Norocosul

  

-         ... și săptămâna ailaltă te schimbi, ori tot cum îți vine rându’ muncești? Că să nu uiți că trebe să merem la Dumitra la nuntă! Cum n-ai bani? Da’ ce contează, las c’om găsi la cineva, că când o fi la noi la nuntă nu trebe să umpli cortu’? I’auzi la iel, că n-are   bani! Las’ că n’om muri, c’om da și noi ca toată lumea, c’ai văzut dă la o vreme că nu’-ț’ mai vin dăcât obligațiilii, că și neamurilii a’nceput să să ferească: fă tu așa ș’o să vezi la asta mică la nuntă că nici dracu’ – Doamne iartă-mă – n-o să vie! Ce mare lucru o fi să te’nvoiești și tu odată, că n-o muri fabrica aia fără tine odat’... Da, la mine la creșă ie altfel, că io trebe să zic dân vreme, că-i cu viață dă copil, nu-i cu fiare...    Fire-ai tu al dracu’ cu fabrica ta, da’i bine când servești un Kent au un uischi, că dacă mă lăsam io după tine, nici’unele n-aveam în casă, că nu’ș ce-oi fi văzut la tine de te-am luat! Ce să-ți spun, mare lucru, ditamai orășanu’ neam dă traistă...

   Curentul „se luase” de mai mult de zece minute, dar familia Cojocaru, de la unu, continua să se certe cu foc: așa cum se certau aproape în fiecare seară! Finalul, cunoscut de toată lumea, nu avea să întârzie mult: el, maistru la forja combinatului, avea s-o ia cât de curând la scărmănat, ea avea să se pună pe urlat – că o omoară – și pe cerut ajutor, după care, obosiți, se linișteau și se împăcau, golind împreună o sticlă de „Ochii lu’ Dobrin” sau de „Săniuță”! Fumau de rupeau, încât vecinii de deasupra lor nu puteau ține geamurile   deschise, iar cei de la parter, care aveau grijă de grădina blocului, adunau zilnic un făraș plin cu mucuri de „Moartea pe schiuri” sau „Nu mă uita”! Scrumiere nu foloseau. Dacă apăreau dovezi că au trecut pe „Spaima nemților”, erau pregătiți să refuze orice cerere de împrumut financiar!

   Așadar, deși „se luase” curentul, cei doi continuau serialul lor personal de dragoste cu năbădăi, iar Florica, gravidă în șase luni și cu o sarcină destul de vizibilă, mai pe pipăite, mai cu lumânarea, termină pregătirile, se îmbrăcă și dădu să iasă pe ușă: pleca mai devreme decât de obicei, nu-l mai aștepta pe Titi, că dacă nu era curent și mașinile veneau mai rar, așa că, mai bine să ajungă mai devreme în stație decât să întârzie! Ea, lucra schimbul trei – la combinatul de cauciuc, iar Titi era schimbul doi – forjor ca domnu’ Cojocaru, dar în altă echipă și, se tot schimbau așa până avea să crească aia mică, de era acum la grădiniță.

   Cum intra la școală, se schimbau lucrurile, că avea să fie mare și, cum crescuseră atâția cu cheia de gât ... și ea și Titi și ... nu muriseră!

   Acum, așteptau încă un copil, că Titi vroia un băiat, cică să-i ducă numele – că parcă nu erau destui Costache pe lume – mai departe!

   Făcuse la început, când era tânără de tot o întrerupere, că se întâmplase – tot cu Titi – însă după aceea, pe aia mică au lăsat-o că au vrut-o și acu’ pe băiat la fel! Toată lumea’i zicea c-o să fie băiat, că are burta nu știu cum și nu știu ce fel ... numai maistra’i zicea că sigur nu-i „băiet, îi fatî, măi!”

   Din luna a șaptea, avea să lucreze numai doi și Titi numai trei, că așa trebuia să facă, iar șefa’i promisese s-o scoată din miros, de la mașina de injecție și s-o puie undeva mai ușor.

   De asta îi și era frică: dacă o punea undeva unde trebuia să scrie ceva?

   Sau să socotească?

   Doctorița de la dispensar, una nouă, care o luase în evidență, o tot întreba când vrea să-și ia prenatalul, dar ea nu mai făcea greșeala de la fată: își păstrase și concediul de odihnă, iar până nu-i venea sorocul, nici nu se gândea la prenatal!

   Așadar, avea dreptul la nouăzeci de zile pre și postnatal; buun, plus vreo douăzeci de zile de concediu, plus încă o săptămână de la toxic, la care mai punea și concediul din anul ce avea să vină – avantajul să naști la sfârșitul anului - și sigur stătea cam șase luni cu copilul acasă! Dacă se făcea și de vreun medical – că doctorița părea de treabă – tocmai bine făcea băiatul de dat la creșă!

   Da, lucrurile se aranjau binișor!

 

*

 

   La spitalul orășenesc, doctorul Carabulea, ginecolog cunoscut și respectat în tot orașul, o chemase pe Nuți – asistenta aia tânără – s-o pregătească, pentru că fata voia să dea la medicină, să nu rămână ca proastele astea care și la bătrânețe schimbau ploști!

   Și bravo ei, că dacă avea ambiție, reușea!

   Doctorul Carabulea, contrar părerii împărtășite de bețivi pe la colțuri când împart sticla de tărie în șapte, nu doar că nu era homosexual, dar chiar se mândrea că este bun de taur comunal! Bine, asta era părerea lui, dar cum domn doctor era șef de secție și toată lumea avea nevoie de el, nimeni nu era nebun să-l contrazică!

   Nuți, asistenta cea tânără, nu era proastă deloc și nici medic ginecolog nu dorea să se facă: visul ei era să devină soție, dar nu de maistru sau de inginer – v-am spus doar că nu era proastă de loc fata – ci de medic!

