În mijlocul încăperii ce părea smulsă dintr-un film alb negru semnat
Fritz Lang, se ridica un Everest din cartofi. Cartofi de toate formele, mai
puțin de toate dimensiunile și, de toate calitățile: spus pe scurt, un munte al
cartofilor mici, găunoși și - mulți dintre ei - stricați!
În jurul acestui Kogaion cu origini Mezoamericane, se aflau în acel
moment, cam douăzeci de tineri, practicând cu toții un ritual ce părea sinistru
și periculos, ritual pentru a cărui îndeplinire foloseau cuțite de toate
felurile și dimensiunile, mișcări ciudate și un limbaj greu de priceput pentru
neinițiați.
Aproape centrat deasupra vârfului muntelui de cartofi, atârna din
tavanul plin de pânze de păianjen, un cablu electric: firul, ieșind parcă din
greșeală printr-o gaură din plafon, spânzura ca o funie, dar din fericire, la
celălalt capăt nu avea nici un osândit, ci un bec amărât de 25 W, sau cum
spuneau bătrânii noștri, de 25 de lumini. Tocmai acest bec era vinovat de
atmosfera lugubră, demnă de Dr. Mabuse sau de Metropolis: lumina galbenă cu
care-i învăluia pe tinerii bărbați - sau bătrânii adolescenți - făcea ca orice
ungher aflat mai departe de doi, trei metri, să pară sinistru și extrem de
periculos: acolo se putea ascunde oricine și orice, acolo putea fi și un bau
bau dar și cineva care să supravegheze din umbră ritualul! Ideea era că dincolo
de cercul galben de lumină, era contraindicat să te aventurezi, era periculos,
nu o făceai decât pe riscul tău, dacă erai suficient de nesăbuit să încerci!
Ritualul la care participau tinerii aceștia, mai avea ceva neplăcut: se
desfășura noaptea, o noapte în care nu auzeai nici măcar un lătrat ori urlet de
câine, iar ceea ce se deplasa cu mare viteză prin colțuri, cu siguranță nu era
un exemplar canin și nici nu era îndrăgit de preoții ciudatului cult!
Un privitor neavizat dar suficient de atent, ar fi băgat imediat de
seamă că practicanții acestei adorări a cartofilor, mai aveau niște
caracteristici demne de a fi luate în considerație: purtau toți același tip de
bocanci, același tip de pantaloni, același tip de cămașă fără guler; toți
purtau haine ce păreau acum de un verde gălbui ce inspira neavizatului și
accidentalului vizitator o otravă cu efect letal și toți aveau mânecile
suflecate! Același curios, ar fi trebuit să ceară ajutorul unui filolog pentru
a le înțelege conversația acestor - poate - osândiți, deși speranța de a
traduce ceea ce spuneau, numai datorită cunoștințelor unui asemenea specialist,
ar fi fost aproape nulă:
-
Băi ăla cu burlanu’!
-
Ce ... mea vrei bă
tabacheră?
-
Mai bagă-mi și mie
niște proiectile mai mari, că numa’ căcaturi sunt aici!
-
Da’ ce bă, ai
ordonanță? Pune-n ... mea creanga și ia-ți!
-
Asta gherlă, frate:
conducte n-aveam noi baftă să se dea!
-
Fir-ai al dracu’ de
labagiu, numa’ la d’astea lungi ți-e gându’! Ia dă-mi o țigare!
-
N-am frate, eu fumez de
trei zile numai Altora, Ceruti și Namdămitu, că bătrânu’ văd că m-a sărit luna
asta de la primă!
-
Mergea și balast!
-
Bună era și o ședință
de partid, dar așa ne-au belit ăștia ... să mor io că nu mai bag baraboi în
gură!
-
Las’ că-ți bag io
barabulă! Râsetele tovarășilor din jurul Everest-ului, fură acompaniate de o
ploaie de cartofi ce se abătu asupra acestui ultim vorbitor!
Un necunoscător, dar învățat cu obiceiurile vremii, ar fi
înțeles pe dată că tinerii nu erau nici preoții unui cult straniu, nici
condamnați la muncă silnică, nici bolnavi mintal: erau numai și numai niște
soldați cărora le venise rândul să lucreze la bucătăria unității! Limbajul
folosit, era în mod curent la îndemâna oricui se învârtea prin lumea cazonă.
Iar un privitor chiar avizat, ar fi putut spune imediat și oricui, că la
bucătărie este de serviciu plutonul cutare, din compania cutare, batalionul
tere.
Adică TR.
Adică termen redus.
Adică cei rău priviți de toată lumea și, din această cauză, autoizolați
de restul militarilor!
Adică cei ce aveau să devină „mâine” profesorii și inginerii și medicii
în fața cărora aveau să se încline ceilalți! Cel puțin așa credeau ofițerii din
centrele de instrucție, drept care făceau tot posibilul - poate involuntar - să
rupă orice eventuale punți s-ar fi creat între teriști și trupă: din păcate,
unii teriști înțelegeau din asta că au trei picioare!
Sau capul mai mare!
Sau stea în frunte!
Și nicidecum că au avut norocul să
se nască într-un oraș mare, în familii pentru care a contat ca ei să învețe
carte!
Fiți fără grijă, și în partea „cealaltă”, mulți gândeau la fel: așa că,
se producea deja o împărțire socială, o ruptură chiar!
Să revenim însă ...
