Celălalt obraz

 

   Pe drumul pietruit, autocamionul Bucegi alerga încărcat cu cherestea, dinspre balastieră spre garaj. În cabină, spre încântarea lui Grigore șoferul, aparatul de radio Sinaia, urla în încercarea de a acoperi zgomotul drumului, ultimul șlagăr, Waterloo al suedezilor ce uluiseră toată lumea cu o lună în urmă. Cu toate că melodia nu se prea auzea, Grigore o știa pe de rost și o fredona odată cu radioul:

-         Uatărluuu, la la la la la la, Uatărluu, la la ...

   Bineînțeles că unui angajat de la Autobaza Iași nu-i cerea nimeni să știe versurile în engleză, dar el era încântat de performanță!

   Era de fapt unul dintre puținii care se gândiseră să-și pună radio pe camion, chiar dacă-l luase la mâna a doua – radioul, nu camionul – iar asta-l făcuse să crească în ochii colegilor, așa că el, la numai 27 de ani, era deja un veteran al neamului lu’ Manivelă. Meseria îi plăcea, radioul îl ajuta – își amintea și acum ce mirat a fost când, trecând aparatul de pe unde medii pe unde lungi, prinsese un post necunoscut, unde cineva, vorbind o limbă română ciudată, anunța că urmează să cânte „artistul Gică Petrescu” – învățase deci să prindă și Chișinăul, de cărat căra mai mult în jurul orașului, așa că familia nu-i simțea lipsa, mai scotea un ban luând pe câte unul cu „ia-mă nene”, mai ducea acasă un lemn pentru iarnă, mai ciupea o roșie, un harbuz ... de, când ai trei copii nu-i chiar așa de ușor de trăit ... că acu’ merg și la școală ... uite, numai iarna abia încheiată o trecuseră cu bine ajutați și de verzele aduse de el și murate de nevastă-sa, dar și de cei doi saci cu barabule ... Șeful de autobază, dom’ inginer, avea grijă de șoferii lui, de-i trimitea pe rând pe unde era bine ori rău, așa că nici unul nu trăgea doar la greu sau doar la miere! Așa că, numai un puturos nu se descurca pe el și pe familia lui: și cum pe el îl știa băiet cuminte și ascultător – că odată nu-i ieșise din vorbă – îl ținea-n grijă, că știa că are trei copchii și-l trimitea toamna la cărat de la ceapeurile din preajma orașului ... adevărat e că nici Grigore nu lua numa’ pentru el, îi mai dădea și lu’ dom’ inginer, ba de multe ori chiar și colegilor care tocmai atunci cărau piatră pe vreun șantier: „asta e, dacă suntem oameni, ne înțelegem, că dacă-i înțelegere, pe toate le facem” – gândea Grigore în timp ce le ținea isonul celor de la Abba.

   Avea de dus iute lemnele astea la autobază, avea șeful o înțelegere cu balastiera, nu era treaba lui atâta vreme cât transportul se făcea cu acte, iar după aceea urma să dea o fugă să-l mute pe colegul Vasile – al dracului Vasile, ce noroc pe el – că primise apartament și el fusese însărcinat să-l ajute la mutat! Așa era obiceiul ... se ajutau unii pe alții ...

   Din față, văzu venind un tractor cu plugul atașat la spate: tractorul venea cam tare, plugul era greu, drumul rupt, așa că utilajul agricol începuse să cam țopăie!

   Deși cam bătea vântul, clar viteza era vinovată de mersul haotic al tractorului!

   Grigore, prevăzător, încetini și trase cât mai mult dreapta, în speranța că tractoristul o să-l vadă și n-o să-l lovească! Până la urmă, opri de tot pe iarba de pe marginea drumului, putând astfel vedea de ce tractorul alerga ca la curse: în cabină, alături de tractorist se afla o mândruță și acesta se dădea mare! Întotdeauna fusese o problemă mare cu tractoriștii din agricultură, care deși nu aveau permis să iasă pe drumuri – adică nu erau rutieriști – profitau de prioritatea acordată muncilor agricole și hălăduiau pe unde le poftea inima!

   Ca și ăsta, Doamne ferește, bine că nu l-a atins!

   Se apropie de oraș, o lăsă și el mai moale, că n-avea chef să-l potcovească vreun milițian cu vreo amendă și, conducând ca întotdeauna cu multă grijă, se îndreptă spre autobază ca să descarce lemnele, să curețe camionul și să plece să-l mute pe Vasile: ar fi putut să nu curețe mașina, dar cum să-i cari omului boarfele – multe, puține, rele sau bune – într-un camion care dusese tot felul de încărcături până atunci? 

   Ajunse cu bine în poarta autobazei, claxonă ușor pentru ca nea Ilie portarul să-i ridice bariera și, cu un salut din mână dădu să treacă mai departe.

-         Eugene tată, zâce dom’giner că cum vii pușcă să te duci la dumnealui la birou!

-         Da nea Ilie, am priceput, negreșit mă duc! răspunse Grigore, întrebându-se de ce deveniseră lemnele alea așa de importante dintr-o dată!

   Trase Buceagul unde știa că trebuie descărcat, făcu semn maistrului de la atelier și acesta, care știa că-s lemnele lu’ dom’ șef, chemă în grabă elevii pe care-i avea în ziua aia în practică și-i puse la descărcat camionul.

   În timpul ăsta, șoferul opri radioul mașinii, își îndesă mai bine șapca pe cap, extrase de sub parasolar actele transportului – văzuse într-un film american că acolo se țin actele și acum făcea și el la fel – și coborî, executând o mișcare de rotație îndelung exersată: pentru cine nu știe, dintr-un Buceag nu se coboară oricum, este o anumită procedură ... adică poți să cobori cum vrei tu, dar adevărații profesioniști o fac într-un singur fel și anume, deschid larg portiera, se apucă cu mâna stângă de volan, ies nițel cu fundu-n afara caroseriei și pun piciorul STÂNG – neapărat stângul – pe treapta mașinii, apoi, ținându-se în continuare cu mâna stângă de volan, fac o piruetă în timp ce coboară cu piciorul drept pe sol!

   Da, așa se coboară din Buceag!  

   Unii aduceau și îmbunătățiri acestei proceduri, adică atunci când executau pirueta în coborâre, țineau în mâna dreaptă o haină, ceva ce flutura ca o capă în fața taurului: asta era procedura completă!

   Șoferul nostru execută coborârea simplă, fără haină și se îndreptă în pas alergător către biroului șefului de autobază.

-         Să trăiți dom’ inginer, am sosit chiar acu’ și’am băgat iute la descărcat ... io aș zice    să ...

-         Grigore, uite cum stă treaba ...

-         ... spăl mașina și ...

-         Grigore! Taci și ascultă-mă! Ai tăcut? Grigore, care făcuse armata – ca tot omul – tăcu mâlc în fața șefului și ciuli urechile:

-         Grigore, ia iute camionul, dacă nu-i deja descărcat, ia-l așa și fugi acasă: a sunat un vecin de-al tău, că ți-a luat casa foc!

-         Casa mea?

-         Da’ a cui Eugene, a mea? N-ai auzit ce tocmai ți-am zis? A ta a luat foc, așa că ia mașina și fugi, că trimit pe altcineva la Vasile și tu nu mai veni până mâine!

   Șoferul se grăbi la mașină, pe care o găsi aproape goală: maistrul de la atelier știa să-i strunească pe elevii aflați în practică, mai așteptă un minut și, cu mașina goală, plecă cât de repede se putea legal, către casă: plătise o amendă pentru viteză cu vreo doi ani în urmă, fira-r ai dracului cu radarul lor cu tot și nu voia să mai plătească! 

   Traficul era destul de lejer la ora aceea, așa că și fără să se grăbească se mișca destul de repede: se gândea în timpul ăsta, de la ce o fi luat foc ...

„ ... sunt aproape convins că nevastă-mea, încăpățânată cum o știu, s-a apucat să facă săpun în curte, la pirostrii ... și cum a bătut vântul ... sau de la vreun vecin? ... nu, că dom’ inginer a zis „ți-a luat foc casa” nu că arde în cartier ... acu’ în mai foc nu se mai face ... butelia e bună ... și dom’ inginer a zis foc nu explozie ... fie ce-o fi, las că se repară, că de mâni de om îs făcute ... ”!

   Pe măsură ce se apropia de Copou, se mira că nu se observă o coloană de fum negru, așa cum văzuse el prin filme! Abia când dădu colțul și intră pe străduța lor, își dădu seama că incendiul era deja stins!

   Pe stradă ieșiseră toți vecinii, cu mic cu mare, iar parcă asta nu era de ajuns, locul era blocat și de o mașină roșie de pompieri, una alb cu albastru de miliție și un TV-eu alb, cu geamurile vopsite și ele în alb și fără insemne: pe strada lor, asemenea aglomerație de mașini era lucru rar! Cum nu se putu apropia mai mult cu ditamai camionul, trase pe dreapta, tăie contactul și sări din mașină trântind portiera după el!