   Putea fi și mai în vârstă, adică nu putea, trebuia să fie mai în vârstă, că doar n-avea să ia vreun pârlit de rezident ... iar mai departe avea ea grijă! Fata observase că toate nevestele de doctori erau bine îmbrăcate, majoritatea nu munceau, concediul la mare nu le lipsea, toată lumea le saluta ... să nu mai zicem de o țigare bună, un parfum, un ciorap ... și ce dacă era mai bătrân? ... ce, era singurul bărbat de pe lume?!?

   He he, numai să pună ea mâna pe unul din ăsta: actuala doamnă Carabulea, era una mare și lată, cu șapte guși, că dacă doctorul nu era ginecolog, sigur nu găsea drumul ...!

   Totul era să nu se lase!

   Să nu fie proastă ca altele!

   Adică să fie deșteaptă!

   Adică să se lase, dar când trebuie, că doctorul n-avea copii și lumea zicea că de vină e ea!

   Așadar, asculta cu sfințenie ce-i spunea dom’ doctor, făcea toate gărzile cu dom’ doctor, toate turele cu dom’ doctor, că până și scorpia de asistentă șefă nu mai îndrăznea să-i sufle’n borș! Numai o colegă mai tânără – ce proastă – observase odată, de față cu fetele, că numai doctorii bărbați sunt așa săritori și atenți și ajută câte o biată fată care vrea să progreseze, nici un doctor femeie – nu pricepea de ce nu zicea doctoriță, ca toată lumea – nu se apuca să mediteze un asistent, sau „brancardiolog”!   

   Făcuse pe proasta, dar nu uita și, când avea s-o prindă ...

*

   Domnul Vasilescu, petrecea înconjurat de prietenii săi apropiați: șeful miliței orășenești, șeful cu propaganda, secretarul de partid și directorul de la combinat, responsabilul cu aprovizionarea, adică toată elita orașului lor! Toți, dar toți, unul și unul! Se găseau acum la căsuța din pădure a procurorului șef, a cărui soție – Ana – își serba onomastica! Zaiafet  mare, pregătit din timp, toți cu nevestele, cu cadouri care mai de care... el îi strecurase șefului său, soțul sărbătoritei deci, o casetă cu „Emanuel”, că cine știe, de la o vârstă... Bașca că-i plăceau șefului – știa sigur – toate filmele și revistele astea, mai deocheate. De la spital, veniseră directorul și contabila șefă care tocmai povesteau, spre hazul general „cum că Carabulea avea altă protejată și cum că iar se credea taur comunal și cum că arunca iar ocheade după toate femeile” trăgând concluzia că amărâta asta nouă, ultima, nu mai avea viață bună decât vreo două luni, știut fiind că buldogul – adică madam Carabulea – își păzea soțul cu ferocitate, ciufulindu-le zdravăn pe toate pretendentele, iar el, spășit, zicea bogdaproste să scape de pacoste și să rămână cu soția! Angela, fata procurorului șef, deși abia ieșită din adolescență, râdea cu gura până la urechi și-și dădea coate cu maică-sa: cam urâțică fata, dar cu tot ce-i trebuia, plus o familie ... ehe! Se tot învârtea pe lângă ea, ba la un moment dat chiar făcuse în fața șefului niște socoteli, de vârstă: diferența era de nici zece ani, așa că ... și de fapt, ce altceva aștepta de la viață? Că de promovat, nu mai avea nici cum, nici unde: ce dracu, om bătrân să se apuce iarăși de învățat?

   După multă mâncare și băutură, musafirii în frunte cu gazdele, trecură la hore și sârbe și alte jocuri tradiționale, jocuri ce nu se potriveau deloc cu rochiile de seară lungi până’n pământ și coafurile tip sărmăluțe și nici cu burțile revărsate peste curele: nu se potriveau, dar erau bine venite, pentru că în iureșul jocului puteai trage un râgâit, puteai scăpa câte’o  bășină, că nu mai simțea nimeni, pe când la masă ...

*

   Florica, pe întuneric, ieși din casă și închise ușa cu iala: o închise cu mare grijă, să nu cumva să facă zgomot și să trezească fata, că nu mai adormea până târziu și însemna să-l aștepte pe Titi! Ținu iala descuiată cu cheia băgată, iar după ce închise ușa cu grijă, lăsă ușurel să se încuie: nici un sunet!

   Copilul dormea!

   Răsuflă ușurată și, pe întuneric – chiar nu conta, s-ar fi descurcat și cu ochii închiși – se întoarse spre balustradă, să se țină cât cobora!

   La familia Cojocaru, scandalul continua!

   Cât încă era cu mâna în aer, până să apuce balustrada, simți că a călcat pe ceva moale și viu, se sperie și-și trase piciorul, dar și mâna, scoțând un țipăt slab!

   Acel ceva moale și viu, schelălăi, se zmuci de sub piciorul ei și o atinse cu botul, dar fără s-o muște!

   Florica, speriată de moarte, dădu să se ferească, se trase într-o parte, se dezechilibră și căzu în față: pe scară!

   Femeia, pe întuneric, cu o mână ocupată cu cheile pe care era conștientă că dacă le scapă, nu le mai găsește în întunecimea aia și cu cealaltă blocată cu sacoșa cu pachetul pentru  servici, nu reuși să se prindă de nimic și se rostogoli pe toată înălțimea unui etaj, rămânând inconștientă! Avea mai multe vânătăi, tăieturi și zgărieturi: fiind abia septembrie, deci   cald, purta doar rochia de gravidă: și atât!

*

   Bum, bum, bum: cineva bătea cu foc în ușă!

   Familia Cojocaru, se întrerupse din scandalul ei perpetuu, cei doi soți privindu-se consternați: prin tradiție, era lucru știut – nu-i deranja nimeni! Este adevărat că înainte vreme, îl mai chema la fabrică vreun șef pus pe fapte mari, să-l certe, să-i zică, să-l învețe! Ehe, ultima dată-l chemase secretarul de partid al secției – un băiat subțire, ajuns la prelucrări la cald din greșeală – și ăsta l-a luat pe departe, l-a certat așa, mai tovărășește, până ce i-a zis ceva ce suna cam așa:

-         Tovarășe Cojocaru, morala noastră socialistă ...