Băieții aceștia, mulți dintre ei prea tineri încă pentru a se îmbrăca cu
altceva decât le pregătea mama ori bunica, au fost luați pe sus și aruncați
într-un altfel de mediu educativ, au fost înșfăcați din confortul familiilor
lor și aruncați în infernul militar!
Groaznic!
Îngrozitor!
Terifiant!
Niște oameni învățați totuși cu binele - atât cât putea fi el atunci -
au fost pur și simplu smulși din mediul ce-i protejase de la naștere până la 18
- 19 ani și puși laolaltă, într-un alt mediu, ce-și făcea un titlu de glorie
din a-i învăța să ucidă, lucru pe care ei îl considerau până atunci, rău!
Șocul schimbării trebuie că era insurmontabil, pierderea îngrijirii și
libertații de „acasă” trebuie că i-a lovit violent pe mulți!
Și totuși, nimic mai fals!
Familia grijulie, familia cu tabuurile ei de multe ori neexplicate, a
fost înlocuită de un alt tip de familie, una mai directă și - într-un fel - mai
onestă, o familie în care un membru care nu are grijă de ceilalți componenți ai
ei, este automat și fără drept de apel exclus!
Ei bine, fiecare dintre tinerii de mai sus, și-a lăsat acasă familia - „celula
de bază a societății” - primind în locul ei o alta, formată din câțiva băieți
de aceeași vărstă și cu aceleași preocupări, adică grupa, cea mai mică unitate
organizatorică a armatei, formată din 8 - 10 oameni.
Câteva asemenea grupe, formau familia mare, adică și bunici, și se numea
pluton.
La rândul lor, câteva plutoane puse la un loc, dădeau senzația familiei
mari, cu unchi și mătuși din provincie, oameni pe care îi știi mai mult din
auzite decât din văzute, compania adică!
Peste acest nivel, ceilalți sunt străini cât timp ești în orașul de
garnizoană și apropiați dacâ vă întâlniți într-o garnizoană străină, în care
eventual nici nu este reprezentată specialitatea dumneavoastră militară!
Însă nu această familie întâmplătoare îi făcea pe băieți să treacă peste
șocul ruperii de casă, ci libertatea pe care o căpătau! Da, într-un sistem
militar aproape penitenciar, într-un sistem în care soldatul nu avea timp deloc
pentru el, într-un sistem în care ostașul nici măcar nu doarme ci execută
programul de somn, într-un sistem deci, în care supravegherea reciprocă și a
superiorilor era evident mai îndelungată și mai strictă decât într-o pușcărie,
tinerii se simțeau ... liberi! Erau liberi să se simtă bărbați: nu-i mai
urmărea nimeni să-i certe dacă fumau sau vorbeau urât, nu-i mai cicălea nimeni
să mănânce frumos, nu se mai uita nimeni urât că luau vorba din gura altcuiva!
Erau liberi și, după numai câteva săptămâni, se simțeau ca peștii’n apă!
În plus, după toate filmele văzute, aveau prilejul de a pune mâna pe
arme, pe arme adevărate, ceea ce, știind firea băieților, era o treabă ieșită
din comun! Abia după câteva ture de instrucție începeau să simtă că
echipamentul militar te roade, că arma de fapt este grea, că baioneta te
încurcă, că masca de gaze de sufocă ... la început, totul era nou, era
fascinant, și ei plini de entuziasm.
Întoarcerea în viața civilă și readaptarea la normele și convențiile
societății, aveau să se facă pentru toți în același fel: intervenea uitarea,
mai exact uitarea selectivă, rămânând să-și amintească momentele ce le se
păruseră amuzante sau plăcute, păstrând partea urâtă pentru ei, priviți cu
înțelegere de către tați și neînțeleși de către mame!
Cei aflați acum la bucătărie, aflaseră după masa de seară, că nu merg în
dormitor ci că sunt de serviciu: au înjurat, și-au băgat și și-au scos, au
debitat ultimele invenții în materie de limbaj porcos, pentru ca apoi, într-un
timp record să se prezinte la datorie; serviciul lor dura până a doua zi la
aceeași oră, adică 24 de ore mâncarea întregii unități trecea prin mâinile lor!
Mai întâi și mai întâi, se interesau de meniul pentru a doua zi; dacă
acesta era unul ideal, arăta astfel: macaroane cu brânză și ceai la micul
dejun, ciorbă de macaroane, friptură cu pilaf și biscuiți la prânz și,
eventual, fasole la masa de seară!
Ăsta era un meniu de vis! Nimic de curățat, nimic de decojit, totul din
conserve și din pachete! Mai mergea și ceva varză, dar asta te mai punea puțin
la muncă!
În schimb, dacă nu aveai noroc, ba dacă erai chiar ghinionist, aveai un
meniu plin de ciorbă de cartofi, piureu de cartofi și Dumnezeu știe ce se mai
poate inventa din cartofi!
Atunci abia înțelegeai ce înseamnă ura pentru cartof!
Atunci când te cocoșai o noapte întreagă curățând două tone de cartofi,
atunci pricepeai ce înseamnă să n-ai în viață noroc!