   Vecina de vis a vis, când dădu cu ochii de el, începu să plângă, la fel și alte femei – așa-s femeile, bocesc din orice – dar ciudat i se păru faptul că aproape toți bărbații își fereau privirea: ce era, ce se întâmplase, ce, avea ciumă?

-         Dumneata ești tovarășul Grigore? îl interpelă un subofițer de miliție apărut ca din pământ.

-         Eu sunt – răspunse el, continuând să se apropie de casa incendiată, prin cordonul pe care cei prezenți, ca după îndelungi repetiții, îl deschideau în calea lui.

-         Tovarășe Grigore, veniți cu mine la mașină! Milițianul îl apucase de braț și-l trăgea în direcția contrară.

-         Stai dom’le să văd ...

-         Nu-i nimic de văzut, veniți cu mine! Acum!

-         Păi, de ce?

-         Așa a ordonat tovarășul căpitan! Haideți! Strânsoarea pe care o simțea pe braț, îl convinse că subofițerul avea într-adevăr ordinele lui și că trebuia să i se supună: îl însoți deci la Dacia de miliție, în care și urcară, în spate! La volan, un alt subofițer fuma:

-         Ridică geamul Mitică, ordonă cel ce-l adusese: Mitică ridică geamul, dar continuă să fumeze. Pe el, care din economie nu fumase niciodată, fumul îl deranja, dar nu-i venea la îndemână să le spună.

-         Actele dumitale te rog!

-         Dar de ce? Am făcut ceva?

-         Actele! Milițianul îi luă toate actele, inclusiv carnetul rozaliu de conducere, le verifică pe îndelete și apoi spuse:

-         Și’acu’l așteptăm pe tov căpitan ...

   Grigore încercă să protesteze, dar fără speranță de izbândă: vecinii și străinii de strada lor, priveau spre mașina de miliție și-l arătau din ochi, vorbind și – foarte important – făcându-și – babele – cruci! Simțea că înnebunește: nu făcuse nimic, era curat ca lacrima, doar dacă nu aflaseră pompierii că avea instalație de încălzit cu picurător ... cu motorină sau cu benzină ... că era interzisă ... și benzina era luată de la camion ... de acolo să fi izbucnit focul? ... dar era în luna lui mai și nu mai făceau focul de mult ... și chiar și instalația era strânsă și pusă’n magazie ... 

   De mașina de miliție, se apropie un civil: era un om între două vârste, cu burtă și cu două guși, genul de om care merge și gâfâie – Grigore, care muncea și 14 ore pe zi, nu știa cum este să fii așa de gras – tuns scurt, purtând în mână un dosar. În spatele lui, venea un alt bărbat, mult mai slab dar și mult mai tânăr, ducând un aparat de fotografiat. Grasul, îi făcu semn să coboare geamul și-i vorbi:

-         Tu ești Grigore? Proprietarul?

-         Eu, să trăiți! Șoferul recunoscuse de îndată autoritatea!

-         Bă Grigore, fii atent: mergem împreună, vezi ce-i de văzut, da’ fără urlete, fără paști și dumnezei, că ne certăm, da? E musai să nu-mi faci mie atmosferă și să-mi pui strada’n cap, că avem probleme! Ai priceput?

-         Da, să trăiți! Recunoscuse graiul diferit de al locului și își spuse în sinea lui că iar au adus oameni de pe te miri unde și că iar îi amestecă, că nu te mai puteai cunoaște de atâția venetici!

-         Haidem!

   Grigore coborî din mașina miliției și, în timp ce se apropia cu căpitanul de casa arsă, i se părea că nici pompierii care începuseră să-și strângă furtunurile nu-l priveau!

-         Țiganii au fost Grigore!

-         Da, da, țiganii!

-         Io-s martor vecine, dacă ai nevoie, doar să-mi spui!

   Grigore era zăpăcit: chiar nu mai pricepea nimic! Curtea lui, de unde o lăsase dimineață îngrijită și plină de flori, era acum o baltă neagră, umplută cu bucăți de acoperiș și lemne din astereală și cioburi și cercevele smulse. Se uită de jur împrejur și se miră din nou că nu-i vede pe-ai lui!

-         Fii atent aici tovarășe Grigore, îi spuse căpitanul, fii atent că doar odată te uiți și dup’aia mergem la sediu! Auzind asta, șoferul se forță să fie cât mai atent cu putință: milițianul, ținându-l de cot, îl duse până-n dreptul ușii.

-         Uită-te!

   Prin gaura neagră a ceea ce fusese odată ușa lui, în interiorul casei se vedea prăpădul făcut de pompieri: apa băltea, din fostul acoperiș atârnau niște rămășițe, pereții făcuți cu rolul erau spălăciți de la cât de multă apă cursese pe ei.

   „S-a dus dracului tot chirpiciul, trebuie s-o fac din nou” își spuse în sinea lui.

   Mobila nu mai era, lampa nu mai era, țoalele de pe jos nu mai ...

   „Ce-i asta? Ce văd?”

   În mijlocul odăii, claie peste grămadă, zăceau patru siluete negre: una mare și trei mai mititele!

   Simți că-i cade ceva’n cap!

   Vedea și nu înțelegea!

   Ce erau cele patru forme negre?

   Ce căutau în casa lui?

   Căpitanul îl trase de cot, dar șoferul se smuci, semn că n-a terminat de privit: căpitanul îl trase din nou, dar cu același rezultat!

-         Grigore, hai și-om vorbi! Hai că-i mai bine!

-         Ce-s astea, dom’ căpitan? Ce-s astea negre?

-         Hai la sediu Grigore, hai că vorbim acolo!

-         Țiganii din Ciurea au fost Grigore, suntem martori, venim la miliție dacă trebuie, se auzeau vecinii din spate, strigând! 

   Cu mare greutate, Grigore reuși să ajungă la mașina miliției, cu care fu transportat la secție; aici, dădu o declarație cum că fusese la muncă, ce făcuse, ce cărase ... în sfârșit ... așa ... mai fără rost. Timpul trecu, până ce căpitanul de miliție intră din nou în biroul în care era ținut șoferul, se așeză pe scaunul rapid eliberat de un plutonier și-i spuse:

-         Bă Grigore, fii fără teamă! Dacă este cu adevărat un omor, așa cum bănuiesc eu, îți promit că vinovații vor fi prinși și vor plăti pentru ce au făcut! M-ai auzit?

-         Da, am auzit ...

-         Corpurile au fost deja ridicate de medicina legală și în cel mai scurt timp vom afla ce s-a întâmplat, așa că fii liniștit. Uite, noi acum îți dăm drumul, dar să-mi promiți că stai liniștit și nu faci greutăți! Da?

-         Da ...

-         Ai aici o adresă ... aici poți să dormi câteva zile ... până te aranjezi cumva ... e de la sfatul popular ... și tot sfatul popular o să-ți dea și un ajutor de înmormântare ... și unul să-ți refaci căsuța ... hai mă Grigore, că nu-i chiar așa de rău, treci tu și prin asta ... că doar știi cum se spune ... întoarce și obrazul celălalt și meri mai departe! Fii fără grijă că nu scapă vinovații nepedepsiți! 

   A doua zi de dimineață, Grigore reuși cu mare greutate să ducă Buceagul la autobază: era la marginea orașului, nu afară, dar lui i se păru că mersese ore și ore! Colegii, care aflaseră despre tragedie, făcuseră o chetă, să-l ajute ... și se adunaseră vreo mie de lei! Șeful de autobază, l-a chemat la el în birou și i-a spus să se ducă acasă, să-și rezolve treburile, că o să primească și de la serviciu ajutor de înmormântare, că să nu-și facă griji cu zilele nelucrate că văd ei ... în sfârșit, toți se purtau foarte frumos și doreau din tot sufletul să-l ajute.

   De la autobază, Grigore o luă pe jos spre Copou: mergea plutind, ba de vreo două ori a fost la un pas să-l calce câte o mașină. Ajuns pe strada lui, văzu adevăratele dimensiuni materiale ale dezastrului: casa practic nu mai exista: cartonul asfaltat cu care-și acopereau acoperișurile mai toți ăștia cu case noi, combinat cu straturile de catran – hidroizolație – aplicate în fiecare toamnă, era un combustibil ideal și greu de stins, un material care nu ardea doar acolo unde se afla ci, mult mai rău, topindu-se și scurgându-se, transporta focul și-l instala bine în locuri noi! De multe ori, pompierii credeau că au stins incendiul, dar cartonul asfaltat se reaprindea după un timp!

   Grigore nu avu curajul să intre decât până-n poartă!

   Privea casa cu ochii altuia, cu ochii unui străin: murise și el puțin în incendiul acela!

-         Eugene, când vrei, să vorbim ceva! Era vecinul de lângă el, unul lung de nu se mai termina, cu care se cam certase, că avea un câine care urla noapte de noapte. Să vii să vorbim, că-i important!