   Nea Costică Cojocaru, om dintr-o bucată, n-a rămas de lemn și imediat a și răspuns:

-         Auzi bă tovarășe secretar dă partid, ia mai lasă-mă’n pace cu morala asta socialistă! Dacă vrei, poți să ți-o bagi și’n cur, da’ cân’ crezi că le știi pă toate, fă bine și ia-o p’asta a mea, s-o vezi cât îi d’a dracului și dă dată’n pizda măsii și cât te toacă la cap! Și dup’aia să-mi vorbești mie dă prostii d’astea dân cărți! O vrei?

-         Măi nea Costică, stai așa ...

-         Ce să stau dom’ secretar dă partid, că toți săriți, că muierea are dreptate mereu, că cică’i bărbatu’ fier rău, că d’aia n-am nici băgat divorț că sigur îmi lua copiii, da’ ce știți voi? Voi ăștia dă le știți pă toate dân cărți? Io, nu mi’i rușine s-o zâc, io am școala vieții, că muncesc dă mic, da’ voi? Că’i adevărat ce să spune: unde-i minte multă’i și prostie multă! Mai mă reclamă odat’, io vin și ț’o aduc aci, să vă spălați cu ia pă cap!

   Și de atunci nu s-a mai băgat nimeni: nici miliția!

   Dar acum, tocmai când se apropiau de sfârșit cu cearta, bătea cineva de să le dărâme ușa:

-         Ia vezi măi femeie, cine bate?

-         Io să văz? Ieși tu, că ești bărbat, că mie mi’i frică!

    Nea Costică, atins la orgoliu – deși nu știa că-i zice așa – luă lumânarea de pe masă, se ridică și-și căută papucii – timp să-și facă nițel coraj – și se îndreptă spre ușă! Apropiindu-se de poarta cetății lui familiale, avu o bănuială: auzi adică un glas ce-i părea cunoscut!

-         Hai mă nea Costică, hai deschide bre!

-         Da’ ce-ai pățit măi Costache? Era vecinul lor de mai sus, ăla de era forjor pe tura cealaltă – un băiat cuminte ca o fată, nu bea, nu fuma, cum împușca leu’ fuga cu el acasă, la nevastă, că la’nceput și râseseră colegii de el, da’ se obișnuiseră! Ce-ai pățit măi omule?

   Titi Costache, auzise la viața lui de Rembrandt, dar nu știa foarte bine despre ce-i vorba și cu ce se mănâncă, fiindcă dacă ar fi știut, ar fi rămas impresionat de tabloul ce i se arătă la deschiderea ușii Cojocarilor: stăpânul casei, în maieu chinezesc – cu găurele – și chiloți negri „de sport”, încălțat în papuci din plastic, stătea în cadrul ușii ținând o lumânare la nivelul pieptului! Din unghiul în care era ținută sursa aceasta, lumina îi evidenția fiecare cută, fiecare rid, îi lăsa la vedere o jumătate de față, cealaltă jumătate fiind practic invizibilă din cauza întunericului total din scara blocului; firele bărbii nerase de vreo două zile, păreau niște cuie monstruoase, gata să înțepe pe oricine s-ar apropia!

   Imaginea asta, omul redus la pata aceea de lumină, îi luă pe moment piuitul lui Titi Costache, însă nevoia îl dezmetici iute!

-         Nea Costică, te rog frumos, du-mă până la spital!

-         Da’ ce, ai pă cineva internat?

-         Nea Costică, uite, acu când am venit acasă, m-am împiedicat de nevastă-mea pe scara blocului ...

-         Păi pă’ntunericu’ ăsta ...

-         Era căzută nea Costică și nici acu nu și-a venit în simțiri!

   Faptul că bubuiturile în ușă încetaseră și că se auzeau voci de oameni, chiar voci cunoscute, dădu curaj celor ce până atunci stătuseră ascunși pe după uși, așa că unul câte unul ieșiră pe scară să vadă ce s-a întâmplat: numai profesorul ăla de la patru n-a ieșit – asculta Europa Liberă la un radio cu căști și pe baterii și n-a auzit nimic – a doua zi, avea să povestească doritorilor, cum că dormea!

-         Vai sărăcuța de ea, s-a’mpiedicat și a căzut pă scări!

-         Da de ce s-o fi împiedicat?

-         Cred că de câine, că l-am auzit schelălăind mai devreme, să tot fie vreo zece minute!

-         De Fetița? Nu cred madam Popescu, că Fetița’i cuminte ...

   Numai una dintre ele, mai dezghețată – bărbații stăteau în ușile apartamentelor, de parcă se așteptau să le atace duhurile rele casele – aduse și-i dădu pe la nas cu niște oțet și începu așa, s-o tragă pe mâini: nimeni nu știa dacă ajută sau nu și dacă ajută, la ce, dar așa era obiceiul din bătrâni, dacă-i era cuiva rău, musai să-l tragi pe mâini!

   Florica, abia deschise ochii și, în loc să se sperie de procesiunea aceea de chipuri rembrandt-iene luminate de lumânări ieftine, galbene, de parafină, duse o mână la burtă și zise: AU!

   Atât a zis – AU - și’au înghețat toate, că o știau grea!

-         Uite nea Costică, te rog frumos, du-mă la spital cu nevastă-mea că uite ce-a pățit!

-         Măi Titi, știu și io ...

-         Hai mă nea Costică, că n-oi rămâne eu dator!

-         Te-aș duce eu – era vocea unui locatar mai nou, unu’ Marcu – da’ n-am baterie! Dacă mă’npingeți, poate pornește!

-         Tanțo! Nea Costică își intrase în rolul de maistru, ca la fabrică!

-         Tanțo, dă-mi fă trelingu’ ăla și sandalele și o cămașă, că uite ce-a pățit asta mică, vecina noastră! Hai fă mai repede ... tu’ți cristoșii ... Vocile se pierdeau, ambii soți Cojocaru intrând iute ca să-l îmbrace pe nea Costică la lumina unicei lumânări aprinse în toată casa!