Iar cei despre care vorbim, avuseseră cu adevărat ghinion! Meniul de a
doua zi, conținea într-o proporție îngrijorătoare, cartofi. Bucătarul de
serviciu - superiorul lor în acea perioadă de 24 de ore - i-a organizat iute
și, înțelegând că băieții îl trag într-o capcană vorbindu-i despre kilograme și
procente, cerându-i să le dea de curățat 100% dintr-o grămăjoară și nu doar o
mică parte din toată rezerva de cartofi a unității, a șters-o cu câțiva dintre
ei la magazie, să ia necesarul de alimente pentru tura lui, lăsându-i pe restul
să se distreze cu tuberculii.
Alimentele, erau aduse cu un fel
de cărucior rudimentar, pe patru roți metalice care era făcut să dureze! Era
fabricat din scânduri groase și solide, închis la colțuri cu bucăți zdravene de
cornier, ce să mai spunem, un adevărat car de luptă! Bineînțeles că în drum
spre magazie, asta și devenea, aproape toți cei ce-l trăgeau trecând pe rând în
rolul de vizitiu, dovadind cât de maturi erau proaspeții militari!
Dar, totul era subordonat curățării muntelui de cartofi!
Curățat, este un fel de a spune, pentru că cei mai mulți dintre ei, în
viața lor nu făcuseră așa ceva, iar acum, dintr-un cartof cât pumnul, ori
obțineau unul curățat dar cât o nucă, ori în marele cazan ajungea ceva ce mai
păstra bună parte din sănătoasa coajă!
Noaptea a trecut cu bancuri, cu înjurături, cu tenis cu bășini, în
sfârșit, numai chestii băiețești și, deja se vedea că se crease o ordine,
independentă de cea oficială: în fața ofițerului, comandantul de grupă era
șeful ei, dar în realitate, întotdeauna se găsea un altul, în spate, de care să
asculte toți. Foarte rar se potrivea ca cele două pesrsonaje să fie într-una și
aceeași persoană, așa că în lipsa comandantului de pluton, oamenii aveau
propria lor ierarhie.
Așa cum unii erau deja conducători, alții, se trăgeau cât mai în spate,
se ascundeau, se izolau de ceilalți, arătând de multe ori o sensibilitate și o
delicatețe care nu cadrau cu viața cazonă, drept care, de multe ori erau
catalogați drept „poponari”, fără dovezi palpabile.
Întotdeauna, în orice grup uman, se va găsi și unul mototol, dar și unul
descurcăreț, lasă-le suficient timp și vei vedea că lângă unul puternic va
apărea și unul mai slab, dar șmecher și profitor: dacă grupul analizat nu este
exagerat de mic, atunci el va oglindi societatea din care provine!
Așa că, în acea noapte, adevărații conducători au fumat mai multe țigări
decât ceilalți, fraierii au curățat mai mulți cartofi decât ceilalți, șmecherii
au spus mai multe bancuri decât ceilalți ...
-
Ia zi Gogule - Gogu era
apelativul generic pentru cei ce nu făceau parte din conducerea neoficială a
plutonului - ai fost acasă, nu?
-
Îhî, răspunse acesta,
un tătar mare cât ușa și bun ca pâinea caldă, din Medgidia,îhî, am fost, da’ de
ce’ntrebi?
-
Păi n-ai adus și tu la
băieți un suc de roșii, Gogule?
-
Io nu beau alcool, știi
bine ...
-
Păi nu pentru tine
Gogule, pentru noi!
-
Găozari sunt unii, să
n-am parte! interveni un șmecheraș subțirel, din București, cel mai bun prieten
al șefului. Păi bă turcule, aduceai de pomană, bă Mehmet bă?
-
Îți zic pentru ultima
oară, io nu-s turc, io-s tătar, și nu mă cheamă Mehmet ...
-
Ce să-ți spun, nici în
cur nu mă doare pe mine ...
-
... și dacă-mi mai zici
odată așa, dau cu tine de pământ de nu te vezi!
-
Stai bă turcule
cuminte, că m-ai speriat bă! Ceilalți începură să râdă: îl știau pe tătar că
este mare și puternic ca un taur, dar bun și blând mai ceva ca o fată, așa că
se așteptau la un schimb de înjurături - la care șmecherul era artist - ce avea
să-i amuze pe cinste! Dar, pe neașteptate, tătarul se aruncă asupra șmecherului,
îl apucă de centura zdravănă de piele, și-l ridică deasupra capului!
-
Bă nebune, lasă-mă bă
jos! Bă, mă scapi bă și-mi rupi vreo mână și dăm bă de belea amândoi! Tătarul,
fără să-l asculte, îl ținu ridicat deasupra capului ca pe un trofeul unei sălbatice
vânători, și-l întrebă:
-
Cum mă cheamă pe mine?
Cum mă cheamă pe mine?
-
Bekir, Bekir tătarul
din Medgidia, gata, dă-mă jos! Nu interveni nimeni în disputa celor doi,
muntele de om care era Bekir, dând confruntării o nuanță de glumă!