-         Da, vin! În portiță se strânseseră mai mulți bărbați, așteptându-l pe el. Se dovedi că mai toți știau același lucru, dar că de văzut cu adevărat ceva, nu văzuseră decât lelea Frosa, de la numărul 7 și nea Ichim, ăla de era pensionar CFR și toată ziua și-o petrecea prin curte sau pe stradă ca să scape – zicea el – de cicăleala nevestei! Iar cei doi, se jurau că văzuseră un grup mare de țigănci cu puradei ieșite la furat: oamenii știau cum procedează țiganii, cum intră în curte fără să le dai voie și cum pleacă cu găina sau curcanul ascuns sub fuste sau cu ce le cade-n mână! Lelea Frosa, chiar se mirase văzând toate țigăncile alea ieșind val vârtej din curtea lui, se mirase că pe nevastă-sa o știa femeie cu capul pe umeri, nu din aia de se apuca să cumpere de la țigani! Nea Ichim în schimb, zicea că le văzuse pe țigănci când intraseră în curte și dup’aia le pierduse urma pân’ ce a izbucnit focul, dar ginerele lui, care acum dormea că lucra schimbul trei, le văzuse și când intraseră și când ieșiseră și se jura că după mai puțin de cinci minute de la plecarea lor luase foc ... și că țigăncile au fugit, n-au plecat!

   Grigore mulțumi frumos și-și notă în minte toate cele auzite. Se hotărî să plece spre miliție, dar pe drum, mai întrebă colo și colo de țigani: se părea că după ce fuseseră văzute fugind de la el, țigăncile nu mai intraseră în nici o curte!

   Ajunse la miliție și se rugă de ofițerul de serviciu să fie lăsat să vorbească cu dom’ căpitan: după ce așteptă vreun ceas, reuși să ajungă la ofițer.

-         Ia spune Grigore, care-i baiul?

-         Iaca dom’ căpitan, am întrebat și io colo și colo, mi-au spus niște vecini, am mai umblat de-am vorbit cu lume și uite ce-am aflat: și-i spuse tot, ce văzuseră oamenii, ce auziseră, cine și ce văzuse și auzise, pe unde umblaseră țiganii ... în sfârșit, tot ce știa!

-         Băi Grigore, bagă-ți bă mințile’n cap bă, tu ești șofer sau Șerlocholms? Lasă-ne bă băiatule să ne facem treaba, bă! Am dat la procuratură ce trebuia să dăm , așteptăm raportul de la medico legal și după aia mai vedem ... ce, așa crezi bă că merge treaba? Ce a auzit o babă surdă ori ce-a văzut un moș chior? Vezi-ți Grigore de treaba ta și lasă-ne să ne facem datoria, nu ne încurca! 

   Mai trecură câteva zile, timp în care doar trecea pe la miliție așa, ca de bună ziua, să afle ce s-a mai întâmplat. Când nici nu mai spera, primi o veste importantă: era gata raportul medico legal!

   Fu băgat într-un birou, unde un domn – procurorul de caz – îi explică cu lux de amănunte ce era cu acel raport și ce însemna el: Grigore nu pricepu decât puține lucruri și fără legătură între ele, cum ar fi că toate cele patru victime aveau funingine pe căile respiratorii, că fuseseră bătute – crunt – cu un obiect contondent – adică cu un par - și că muriseră arse!

   De vii!

-         Și Aurica? Aurica era ultima dintre copii, avea abia nici patru anișori!

-         Și ... Aurica ... 

   După terminarea formalităților, urmă un alt moment greu pentru Grigore: înmormântarea!

   Aceasta se făcu în cimitirul cartierului și, cu toată opoziția autorităților, credeai că a venit tot orașul să asiste: de, greu este să te desparți de un singur om drag, dar de patru deaodată, ușor o fi?

   Umbla vorba că vreo câțiva țigani fuseseră bătuți bine de tot în zilele trecute și, adevăru-i că nu prea-i mai vedeai pe stradă!

   „ ... Ca un Dumnezeu bun și de oameni iubitor ...

     ... în loc cu verdeață ...

     ... unde nu există nici durere și nici întristare ...

     ... Dumnezeu să-i ierte ...

         Dumnezeu să-i ierte!

         Amin!”

   Ceremonia, emoționantă până la lacrimi, se sfârși în liniște, iar vecinele lui mai în vârstă, împărțiseră ceva colivă făcută așa, mână de la mână, că el săracu’ nici nu știa de el! 

   Mai trecură vreo câteva zile, și Eugen Grigore se duse la serviciu.

-         Mă Grigore, mai stai mă puțin, să te liniștești mă!

-         Nu mai stau dom’ inginer, că înnebunesc, că numa’ la asta mă gândesc! Dați-mi camionul și de muncă și gata!

   Își primi înapoi Buceagul și reîncepu munca: numai radioul, nu doar că nu-l mai porni, dar odată, fiind pe drum spre Vaslui, s-a oprit și l-a aruncat din mașină!

   Și atât. 

   Zilele treceau în liniște, oamenii începuseră să uite, țiganii apăruseră din nou – ba cu ghicitul, ba cu ciorditul – viața-și revenea, Grigore la fel ... doar că trecea aproape zilnic pe la secție!

   Văzând că nu se mișcă nimic, se zbătu și intră iar la căpitanul acela ardelean:

-         Dom’ căpitan, chiar eu v-am adus martori cum că țiganii din șatra din Ciurea sunt vinovații, dar nu vreți să faceți nimica!

-         Martorii nu-s buni, Grigore ... nici unul dintre ei, nu știu de ce, întreabă-i! Acu’, doar n-oi vrea să calc niște nevinovați în picioare pentru mofturile tale! Că nu așa merge treaba Grigore, nu așa, miliția lucrează și va găsi vinovații! 

   Grigore, furios, se întoarse în cartier și se duse pușcă la nea Ichim acasă: bătrânul nu era în curte, că plecase cică la dispensar, dar era ginerele lui, care-l primi în casă și-i spuse că socrii lui – amândoi – fuseseră opriți pe stradă de țigani și amenințați, că și el, plecând seara la schimbul trei, fusese urmărit și înjurat și amenințat că vor începe cu copiii, altă dată aruncaseră în el cu capete de găini ... numai și numai să-și retragă declarațiile! Într-un cuvânt, se temeau și la miliție n-au mai vrut să dea declarații!

-         Să nu te superi vecine, dar trebuie să ne înțelegi, că parcă miliția ține cu ei, că altfel de unde să știe cine dă declarație pentru dumneata și cine nu?

   Grigore mulțumi și trecu drumul la lelea Frosa. 

   După ce bătu mult timp în poartă, lelea se hotărî să-i deschidă: ascultă aceeași poveste!

   Și se întristă și mai mult! 

   De unde cu doar câteva zile în urmă oamenii îl compătimeau, acum îl priveau ca pe un ciumat de care-i bine să te ferești: s-a lămurit că țiganii îi amenințau vecinii și, aceștia, temători, își retrăgeau declarațiile!

   Acest lucru, lui i se părea că îi acuză și mai puternic, dar miliția și procuratura erau de altă părere! 

   În aceeași perioadă, noaptea, venind de la un transport mai lung, a fost atacat cu pietre și cu bețe și i s-a strigat să înceteze cu cercetările că-l ard și pe el: a vrut să depună plângere, dar organele se fereau de el și niciodată nu a fost sigur dacă a depus plângerea aia sau nu! 

   Zilele treceau și Eugen Grigore, șofer la autobaza din marginea Iașiului devenise un deranj permanent pentru autoritățile orașului. 

   Într-o zi, l-a chemat șeful autobazei:

-         Grigore, ascultă-mă cu atenție!

-         Da șefu’ ...

-         Grigore, încetează de a mai face pe polițistul, lasă miliția să-și facă treaba, nu te mai amesteca ...

-         Da’ nu fac nimic dom’ inginer ... nici eu, nici miliția!

-         Grigore, lasă bancurile și bagă-ți mințile’n cap: asta-i viața, i-or prinde bine, nu i-or prinde, iar bine ... știi cum zice la scriptură, iubește pe aproapele tău și întoarce și celălalt obraz, că dacă nu i-or prinde ăștia acu’, le-o plătește Dumnezeu, nu-ți fie ție teamă! Și o să vezi, că și durerea se atenuează ... adică se tocește, se uită ... zău Eugene, eu îți vreau doar binele!

-         Eu nu mă las dom’ inginer! Nu mă las!

-         Bine Grigore ... tu nu te lași iar autobaza te detașează pe termen nelimitat în județul Ialomița!

-         Păi ce să fac eu în județul Ialomița, dom’ inginer?

-         Să cari recolta, să duci marfă, ce face un șofer de autocamion Grigore, nimic altceva!

-         Da’ nu se poate dom’ inginer!

-         Ba se poate Grigore, se poate!

-         Nu se poate dom’ inginer ... că trebuie să le fac de patrujdăzile dom’inginer!

-         Bine Grigore, le faci pomana de 40 de zile și apoi pleci în detașare: poate-ți găsești vreo mândruță pe acolo, că în Bărăgan e plin de fete frumoase! 