-         Mă ajutați vă rog, s-o ducem la mașină? Câțiva bărbați își făcură curaj și ieșiră să dea o mână de ajutor! Nea Costică, în pantaloni de trening cu trei dungi și cămașă în carouri, încălțat cu pantofi negri și fără ciorapi, trecu iute pe lângă ei:

-         Coborâți-o’n fața blocului că io viu cu mașina și mergem! În timpul ăsta, vecinii trecuseră la lucruri mai importante:

-         Și Salvarea dac’o chemi, n-ai văzut? Că o chemi azi și vine mâine! Arză-i’ar focu’!

-         Da’ și noi, să nu ne bage ăștia telefoane deloc în tot blocu’! Alea de la complex sunt mereu pline sau defecte!

 

*

   Petrecerea continua, domnul Vasilescu, un bun petrecăreț, băiat simpatic și specialist în a se face util tuturor celor ce-i puteau fi folositori, nu uita că este ziua soției procurorului șef, adică a șefului lui direct și, cu multă vreme în urmă, se oferise să lucreze în locul domnului dacă se întâmpla, mă’nțelegi, să se nimerească să vrea să facă zaiafetu’ în vreo zi când ar fi trebuit să fie la birou! Nu ar fi fost nici o nenorocire să facă un schimb sau pur și simplu să modifice programul, dar de când venise rahatul ăsta nou la ei, lucrurile nu mai mergeau chiar așa uns: fiu al unui judecător militar, terminase dreptul cu zece și era convins că lucrurile stau în viața reală așa cum spune partidul! Pentru că șocul realității îl izbise violent, cum putea și avea timp, se punea pe povestit: adică, îi spunea lu’ tasu’, tot ce vedea și auzea! Cine dracu’l dăduse tocmai la ei, habar n-aveau, dar se luptau să-l avanseze și să scape de el! Și din această cauză, Vasilescu, uns cu toate alifiile, jonglase cu programul astfel încât acum să lucreze băiatul generalului – sâmbăta noaptea, că acum în campania agricolă, cu toți ăștia de furau produse de pe câmp, făceau și ei permanență! Dar, să vezi ghinion: cu două zile în urmă, chiar la birou, începuse să se vaite că-l doare burta și să se facă așa, covrig! Șeful, a sunat la Salvare, de au trimis ăia mașina și l-au dus la spital: apendicită! Acu’ ce să faci, poți să știi când i se întâmplă? 

   Da, ca un făcut: acum trebuia să facă apendicită?

   Auzi și tu, ditamai omul, face apendicită ca un plod de școală primară!

   La spital, îl operaseră iute și-i scăpaseră de el o săptămână, dar rămânea neacoperită ziua, mă rog, noaptea de sâmbătă, că nimeni nu voia să-i ia locul și să piardă petrecerea! Și  atunci, Vasilescu, a avut ideea genială de a împușca doi iepuri dintr-un foc: convins că Șeful n-o să-l lase, se oferi să-i țină locul bolnavului! În birou s-a lăsat liniște, că doar el era sufletul mai tuturor petrecerilor, dar Șeful, om cu cap, spusese cam așa:

-         Gicule, trece-te pe tabel că lucri, dar lăsăm aici un milițian: dacă o fi Doamne ferește ceva, trimite pe cineva fuga după tine, dacă nu – și să sperăm că nu – ne vedem liniștiți de treabă!

-         Poate nu este bine, știți ...

-         Vrei să se supere Angela? Hopa, își zise în sinea lui, atunci mai merge!

Și uite, se făcuse de miezul nopții și era liniște în continuare!

*

   Dând s-o urce pe Florica pe bancheta din spate a Daciei 1300, nea Costică le ceru să șadă nițel și puse o pătură și deasupra un plastic:

-         Să nu se murdărească, mă’nțelegi!

   Florica, venindu-și în simțiri, începuse să geamă, că o durea. Nea Costică, mândru nevoie mare că era în mijlocul acțiunii, povestea:

-         Stau cam rău cu benzina, adică nu stau rău, că am strâns câte ceva, da’ o țiu pentru concediu, că vreau s-o duc p’asta a mea la măsa la țară!

-         Nea Costică, dacă se poate fără zdruncinături ...

-         Dacă se poate, da’ uite, e numa’ gropi! Da’ dacă nu ne-om putea lua amândoi cencediul în același timp ...

   Cu toată rugămintea de a merge mai lin, mașina opri în fața porții spitalului cu scârțâit de frâne!

*

   Doctorul Carabulea , îi recita tinerei asistente versuri din Minulescu – el i-a spus așa, răspunzând la întebarea mută, din ochii ei – tânăra fiind evident impresionată:

 

„Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an... ”

                                  apoi

„Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasea-ți sună sub picior,
Şi de la creştet pân-n poale
Pluteşti ca visul de uşor.”

 

                                  și

 

„De va veni la tine vântul,
Purtând povestea mea amară,
Jelitul lui să nu te-nfrângă,
Mustrarea lui să nu te doară.

Nu-i vina ta... Aşa-i scrisă
Nemilostiva lege-a firii;
Sărutul otrăvit al brumii
Omoară toamna trandafiri ...”

 

   Totul era foarte frumos și plăcut, ea era la un pas să-și uite promisiunea de a nu ceda prea ușor! Era însă atât de bine și de plăcut, că dacă ar fi știut ce înseamnă ar fi spus că are un sentiment inefabil! Dar nu știa!

 

„Că te-am zărit e a mea vină
Şi veșinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.”

 

   Se simțea minunat, mai ales că habar nu avea că doctorul îi recita versurile cântate cu ani în urmă, când ea nici nu venise pe lume de o trupă românească cu mare succes pe vremea când Carabulea era și el tânăr!

   Din sticla pătrățoasă, primită de doctor dimineață de la un „aparținător”, rămăsese mai mult eticheta roșie, lipită șmecherește într-o dungă! Iar ea, tânăra asistentă, se și vedea în locul doamnei Carabulea, cu tomnaticu-i soț la picioare, recitându-i noapte de noapte versuri de Minulescu!

   Parcă Ion, nu?!?

*

   Din ghereta portarului, ieși după aproape un minut, urmare a claxoanelor disperate ale lui nea Costică, un fel de urangutan cu șapcă; urangutanul, ținându-și șapca într-o mână, se întinse bine de tot – ca tot omul trezit din somn pe nepusă masă – și apoi întrebă:

-         Ce-i bă, arde?

-         Sau dau tătarii?

   Nea Costică, fiind ghereta pe partea lui, îi explică cum că au o problemă, o urgență; urangutanul dori să știe ce fel de urgență; nea Costică îi spuse că era una medicală; urangutanul, întinzându-se din nou, întrebă de ce soi era urgența; nea Costică întrebă de ce vrea să știe; urangutanul spuse că vrea să știe ca să-i îndrume unde trebuie; după ce se  lămuri, urangutanul le deschise poarta și le zise să se duca la camera de gardă: era singura cameră de gardă din tot orașul!

   Ajunși cu bine în fața camerei de gardă, nea Costică, foarte săritor în speranța de a termina mai repede și de a fugi acasă, să nu termine aia sticla singură, se repezi pe ușile duble, căutând un cadru medical. Norocul, îi scoase în cale un bărbat solid, îmbrăcat în alb și cu halat grena, de molton, aruncat pe umeri:

-         Dom’ doctor – se grăbi el – avem în mașină o urgență medicală – se învățase acum că la spital nu se vorbește oricum și era chiar mândru cât de repede prinsese șpilul doctorilor!

-         În mașină? Ai lovit pe cineva?

-         Nu, Doamne ferește, o vecină, i s-a făcut rău!

-         Și de ce n-ați chemat Salvarea?

-         Păi, i s-a făcut rău și’a căzut pă scări că tocma’ să luase corentu’ ...

-         Și-a rupt ceva?

-         Nu, dom doctor, adică nu știu! Da’ se ține cu mâna dă burtă că cică o doare!

-         Aoleu! Stai așa! Nea Costică îngheță în mijlocul gesticulațiilor ce îi însoțeau intotdeauna discursurile de orice fel, iar doctorul intră pe o ușă pe care scria cu litere roșii și mari dar destul de șterse: INTRAREA INTERZISĂ!

   Din camera în care intrase, se auziră niște voci ridicate – cea mai ridicată era a unei femei – și după vreo două minute, ușa sări violent de perete, în timp ce doctorul ieșea împingând o targă mare, hidoasă, lovită și scorojită dar pe roți – una dintre roți, tot încerca să intre în rând cu celelalte dar nu reușea, așa că se tot rotea în jurul propriei verticale, când și când opintindu-se în pardoseală de parcă ar fi vrut să oprească-n loc tot utilajul acela monstruos, dar bineînțeles nu reușea, drept care continua să fâlfâie ca proasta – urmat de vocea feminină și supărată din interior, voce rămasă în continuare prea sonoră și fără chip – lui nea Costică i’l amintea pe oltenul de’i fusese căprar pe vremea când flăcău fiind, făcuse și el milităria, ca tot omul:

-         Ghiță, ia un aparținător, ia pe cineva și bag-o aici, că om vedea dup’aia de’l chemăm pe dom doctor!

-         Hai cu mine de m’ajută, îi zise el lui nea Costică și, ajutați și de Titi, o scoaseră pe Florica de pe bancheta Daciei și o puseră pe targă!

   Femeia începuse să se vaite permanent de dureri abdominale, așa că fu dusă direct în camera pe a cărei ușă scria mare și roșu INTRAREA INTERZISĂ! Titi intră și el în ceea ce se dovedi a fi un cabinet de consultație, dar nea Costică îl trase de mânecă:

-         Io Titi, io m’oi duce acasă de’acuma, să n’o las nici pă Tănțica prea mult singură, c’ai văzut ce speriată iera! Și până pun și prelata și mâne lucru dă dimineață ...

-         Da nea Costică, du-te, îți mulțumesc mult de tot și nu avea grijă, că nu rămân eu dator, mă știi doar! Nu, nu-l știa, dar spera că între vecini fiind, n-o să rămână dator!

-         Dar dumneata cine ești? Vocea stridentă căpătase și chip: era asistenta șefă a secției de ginecologie care, supărată de a fi fost trezită în miezul nopții, se gândea cu plăcere să-l deranjeze pe Carabulea; plus că dacă femeia mai arăta cum arăta, aparținătorul era cam murdar și rău mirositor! Nu prevestea nimic bun!

-         Da, da, dumneata, cine ești?

-         Eu sunt soțul doamnă, am găsit-o căzută pe scara blocului, când am venit de la schimbul doi!

-         Da’ ce Doamne iartă-mă căuta pe scară măi omule?

-         Trebuia să plece la schimbul trei, că știți noi așa lucrăm până o mai crește puțin aia mică și o s-o putem lăsa singură! De luna viitoare însă, urma să lucreze numai schimbul doi până la naștere ...

-         Vai de mine! Este gravidă?

-         Da, e în șase luni! Asistenta șefă se îngălbenise! Puse mâna pe telefon și începu să sune la cabinetul doctorului! Telefonul sună lung, lung de tot dar nu răspunse nimeni! Formă din nou interiorul și de data asta Carabulea ridică – îl simțea prin telefon, după cum vorbea, că băuse!

-         Dom’ doctor, avem o problemă!

-         Ce problemă?

-         Dom’ doctor, a venit una cu avort spontan!

-         Vin imediat!

   Șeful secției de ginecologie, om care văzuse la viața lui multe trăznăi contraceptive sau avortive, se întreba doar ce va fi de data asta: de care, ce tip! Și, în plus, abia aștepta să-l sune pe Vasilescu: pe el nu-l invitaseră la onomastică!

-         Hai cu mine, să începi să înveți meserie! îi spuse tinerei și plecă glonț către camera de gardă!

*

   Distracția era în toi, când la poarta casei apăru un sergent major cerând să vorbească cu tovarășul procuror Vasilescu. Acesta, nădușit de la atâta dans, veni de-l luă pe milițian mai într-o parte:

-         Ce s-a întâmplat? De ce ești aici?