-
Bine, te dau jos, dar
la prima ocazie nu mai scapi așa de ușor! Și-i dădu drumul pe grămada de
cartofi! Toți râdeau încântați de demonstrația de forță a uriașului și de modul
amuzant în care se terminase cearta! Șmecherul, căzut pe neașteptate, s-a
zbătut pe cartofi de parcă se temea să nu se înece, împrăștiindu-i prin toată
bucătăria. Când reuși să se ridice, în râsetele tuturor, se repezi la un băiat
scund și slab, unul care nu supăra niciodată pe nimeni și pe care probabil
chiar nu știa cum îl cheamă și-l luă prin surprindere:
-
De ce pizda mătii râzi
bă găozarule? Ți-am dat io voie să râzi? Ce ... mea, vrei să te calc în
picioare? Și până să poată interveni cineva, se repezi la el apucându-l de gât:
era clar că trebuie să facă o demonstrație de forță, din teama de a nu-și pierde
poziția! Tătarul nu se băgă, doar câțiva mai solizi, băieți de pe la țară,
interveniră din gură:
-
Lasă-l bă în pace, că
nu ți-a făcut nimic! Apoi, interesul se mută pe un alt subiect:
-
Scăpăm de tragerea de
mâine, măcar atât ...
-
Da, că după ploile astea,
dacă ne duce dobitocul iar numa’ prin arătură, ne-am nenorocit!
-
Ai dreptate, dar ai
văzut că al dracului apevist, aleargă cot la cot cu noi!
-
Când vrea, facem
schimb: iau io por’hartu’ și-i dau lui și acaemu’ și agheu’ și masca și lopata!
-
Păi de ce nu-i oferi
tot, dă-i și baioneta ...
-
Nu, că aia-i bună și-mi
trebuie, dar restu’i harnașament degeaba! Să-l ia el, și dup’aia să ne punem
frate la concurs!
-
Ce să-ți fac, ții minte
ce șmecher te dădeai că tu ai două arme? Toți râseră, nimeni nu voia să care
burlanul ăla greu de-i zicea AG-7 și cu care nu trăseseră niciodată.
-
Io tot nu pricep la ce
dracu’ ne trebuie nouă toate armele astea, ce ... mea , tragi cu agheu’ pe
fâșie după făptuitor?
-
Băi boulene, nu ți-a
zis băi lentcolonelul la pregătire că la război - citez - „grănicerii ie trupe
dă infanterie dă ielită”? Dar tu, fraier cum te știm, nu bagi la căpățână
cestii d’astea!
-
Hai bă să terminăm
dracului cu cartofii ăștia, că m-am săturat!
Urmară câteva minute de liniște, timp în care fiecare își închipui cum
ar fi să tragi cu grenade antitanc după oameni - ce tâmpenie! - sau cum ar fi
să faci instrucție fără toate kilogramele alea inutile în cârcă - ce mișto!
Vreo doi se gândiră însă că iubitele din liceu nu le-au mai scris de mult, unul
chiar își amintea cu neplăcere că în urmă cu o săptămână, când fusese în
permisie acasă, o sunase, dar măsa-i spusese - rece și’nțepată, băga-o-aș ... -
că „fata-i la munte cu niște colegi de facultate”: adică „fraiere, când o să te
întorci, ea o să fie anul doi, o să aibă pe cineva, așa că tu fă bine și las-o
în pace!” Se gândi în continuare, că ar fi al dracului de bine dacă s-ar
întoarce acasă și ar pune mâna pe ăla, oricine ar fi el, chiar cât Bekir să fie
și să-i dea o mamă de bătaie! Și apoi, să plece, rece la rugămințile ... Un
altul se gândea că avea în valiză o conservă de carne și nu știa cum să facă să
o mănânce singur, fără să o împartă ... În liniștea asta de moment, șmecherul
veni pe la spatele lui Bekir, îi puse mâna pe umăr și-i zise:
-
Fraiere, hai cu mine!
Tătarul, pricepu de îndată că-i ceva serios la mijloc, se ridică și-l urmă
undeva într-un cotlon întunecat. După câteva minute, cei doi se întoarseră,
aducând o tigaie enormă, plină cu untură, și un pachet înfășurat în hârtie
cafenie. Șmecherul trecu la comandă:
-
Repede niște cartofi
curățați meseriaș, hai, puneți laba la muncă, hai labagiilor, tu Gogule - se
adresă unui tip cu o figură ștearsă - fugi în sala de mese și șutește niște
sare, că căcații ăștia o țin încuiată - acel Gogu se execută pe dată - și
aruncați-mi un chibrit! Cineva îi aruncă o brichetă, dar șmrcherul îl înjură de
mamă și o băgă în buzunar:
-
Se confiscă, pentru că
ești bou: aprinzi tu focul cu bricheta, idiotule? Când enorma mașină de gătit a
fost aprinsă, puseră tigaia pe foc și, rupând ambalajul de hârtie al
pachetului, scoaseră la iveală mai multe bucățele de carne, care, împreună cu
cartofii curățați și tăiați în cea mai mare viteză cu putință, aterizară
simultan în zisa tigaie!
-
Bekir, te numesc
supraveghetor al tigăii!
-
De ce el?
-
Nu-l vezi cât e de
mare?
-
Ăsta doar odată să
guste și ne-a lăsat flămânzi!
-
Da’ prostovani mai
sunteți, cum dracu ați intrat voi bă găoazelor la facultate! Acolo-i carne de
porc, Bekir este musulman, așa că este cea mai bună și mai sigură combinație!
-
Îhî, zise tătarul, în
timp ce băga în gură o bucată de carne cam arsă și sigur prea fierbinte. Șeful
neoficial al plutonului, preluă comandă:
-
Tu și tu, acum să
zburați în companie și să veniți cu sucul de roșii!
-
De unde, că n-am, că
...
-
Nu mă interesează! Eu
știu că aveți amândoi, așa că aduceți aici să vă cinstiți camarazii, sau nu
mâncați!