   În ziua în care se împlineau cele 40 de zile statornicite de obiceiul creștinesc, șoferul Eugen Grigore își cumpără o jumătate de litru de coniac. Era un așa zis coniac, un alcool destul de prost, dar nu avea bani de mai mult și nici nu voia să rămână în vreun fel dator cuiva.

   Făcu ultimul transport al acelei zile calde de sfârșit de iunie și, cu camionul gol, se duse la marginea orașului.

   Aici, cu ochii în zare, puțin câte puțin, bău tot coniacul.

   Nu doar că nu l-a îmbătat, ba chiar din contră, i se părea că are mintea mult mai limpede decât oricând în ultimele 40 de zile!

   A făcut un rezumat al întâmplărilor, și-a amintit de câte ori a fost la miliție, de câte ori la procuratură, și-a amintit cum le-a spus tuturor că țiganii amenință martorii și că-i obligă să-și retragă declarațiile, și-a amintit cum i-au râs în nas, și-a amintit cum l-au amenințat pe el și cum miliția nici nu l-a mai băgat în seamă, și-a amintit cum încercau să-l arate cu degetul ca pe un nebun, și-a amintit că șeful de autobază vrea – probabil la ordinul altora de sus – să-l îndepărteze din oraș trimițându-l pe termen nelimitat la 500 de kilometri distanță, și-a amintit ... și-a amintit că se află cu camionul chiar în Ciurea și că la câteva sute de metri în fața lui se află chiar șatra țigănească pe care o bănuia vinovată de moartea soției și a celor trei copii!

   A încuiat portierele.  

   A pornit motorul.

   A aprins faza lungă.

   A băgat în viteză și a pornit.

   Nu s-a grăbit – nu avea de ce, spre deosebire de țigani, el nu voia să dispară – și a făcut treaba gospodărește, ca la carte!

   A muncit pe îndelete, cu satisfacție, numai în prima viteză!

   A făcut cercuri, a mers și cu spatele!

   Ceea ce vedea în lumina puternică a farurilor, îl făcea să se simtă ca la o vânătoare nocturnă de iepuri!

   Până a rămas fără benzină!  

   Miliția și salvările trimise la fața locului, au făcut un bilanț îngrozitor: din șatră nu mai rămăsese nimic întreg, erau zeci de grav răniți și 24 de țigani morți – bărbați, femei și copii – cum îi prinsese camionul în somn, în corturi ori pe sub coviltire!

   Întrebat de un milițian de ce a făcut așa ceva, șoferul a răspuns:

„le-am arătat și obrazul celălalt!” 

   Șatra țigănească a fost mutată într-o singură noapte la peste o sută de kilometri distanță, cu camione militare, în încercarea de a evita un conflict interetnic.

   Eugen Grigore nu a fugit de la locul faptei și a așteptat liniștit să fie arestat.

   Condamnarea inițială de închisoare pe viață, i-a fost comutată după ce a „vizitat” mai multe spitale de psihiatrie, în 28 de ani de pușcărie.

   Eliberat în 2001, a trăit prin canalele Iașiului.

   A murit călcat de un autocamion.

   Eugen Grigore

   1947 - 2009

 

 

     

Cum a dispărut Lenuța

 

   În mijlocul încăperii ce părea smulsă dintr-un film alb negru semnat Fritz Lang, se ridica un Everest din cartofi. Cartofi de toate formele, mai puțin de toate dimensiunile și, de toate calitățile: spus pe scurt, un munte al cartofilor mici, găunoși și - mulți dintre ei - stricați!

   În jurul acestui Kogaion cu origini Mezoamericane, se aflau în acel moment, cam douăzeci de tineri, practicând cu toții un ritual ce părea sinistru și periculos, ritual pentru a cărui îndeplinire foloseau cuțite de toate felurile și dimensiunile, mișcări ciudate și un limbaj greu de priceput pentru neinițiați.

   Aproape centrat deasupra vârfului muntelui de cartofi, atârna din tavanul plin de pânze de păianjen, un cablu electric: firul, ieșind parcă din greșeală printr-o gaură din plafon, spânzura ca o funie, dar din fericire, la celălalt capăt nu avea nici un osândit, ci un bec amărât de 25 W, sau cum spuneau bătrânii noștri, de 25 de lumini. Tocmai acest bec era vinovat de atmosfera lugubră, demnă de Dr. Mabuse sau de Metropolis: lumina galbenă cu care-i învăluia pe tinerii bărbați - sau bătrânii adolescenți - făcea ca orice ungher aflat mai departe de doi, trei metri, să pară sinistru și extrem de periculos: acolo se putea ascunde oricine și orice, acolo putea fi și un bau bau dar și cineva care să supravegheze din umbră ritualul! Ideea era că dincolo de cercul galben de lumină, era contraindicat să te aventurezi, era periculos, nu o făceai decât pe riscul tău, dacă erai suficient de nesăbuit să încerci!

   Ritualul la care participau tinerii aceștia, mai avea ceva neplăcut: se desfășura noaptea, o noapte în care nu auzeai nici măcar un lătrat ori urlet de câine, iar ceea ce se deplasa cu mare viteză prin colțuri, cu siguranță nu era un exemplar canin și nici nu era îndrăgit de preoții ciudatului cult!

   Un privitor neavizat dar suficient de atent, ar fi băgat imediat de seamă că practicanții acestei adorări a cartofilor, mai aveau niște caracteristici demne de a fi luate în considerație: purtau toți același tip de bocanci, același tip de pantaloni, același tip de cămașă fără guler; toți purtau haine ce păreau acum de un verde gălbui ce inspira neavizatului și accidentalului vizitator o otravă cu efect letal și toți aveau mânecile suflecate! Același curios, ar fi trebuit să ceară ajutorul unui filolog pentru a le înțelege conversația acestor - poate - osândiți, deși speranța de a traduce ceea ce spuneau, numai datorită cunoștințelor unui asemenea specialist, ar fi fost aproape nulă:

-         Băi ăla cu burlanu’!

-         Ce ... mea vrei bă tabacheră?

-         Mai bagă-mi și mie niște proiectile mai mari, că numa’ căcaturi sunt aici!

-         Da’ ce bă, ai ordonanță? Pune-n ... mea creanga și ia-ți!

-         Asta gherlă, frate: conducte n-aveam noi baftă să se dea!

-         Fir-ai al dracu’ de labagiu, numa’ la d’astea lungi ți-e gându’! Ia dă-mi o țigare!

-         N-am frate, eu fumez de trei zile numai Altora, Ceruti și Namdămitu, că bătrânu’ văd că m-a sărit luna asta de la primă!

-         Mergea și balast!

-         Bună era și o ședință de partid, dar așa ne-au belit ăștia ... să mor io că nu mai bag baraboi în gură!

-         Las’ că-ți bag io barabulă! Râsetele tovarășilor din jurul Everest-ului, fură acompaniate de o ploaie de cartofi ce se abătu asupra acestui ultim vorbitor!

   Un necunoscător, dar învățat cu obiceiurile vremii, ar fi înțeles pe dată că tinerii nu erau nici preoții unui cult straniu, nici condamnați la muncă silnică, nici bolnavi mintal: erau numai și numai niște soldați cărora le venise rândul să lucreze la bucătăria unității! Limbajul folosit, era în mod curent la îndemâna oricui se învârtea prin lumea cazonă.

   Iar un privitor chiar avizat, ar fi putut spune imediat și oricui, că la bucătărie este de serviciu plutonul cutare, din compania cutare, batalionul tere.

   Adică TR.

   Adică termen redus.

   Adică cei rău priviți de toată lumea și, din această cauză, autoizolați de restul militarilor!

   Adică cei ce aveau să devină „mâine” profesorii și inginerii și medicii în fața cărora aveau să se încline ceilalți! Cel puțin așa credeau ofițerii din centrele de instrucție, drept care făceau tot posibilul - poate involuntar - să rupă orice eventuale punți s-ar fi creat între teriști și trupă: din păcate, unii teriști înțelegeau din asta că au trei picioare!

   Sau capul mai mare!

   Sau stea în frunte!

   Și nicidecum că au avut norocul să se nască într-un oraș mare, în familii pentru care a contat ca ei să învețe carte!

   Fiți fără grijă, și în partea „cealaltă”, mulți gândeau la fel: așa că, se producea deja o împărțire socială, o ruptură chiar!

   Să revenim însă ...

   Băieții aceștia, mulți dintre ei prea tineri încă pentru a se îmbrăca cu altceva decât le pregătea mama ori bunica, au fost luați pe sus și aruncați într-un altfel de mediu educativ, au fost înșfăcați din confortul familiilor lor și aruncați în infernul militar!

   Groaznic!

   Îngrozitor!

   Terifiant!

   Niște oameni învățați totuși cu binele - atât cât putea fi el atunci - au fost pur și simplu smulși din mediul ce-i protejase de la naștere până la 18 - 19 ani și puși laolaltă, într-un alt mediu, ce-și făcea un titlu de glorie din a-i învăța să ucidă, lucru pe care ei îl considerau până atunci, rău!

