Singuratica, părea nesigură și pierdută de parcă nu
înțelegea ce i se întâmplă și de ce nu murise. Ghidul, vânăt de frig, se
strecură pe lângă ceilalți și înhăță o cană cu ceai fierbinte. Însoțitorul
începu să facă ordine prin cabină. Arogantul coborî și el și se opri la mică
distanță de ușă: se întoarse spre locul din care abia ieșise și spuse:
-
Voi nu veniți? Sau
trebuie să vă scot eu?
-
Venim imediat tată,
imediat - și apărură și cei doi Adolescenți.
Un personaj bine înfofolit, ieși în fața celor ce-i așteptau pe captivii
cabinei și spuse:
-
Din păcate, o pană de
curent ce a afectat întreaga zonă a intervenit tocmai când telecabina era în
cursă și a blocat buna funcționare a instalației pentru mai mult de zece ore.
Ne cerem scuze, dar cum defecțiunea s-a remediat, în cel mult jumătate de oră
suntem pregătiți să vă ducem la destinație, așa că vă rugăm să fiți pregătiți!
Să nu uit, la destinație vă așteaptă un program special, pe cheltuiala noastră!
-
La destinație? Acolo
sus? Cu telecabina? S-o crezi dumneata!
-
Frumos Crăciun, nimic
de zis!
-
Fira-ți ai dracului să
fiți ...
-
Ar trebui să vă dăm în
judecată!
Adolescenții chicoteau, privindu-i pe ceilalți cum se agită la unison
odată redeveniți un grup cu interese comune.
Printre cei aflați la sosire se afla și o blondă, însoțită de un
cameraman. Femeia, reporter la o televiziune locală, își aranjă căciulița
tricotată ce lăsa de înțeles cât este de frig, își trase mai bine mănușile
asortate și, făcându-și parcă puțin curaj, ieși în fața grupului „salvaților”
căutând un subiect senzațional:
-
Cum a fost, cum ați
suportat cele -23 de grade Celsius din noaptea trecută? Ce ne puteți spune
despre experiența dumneavoastră?
Luați prin surprindere, nu putură da nici un răspuns imediat, mai puțin
Parvenitul, care-și făcu loc în fața celorlalți:
-
Nu a fost ușor, dar
printr-o bună organizare a hainelor și proviziilor, prin colaborarea tuturor
participanților la această extraordinară întâmplare, am reușit să ...