-
Dar de unde știi că
avem?
-
Deci tu umbli prin
valize ...
-
Vorbă multă, sărăcia
omului: trap după sucul de roșii sau trap la curățat cartofi și la belit ochii
la alții cum mănâncă!
Nu trebuie să-și închipuiască nimeni că militarii români făcuseră brusc
o pasiune pentru sucul de roșii, dar cum introducerea de băuturi alcoolice în
orice unitate militară, fără aprobare, era aspru pedepsită, acest sistem încă
funcționa mulțumitor! Adică ... se lua o conservă de suc de roșii, DIN
TABLĂ, se băga cu grijă în apă cu zona unde se suprapunea eticheta și se
dezlipea; eticheta se punea la uscat; pe generatoarea cilindrului ce era de
fapt conserva, se dădeau două găuri, eventual pe lipitura din fabrică; se
scurgea conținutul; fără să se spele cutia, se introducea în locul sucului
vodcă, sau, pentru cei provenind din anumite zone, țuică tare; apoi, cele două
găuri se cositoreau; se lipea cu grijă eticheta și ... conserva redevenea ceea
ce fusese înainte de aceste operații! Redevenea pentru necunoscători, pentru că
ea conținea acum aproape jumătate de litru de alcool!
Cei doi, s-au prezentat fiecare cu câte o cutie de suc de roșii și șeful
a început să-l împartă plutonului în mod frățesc și nu egal, adică unora mai
mult și altora și mai mult: dimensiunea porției pe care o primea un om, era
invers proporțională cu distanța la care se afla de centrul puterii!
Așa s-a scurs noaptea, în liniște, cu scurte pauze de lămurit fricoșii,
cum că bucătarul nu putea să guițe că-i furaseră carnea, pentru că el la rândul
lui o furase din porția lor, porție din care mai furaseră mulți alții până la
el! Lucrul s-a adeverit când, pe la trei dimineața, bucătarul, încă buimac de
somn, a venit să se apuce de treabă: a văzut că-i lipsește pachetul pus bine și
a început să mârâie, dar șeful și șmecherul, luând niște mutre de idioți, l-au
întrebat de unde avea el carnea dosită? Nu cumva o introdusese în unitate pe
ascuns? Ori avea acte că o adusese de afară? Poate era luată de la sârbi, odată
cu revistele Playboy pe care le ținea dosite?
-
Ce zici? Cum stă
treaba?
-
Fira-ți ai dracu’ dă
teriști, că dacă vă prinz vă belesc pă toți!
Și cu asta s-a terminat!
Restul serviciului, s-a desfășurat ca de obicei: în lipsa unui ofițer de
care să asculte, teriștii își făceau de cap după propriile lor reguli, iar
mâncarea ieși nici mai bună nici mai proastă decât de obicei: probabil că nici
un om normal nu s-ar fi atins de ea, dar militarii români în termen și porcii
înghit orice! Pe la prânz, își făcură încă o porție zdravănă de cartofi
prăjiți, pe care-i mâncară cu pâine caldă, adusă de cei doi ce fuseseră plecați
cu mașina la fabrica de pâine: era lucru știut că întotdeauna salariații de
acolo le dădeau militarilor pâine proaspătă sau chiar caldă și, nu neagră ca de
obicei, ci pâine albă! I-au dat și bucătarului și au mâncat în comun.
Unul dintre băieți, un tip mai retras și cam tăcut, unul care nu se
încadrase în nici o bisericuță, fusese luat mai toată noaptea la mișto pe motiv
de Lenuță, dar acest lucru nu se întâmpla pentru că ar fi fost supărați pe el,
ci pentru că lentu’ avea ce avea cu băiatul: îi dădea cele mai grele și
scârboase sarcini și l-ar fi mâncat dacă ar fi putut!
-
Ce ... mea are ăsta cu
tine, bă?
-
Nu știu, habar n-am!
-
Ei rahat, i-ai făcut tu
ceva, că prea-ți poartă sâmbetele, hai, dă pe goarnă!
-
Aveți cuvântul meu de
onoare că nu știu!
Băiatul ăsta, tăcutul, nu bea alcool, în boneta lui nu găseai chiștoace
de țigări pentru că nu fuma, vorbea civilizat și nu înjura niciodată,
îndeplinea cât mai bine orice sarcină primea și, în plus, își mai și ajuta
colegii dacă putea! În schimb, drept mulțumire probabil, lentu’ în loc să facă
din el un exemplu, îl făcuse un paria: curăța cu lama de ras căcatul uscat în
closetele turcești cu care erau dotate dormitoarele, din trei în trei zile era
planton schimbul doi - adică nici nu apuci să adormi și-ți vine schimbul, iar
când ai terminat, doar ce te întinzi și sună deșteptarea - întotdeauna pe câmp,
la instrucție îi găsea o greșeală pentru care pedepsea tot plutonul, dar,
lucrul cu care-l dădeai gata și pe unul ca tătarul, era altul: invariabil, el o
căra pe Lenuța!