   Șocul schimbării trebuie că era insurmontabil, pierderea îngrijirii și libertații de „acasă” trebuie că i-a lovit violent pe mulți!

   Și totuși, nimic mai fals!

   Familia grijulie, familia cu tabuurile ei de multe ori neexplicate, a fost înlocuită de un alt tip de familie, una mai directă și - într-un fel - mai onestă, o familie în care un membru care nu are grijă de ceilalți componenți ai ei, este automat și fără drept de apel exclus!

   Ei bine, fiecare dintre tinerii de mai sus, și-a lăsat acasă familia - „celula de bază a societății” - primind în locul ei o alta, formată din câțiva băieți de aceeași vărstă și cu aceleași preocupări, adică grupa, cea mai mică unitate organizatorică a armatei, formată din 8 - 10 oameni.

   Câteva asemenea grupe, formau familia mare, adică și bunici, și se numea pluton.

   La rândul lor, câteva plutoane puse la un loc, dădeau senzația familiei mari, cu unchi și mătuși din provincie, oameni pe care îi știi mai mult din auzite decât din văzute, compania adică! 

   Peste acest nivel, ceilalți sunt străini cât timp ești în orașul de garnizoană și apropiați dacâ vă întâlniți într-o garnizoană străină, în care eventual nici nu este reprezentată specialitatea dumneavoastră militară!

   Însă nu această familie întâmplătoare îi făcea pe băieți să treacă peste șocul ruperii de casă, ci libertatea pe care o căpătau! Da, într-un sistem militar aproape penitenciar, într-un sistem în care soldatul nu avea timp deloc pentru el, într-un sistem în care ostașul nici măcar nu doarme ci execută programul de somn, într-un sistem deci, în care supravegherea reciprocă și a superiorilor era evident mai îndelungată și mai strictă decât într-o pușcărie, tinerii se simțeau ... liberi! Erau liberi să se simtă bărbați: nu-i mai urmărea nimeni să-i certe dacă fumau sau vorbeau urât, nu-i mai cicălea nimeni să mănânce frumos, nu se mai uita nimeni urât că luau vorba din gura altcuiva! Erau liberi și, după numai câteva săptămâni, se simțeau ca peștii’n apă!

   În plus, după toate filmele văzute, aveau prilejul de a pune mâna pe arme, pe arme adevărate, ceea ce, știind firea băieților, era o treabă ieșită din comun! Abia după câteva ture de instrucție începeau să simtă că echipamentul militar te roade, că arma de fapt este grea, că baioneta te încurcă, că masca de gaze de sufocă ... la început, totul era nou, era fascinant, și ei plini de entuziasm.

   Întoarcerea în viața civilă și readaptarea la normele și convențiile societății, aveau să se facă pentru toți în același fel: intervenea uitarea, mai exact uitarea selectivă, rămânând să-și amintească momentele ce le se păruseră amuzante sau plăcute, păstrând partea urâtă pentru ei, priviți cu înțelegere de către tați și neînțeleși de către mame! 

   Cei aflați acum la bucătărie, aflaseră după masa de seară, că nu merg în dormitor ci că sunt de serviciu: au înjurat, și-au băgat și și-au scos, au debitat ultimele invenții în materie de limbaj porcos, pentru ca apoi, într-un timp record să se prezinte la datorie; serviciul lor dura până a doua zi la aceeași oră, adică 24 de ore mâncarea întregii unități trecea prin mâinile lor!

   Mai întâi și mai întâi, se interesau de meniul pentru a doua zi; dacă acesta era unul ideal, arăta astfel: macaroane cu brânză și ceai la micul dejun, ciorbă de macaroane, friptură cu pilaf și biscuiți la prânz și, eventual, fasole la masa de seară!

   Ăsta era un meniu de vis! Nimic de curățat, nimic de decojit, totul din conserve și din pachete! Mai mergea și ceva varză, dar asta te mai punea puțin la muncă!

   În schimb, dacă nu aveai noroc, ba dacă erai chiar ghinionist, aveai un meniu plin de ciorbă de cartofi, piureu de cartofi și Dumnezeu știe ce se mai poate inventa din cartofi!

   Atunci abia înțelegeai ce înseamnă ura pentru cartof!

   Atunci când te cocoșai o noapte întreagă curățând două tone de cartofi, atunci pricepeai ce înseamnă să n-ai în viață noroc!

   Iar cei despre care vorbim, avuseseră cu adevărat ghinion! Meniul de a doua zi, conținea într-o proporție îngrijorătoare, cartofi. Bucătarul de serviciu - superiorul lor în acea perioadă de 24 de ore - i-a organizat iute și, înțelegând că băieții îl trag într-o capcană vorbindu-i despre kilograme și procente, cerându-i să le dea de curățat 100% dintr-o grămăjoară și nu doar o mică parte din toată rezerva de cartofi a unității, a șters-o cu câțiva dintre ei la magazie, să ia necesarul de alimente pentru tura lui, lăsându-i pe restul să se distreze cu tuberculii.

   Alimentele, erau aduse cu un fel de cărucior rudimentar, pe patru roți metalice care era făcut să dureze! Era fabricat din scânduri groase și solide, închis la colțuri cu bucăți zdravene de cornier, ce să mai spunem, un adevărat car de luptă! Bineînțeles că în drum spre magazie, asta și devenea, aproape toți cei ce-l trăgeau trecând pe rând în rolul de vizitiu, dovadind cât de maturi erau proaspeții militari!

   Dar, totul era subordonat curățării muntelui de cartofi!

   Curățat, este un fel de a spune, pentru că cei mai mulți dintre ei, în viața lor nu făcuseră așa ceva, iar acum, dintr-un cartof cât pumnul, ori obțineau unul curățat dar cât o nucă, ori în marele cazan ajungea ceva ce mai păstra bună parte din sănătoasa coajă!

   Noaptea a trecut cu bancuri, cu înjurături, cu tenis cu bășini, în sfârșit, numai chestii băiețești și, deja se vedea că se crease o ordine, independentă de cea oficială: în fața ofițerului, comandantul de grupă era șeful ei, dar în realitate, întotdeauna se găsea un altul, în spate, de care să asculte toți. Foarte rar se potrivea ca cele două pesrsonaje să fie într-una și aceeași persoană, așa că în lipsa comandantului de pluton, oamenii aveau propria lor ierarhie.

   Așa cum unii erau deja conducători, alții, se trăgeau cât mai în spate, se ascundeau, se izolau de ceilalți, arătând de multe ori o sensibilitate și o delicatețe care nu cadrau cu viața cazonă, drept care, de multe ori erau catalogați drept „poponari”, fără dovezi palpabile.

   Întotdeauna, în orice grup uman, se va găsi și unul mototol, dar și unul descurcăreț, lasă-le suficient timp și vei vedea că lângă unul puternic va apărea și unul mai slab, dar șmecher și profitor: dacă grupul analizat nu este exagerat de mic, atunci el va oglindi societatea din care provine!

   Așa că, în acea noapte, adevărații conducători au fumat mai multe țigări decât ceilalți, fraierii au curățat mai mulți cartofi decât ceilalți, șmecherii au spus mai multe bancuri decât ceilalți ...

-         Ia zi Gogule - Gogu era apelativul generic pentru cei ce nu făceau parte din conducerea neoficială a plutonului - ai fost acasă, nu?

-         Îhî, răspunse acesta, un tătar mare cât ușa și bun ca pâinea caldă, din Medgidia,îhî, am fost, da’ de ce’ntrebi?

-         Păi n-ai adus și tu la băieți un suc de roșii, Gogule?

-         Io nu beau alcool, știi bine ...

-         Păi nu pentru tine Gogule, pentru noi!

-         Găozari sunt unii, să n-am parte! interveni un șmecheraș subțirel, din București, cel mai bun prieten al șefului. Păi bă turcule, aduceai de pomană, bă Mehmet bă?

-         Îți zic pentru ultima oară, io nu-s turc, io-s tătar, și nu mă cheamă Mehmet ...

-         Ce să-ți spun, nici în cur nu mă doare pe mine ...

-         ... și dacă-mi mai zici odată așa, dau cu tine de pământ de nu te vezi!

-         Stai bă turcule cuminte, că m-ai speriat bă! Ceilalți începură să râdă: îl știau pe tătar că este mare și puternic ca un taur, dar bun și blând mai ceva ca o fată, așa că se așteptau la un schimb de înjurături - la care șmecherul era artist - ce avea să-i amuze pe cinste! Dar, pe neașteptate, tătarul se aruncă asupra șmecherului, îl apucă de centura zdravănă de piele, și-l ridică deasupra capului!

-         Bă nebune, lasă-mă bă jos! Bă, mă scapi bă și-mi rupi vreo mână și dăm bă de belea amândoi! Tătarul, fără să-l asculte, îl ținu ridicat deasupra capului ca pe un trofeul unei sălbatice vânători, și-l întrebă:

-         Cum mă cheamă pe mine? Cum mă cheamă pe mine?