-         Să trăiți tovarășe procuror ...

-         Șșșt, mai încet măi băiete, că sperii toți musafirii! Care-i treaba?

-         Telefon de la spital dom’ procuror, că cică a venit una cu un spontan!

-         Cine a sunat?

-         Dom’ doctor Carabulea, dom’ procuror!

-         Ești cu echipaju’, da? Atunci așteaptă-mă, vin și eu îndată!

   Musafirii se cruciră că un procuror putea fi chemat la datorie așa, în toiul nopții, dar Vasilescu știa bine că nici dacă ar fi aranjat el cu mâna lui lucrurile și n-ar fi ieșit așa de bine!

-         Fii liniștit Gicule, ne revanșăm noi, fii fără grijă!

-         Nu contează: eu plec la datorie, dumneavoastră distrați-vă în continuare! Dacă termin până dimineață, poate vin înapoi! Distracție plăcută!

   În urma lui, Gicu Vasilescu fu vorbit de bine și chiar lăudat pentru loialitatea-i ieșită din comun, iar Angela, avu impresia că se întâmplă ceva ce știe toată lumea, numai ea nu! Drept care, își puse în gând să-l joace puțin pe Gicu Vasilescu, să vadă dacă este adevărat ce ..., ori doar i se pare ei! Atunci s-a hotărât ca, la prima ocazie, să-l pună la încercare!

*

   Doctorul Carabulea, o asculta pe bolnavă:

-         ... și am călcat pe un câine cred, nu știu dacă m-a mușcat, dar m-am speriat și după aia nu mai știu nimic dom’ doctor, doar că m-am trezit aici la spital!

-         Păi parcă ziceai că te-a durut tot drumul, adică și în mașină: deci nu te-ai trezit aici la spital! Mai bine mi-ai spune ce anume ai făcut ca să pierzi sarcina și terminăm și ne întoarcem la treburile noastre! Asistenta șefă, o privea pe Florica dezaprobator:

-          Așa faceți toate, că am căzut, că m-am lovit, că am vrut să mut șifonierul, că una, că alta: ascultă-l pe dom’ doctor că-ți vrea binele și zi-i ce-ai făcut!

-         Dar să știți că noi voiam copilul ăsta, chiar voiam să-l ținem – interveni Titi!

-         Dar dumneata cine ești de te bagi în vorbă? se rățoi doctorul la el.

-         Eu sunt tatăl, adică soțul ...

-         Tatăl? Adică mai aveți un copil?

-         Da, avem o fetiță și am zis că am vrea și un băiat!

-         Așa deci, aveați unul și mai vroiați unul, da?

-         Da domnule doctor, așa este, cum vă spuneam, n-am făcut nimic ca să scăpăm de copil! Vă rog, faceți-i ceva, n-o vedeți cum se chinuiește?

-         Până nu vine procuratura, eu nu m’ating de ea! Ai sunat?

 Asistenta șefă dădu din cap că da!

   În ușă, Ghiță brancardierul privea scena și clătina neîncrezător din cap: mai văzuse el d’astea, d’astea dă vroia să țină copiii da’ n’avea noroc! Simți deodată o mână care-l bate pe spate:

-         Mă lași și pe mine să trec?

-         Mă iertați, mă iertați dom’ procuror! Procurorul Vasilescu, specializat pe „spontane”, emanând un miros amestecat de băutură și transpirație, își făcu loc în cabinet, ștergându-se cu un prosop de nuntă.

-         Așadar – părea zâmbitor – ce avem noi aici? Ce s-a întâmplat?

-         Bună seara domnule procuror: avem o domnișoară care s-a speriat de un câine și a căzut pe scări și a pierdut sarcina!

-         Pe bune?

-         Da!

-         Pe asta n-am mai auzit-o! Deci s-a speriat de un câine! Să prindem câinele, să-l acuzăm de întrerupere de sarcină, hă, hă, hă ... Ceilalți prinseră gluma și zâmbiră acru: mai văzuseră asemenea momente de veselie!

-         Mă iertați, eu sunt soțul, așa cum am spus, este măritată și noi chiar voiam copilul  ăsta!

-         Da? Dumneata unde erai când s-a întâmplat?

-         Veneam de la schimbul doi și am găsit-o căzută pe scara blocului!

-         I’auzi! I’auzi ce convenabil! Tocmai soțul s-o găsească! Cum stă treaba doctore?

-         Sarcina este compromisă, va trebui operată de urgență, altfel pot interveni compli ...

-         Nici o operație! O duci în salon și o lași acolo până spune cine a ajutat-o, cum și ce i-a făcut! S-a înțeles?

-         Am înțeles!

-         Domnule procuror, dar dacă moare? interveni Titi.

-         Păi tu când ai împins-o să facă avort, nu te-ai gândit că poate să moară?

-         Dar n-am împins-o eu domnule!

-         Deci recunoști că a făcut avort!

-         Îmi răstălmăciți vorbele!

-         Lasă că te răstălmăcesc eu pe tine de nu te vezi! Luni la ora opt să fii la procuratură, camera 20! Scoțând o agendă la iveală, începu să-l chestioneze: nume, vârstă, adresă, ocupație, așa, și soția, așa, și să ai și niște schimburi cu tine, că nu se știe niciodată!

   Chestia asta cu schimburile, o învățase în primii ani de meserie de la un procuror bătrân, în Caransebeș!

   Florica fu luată de pe patul de consultație și așezată pe targa mobilă destul de brutal, însă asta n-a fost nimic față de cursa cu obstacole pe care o făcu brancardierul Ghiță până la lift: nu a ratat nici un colț, a lovit-o de toți pereții, iar la rugămințile lui Titi, parcă dădea și mai rău – nu primise nimic, deci nu avea motive să fie atent!

   Când au ajuns la etajul doi, bolnava fu trecută de o ușă pe unde soțul n-a mai fost lăsat să treacă! După o așteptare de peste treizeci de minute, Titi o văzu pe asistenta șefă și se repezi la ea:

-         Doamnă asistentă, spuneți-mi și mie vă rog ce se întâmplă, cum se simte, ce-i faceți ...

-         Măi omule, liniștește-te! Privi circumspectă de jur împrejur și-i spuse aproape în   șoaptă: stai liniștit că n-ai ce face, totul depinde numa’ și numa’ de domnu’ Vasilescu, el îi hotărăște soarta! Dacă ai pe cineva pe la procuratură, pe la judecătorie ori măcar pe la miliție, mai ai o șansă! Altfel ... să-ți ții gura că te bagă și pe tine, ca complice! Și acum fugi acasă, că aici până mâine dimineață n-ai ce să faci: să vii pe la nouă, cu ce-i trebuie ei la spital ... săpun, prosop, lenjerie, cămașă de noapte, un halat, papuci, ce dracu’ măi omule, tu n-ai fost niciodată în spital?

-         Nu!

-         Ei lasă, c-o să fii, nu-i rău să’nveți! A, să nu uit: și ceva de mâncare, da’ lucruri mai ușoare, că nu poate mânca!

   Titi Costache, se gândea disperat la cine ar putea apela: nu cunoștea pe nimeni – dar pe nimeni – în altă branșă decât a lui, asta cu fiarele! Apoi, cu copilul ce să facă? L-o duce la maică-sa: da, dar, maică-sa este bolnavă de inimă, cum să-i zică, așa, pe departe, să n-o sperie? Și dacă găsește o relație, de unde să facă rost de bani? Și de câți? De la cine să împrumute? Mai tot mereu auzise că bărbatul este capul familiei, însă în acele clipe realiză că a fi capul este una și a fi creierul este cu totul altă treabă! Cu Florica lui acasă, se sfătuiau, se gândeau, se socoteau și tot o scoteau la capăt: că așa trecuseră cu bine și cu avansul pentru casă și cu CAR-urile de mobilă! Dar acum? Tot gândind și socotind, se pomeni în fața blocului. Parcă atunci îl vedea prima oară: o culoare urâtă, un căcăniu plin de speriați și bătrâni – asta-i inspirau lui în acele prime momente ale zilei de duminică, petele negre ce păreau a se ridica de la băi și bucătării ca părul în cap de frică și păreau a atârna ca niște bărbi de moșnegi de pe la celelalte camere! Și toate erau negre: mai mari pe unde oamenii furau curent și se încălzeau iarna cu „reșee”, mai micuțe pe la amărâții care uscau rufe la aragaz doar cât îi ținea butelia. Intră pe scară: nici țipenie de om, doar că pe preșul lor dormea Fetița, cățeaua cu pocinogul. Pe moment i-a venit să-i dea un picior, dar îi trecu: pe de-o parte, schelălăitul ar fi trezit vecinii, pe de alta, n-avea animalul nici o vină! Intră în casă, se descălță și-și dădu seama ce copil cuminte aveau: fata dormise dusă toată noaptea! Așezat la masa din bucătărie, cu un „nechezol” în față, începu să-și stoarcă creierii, să găsească o soluție, o cunoștință, bani ...

*

   Gicu Vasilescu, era îndoit: să se ducă la birou să facă actele nu-l trăgea sufletul, că prea era obosit; să se ducă acasă să se culce, singur, fără nimeni lângă el, iar nu-l trăgea sufletul; să se întoarcă la petrecere, parcă parcă ... Drept care, sună la miliție și ceru echipajul de intervenție la spital. Mașina sosi în câteva minute. Nu mai era nevoie să-i spună lui Carabulea să nu se atingă de nenorocită până nu spune proasta tot – auzi, a căzut pe scări – că știa cum se procedează, așa că, la venirea mașinii își spuseră doar la revedere și, fără să-și strângă mâinile, părăsi camera de gardă a spitalului.

*

-         Ce facem domnule doctor, mai vrem una moartă de septicemie?

-         Păi ce să facem fată dragă, să ne riscăm pâinea și viața și libertatea pentru toate tutele astea? Nu le vezi, că se’ntind peste tot, pe und’ le vine și după aia aoleu, că s-a întâmplat, că știe una o babă, că știe alta pe dracu s-o ia! Doctorul, era atât de întors pe dos, că nici de tânăra lui protejată nu mai avea chef! Dă-le dracului de proaste, tu ești femeie deșteaptă, nu pune la suflet toate prostiile astea, că uite, pe tine te doare și ea, dacă scapă de aici, îți râde’n nas, că crede c-a fost deșteaptă!

-         Da domnule doctor, aveți dreptate, dar amărâta asta-i măritată și mai are un copil și, vă dați seama ce se întâmplă dacă Doamne ferește rămâne ăla singur cu copilu’, că oameni suntem, nu fiare ...

-         Dacă mă mai bați la cap cu prostiile astea să știi că-i spun lu’ Vasilescu! De când ținem noi cont de toate prostiile astea măi femeie? Legea e lege și gata! Sau n-o știi?

-         O știu, cum să n-o știu, doar că de amărâta asta, nu știu de ce, parcă-mi este milă ...

*

   Petrecerea era încă în desfășurare: nu la fel de voioasă poate, dar cu aplomb! Se trecuse la romanțe, la „De ți-ar spune poarta ta” și „Ciobănaș cu trei sute de oi”, că așa, spre  dimineață, îi lovea pe toți un românism năpraznic – că dacă erai treaz ți se făcea greață! Iar procurorul șef, după ce ascultase toată noaptea numai Romina Power și Albano și mai știu eu ce, acum, la dimineață, dacă nu era ținut din scurt începea să urle „Noi suntem români”! Cam toate petrecerile erau la fel, nu-i făceau deosebită plăcere, însă trebuia să facă frumos pe lângă șefu’, mai ales de când pusese ochii pe Angela!

   Fu primit cu urale, de parcă toți lâncezeau din cauza lui, iar acum, doar prin simpla prezență, avea să învioreze distracția.

-         Ce-a fost Gicule?

-         Să mă ierte doamnele, aici de față, un avort spontan!

-         Cine? O știm?