Există în armata româna mania aceasta de a porecli și boteza lucrurile
cu nume de fete/femei și, dacă se poate cât mai rurale, așa că Lenuța aceasta
cere niște explicații: tot ceea ce se face în armată, se execută în baza
regulilor impuse de un regulament, fiecare tip de acțiune se desfășoară numai
și numai conform cu ce zice un anumit regulament! Cât timp ești în unitate,
respecți regulamentul de ordine internă; dacă ești la instrucție, faci ce spune
regulamentul instrucției de front, sau al instruirii pentru lupta corp la corp,
sau pentru trageri, etc, etc. Armata nu a lăsat nimic la întâmplare, totul este
trecut într-un regulament, de la modul în care te prezinți în fața superiorului
și până la modul în care să tragi bășini în arest: nu poți scăpa de umbra
regulamentelor, poreclite în epocă simplu, din cauza culorii coperților
cartonate, „cartea roșie”!
Și ce treabă are Lenuța, vă întrebați? Răbdare, că are ...
Militarul român, pune mâna și citește regulamentele mai ceva decât un
cont de Facebook, le citește și le recitește, până le visează, ori, mai exact,
până ce reține ce drepturi are el și ce îndatoriri au ceilalți: dacă vei ordona
unui soldat să bată pas de defilare în dormitor, îți va răspunde că instrucția
de front este interzisă în clădiri și, va avea dreptate ... și Lenuța? Să n-o
mai lungim!
Stăpânul acestui pluton, un locotenent de o vârstă cu mulți dintre
subordonați, proaspăt ieșit din școala militară, avea o idee fixă de a-i educa
pe recalcitranți sau pe cei bănuiți că ar putea fi, în mod fizic! Și cum bătaia
este interzisă, atunci aduna toate regulamentele pe care le găsea în cancelaria
ofițerilor și le îndesa într-o valiză de lemn!
Facem o pauză, pentru a explica ce însemna valiza de armată: era
executată numai și numai din placaj gros - altfel putea fi spartă de căutătorii
de mâncare și țigări - și avea de regulă forma unui paralelipiped cu dimensiune
aproximative de 90 X 60 X 30 centimetri, un mâner foarte solid și belciug
pentru încuiat cu lacăt! Era într-un cuvânt, un cufăr cazon și necesar!
Așadar, o asemenea valiză solidă și grea, umplea toalent cu regulamente
militare pe care urma ca la instrucție să le predea instruiților: numai că,
această valiză plină cu hârtie, cântărea între 25 și 30 de kilograme, de multe
ori, chiar mai mult! Purtătorul ei, trebuia să execute tot ce se ordona, în
rând și în același timp cu colegii săi, nu trebuia să o scape, să o arunce sau
să o spargă!
Această valiză nenorocită, acest instrument ce părea unora o subtilă
tortură și altora doar o prostie monumentală, această valiză plină, se numea
Lenuța și, cu ea era tăcutul pare-se logodit!
Nimeni nu-și amintea să fi avut băiatul acesta liniștit vreo
contrazicere cu ofițerul comandant, greu de spus dacă vreodată călcase el în
străchini! El singur își amintea, că în primele zile de armată, în care încă nu
știa pe ce lume se află, încercase să i se adreseze locotenentului ...
-
Domnule locotenent, vă
rog, dacă sunteți amabil ...
-
Soldat, cine te-a
învățat să te adresezi astfel unui ofițer al armatei române? „Tovarășe
locotenent, permiteți ... ”, ai priceput?
-
Am înțeles ...
-
„Să trăiți!”
-
Am înțeles să trăiți! Tovarășe
locotenet, vă rog să-mi permiteți să vă raportez!
-
Bă băiatule, ești greu
de cap? „Permiteți să raportez ...” , sau vrei să mă raportezi cuiva? Ți-am
făcut eu ceva ca să mă raportezi?
-
Am înțeles acum
structura frazei, vă rog să mă scuzați!
-
Băi, tu ești tâmpit,
hai, marș de aici!
Și din acel moment, tăcutul a fost „favoritul” ofițerului!
În seara în care și-au terminat serviciul la bucătărie, erau atât de
rupți de oboseală, încât aproape că nu au mâncat: așteptau cu nerăbdare să
ajungă în dormitor, dar când aceasta s-a întâmplat, au avut surpriza neplăcută
de a vedea că acolo-i așteaptă chiar comandantul lor de pluton. Acesta a
preluat comanda programului.
Mai întâi și mai întâi, s-a declarat nemulțumit de viteza cu care se
dezechipau!
Apoi, nu i-a plăcut cum erau ordonate lucrurile pe băncuțe!
După asta, a făcut o adevărată criză de nervi constatând că paturile nu
sunt bine făcute: așa că toată lumea se echipă complet, își făcu fiecare patul
și se adunară cu toții la interval.
-
Băi șmecherași de
București, pă cine credeți voi bă că păcăliți aici? Ce bă, păcăliți armata?
-
...
-
Ai zis ceva? Care ai
vorbit? Dacă nu ar fi dormit la ora aceea, sigur s-ar fi auzit muștele!
-
Ce v-am zis io bă în
prima zi? Și fără să aștepte răspuns, continuă:
-
Că voi o să fiți
plutonu’ vână! V-am zis bă, sau nu v-am zis? Sunteți obosiți după ce’ați scăpat
dă marș și dă tragere? Chiar sunteți obosiți? Unde ești bă ăla care vrei să
facem schimb dă echipament? Hai bă, fii bărbat și ieși în față! N-ai curaj,
nu-i așa? Bine, toată lumea echiparea la bustu’ gol ... tu soldat - tăcutul
adică - nu, tu rămâi aici cu plantonu’ și, „Pe platou, pentru înviorare, aduna
.... rea!”