-         Bekir, Bekir tătarul din Medgidia, gata, dă-mă jos! Nu interveni nimeni în disputa celor doi, muntele de om care era Bekir, dând confruntării o nuanță de glumă!

-         Bine, te dau jos, dar la prima ocazie nu mai scapi așa de ușor! Și-i dădu drumul pe grămada de cartofi! Toți râdeau încântați de demonstrația de forță a uriașului și de modul amuzant în care se terminase cearta! Șmecherul, căzut pe neașteptate, s-a zbătut pe cartofi de parcă se temea să nu se înece, împrăștiindu-i prin toată bucătăria. Când reuși să se ridice, în râsetele tuturor, se repezi la un băiat scund și slab, unul care nu supăra niciodată pe nimeni și pe care probabil chiar nu știa cum îl cheamă și-l luă prin surprindere:

-         De ce pizda mătii râzi bă găozarule? Ți-am dat io voie să râzi? Ce ... mea, vrei să te calc în picioare? Și până să poată interveni cineva, se repezi la el apucându-l de gât: era clar că trebuie să facă o demonstrație de forță, din teama de a nu-și pierde poziția! Tătarul nu se băgă, doar câțiva mai solizi, băieți de pe la țară, interveniră din gură:

-         Lasă-l bă în pace, că nu ți-a făcut nimic! Apoi, interesul se mută pe un alt subiect:

-         Scăpăm de tragerea de mâine, măcar atât ...

-         Da, că după ploile astea, dacă ne duce dobitocul iar numa’ prin arătură, ne-am nenorocit!

-         Ai dreptate, dar ai văzut că al dracului apevist, aleargă cot la cot cu noi!

-         Când vrea, facem schimb: iau io por’hartu’ și-i dau lui și acaemu’ și agheu’ și masca și lopata!

-         Păi de ce nu-i oferi tot, dă-i și baioneta ...

-         Nu, că aia-i bună și-mi trebuie, dar restu’i harnașament degeaba! Să-l ia el, și dup’aia să ne punem frate la concurs!

-         Ce să-ți fac, ții minte ce șmecher te dădeai că tu ai două arme? Toți râseră, nimeni nu voia să care burlanul ăla greu de-i zicea AG-7 și cu care nu trăseseră niciodată.

-         Io tot nu pricep la ce dracu’ ne trebuie nouă toate armele astea, ce ... mea , tragi cu agheu’ pe fâșie după făptuitor?

-         Băi boulene, nu ți-a zis băi lentcolonelul la pregătire că la război - citez - „grănicerii ie trupe dă infanterie dă ielită”? Dar tu, fraier cum te știm, nu bagi la căpățână cestii d’astea!

-         Hai bă să terminăm dracului cu cartofii ăștia, că m-am săturat!

   Urmară câteva minute de liniște, timp în care fiecare își închipui cum ar fi să tragi cu grenade antitanc după oameni - ce tâmpenie! - sau cum ar fi să faci instrucție fără toate kilogramele alea inutile în cârcă - ce mișto! Vreo doi se gândiră însă că iubitele din liceu nu le-au mai scris de mult, unul chiar își amintea cu neplăcere că în urmă cu o săptămână, când fusese în permisie acasă, o sunase, dar măsa-i spusese - rece și’nțepată, băga-o-aș ... - că „fata-i la munte cu niște colegi de facultate”: adică „fraiere, când o să te întorci, ea o să fie anul doi, o să aibă pe cineva, așa că tu fă bine și las-o în pace!” Se gândi în continuare, că ar fi al dracului de bine dacă s-ar întoarce acasă și ar pune mâna pe ăla, oricine ar fi el, chiar cât Bekir să fie și să-i dea o mamă de bătaie! Și apoi, să plece, rece la rugămințile ... Un altul se gândea că avea în valiză o conservă de carne și nu știa cum să facă să o mănânce singur, fără să o împartă ... În liniștea asta de moment, șmecherul veni pe la spatele lui Bekir, îi puse mâna pe umăr și-i zise:

-         Fraiere, hai cu mine! Tătarul, pricepu de îndată că-i ceva serios la mijloc, se ridică și-l urmă undeva într-un cotlon întunecat. După câteva minute, cei doi se întoarseră, aducând o tigaie enormă, plină cu untură, și un pachet înfășurat în hârtie cafenie. Șmecherul trecu la comandă:

-         Repede niște cartofi curățați meseriaș, hai, puneți laba la muncă, hai labagiilor, tu Gogule - se adresă unui tip cu o figură ștearsă - fugi în sala de mese și șutește niște sare, că căcații ăștia o țin încuiată - acel Gogu se execută pe dată - și aruncați-mi un chibrit! Cineva îi aruncă o brichetă, dar șmrcherul îl înjură de mamă și o băgă în buzunar:

-         Se confiscă, pentru că ești bou: aprinzi tu focul cu bricheta, idiotule? Când enorma mașină de gătit a fost aprinsă, puseră tigaia pe foc și, rupând ambalajul de hârtie al pachetului, scoaseră la iveală mai multe bucățele de carne, care, împreună cu cartofii curățați și tăiați în cea mai mare viteză cu putință, aterizară simultan în zisa tigaie!

-         Bekir, te numesc supraveghetor al tigăii!

-         De ce el?

-         Nu-l vezi cât e de mare?

-         Ăsta doar odată să guste și ne-a lăsat flămânzi!

-         Da’ prostovani mai sunteți, cum dracu ați intrat voi bă găoazelor la facultate! Acolo-i carne de porc, Bekir este musulman, așa că este cea mai bună și mai sigură combinație!

-         Îhî, zise tătarul, în timp ce băga în gură o bucată de carne cam arsă și sigur prea fierbinte. Șeful neoficial al plutonului, preluă comandă:

-         Tu și tu, acum să zburați în companie și să veniți cu sucul de roșii!

-         De unde, că n-am, că ...

-         Nu mă interesează! Eu știu că aveți amândoi, așa că aduceți aici să vă cinstiți camarazii, sau nu mâncați!

-         Dar de unde știi că avem?

-         Deci tu umbli prin valize ...

-         Vorbă multă, sărăcia omului: trap după sucul de roșii sau trap la curățat cartofi și la belit ochii la alții cum mănâncă!

   Nu trebuie să-și închipuiască nimeni că militarii români făcuseră brusc o pasiune pentru sucul de roșii, dar cum introducerea de băuturi alcoolice în orice unitate militară, fără aprobare, era aspru pedepsită, acest sistem încă funcționa mulțumitor! Adică ... se lua o conservă de suc de roșii, DIN TABLĂ, se băga cu grijă în apă cu zona unde se suprapunea eticheta și se dezlipea; eticheta se punea la uscat; pe generatoarea cilindrului ce era de fapt conserva, se dădeau două găuri, eventual pe lipitura din fabrică; se scurgea conținutul; fără să se spele cutia, se introducea în locul sucului vodcă, sau, pentru cei provenind din anumite zone, țuică tare; apoi, cele două găuri se cositoreau; se lipea cu grijă eticheta și ... conserva redevenea ceea ce fusese înainte de aceste operații! Redevenea pentru necunoscători, pentru că ea conținea acum aproape jumătate de litru de alcool!

   Cei doi, s-au prezentat fiecare cu câte o cutie de suc de roșii și șeful a început să-l împartă plutonului în mod frățesc și nu egal, adică unora mai mult și altora și mai mult: dimensiunea porției pe care o primea un om, era invers proporțională cu distanța la care se afla de centrul puterii!

   Așa s-a scurs noaptea, în liniște, cu scurte pauze de lămurit fricoșii, cum că bucătarul nu putea să guițe că-i furaseră carnea, pentru că el la rândul lui o furase din porția lor, porție din care mai furaseră mulți alții până la el! Lucrul s-a adeverit când, pe la trei dimineața, bucătarul, încă buimac de somn, a venit să se apuce de treabă: a văzut că-i lipsește pachetul pus bine și a început să mârâie, dar șeful și șmecherul, luând niște mutre de idioți, l-au întrebat de unde avea el carnea dosită? Nu cumva o introdusese în unitate pe ascuns? Ori avea acte că o adusese de afară? Poate era luată de la sârbi, odată cu revistele Playboy pe care le ținea dosite?

-         Ce zici? Cum stă treaba?

-         Fira-ți ai dracu’ dă teriști, că dacă vă prinz vă belesc pă toți!

   Și cu asta s-a terminat!

   Restul serviciului, s-a desfășurat ca de obicei: în lipsa unui ofițer de care să asculte, teriștii își făceau de cap după propriile lor reguli, iar mâncarea ieși nici mai bună nici mai proastă decât de obicei: probabil că nici un om normal nu s-ar fi atins de ea, dar militarii români în termen și porcii înghit orice! Pe la prânz, își făcură încă o porție zdravănă de cartofi prăjiți, pe care-i mâncară cu pâine caldă, adusă de cei doi ce fuseseră plecați cu mașina la fabrica de pâine: era lucru știut că întotdeauna salariații de acolo le dădeau militarilor pâine proaspătă sau chiar caldă și, nu neagră ca de obicei, ci pâine albă! I-au dat și bucătarului și au mâncat în comun.