-         Cum?

-         Unde?

-         Când? Mai ales femeile erau curioase să afle amănunte despre nenorocita întâmplare! Obosite, preferau acum puțină discuție dintr’asta, cu suspans, dansului sau mâncării și băuturii!

-         N-o cunoașteți, e una amărâtă de la cauciuc și mase plastice!

-         Asta-i problema cu toate astea venite de la țară, le ia orașul mințile! Soția procurorului șef uita intenționat că în urmă cu vreo treizeci de ani și ea venise de la țară și-i sucise și ei cineva capul!

-         Ei, vedeți dumneavoastră, cazul ăsta-i un pic altfel, că dacă era după mine ... și oftă lung și greu, ca omul cu insurmontabile probleme de conștiință, ca unul în care se dă o luptă grea între datorie și omenie! Oftă din nou, privind-o pe ascuns pe Angela! Amărâta asta, auzi, a căzut pe scara blocului, s-a lovit și a pierdut sarcina! Carabulea zice că-i posibil!

-         Cum să cadă domnule pe scara blocului? Ce, are orbul găinilor?

-         Nu, dar tocmai ce se luase curentul ...

-         Așa, și? Și ce dacă?

-         S-a împiedicat de un câine amărâta și s-a speriat și a căzut! Vai de capul ei!

-         Și ce ai de gând să faci?

-         Păi ce să fac ... a, nu v-am spus! Stați că e și ceva nostim: bărbat-su’, muncitor pe la combinat mi se pare – stai că mi-am notat pe aici pe undeva – dar nu contează, se tot ținea după mine, că mai au o fată, că vroiau băiat și că-l vroiau neapărat, chestii d’astea! Văzând că nu scap de el, că eu vroiam să vin iute încoace, la cin’ mi-i drag – și iar oftă – l-am luat din scurt și i-am zis să mă caute luni dimineață, adică  mâine, la   procuratură, da’ să aibă și schimburi cu el, că nu se știe niciodată! După un moment de liniște, toți comesenii pufniră în râs! Pe fondul nopții de distracție, gluma părea antologică! Au râs mult timp, spunându-și unul altuia:

-         Dar să vii cu schimburi! Se cunoștea că se întorsese Gicu Vasilescu, sufletul petrecerii!

   Când se mai liniștiră, Angela, trăgându-se aproape de procuror și având grijă să o audă toată lumea, îi spuse:

-         Ne-a distrat atât de bine cazul ăsta, încât mă gândesc dacă n-ai putea dumneata să le faci și prăpădiților un bine și să te faci că nu s-a întâmplat nimic! Ce zici, ne-ai putea face hatârul ăsta? Și apoi, mai sotto voce: sau mi-ai putea ...?

-         Chiar domnule Gicu, chiar ar merita, mai ales dacă zici că-s așa cum ai zis! Cucoanele începeau să-și țină partea!

-         Nu știu ce să zic, mă tem că este ilegal. Să mă gândesc!

-         Da, zise Angela, ai dreptate! Să ne gândim cu toții! Tonul era de amenințare!

-         O să vedem luni la birou, o să vă rog domnule procuror șef să mă sfătuiți și dumneavoastră ...

-         Ce să te mai sfătuiesc măi Gicule? Dă-i dracului drumul și gata!

-         Știu și eu, că nu-i chiar așa ușor ...

 

*

   În familia lui Titi Costache, era jale mare: toți se zbăteau să găsească o soluție, o cunoștință: pentru bani, puseseră pe moment mână de la mână, iar Titi spera să-i facă un coleg un CAR luni, să mai ia vreo cinci mii de lei!

   Madam Costache, mama lui Titi, plânsă toată, umbla prin casă și tot aranja lucrurile pe servantă. Fata, aia mică, se uita lung de la unul la altul nepricepând ce se întâmplă și de ce sunt toți așa de supărați: numai pisica bunicilor părea a nu fi supărată și chiar dispusă să se joace cu ea!

   Aflaseră și vecinii de nenorocire și se cam fereau de ei, că de – nu se știe niciodată!

-         Mamă, când am fost de i-am dus de spital, mi-a spus o infirmieră că nimic nu-i fac până nu spune tot ce știe!

-         Măi Titi, dar voi chiar n-ați făcut nimica?

-         Nimic mamă, ce te mințeam pe dumneata?!?!? După amiază, mă reped la socri la țară, să le spun și lor!

-         Auzi mă băiete? Ăsta era taică-său! Dar dacă n-ați făcut nimica cum spui, de ce te cheamă măi mâine la miliție?

-         La procuratură tată, nu la miliție!

-         Tot un drac! Ia să-mi spui, de ce te cheamă, ai? Ați făcut voi ceva ...

*

   A doua zi, luni, dis de dimineață, părinții Floricăi erau la spital, să se intereseze de soarta fetei.

   Titi Costache, după ce a așteptat la procuratură în față, pe trotuar, a fost chemat de domnul procuror Vasilescu, care ia spus:

-         Mi-e milă de tinerețea voastră și de copilu’ ăla că-l las fără părinți, deși voi ați merita! Mă fac că n-am văzut nimic și trec de la mine și mă las păcălit! Acu’ l-am sunat pe doctor s-o opereze, dar dacă se mai întâmplă odată, nu mai scăpați! Ai înțeles?

-         Am înțeles, dom’ procuror, am înțeles, să trăiți, să vă dea Dumnezeu sănă ...

-         Gata, gata, lasă, fugi la spital!

 

*

 

Când a ajuns la spital, doctorul care o operase pe Florica – altul, nu Carabulea – îi spuse că a trebuit să-i scoată tot, că deja se infectase, că era pericol mare pentru că nu fusese operată de îndată și, că multă vreme o să tragă după întâmplarea asta și o să ia și antibiotice și alte medicamente ... o să-i dea el o listă!

-         Cum adică i-ați scos tot, dom’ doctor?

-         Uite așa, tot, tot!

-         Păi asta ce înseamnă? Că n-o să mai poată face copii? Niciodată?

-         Niciodată! Vezi ce norocos ești?