Toți l-au privit mirați pe bietul lor coleg: nu se aștepta nimeni ca
tocmai el să fie turnător, dar mai știi ... ? Ca să scape de Lenuța ... ehe!
Locotenentul i-a „înviorat” încă un sfert de ceas după ora stingerii,
apoi, i-a adus în dormitor, unde i-a frecat până spre miezul nopții: fără milă!
Când în sfârșit i-a lăsat în pace, erau toți terminați și nu mai aveau
chef de bancuri!
-
Bă mutulică, ce pizda
mătii te apuci bă să ciripești?
-
Noi am avut încredere
în tine ...
-
Vă jur că n-am fost eu!
-
În ... mea n-ai fost
tu!
-
Las că vezi tu pe
dracu’ ...
Într-un târziu, oamenii surescitați adormiră cu toții.
La ora șase, ușa dormitorului a zburat practic din balamale:
locotenentul, care rămăsese noaptea în unitate, verificase plantoanele, făcuse
zgomot, iar acum îi lua din primul moment al zilei în șuturi! Tot programul de
dimineață a fost un calvar, a fost plin de urlete, a fost încărcat de „La loc
comanda!”, a fost infestat cu bruftuluieli și cu nervi! După masa de dimineață
- singurul moment mai calm - s-au repezit să-și ia armele și restul de
echipament din rastel și s-au adunat pe platou pentru raport.
Bineînțeles că și acum au fost descoperite tot felul de nereguli și
luate măsuri disciplinare: lucrurile ajunseseră atât de departe, încât ceilalți
ofițeri aruncau priviri dezaprobatoare, însă comandantul companiei TR, un
căpitan, își spuse că nu poate interveni de față cu trupa să pondereze un
ofițer și că puțină disciplinare nu strică nimănui!
-
Drepți, la stân ... ga!
-
Tonu’ la cântec! Cel
pregătit pentru asta, intonă primele câteva note din „șlagărul” trupelor de
grăniceri:
-
„Mândră țară, tânăr colț
de rai ...”
-
Cu cântec, înainteee
... marș! Plutonul bătu cei trei pași de defilare regulamentari, pentru ca
apoi, cu „stângul pe tobă” să pornească spre locul de instrucție:
-
„Noi veghem să ai,
Numai flori pe plai,
........”
-
Soldat!
-
Ordonați! Tăcutul
învățase limbajul regulamentului.
-
Ai uitat-o pe Lenuța!
Militarul, ridică oftând valiza și porni în coda plutonului, încercând
să țină pasul cu restul colegilor: o muta dintr-o mână în alta, încerca să o
ducă pe umăr ...
-
Pluton ... gaze!
-
Unu, doi, trei, patru
...
-
Nu e bine, erați morți
până acum, strângeți măștile!
-
Pluton ... gaze!
-
Unu, doi, trei ... Când
plutonul arătă în totalitate ca o adunătură de elefanți de pe Marte, urmă
comanda de care se temeau toți:
-
Înainte fugaaa ... marș!
După câteva zeci de metri, nu se mai putea respira, iar transpirația
degajată sub mască aburea vizoarele, făcând orientarea imposibilă.
-
Pluton, adunarea! Hai,
mai repede fetițelor! Bază sergentul Clonț ...
-
Bază!
-
Pluton în linie
adunarea!
-
Astăzi vom executa
trecerea acestei virogi, în pas alergător. Eu voi sta pe unul dintre maluri și
sergentul Clonț pe celălalt: atunci când vă aliniați având ca bază pe unul
dintre noi, porniți din nou! Înțeles?
-
Da, să trăiți!
-
Scopul exercițiului
este să vă întărească fizic și să vă facă să executați mișcarea ca un tot, nu
așa cum sunteți voi învățați, să facă fiecare ce vrea, ca pe bulevard! Sergentul
Clonț, care era un oltean de la trupă, era înlocuitorul la comanda plutonului
și avea plăcerea de a lua corespondența întregului pluton și de a da fiecăruia
în parte scrisoarea numai și numai după ce militarul făcea câteva culcaturi în
fața lui: se simțea probabil un fel de rege! Acum, plecase deja pe cealaltă
parte a viroagei: mergea cu grijă, pereții fiind foarte abrupți! Când aproape
ajunsese, locotenentul, cu mâinile la spate de parcă era Napoleon Bonaparte la
Sfânta Elena, le dădu lovitura de grație:
-
Știți că mai devreme au
fost gaze ... și cum gazele-i mai grele ca aeru’, să poate să fi rămas ceva pă
fundu’ la viroagă ... așa că ...Pluton, gaze!
-
Bază sergentul Clonț,
în linie adunarea! Sergentul Clonț era prea departe pentru a fi auzit, dar îl
văzură ridicând la verticală mâna dreaptă!
După un timp oarecare, ar fi trebuit să le dea pauza de după 50 de
minute, dar locotenentul „uită”: instrucția a continuat într-un ritm ce se
dorea alert.
La una dintre adunări, ofițerul a înnebunit:
-
De ce mă înjuri bă?
-
Crezi că dacă mă înjuri
în mască nu te aud? Nu te prind? Culcat! Târâș! Salt ...
-
Hai, ia-ți Lenuța și la
sergentul Clonț adunarea!
A făcut o traversare, timp în care celorlalți li s-a dat pauză și și-au
aprins câte o țigară. Pe măsură ce li se calma respirația, au început miștoul:
-
Hai Gogule, tată, hai că ne-a luat somnul ...