   Unul dintre băieți, un tip mai retras și cam tăcut, unul care nu se încadrase în nici o bisericuță, fusese luat mai toată noaptea la mișto pe motiv de Lenuță, dar acest lucru nu se întâmpla pentru că ar fi fost supărați pe el, ci pentru că lentu’ avea ce avea cu băiatul: îi dădea cele mai grele și scârboase sarcini și l-ar fi mâncat dacă ar fi putut!

-         Ce ... mea are ăsta cu tine, bă?

-         Nu știu, habar n-am!

-         Ei rahat, i-ai făcut tu ceva, că prea-ți poartă sâmbetele, hai, dă pe goarnă!

-         Aveți cuvântul meu de onoare că nu știu!

   Băiatul ăsta, tăcutul, nu bea alcool, în boneta lui nu găseai chiștoace de țigări pentru că nu fuma, vorbea civilizat și nu înjura niciodată, îndeplinea cât mai bine orice sarcină primea și, în plus, își mai și ajuta colegii dacă putea! În schimb, drept mulțumire probabil, lentu’ în loc să facă din el un exemplu, îl făcuse un paria: curăța cu lama de ras căcatul uscat în closetele turcești cu care erau dotate dormitoarele, din trei în trei zile era planton schimbul doi - adică nici nu apuci să adormi și-ți vine schimbul, iar când ai terminat, doar ce te întinzi și sună deșteptarea - întotdeauna pe câmp, la instrucție îi găsea o greșeală pentru care pedepsea tot plutonul, dar, lucrul cu care-l dădeai gata și pe unul ca tătarul, era altul: invariabil, el o căra pe Lenuța!

   Există în armata româna mania aceasta de a porecli și boteza lucrurile cu nume de fete/femei și, dacă se poate cât mai rurale, așa că Lenuța aceasta cere niște explicații: tot ceea ce se face în armată, se execută în baza regulilor impuse de un regulament, fiecare tip de acțiune se desfășoară numai și numai conform cu ce zice un anumit regulament! Cât timp ești în unitate, respecți regulamentul de ordine internă; dacă ești la instrucție, faci ce spune regulamentul instrucției de front, sau al instruirii pentru lupta corp la corp, sau pentru trageri, etc, etc. Armata nu a lăsat nimic la întâmplare, totul este trecut într-un regulament, de la modul în care te prezinți în fața superiorului și până la modul în care să tragi bășini în arest: nu poți scăpa de umbra regulamentelor, poreclite în epocă simplu, din cauza culorii coperților cartonate, „cartea roșie”!

   Și ce treabă are Lenuța, vă întrebați? Răbdare, că are ...

   Militarul român, pune mâna și citește regulamentele mai ceva decât un cont de Facebook, le citește și le recitește, până le visează, ori, mai exact, până ce reține ce drepturi are el și ce îndatoriri au ceilalți: dacă vei ordona unui soldat să bată pas de defilare în dormitor, îți va răspunde că instrucția de front este interzisă în clădiri și, va avea dreptate ... și Lenuța? Să n-o mai lungim!

   Stăpânul acestui pluton, un locotenent de o vârstă cu mulți dintre subordonați, proaspăt ieșit din școala militară, avea o idee fixă de a-i educa pe recalcitranți sau pe cei bănuiți că ar putea fi, în mod fizic! Și cum bătaia este interzisă, atunci aduna toate regulamentele pe care le găsea în cancelaria ofițerilor și le îndesa într-o valiză de lemn!

 

   Facem o pauză, pentru a explica ce însemna valiza de armată: era executată numai și numai din placaj gros - altfel putea fi spartă de căutătorii de mâncare și țigări - și avea de regulă forma unui paralelipiped cu dimensiune aproximative de 90 X 60 X 30 centimetri, un mâner foarte solid și belciug pentru încuiat cu lacăt! Era într-un cuvânt, un cufăr cazon și necesar!

   Așadar, o asemenea valiză solidă și grea, umplea toalent cu regulamente militare pe care urma ca la instrucție să le predea instruiților: numai că, această valiză plină cu hârtie, cântărea între 25 și 30 de kilograme, de multe ori, chiar mai mult! Purtătorul ei, trebuia să execute tot ce se ordona, în rând și în același timp cu colegii săi, nu trebuia să o scape, să o arunce sau să o spargă!

   Această valiză nenorocită, acest instrument ce părea unora o subtilă tortură și altora doar o prostie monumentală, această valiză plină, se numea Lenuța și, cu ea era tăcutul pare-se logodit!

   Nimeni nu-și amintea să fi avut băiatul acesta liniștit vreo contrazicere cu ofițerul comandant, greu de spus dacă vreodată călcase el în străchini! El singur își amintea, că în primele zile de armată, în care încă nu știa pe ce lume se află, încercase să i se adreseze locotenentului ...

-         Domnule locotenent, vă rog, dacă sunteți amabil ...

-         Soldat, cine te-a învățat să te adresezi astfel unui ofițer al armatei române? „Tovarășe locotenent, permiteți ... ”, ai priceput?

-         Am înțeles ...

-         „Să trăiți!”

-         Am înțeles să trăiți! Tovarășe locotenet, vă rog să-mi permiteți să vă raportez!

-         Bă băiatule, ești greu de cap? „Permiteți să raportez ...” , sau vrei să mă raportezi cuiva? Ți-am făcut eu ceva ca să mă raportezi?

-         Am înțeles acum structura frazei, vă rog să mă scuzați!

-         Băi, tu ești tâmpit, hai, marș de aici!

   Și din acel moment, tăcutul a fost „favoritul” ofițerului! 

   În seara în care și-au terminat serviciul la bucătărie, erau atât de rupți de oboseală, încât aproape că nu au mâncat: așteptau cu nerăbdare să ajungă în dormitor, dar când aceasta s-a întâmplat, au avut surpriza neplăcută de a vedea că acolo-i așteaptă chiar comandantul lor de pluton. Acesta a preluat comanda programului.

   Mai întâi și mai întâi, s-a declarat nemulțumit de viteza cu care se dezechipau!

   Apoi, nu i-a plăcut cum erau ordonate lucrurile pe băncuțe!

   După asta, a făcut o adevărată criză de nervi constatând că paturile nu sunt bine făcute: așa că toată lumea se echipă complet, își făcu fiecare patul și se adunară cu toții la interval.

-         Băi șmecherași de București, pă cine credeți voi bă că păcăliți aici? Ce bă, păcăliți armata?

-         ...

-         Ai zis ceva? Care ai vorbit? Dacă nu ar fi dormit la ora aceea, sigur s-ar fi auzit muștele!

-         Ce v-am zis io bă în prima zi? Și fără să aștepte răspuns, continuă:

-         Că voi o să fiți plutonu’ vână! V-am zis bă, sau nu v-am zis? Sunteți obosiți după ce’ați scăpat dă marș și dă tragere? Chiar sunteți obosiți? Unde ești bă ăla care vrei să facem schimb dă echipament? Hai bă, fii bărbat și ieși în față! N-ai curaj, nu-i așa? Bine, toată lumea echiparea la bustu’ gol ... tu soldat - tăcutul adică - nu, tu rămâi aici cu plantonu’ și, „Pe platou, pentru înviorare, aduna .... rea!”

   Toți l-au privit mirați pe bietul lor coleg: nu se aștepta nimeni ca tocmai el să fie turnător, dar mai știi ... ? Ca să scape de Lenuța ... ehe!

   Locotenentul i-a „înviorat” încă un sfert de ceas după ora stingerii, apoi, i-a adus în dormitor, unde i-a frecat până spre miezul nopții: fără milă!

   Când în sfârșit i-a lăsat în pace, erau toți terminați și nu mai aveau chef de bancuri!

-         Bă mutulică, ce pizda mătii te apuci bă să ciripești?

-         Noi am avut încredere în tine ...

-         Vă jur că n-am fost eu!

-         În ... mea n-ai fost tu!

-         Las că vezi tu pe dracu’ ...

   Într-un târziu, oamenii surescitați adormiră cu toții. 

   La ora șase, ușa dormitorului a zburat practic din balamale: locotenentul, care rămăsese noaptea în unitate, verificase plantoanele, făcuse zgomot, iar acum îi lua din primul moment al zilei în șuturi! Tot programul de dimineață a fost un calvar, a fost plin de urlete, a fost încărcat de „La loc comanda!”, a fost infestat cu bruftuluieli și cu nervi! După masa de dimineață - singurul moment mai calm - s-au repezit să-și ia armele și restul de echipament din rastel și s-au adunat pe platou pentru raport.

   Bineînțeles că și acum au fost descoperite tot felul de nereguli și luate măsuri disciplinare: lucrurile ajunseseră atât de departe, încât ceilalți ofițeri aruncau priviri dezaprobatoare, însă comandantul companiei TR, un căpitan, își spuse că nu poate interveni de față cu trupa să pondereze un ofițer și că puțină disciplinare nu strică nimănui!

-         Drepți, la stân ... ga!

-         Tonu’ la cântec! Cel pregătit pentru asta, intonă primele câteva note din „șlagărul” trupelor de grăniceri:

-         „Mândră țară, tânăr colț de rai ...”

-         Cu cântec, înainteee ... marș! Plutonul bătu cei trei pași de defilare regulamentari, pentru ca apoi, cu „stângul pe tobă” să pornească spre locul de instrucție:

-         „Noi veghem să ai,

  Numai flori pe plai,

                         ........”

-         Soldat!

-         Ordonați! Tăcutul învățase limbajul regulamentului.

-         Ai uitat-o pe Lenuța!

   Militarul, ridică oftând valiza și porni în coda plutonului, încercând să țină pasul cu restul colegilor: o muta dintr-o mână în alta, încerca să o ducă pe umăr ...

-         Pluton ... gaze!

-         Unu, doi, trei, patru ...

-         Nu e bine, erați morți până acum, strângeți măștile!

-         Pluton ... gaze!

-         Unu, doi, trei ... Când plutonul arătă în totalitate ca o adunătură de elefanți de pe Marte, urmă comanda de care se temeau toți:

-         Înainte fugaaa ... marș!

   După câteva zeci de metri, nu se mai putea respira, iar transpirația degajată sub mască aburea vizoarele, făcând orientarea imposibilă.

-         Pluton, adunarea! Hai, mai repede fetițelor! Bază sergentul Clonț ...

-         Bază!

-         Pluton în linie adunarea!

-         Astăzi vom executa trecerea acestei virogi, în pas alergător. Eu voi sta pe unul dintre maluri și sergentul Clonț pe celălalt: atunci când vă aliniați având ca bază pe unul dintre noi, porniți din nou! Înțeles?

-         Da, să trăiți!

-         Scopul exercițiului este să vă întărească fizic și să vă facă să executați mișcarea ca un tot, nu așa cum sunteți voi învățați, să facă fiecare ce vrea, ca pe bulevard! Sergentul Clonț, care era un oltean de la trupă, era înlocuitorul la comanda plutonului și avea plăcerea de a lua corespondența întregului pluton și de a da fiecăruia în parte scrisoarea numai și numai după ce militarul făcea câteva culcaturi în fața lui: se simțea probabil un fel de rege! Acum, plecase deja pe cealaltă parte a viroagei: mergea cu grijă, pereții fiind foarte abrupți! Când aproape ajunsese, locotenentul, cu mâinile la spate de parcă era Napoleon Bonaparte la Sfânta Elena, le dădu lovitura de grație:

-         Știți că mai devreme au fost gaze ... și cum gazele-i mai grele ca aeru’, să poate să fi rămas ceva pă fundu’ la viroagă ... așa că ...Pluton, gaze!

-         Bază sergentul Clonț, în linie adunarea! Sergentul Clonț era prea departe pentru a fi auzit, dar îl văzură ridicând la verticală mâna dreaptă!

   După un timp oarecare, ar fi trebuit să le dea pauza de după 50 de minute, dar locotenentul „uită”: instrucția a continuat într-un ritm ce se dorea alert.

   La una dintre adunări, ofițerul a înnebunit:

-         De ce mă înjuri bă?

-         Crezi că dacă mă înjuri în mască nu te aud? Nu te prind? Culcat! Târâș! Salt ...

-         Hai, ia-ți Lenuța și la sergentul Clonț adunarea!

   A făcut o traversare, timp în care celorlalți li s-a dat pauză și și-au aprins câte o țigară. Pe măsură ce li se calma respirația, au început miștoul:

      -     Hai Gogule, tată, hai că ne-a luat somnul ...

      -     Ia uite la el, ia uite capra neagră!

   La a doua întoarcere de la sergent, s-a întâmplat: pe la jumătatea coborârii, a făcut greșeala să încerce s-o pună pe Lenuța pe umăr! Greșeală mare dacă o privim prin prisma fizicii, pentru că a ridicat foarte sus centrul de greutate al mobilului soldat-Lenuță: tocmai această greșeală l-a făcut să se dezechilibreze și să scape valiza!

   S-a întins după ea să o prindă, dar nu a reușit!

   A călcat în schimb pe o piatră și i-a fugit piciorul!

   A făcut un salt înainte!

   A aterizat tot pe picioare și, în acel unic moment a părut a fi făcut din cauciuc, pentru că, dând dovadă de o elasticitate extraordinară, a sărit încercând din nou să se echilibreze!

   Nu a reușit!

   A făcut o tumbă spectaculoasă!

   A aterizat aproape în cap!

   A mai alunecat câțiva metri la vale și s-a oprit cu capul în jos și picioarele spre malul viroagei, îmbrățișând pământul sfânt al patriei într-o poziție în care era înclinat la aproape 45 de grade!

   Lenuța, scăpată din mână, se spărsese și se împrăștiaseră toate regulamentele!

-         Sus și strânge-le, că vin la tine!

-         Sus bă, nu auzi?

   Căzutul nu se mișca!

   A fost un moment de liniște, a fost o clipă în care li s-au oprit inimile!

   În clipa următoare, au luat-o toți la fugă spre locul accidentului: alergau mai ceva decât cei de la trupele speciale!

   Ajunși lângă accidentat, comanda a luat-o un tip brunet, bine făcut și care avea întotdeauna ness și țigări: l-au ascultat pentru că era singurul care avea carnet de conducere și știa cum se procedează în caz de accident!

   Mai întâi i-au scos masca de pe figură: în mască era sânge!

   Apoi, cineva a întrebat:

-         Mai respiră?

-         Nu știu, dar să nu-l mișcăm, că dacă este lovit la coloană îl paralizăm pentru tot restul zilelor lui! Țipirig - ăsta era ștafeta perfectă, înalt și slab, cu picioare lungi, dar cu o rezistență ieșită din comun - Țipirig, fugi cât poți de repede în unitate, la Infirmerie și spune-le că ... 

   A fost ridicat de o mașină a salvării abia după vreo trei ore!

   Încă respira, dar nu deschisese ochii!

   Lentu’ parcă era căcat tot pe el!

   Timp de câteva zile după aceea, nu au ieșit la instrucție, nu au făcut servicii și nici sectoare, practic au stat în dormitor și au așteptat să fie chemați în cancelaria companiei, unde-i întâmpina la o discuție ceistul unității.

   Acesta, un tip subțire, educat, umblând prin unitatea de grăniceri în uniformă de lent major de marină, purta un nume de pom fructifer fără valoare economică și părea a fi foarte bine informat: așa au aflat că știa de modificarea adusă televizorului pentru recepția TV Beograd, ba chiar știa că se poate prinde câteodată și Zagrebul, știa că se introduce băutură în unitate, știa cine ce aduce și ce vinde, știa de legăturile militarilor în afara unității și, lucru curios, când își aduna hârtiile în față, părea a le cunoaște și părinții și viața de familie! A promis tuturor și fiecăruia în parte, că locotenentul - pe care-l considera un imbecil - va fi pedepsit cum se cuvine!

   Apoi, s-au petrecut lucruri foarte importante: locotenentul a fost mutat într-un pichet de pe frontiera de uscat și nimeni nu a mai auzit nimic despre el, toată lumea se purtat exagerat de frumos cu componenții plutonului, iar noul comandant se ținea mai mult de bancuri decât de instrucție!

   Servicii la bucătărie nu au mai făcut, în schimb nu au primit permisii decât după vreo lună. 

   Un felcer de la infirmerie, un tip în regulă, cu care băieții se înțelegeau și care îi „interna” sâmbăta seara până luni dimineața contra sumei de 50 de lei, le-a spus că a fost dus la spitalul județean, din oraș.

   Apoi, au aflat că a fost transferat la spitalul militar din Craiova: nu murise, așa că - sperau  ei - avea să se facă bine!

   Destul de repede, a fost uitat: nu fusese în centrul atenției cu adevărat, niciodată!

   Însă, cel mai important lucru petrecut, a fost dispariția Lenuței! Nimeni nu a mai folosit-o după aceea!

   Viața mergea înainte.

   La un moment dat, li s-a făcut tuturor rușine, atunci când felcerul le-a spus:

-         A fost mutat la spitalul militar din București!

-         Cine? Abia după ce au întrebat, au înțeles despre cine-i vorba și, pentru o clipă le-a fost rușine! Dar numai pentru o clipă!

   Când au plecat acasă, când s-au liberat, toată brigada parcă a oftat, ușurată că a scăpat de o mare grijă!

   Toată lumea părea mulțumită!

   Pe fostul lor camarad l-au uitat!

   Nu au băgat de seamă nici lipsa lui de la cursuri, atunci când au început școala și s-au privit unul pe altul cu alți ochi, spunându-și că aveau dreptate bătrânii: „armata te face bărbat”!