-
Ia uite la el, ia uite capra neagră!
La a doua întoarcere de la sergent, s-a întâmplat: pe la jumătatea
coborârii, a făcut greșeala să încerce s-o pună pe Lenuța pe umăr! Greșeală
mare dacă o privim prin prisma fizicii, pentru că a ridicat foarte sus centrul de
greutate al mobilului soldat-Lenuță: tocmai această greșeală l-a făcut să se
dezechilibreze și să scape valiza!
S-a întins după ea să o prindă, dar nu a reușit!
A călcat în schimb pe o piatră și i-a fugit piciorul!
A făcut un salt înainte!
A aterizat tot pe picioare și, în acel unic moment a părut a fi făcut
din cauciuc, pentru că, dând dovadă de o elasticitate extraordinară, a sărit
încercând din nou să se echilibreze!
Nu a reușit!
A făcut o tumbă spectaculoasă!
A aterizat aproape în cap!
A mai alunecat câțiva metri la vale și s-a oprit cu capul în jos și
picioarele spre malul viroagei, îmbrățișând pământul sfânt al patriei într-o
poziție în care era înclinat la aproape 45 de grade!
Lenuța, scăpată din mână, se spărsese și se împrăștiaseră toate
regulamentele!
-
Sus și strânge-le, că
vin la tine!
-
Sus bă, nu auzi?
Căzutul nu se mișca!
A fost un moment de liniște, a fost o clipă în care li s-au oprit
inimile!
În clipa următoare, au luat-o toți la fugă spre locul accidentului: alergau
mai ceva decât cei de la trupele speciale!
Ajunși lângă accidentat, comanda a luat-o un tip brunet, bine făcut și
care avea întotdeauna ness și țigări: l-au ascultat pentru că era singurul care
avea carnet de conducere și știa cum se procedează în caz de accident!
Mai întâi i-au scos masca de pe figură: în mască era sânge!
Apoi, cineva a întrebat:
-
Mai respiră?
-
Nu știu, dar să nu-l
mișcăm, că dacă este lovit la coloană îl paralizăm pentru tot restul zilelor
lui! Țipirig - ăsta era ștafeta perfectă, înalt și slab, cu picioare lungi, dar
cu o rezistență ieșită din comun - Țipirig, fugi cât poți de repede în unitate,
la Infirmerie și spune-le că ...
A fost ridicat de o mașină a salvării abia după vreo trei ore!
Încă respira, dar nu deschisese ochii!
Lentu’ parcă era căcat tot pe el!
Timp de câteva zile după aceea, nu au ieșit la instrucție, nu au făcut
servicii și nici sectoare, practic au stat în dormitor și au așteptat să fie
chemați în cancelaria companiei, unde-i întâmpina la o discuție ceistul
unității.
Acesta, un tip subțire, educat, umblând prin unitatea de grăniceri în
uniformă de lent major de marină, purta un nume de pom fructifer fără valoare
economică și părea a fi foarte bine informat: așa au aflat că știa de modificarea
adusă televizorului pentru recepția TV Beograd, ba chiar știa că se poate
prinde câteodată și Zagrebul, știa că se introduce băutură în unitate, știa
cine ce aduce și ce vinde, știa de legăturile militarilor în afara unității și,
lucru curios, când își aduna hârtiile în față, părea a le cunoaște și părinții
și viața de familie! A promis tuturor și fiecăruia în parte, că locotenentul -
pe care-l considera un imbecil - va fi pedepsit cum se cuvine!
Apoi, s-au petrecut lucruri foarte importante: locotenentul a fost mutat
într-un pichet de pe frontiera de uscat și nimeni nu a mai auzit nimic despre
el, toată lumea se purtat exagerat de frumos cu componenții plutonului, iar
noul comandant se ținea mai mult de bancuri decât de instrucție!
Servicii la bucătărie nu au mai făcut, în schimb nu au primit permisii
decât după vreo lună.
Un felcer de la infirmerie, un tip în regulă, cu care băieții se
înțelegeau și care îi „interna” sâmbăta seara până luni dimineața contra sumei
de 50 de lei, le-a spus că a fost dus la spitalul județean, din oraș.
Apoi, au aflat că a fost transferat la spitalul militar din Craiova: nu
murise, așa că - sperau ei - avea să se
facă bine!
Destul de repede, a fost uitat: nu fusese în centrul atenției cu
adevărat, niciodată!
Însă, cel mai important lucru petrecut, a fost dispariția Lenuței!
Nimeni nu a mai folosit-o după aceea!
Viața mergea înainte.
La un moment dat, li s-a făcut tuturor rușine, atunci când felcerul le-a
spus:
-
A fost mutat la
spitalul militar din București!
-
Cine? Abia după ce au
întrebat, au înțeles despre cine-i vorba și, pentru o clipă le-a fost rușine!
Dar numai pentru o clipă!
Când au plecat acasă, când s-au liberat, toată brigada parcă a oftat,
ușurată că a scăpat de o mare grijă!
Toată lumea părea mulțumită!
Pe fostul lor camarad l-au uitat!
Nu au băgat de seamă nici lipsa lui de la cursuri, atunci când au
început școala și s-au privit unul pe altul cu alți ochi, spunându-și că aveau
dreptate bătrânii: „armata te face bărbat”!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu