Calculatorul

   Era cald.

   Era plăcut.

   Soarele ardea binișor, drept care mai toată lumea căuta umbra copacilor bătrâni.

   Peste tot erau flori, era iarbă, erau alei îngrijite, erau și câteva bănci.

   La nici o sută de metri distanță, dincolo de gard, orașul te aștepta gata să te facă să transpiri, să te murdărești, să te înghiontești, să te enervezi: aici în schimb, era o răcoare plăcută și liniștită, zone bine umbrite alternau cu altele însorite.

   Gâzele își vedeau liniștite de ale lor, fiind prezente în colțul izolat și minunat de natură, nefiind însă agasante, așa cum se întâmplă de multe ori unde există mari aglomerări umane.

   Fusese foarte plăcut, era destul de plăcut și avea să fie din nou foarte plăcut imediat ce avea să dispară aglomerația: și aglomerație era - slavă Domnului - de abia puteai să respiri! Aerul acela idilic nu poate fi simțit cu adevărat cât timp ești îmbrăcat în costum negru, cu cravată, ții capul în pământ și te prefaci interesat numai de răposatul și de spusele preotului ce-l pregătește pentru ultimul drum: ultimul lui drum, din fericire ...

   Da, este neplăcut ca tocmai într-un loc atât de încântător să nu te poți destinde, să fii obligat să faci pe tristul, să te zbați să nu privești cu maximum de atenție sora răposatului ... la final, când îi vei prezenta condoleanțe, te vei putea apropia oare?

   De plâns nu plânge ... ce chestie domnule, uite ce chestie: unele femei și-n doliu arată bine domnule!

   Chiar și-n doliu, domnule!

   Nu, nu domnule, corect ar fi „Doamne”!

   Cum de nu i-o prezentase?

   Nu se lăuda că-i este cel mai bun prieten?

   Halal prieten ... uite, ăsta-i motivul pentru care nu a avut niciodată încredere absolută în el: era ascuns! Bine că s-a terminat! Cum poți domnule - o „Doamne!” - să ai așa o soră, nemăritată și să nu i-o prezinți celui mai bun prieten al tău? Ascuns, ascuns că ... acum ar merita să i-o spună: „ascunsule, fățarnicule, cum poți să-mi faci una ca asta? Iubita-ți surioară poate fi o comoară, o adevărată comoară!”

   Preotul, încălzit și el în odăjdiile lungi și grele - model bizantin - se apropia de sfârșitul slujbei: știa acest lucru nu pentru că ar fi cunoscut textul, ci pentru că cei patru gropari își făcură loc printre participanții la ceremonie, apropiindu-se de groapă.

   Toată lumea părea ușurată!

   Mama și sora defunctului au venit lângă sicriul deschis pentru un ultim rămas bun și așezară înăuntru câte un buchețel de flori; urmărindu-i sora cu privirea, observă și „mortul”: părea neschimbat, nu avea nici o urmă, arăta chiar ca în viață, adică urât ca dracu`, se vede treaba că luase sor`sa toată frumusețea în familia lor ... dar nici cine știe ce deșteptăciune nu-i lăsase ... asta e, „Dumnezeu să-l ierte”!

   În paralel cu finalul slujbei, cei patru slujitori ai cimitirului au montat capacul, s-au descoperit și, la un semn al popii, începură să lase sicriul jos, în groapă: săpătura, strâmtă de parcă ar fi plătit cu viața lor dacă o făceau cu un deget mai largă, cerea ca obiectul să trebuiască manevrat cu mare grijă pentru a fi dus până pe fund - s-a întrebat atunci, din nou, ce se întâmplă oare cu trupul din interior când fac mișcările alea ...

   Zgomotul este același, oriunde s-ar produce el, dar mintea omenească îl asociază cu anumite acțiuni, așa că sunetul celor câțiva bulgări de pământ aruncați în groapă la despărțire, îi bubui sinistru în urechi: de unde venea oare obiceiul acela ciudat, obiceiul care lăsa de înțeles că omul este îngropat de cei apropiați lui, de cei mai dragi lui și nu de niște străini? În plus, o fi creștin sau vine de cine știe când și unde? Ar fi interesant de știut!

   Groparii își începuseră munca, indiferenți la durerea și lamentările familiei ori prietenilor: la fel ca medicii de astăzi, nu se încărcau cu suferința altora, le era suficientă a lor, suferință pe care o stingeau cu mult alcool prost și tare, cu mâncare din pomeni și un adăpost nenorocit într-o baracă ascunsă pe undeva pe lângă intrarea în cimitir - oamenii aceștia, de care se ferește toată lumea, au o știință a lor, au o educație a gropii și a mortului, au un fler care le spune din start cât vor câștiga pentru o groapă fiind capabili să citească „clientul” într-o clipă!

   Au, cum s-ar spune, un talent!

   Și, în timp ce răposatul deja plecase de lângă apropiați și intrase în marea familie a veșnicilor adormiți, viața, de fapt încă odată triumfătoare, își vedea de ale ei, încercând să dea uitării trista ceremonie cât mai rapid. În fața celor două femei îndoliate - mama și sora - rudele și prietenii se aliniaseră cuminți, așteptând parcă din mâinile celor două un bilet de voie care să le permită să scape din regatul acesta apropiat de cel al lui Hades și să fugă în cel al lui Apollo, acolo unde știau că avea să fie cald și murdar și zgomot, deci avea să fie familiar! Oricât de plăcut era cimitirul, oricât de verde și de răcoros ar fi fost, omul îl asociază cu moartea, iar ăsta este un lucru - de obicei - neplăcut, amintind multora lucruri la care nu doreau să se gândească, lucruri diferite, de la „să mai trec și eu pe la mama, să aranjez mormântul” și până la „anul trecut am plătit oare locul de veci? Sau nu?”.

   În timp ce majoritatea se împrăștiau în viteză iar televiziunile își strângeau catrafusele, în atmosfera o idee mai destinsă, se apropie și el de cele două femei: mama părea cu adevărat sfârșită, dar sora parcă arăta și mai bine!

-         Permiteți-mi vă rog să-mi prezint condoleanțele ...

-         A, domnul Toma! Bogdan Toma! Ce plăcere să vă cunoaștem în sfârșit!

-         Da? Adică ...

-         Știți, ne-a vorbit de multe ori despre dumneavoastră, cu admirație, dar din păcate nu am reușit să ne întâlnim până astăzi: tocmai astăzi! Sora, subțire, elegantă, îmbrăcată și parfumată ca pentru o vizită simandicoasă dar respectând convenția negrului de doliu, luase inițiativa: mama, liniștită, cu ochii plânși și iritați din cauza asta, îl     privea - i s-a părut lui - cu speranță și a intervenit:

-         Sunteți ocupat în această după-amiază, domnule Toma?

-         Nu ... de fapt chiar nu sunt ocupat!

-         Sper atunci că nu o să întârziați la ... și lăsă cuvintele în suspensie, cu aerul că el știe deja la ce să nu întârzie, chestie care, nu-i așa, nici nu se discuta?

-         La ... ? O ajuta să-i spună despre ce este vorba: nu ar fi avut prea mult chef să lungească povestea asta a înmormântării, dar oamenii s-au pregătit, te cred cel mai bun prieten al dobitocului de fiu/frate al lor, ceilalți gândesc și ei la fel și ... și sigur va fi și sora, nu doar mama singură!

-         Domnule, nu am avut până acum ocazia să ne cunoaștem, dar, în calitate de bun prieten al răposatului nostru frate și fiu, am dori să luați parte alături de familie și câțiva prieteni la o masă, la pomană cum se spune popular ... nu vom fi prea mulți. Îi zâmbi și-și flutură genele: dacă i-ar fi cerut atunci să sară-n foc, ar fi făcut-o fără nici o reținere!

-         Bineînțeles domnișoară ... domnișoară?

-         Da, Adela Văcărescu ... vă așteptăm domnule?

-         Da. Bineînțeles!!!

-         Atunci, terminăm și noi aici de omenit lucrătorii, împărțim câteva pachete de pomană - obiceiul rămâne obicei, cum l-am apucat din bătrâni - și peste fix o oră, vă așteptăm la noi acasă, la casa părintească - poftiți aici o carte de vizită, aveți adresa în caz că nu ați fost niciodată! Nu întârziați vă rog, vă păstrez un loc lângă mine!

   Asta a fost lovitura de grație: dacă-l tăiai, nu curgea sânge, era terminat, nu mai simțea nimic, nu vedea, nu auzea, doar plutea, un loc lângă ... un loc lângă îngerul acela!

   Dobitocul, fratele răposat adică, nu-i fusese prieten decât într-o singură direcție, adică el i se considera prieten! Dobitocul nu-i fusese niciodată prieten, nici măcar un apropiat ci, cel mult, un pseudo-protejat pe care-l țineai pe lângă tine pentru că-ți face mici servicii și, la nevoie, poate fi folosit ca centru de amuzament. Mai fusese bun și atunci când se ocupa de copiii prietenilor veniți la petreceri: de fapt, între intimi era poreclit Bona, devenind un obicei ca în timp ce părinții se îmbătau în camera de alături, Bona să le adoarmă copiii, să le citească povești sau pur și simplu să vorbească cu ei, pe limba lor și despre preocupările lor! Îi plăceau copiii, copiii îl plăceau pe el, se înțelegeau minunat și ar fi făcut carieră și avere dacă s-ar fi consacrat acestui domeniu de activitate ... însă el visa să devină ... actor!

   ACTOR!

   De parcă actor „te faci”, de parcă actor poate deveni oricine, de parcă actor era o meserie și nu o vocație! Doar cinci litere, numai atât, cinci litere și intri într-un alt univers: pare simplu de pe margine, din scaun, fie la teatru, fie la cinema, dar nu este deloc ușor! Nu oricine are charm-ul necesar, nu oricine-l are pe vino`ncoa! Dobitocul, Doamne iartă-mă, despre morți numai de bine, băiatul ăsta nu avea nimic din toate astea: avea memorie, putea învăța, dar nu avea pic de personalitate și nici putere de inovație, repeta doar ce auzea la alții, practic      imita - el spunea „bună ziua” și atât, el nu știa să interpreteze un „bună ziua”, nu știa că aceste vorbe spuse de milioane de oameni zilnic pot fi ori o declarație de dragoste ori una de război, că ele, așa simple cum par, pot însemna orice cu condiția să fie corect și din suflet interpretate! Cum spunea și gluma aceea răsuflată: a fi actor, înseamnă a privi praful și mizeria din culise și să declami cu o încântare vizibilă „ce peisaj minunat!” Și să fii crezut!

   Bietul de el ... actor ... nici tava nu i-ai fi dat-o s-o ducă ... actor ...

   Se lipise de el cu speranța că avea să învețe meserie, sau că fiindu-i protejat va primi vreun rolișor, cine știe ce fusese în capul lui, cert este că se obișnuiseră unul cu altul în acesastă legătură ciudată ce rezistase timpului: devenise omul bun la toate al grupului de prieteni și toți păreau a-l susține în aspirațiile lui de a pătrunde în intimitatea Thaliei, dar nimeni nu se aștepta să-l vadă vreodată pe vreo scenă! De fapt, trebuia să recunoască: grupul fusese permanent destul de volatil, crescuse sau scăzuse în număr de oameni sau valoare, oscilase în orientarea artistică ori politică, se lăsase condus de modă sau fusese contra ei, dar dobitocul nu lipsise niciodată!

   Niciodată!

   Din această cauză îl cunoștea foarte multă lume, din această cauză fuseseră atât de mulți oameni la înmormântare: și din această cauză ...

   Probabil că ar fi lipsit televiziunile și curioșii dacă moartea lui nu ar fi fost de așa natură încât să trezească pasiuni ... pasiuni de roman franțuzesc de secol XIX ... mai avea puțin și cădea în „misterele Parisului”!

   Avea ce să-și reproșeze?

   În nici un caz!

   Că lăsase totul pregătit pentru a fi descoperit?

   Nici gând!

   Că se lăsase dus de o încredere oarbă și nu-și mai luase măsuri de siguranță?

   Asta da ... dar se terminase cu bine: exact ca în telenovele, dragostea învinge - Doamne ajută! Ar fi culmea, să scape de frate și să se aleagă cu sora!

   Noroc cu familia care se prevalase de influența pe care o avea - și de care el nu știa! - reușind să transforme sinuciderea în accident: diferența consta doar în modul în care urma să fie înmormântat și atât ... însă unii țin la asemenea lucruri ... treaba lor ... noroc că legal nu avea nici o urmare ...

   În fața porții cimitirului, un automobil german, roșu, sport, decapotabil, având pe placa de înmatriculare literele AGV îi atrase atenția: o mașină splendidă, cu performanțe demne de multe mașini de curse ... o jucărie pentru oameni foarte bogați și nu întotdeauna instruiți să o conducă ... un vis ... Dacă nu ar fi fost G-ul central care-l încurca s-ar fi gândit că este a Adelei Văcărescu, dar așa, acea singură literă și ... și? Și ce, nu se putea gândi la sora dobitocului? Nu i-ar fi stat rău în mașinuța aceea roșie, mai ales așa în doliu ...

   Merse un timp pe jos, făcându-și ordine în gânduri: Adela - deja în intimitatea lui personală îi spunea pe nume - merita efortul unei apropieri? Nu părea a fi inabordabilă, nici cu fumuri, iar de frumoasă, nu încăpea vorbă că era în clasa VIP și pentru VIP! Merita să-și joace rolul? Acela de prieten îndurerat și înțelegător? Să aibă nevoie să fie consolat ... să consoleze la rândul lui ... să intre în cercul apropiat familiei ... familie care părea cu totul altceva decât lăsa dobitocul de înțeles ... merita? Merita, dar și mai mult merita dacă se putea apropia ocolind familia.

   Cum se procedează oare?

   Chiar pomană fiind, să se ducă cu mâna goală?

   Se face?

   Cum este mai bine?

   Iată cum dobitocul - „atențiune, să nu-i mai spun așa, că dacă mă scap vreodată, adio   Adela ...” - abia acum, murind, i-a fost de un real folos!

   Da, abia murind ...

   S-a hotărât până la urmă: a intrat adânc într-unul dintre cardurile de credit și, atunci când a coborât dintr-un taxi la adresa de pe cartea de vizită, era însoțit de un minunat buchet de trandafiri roșii, sângerii, buchet pe care avea să-l ofere mamei! Fiicei, altă dată ...

-         Ești sigur că asta-i adresa?

-         Să poat`, dom`le? Șoferul de taxi, un tip trecut bine de prima tinerețe, se arăta jignit de întrebare!

-         Să poat`? Io`s bucureștean dă când ne ținem noi dă familie`n Dudești Cioplea și știu carte`ru`ăsta ca pă buzunaru`meu chiar dacă-i mai dăparte dă Dudești! Ehe câte gagici am mai cobzărit io p`aci pă străzile cu doctori ...

-         ... în regulă ...

-         Chiar și pă nevastă`mea tot p`aci o aduceam la plimbare ...

-         Bine, bine, păstrează restul!

   Se întoarse ostentativ cu spatele la taximetrist, considerând că cei câțiva lei lăsați îi dau dreptul să se poarte ca un stăpân mitocan. În consecință, șoferul îi strigă un „merci dom`le” disproporționat de tare dacă-l raportai la valoarea infimă a bacșișului - deci în batjocură - iar mașina părăsi bordura trăgându-i un claxon.

   „S-au ajuns și ăștia, trebuie să te porți cu mănuși ... cred că era mai bine pe vremuri ... când fiecare-și vedea lungul nasului și nu-și părăsea nimeni statutul decât dacă într-adevăr merita! Oare pe Vraca l-o fi tras așa de limbă vreun birjar? Sigur nu-și permiteau ...”

   Fără să se gândească dacă cu tot renumele obținut cu rolurile din cele câteva seriale de televiziune în care jucase se poate compara cu George Vraca, se apropie puțin temător de intrarea impozantă a casei ce putea fi foarte bine spital sau prefectură: „deci se mai cumpără sau se retrocedează și asemenea palate ... cât i-o costa încălzirea, ori ștersul prafului?” În acel moment și-o imagină pe Adela îmbrăcată în subretă, dereticând prin casă și își spuse că mintea bărbatului este în mod evident altfel construită decât a femeii: „Doamne iartă-mă, abia l-a îngropat pe frati`su` și eu uite la ce mă gândesc! Ar trebui să-mi fie rușine ... dar nu-mi este și abia aștept să ajung ... cum zicea? Că-mi păstrează un loc lângă ea?”

   Nu apucă să sune, pentru că ușa se deschise parcă singură, fără zgomot, iar în penumbra din vestibulul în care dădea, cu greu se văzu un bărbat îmbrăcat din cap până-n picioare în negru:

-         Domnul Toma?

-         Da, Bogdan Toma!

-         Bine ați venit! Doamnele nu s-au așezat încă la masă, v-au așteptat!

   Remarca neutră, putea fi o mustrare sau o simplă constatare, așa că-și privi în fugă ceasul: întârziase cam cinci minute ... doar cinci minute.

   Se lăsă condus în interior: casa era un adevărat palat, palat în care prin minune se păstraseră geamurile din cristal, covoarele enorme și mobilierul de prim sfert de secol XX, totul foarte rafinat și cu un aer de nou ce te punea pe gânduri: ar fi acceptat mai curând ideea că este mobilier vechi decât că este unul modern lucrat Art Deco și al cărui preț trebuia să fie exorbitant: ce dracu`i trebuise dobitocului scenă? De ce nu i-au cumpărat un teatru în care să joace orice și oricând?

-         Masa este așezată în grădină, domnule!

-         Mulțumesc ... în grădină ... „ce dracu` se întâmplă oare, ăștia au și majordom? Unde am nimerit?”  

-         Pe aici, domnule!

   Majordomul îl conduse pe o ieșire laterală, pe sub o marchiză impresionantă din fier forjat și sticlă colorată, pe unde coborâră câteva trepte: în dreptul garajului ce adăpostise pe vremuri echipaje elegante trase de cel puțin două perechi de cai, se odihnea mașina germană, roșie, sport, decapotabilă ... AGV ...

-         A doamnei? întrebă el majordomul.

-         A domnișoarei! Doamnei nu-i place să șofeze!

   Așadar, era cu adevărat nemăritată ... meritase răspunsul de sus și-n doi peri al angajatului: a domnișoarei!

   Fu condus prin exteriorul casei, pe sub o imensă boltă verde făcută de copaci seculari, până la colțul ei, acolo unde începea grădina: un spațiu imens, cuprins între calcanele abia văzute ale mai multor case, spațiu populat cu copaci bătrâni, cu câțiva spectaculoși arțari roșii, organizat cu alei și ronduri de flori, totul în jurul unui fel de pavilion central din lemn, o construcție ușoară, aeriană, ceva cu un aer oriental! La prima vedere puteai crede că este mai curând o pagodă decât clasicul chioșc de grădină la modă cu vreo sută de ani în urmă! La umbra copacilor, printre plantele bine îngrijite care îmbogățeau spațiul, se găseau mai multe sculpturi moderne, fantastice, reprezentând poate șerpi zburători, păsări de pradă ori feline la pândă, gata să sară asupra prăzii: ca cea mai mare parte a artei moderne, lăsau la latitudinea privitorului înțelesul și descoperirea lui!

-         A, iată-l și pe domnul Toma - crezu că va spune „în sfârșit” - dar n-o făcu! Era mama cea care-i remarcase prezenţa.

-         Bun venit domnule, bun venit! Aţi găsit greu adresa?

-         Sărut mâinile, scuzați întârzierea ... nu, nu am găsit-o greu ... doamnă, nu-mi pot exprima suficient părerea de rău pentru cele întâmplate ... vă rog să primiți aceste flori din partea mea ... poate vă vor mai alina puțin suferința cu frumusețea lor ...

   Era o liniște de-a dreptul mormântală! Cei prezenți se priviră în tăcere, pentru o clipă s-ar fi auzit și dacă respira un trecător de pe stradă, dar mama rupse tăcerea spunând:

-         Vă mulțumesc domnule Toma, sunt foarte frumoși trandafirii dumneavoastră, vă mulțumesc, deși cred că altcineva ar trebui să primească de acum flori! Simți că se înroșește ca un liceean, dar momentul trecu repede.

   Erau de față cele două femei - mamă și soră - preotul vârstnic care oficiase slujba și care părea de-al casei și încă o pereche, oameni pe la cincizeci de ani, ce-i fură prezentați drept singurele rude mai apropiate în viață și în țară în acel moment:

-         Ne-am spus, că nu are rost să facem un zaiafet într-o asemenea situație tristă, așa că mama a hotărât să fim aici acum numai apropiații, cei ce cu adevărat l-am iubit!

-         Foarte bine gândit! Îi scăpase vorba din gură, dar îi venea să-i mulțumească mamei pentru asemenea idee strălucită!

-         Să ne așezăm! spuse mama și făcu un semn discret din mână. Din casă se apropie o slujnică cu un coș de nuiele pe care-l dădu preotului.

   „Da, uitam, și aici se mai ține o slujbă ... acum, pot ține oricât de multe ... cât timp pot sta cu ochii pe Adela ...” 

-         Părinte? Mama îl invita pe preot să înceapă, ceea ce acesta și făcu, cântând,  afumându-i cu tămâie, legănând farfurii ... luară cu toții parte la întreg ritualul ortodox, apoi se așezară la masă, unde slujnica începu să servească mâncarea iar majordomul băutura.

   Se simțea ușor în contra timp, avea senzația că este într-o altă lume, într-o altă epocă și, în mod cert, într-o societate total necunoscută lui! În grădină era răcoare, lucru ce-l ajută să rămână în haină.

   Avu grijă să mănânce destul de puțin și să bea și mai puțin.

   Mâncarea era excelentă, băutura la fel, dar ceea ce-l ameți cu adevărat, fu faptul că la masa rotundă Adela într-adevăr stătea lângă el și, chiar mai mult de atât, de câteva ori, în timp ce vorbea, pentru a da parcă o încărcătură și mai mare spuselor ei, își așezase mâna pe mâna lui! Și nu cu un gest întâmplător, nu una dintre acele atingeri după care își retrag amândoi jenați mâinile, nici gând, un gest ferm, o mână așezată acolo unde știe că este dorită și că-i este locul!

   Era amețitor ce se întâmpla!

   Amețitor!

   Conversația se purta cu voce coborâtă, cuvintele erau pronunțate rar, părea un balet verbal, părea a nu fi important ce se spune ci cum se spune. Îi venea să se frece la ochi și să se ciupească, se întraba dacă nu visează! Nu, nu visa, pentru că în atmosfera aceea ciudată s-a auzit un sunet cunoscut: suna un telefon mobil! Preotul vârstnic era cel căutat: își ceru scuze, se ridică și se îndepărtă de masă pentru a purta conversația telefonică. Atunci când a terminat, s-a apropiat de masă și, cerându-și scuze, a declarat că este chemat de urgență în rolul de duhovnic, și-a luat la revedere și a plecat. Perechea pe care nu o cunoștea, a profitat de ocazie și, cum tocmai își terminaseră cafeaua, s-au scuzat și au plecat și ei: avea impresia că timpul expirase și că era momentul să plece și el, așa că își ceru la rându-i scuze și se ridică să plece.

-         Nu se poate domnule, dumneata nu ne părăsești atât de repede, te rugăm să mai stai!

-         Aș mai sta, dar ...

-         La cimitir ne-ați spus că nu sunteți ocupat astăzi, așa că vă rugăm să ne mai țineți companie!

   A acceptat, plin de entuziasm.

   Când s-a așezat, a simțit cum piciorul Adelei se lipește de al său: acum nu ar mai fi plecat nici gonit!

   După încă o cafea și un coniac, prelungire și completare perfectă a mesei, se simțea absolut minunat: sora pseudo-prietenului dispărut, pe care începea acum chiar să-l simpatizeze, părea foarte apropiată, caldă, deschisă, un foarte bun compagnon, iar el, el se găsea în al nouălea cer. Discuția se învârtea în jurul unor subiecte ușoare, lipsite de importanță sau încărcătură intelectuală necesitând prea puțină concentrare. În scurt timp și mama s-a retras, lăsându-i pe cei doi singuri: la un semn al stăpânei, majordomul a dispărut lăsând la îndemână sticla de coniac franțuzesc! Acest coniac era otrava cea periculoasă, înțelegea prea bine că lichidul parfumat ce-i aluneca pe gât ca mierea și-i încălzea stomacul ca o explozie de plăcere avea mai devreme sau mai târziu să-și arate colții sub forma unei stări de rău ... dar acum nu    conta ...

-         Dela ce vine AGV?

-         Poftim?

-         Numărul mașinii, AGV, de la ce vine? Am văzut-o la intrare ... acolo și mă întrebam ce poate însemna acronimul - dacă este un acronim!

-         Chiar este: Adela Gabriela ...

-         ... Văcărescu!

-         Da!

-         Nu știam că vă mai numiți și Gabriela ...

-         Te-am rugat să renunți la formalisme, ai uitat? Dacă o să continui așa, nu-ți voi mai vorbi decât cu „excelență” sau cu „maestre”! Clar?

-         Clar, iertați-mă ... ăăă, iartă-mă!

-         Te rog să te servești! și arătă spre sticlele de pe gheridonul elegant de lângă masă.

-         Să beau singur?

-         Nu, nu singur, dar mai întâi îmi termin cafeaua. Așadar, cum era de fapt fratele meu când ieșea din colivia aurită de acasă?

-         Păăăi ... cum să fie ... era un băiat bun, săritor, era de mare ajutor ...

-         Nu cumva vrei să te și cred?

-         De ce?

-         Pentru că îmi cunosc mult prea bine frățiorul: a fost întotdeauna a cincea roată la căruță, întotdeauna oamenii s-au împiedicat de el, întotdeauna a avut două mâini stângi ... Crede-mă că și nouă ne stătea în drum! Așa că ... spune-mi te rog cum era!

   Adela se mută cu scaunul pe direcția lui și se așeză picior peste picior: i se vedeau picioarele până mai sus de jumătatea pulpelor. Îmbrăcată cu ciorapi negri foarte fini, avea grijă să pună în evidență tot armamentul feminin de care dispunea, nu făcea nici un fel de economie!

-         Așa că ...

-         Credeam că cineva din familie i-a băgat în cap ideea cu teatrul, dar văd că a fost a     lui ...

-         Poți fi convins!

-         Da ... nu avea de loc talent, ba chiar pot spune că nu avea pic de chemare, de multe ori nici nu înțelegea o piesă de teatru ... dar mi-a fost milă de el ...

-         Milă? Mila nu explică faptul că l-ai ținut pe lângă tine doi ani! Homosexual nu ești,  te-am verificat - și-și puse în evidență decolteul aplecându-se spre el cu paharul în mână, gestul obișnuit prin care ceri să ți se umple paharul fără a vorbi - și nici el nu era atras de bărbați! Iar femeile îl atrăgeau degeaba, pentru că niciodată nu a fost capabil de nimic în prezența lor! Deci? Care a fost motivul ce te-a făcut să-l lași să se aciueze pe lângă tine?

-         Ți-am spus, a fost un fel de milă - îi mai puse un strop de coniac în paharul întins, controlându-și cu greu tremuratul mâinii în vreme ce ochii-i fugeau fără voie la decolteul Adelei și-și completă și sie băutura - și totodată o obișnuință apărută în timp! Nu era un băiat chiar atât de rău precum îl prezinți!

-         Nu, nu era rău, era mototol și de multe ori răuvoitor, își băga nasul peste tot, avea o curiozitate bolnăvicioasă, era bârfitor și cicălitor și total neînțelegător!

-         Poate acasă, dar cu mine nu a fost așa: își știa locul, stătea cuminte și asculta ce i se spunea, făcea mici servicii ... și, mai ales, se înțelegea foarte bine cu copiii, puteai să-l lași să stea cu copiii, să-i păzească, să-i supravegheze adică, să se joace cu ei, să-i culce, chiar și o zi întreagă și nu-l deranja! De multe ori se îngrijea de copii cu mai multă atenție decât părinții lor! Pe cuvânt!

-         Pentru că era chiar el infantil și lua în serios toate jocurile puerile pentru vârste cuprinse între 2 și 12 ani! De aia!

-         Posibil, dar era foarte atent cu ei!

   Adela se aplecă din nou spre el, de data aceasta punându-i o mână pe picior: a simțit că ceva îl electrocutează!

-         Nu era în stare să le facă rău, dacă cineva îl putea bănui de așa ceva, atunci s-a înșelat groaznic: nu ar fi putut face rău nimănui și cu atât mai puțin unui copil!

   Își făcu în acel moment curaj și-i prinse mâna aceea îndrăzneață cu ambele lui mâini:

-         Înțeleg că te doare, că este sângele din sângele tău, dar n-am putea schimba subiectul?

-         Și ce subiect propui?

-         Aș încerca să-ți spun că arăți foarte bine, că dragostea a venit ca ness-ul, instant, că nu credeam să mi se mai taie picioarele la vederea unei femei ... și aș îndrăzni să te întreb dacă ai pe cineva acum ... mă înțelegi ... eu ...

   O trase mai aproape de el, încercând să se apropie de obrazul ei, dar Adela, într-o mișcare fluidă și parcă mult exersată, ridică mâna pe care o lăsase prizonieră și o interpuse între obrazurile lor; actorul Bogdan Toma, simțind o schimbare în jocul preconizat, prinse mișcarea din zbor, ducându-i mâna la buzele lui și sărutându-i-o!

-         Avem timp să discutăm și această problemă ...

-         Avem?

-         Da, este posibil să avem toată viața în față pentru asemenea discuții, nu-i așa?

   Și-i zâmbi încurajator.

-         Altceva, ce mai făcea frățiorul meu pe acolo, pe la tine?

-         Cam asta este tot ... în rest, fără supărare, făcea de toate, tot felul de mici servicii, încerca să fie util și să fie băgat în seamă ...

-         Puțin mai mult decât un câine, nu?

-         Exagerezi prin paralela cu câinele ...

-         ... mai mult ca sigur exagerez: pe un câine îl mai și mângâi!

-         Nu așa se punea problema!

-         Să lăsăm asta pe moment: sunt două lucruri pe care nu le-ai știut despre fratele meu și anume, faptul că am fost frați gemeni deși nu semănăm deloc și acela că avea o minte ciudat de asemănătoare cu o mașină de calcul! Primul lucru pe care nu l-ai știut a însemnat că între noi a existat întotdeauna o legătură dincolo de normalitate și de explicațiile științifice, iar cel de-al doilea, te-a privat de un excepțional instrument ...

-         Adică?

-         ... de înregistrare! Adică, hulitul meu frate era capabil să rețină ce s-a spus, cu gesturi, cu mimică, cu intonații, mai ceva ca o imagine filmată: faptul că atunci când i-ai dat să repete o replică, el te-a imitat pe tine sau ți-a spus ce credea el că se întâmplă, este tocmai urmare a acestui fapt, o formă ușoară și nepericuloasă de autism. Nu a avut niciodată nici o problemă, iar cu mine s-a înțeles perfect: cred că funcționa un fel de telepatie - crede-mă te rog, nu am habar ce se petrecea în realitate, dar simțeam când ceva nu era în regulă cu el, simțeam ceva nedefinit, simțeam o stare de pericol nu de rău fizic, simțeam o presiune ...

-         Interesant!

-         Exact, interesant ... iar zilele trecute, am avut acest sentiment din nou ...

   Bogdan Toma, i-a pus mâna pe picior, ea nu i-a dat-o deoparte. Apoi, bărbatul și-a tras scaunul lângă al ei, spunându-i:

-         Gata, liniștește-te, ce-a fost, a fost! Nu-l puteai proteja tot timpul, nu-i puteai fi paznic, presupun că ai și tu viața ta ...

-         Chiar asta mi-am spus și eu, însă, chiar atunci când îmi spuneam așa ceva, în mintea mea a răsărit, ca o amintire a unui film văzut cu multă vreme în urmă ... o imagine!

   Bogdan Toma nu și-a retras mâna: pe cea pe care o ținea pe piciorul Adelei aceasta o apucase ferm în timp ce cealaltă mână îi era blocată tot de Adela, dar în aer. Văzuți de cineva care nu putea asculta discuția, păreau a juca un joc copilăresc, un fel de urmărire a mișcărilor unuia de către celălalt. Bogdan Toma, urmare a coniacului băut după masă, devenise o idee cam îndrăzneț, iar Adela încerca încă a-l ține la distanță, dar la o distanță rezonabilă, fără a-l goni definitiv.

-         Nu cumva este prea puțin spus telepatie? Voi doi se pare că aveați chiar o legătură video!

-         Posibil! Îmi mai pui te rog un coniac?

   Bărbatul, oftând, și-a întrerupt pe moment avansurile și a reumplut paharele: pe moment și-a spus că dacă el, după cât a băut este ușor amețit, nici ea nu mai poate rezista multă           vreme - doar băuseră cot la cot!

-         Pot continua?

-         Chiar te rog ... imaginea aceea de cinematecă ...

-         Da, dar de bună calitate! Era foarte speriat, era îngrozit, am simțit aceste sentimente care-l asaltau tocmai pe el, el care în viața lui nu avusese de-a face - din cauza        bolii - cu asemenea trăiri! Am văzut atunci prin ochii lui ...

-         Știi că asemenea „viziuni” nu pot fi aduse în instanță, da? Știi că visele nu sunt probă?

   Adela l-a privit lung ... lung și pentru mai mult timp. Într-un tărziu, cu o voce abia șoptită, spuse:

-         Știu, și tocmai pentru că știu ne aflăm acum aici!

-         Pentru că ... știi ...

-         Pentru că știu ce am văzut, pentru că știu că nu este probă, pentru că în sfârșit m-am lămurit! Am văzut ceva și acel ceva s-a întrerupt brusc!

   Bărbatul încerca să se retragă, dar alcoolul își făcea efectul: era moale, fără vlagă, fără voință, numai mintea părea a-i funcționa, dar din câte știa, ca oricărui alt individ care a băut prea mult, mintea-i găsește soluții greșite, pe care în stare de trezie nici nu le-ar băga în seamă.

-         Eu ... eu de ce m-am îmbătat? Cum ai făcut să rămâi trează?

   Adela, liniștită, ridică fața de masă lungă până la jumătatea înălțimii mesei și-i arătă ce se ascundea acolo: un raft, pe care se odihneau cuminți mai multe pahare cu coniac, neatinse, plus încă vreo câteva goale.

-         Așa cum vezi, aș mai fi putut „bea” câteva!

-         Asta a fost o capcană! O capcană?

-         Nu, nici gând, a fost o încercare: am vrut să văd dacă în preajma dumitale am același sentiment de teamă pe care l-am simțit la ultimul contact cu fratele meu.

-         Și?

-         Și da, aceeași trăire am avut-o! Am experimentat-o prima dată în cimitir: apoi, aici, acasă!

-         Nu-mi vine să cred!

   Adela, îl privi așa cum privești un șoarece sau un gândac de bucătărie, părând a nu-l fi auzit.

-         Cum ți-am mai spus, fratele meu era ca un supercalculator: putea reține o mulțime de informații, putea stoca date absolut lipsite de importanță sau altele numai bune să schimbe soarta lumii, fără ca să știe ce valoare au! Știa perfect cum era îmbrăcată prima noastră bonă la prima ei vizită în casa noastră, dar niciodată nu a realizat că ceea ce făceai tu cu prietenii tăi era un potențial mare pericol pentru el. Pentru el, acest lucru nu însemna decât o altă informație ce trebuia așezată pe un raft al memoriei: nu ți-am spus că funcționa ca un calculator?

-         Ba da ...

-         Ei bine, el a stocat informații și nu le-a clasificat decât în momentul în care s-a temut! Atunci au căpătat ele valoare, atunci au fost dezgropate din locul lor și aduse în prim planul interesului lui: nu știu dacă a sperat că vor reprezenta un mesaj, dar așa îmi place să cred!

-         Dar ce a putut transmite ... și ce importanță poate avea toată această bălmăjeală psihiatrico pisholo ... cum dracu-i spune ... de mă freci pe mine la cap cu ...

   Dintr-o dată, Adela nu-i mai părea frumoasă! De fapt, i se părea rece, distantă, periculoasă ... îi inspira o felină cu ghearele scoase și colții rânjiți, o felină enormă, o panteră neagră care se joacă cu vânatul cum se joacă o pisică cu un șoarece: l-a luat cu frig! A încercat să se ridice:

-         Eu plec!

-         Te rog, nu te ține nimeni ... dar nu vrei să știi ce conținea mesajul?

-         Nu ... nu ...

-         Deci deja știi? A propos, pleacă liniștit, ești liber, eu nu țin pe nimeni cu forța ... eu nu sechestrez pe nimeni!

   Chipul Adelei, se transformă într-unul monstruos, cu colți enormi, însângerați, cu un rânjet rău, prevestitor de nenorociri.

-         Vreau să plec ... vreau să plec ...

-         Ești liber domnule actor, producător ... de iluzii ...

-         Vreau să plec ...

   Pisica gigantică din fața lui, mișcă o labă iar el simți o lovitură groaznică în cap, în interiorul capului, putea spune că l-a lovit ceva în centrul de greutate al capului! Își privi propriul cap căzându-i de pe umeri și rostogolindu-se până sub masă. Pisica din fața lui, cu o mișcare a cozii mătură tot ce era pe jos și-i aruncă propriul cap la picioare: acum se privea prin ochii capului căzut și vedea un trup terminat cu un gât însângerat, o imagine dintr-un film de groază de categoria B.

-         Ești liber ... pleacă ...

   Obiectele au început să se scurgă, să se prelingă, au început să se amestece unele cu altele, au început ca pe măsură ce-și schimbau forma să-și schimbe și culorile ... el părea a fi singurul punct fix în propriu-i univers transformat într-un univers Rorschach în permanentă amestecare și prelingere! S-a așteptat să-i vină să vomite, dar nu s-a întâmplat, iar starea aceea ciudată s-a diluat, revenind încet încet în normalitate!

-         Ce se întâmplă ... ?

-         Ai un moment de luciditate care nu va ține mult, așa că mă grăbesc să te lămuresc: ar fi păcat să se termine totul și să nu știi pentru ce ai fost condamnat, judecat și executat!

-         Ăsta nu-i tribunal, nu ai dreptul ...

-         Nici tu nu aveai nici un drept, dar te-ai considerat îndreptățit să faci ceea ce ai făcut!

-         Eu nu ...

-         Ba da, tu da! Așadar, fratele meu te-a surprins în laborator când produceai un lot din noul praf la modă. Te-ai temut că va vorbi, așa că în fuga mare ai hotărât că afacerea și bunăstarea ta valorează mai mult decât viața lui, drept care i-ai dat o supradoză! Tu știai că o suptadoză produce o stare de teamă, de groază, o spaimă care duce chiar la sinucidere, drept care i-ai dat-o și, până și-a făcut efectul, l-ai dus pe terasă, i-ai dat o gură de alcool, i-ai arătat stelele, iar când ai simțit că se apropie momentul, te-ai refugiat în casă și ai închis ușa după tine!

-         Eu ... eu ...

-         Da da, tu ai făcut toată chestia asta! Drogat, îngrozit, bietul meu frate a aruncat în lume un ultim mesaj ce conținea toate imaginile care-l speriaseră și apoi a găsit o singură soluție: a pășit peste balustradă! Nu știm dacă a făcut-o într-un gest conștient de sinucidere sau a văzut în fața ochilor o pajiște frumoasă ori fugea speriat de ceva, nu știm și nici nu vom ști vreodată ... adică suntem în situația în care era și el, el care nu a avut niciodată habar că pot vedea prin ochii lui!

-         Eu ...

-         Da, ți-am mai spus, TU ești autorul moral, tu ești de fapt cel ce i-a hotărât soarta, așa că noi ...

-         Noi ... ?

-         Da, noi, familia, am hotărât că trebuie să plătești trecând prin aceeași experiență: ai ingurgitat în alcoolul băut o cantitate suficient de mare din propriu-ți produs, așa că sper să suplinească într-o oarecare măsură lipsa injecției intravenoase. Îndată îți vei pierde total voința ... a propos, mai bea un pahar te rog!

   Adela, apucă sticla cu un șervet și-i umplu paharul de parcă ar fi fost apă.

-         Bea-l!

   Bărbatul duse paharul la gură cu mâna tremurândă, dar reuși să bea cea mai mare parte a conținutului.

-         Ajunge? A început?

   Spațiul începuse să se strângă, să se contorsioneze, sunetele aveau un ecou ciudat și înfricoșător, culorile erau toate din gama unui cenușiu plumburiu simțea lovituri direct în creier membrele îi erau amorțite și nu îl ascultatu a simțit că a făcut pe el totul era spaimă și groază, totul se mișca halucinant

„nu este nimic real”

o pasăre enormă, neagră, se aruncă asupra lui și-i smulse un ochi, șerpi pe care îi știa ca fiind veninoși i se urcau pe picioare, șobolani oribili

„nu este nimic real”

alergau peste fața lui iar el le simțea ghearele mici și ascuțite

„nu este nimic real”

un enorm șarpe constrictor începu să i se încolăcească în jurul trupului

„nu este nimic real”

și să-l strângă îngreunându-i respirația simți nevoia disperată să fugă, să scape

„nu este nimic real?”

să se pună la adăpost dar nu se putea mișca

„nu este nimic real?”

uită de drogul care-i dădea această stare

„este real!”

și încercă să se miște reuși să se miște

„este real!”

a început să fugă, să fugă disperat dar în față i se ridică un perete din care ieșeau capete de șerpi veninoși

„uite un mamba negru, o gură de bumbac, o cobră, un cap de diamant”

devenise un mare cunoscător al celor mai veninoși șerpi din lume

„este real!”

se întoarse și se opri brusc din fugă

„este real!”

în fața lui, un covor de șobolani îngrozitori se apropia în pas alergător

„este real!”

a fugit într-o parte, dar acolo flăcări enorme gri roșcate s-au ridicat din nimic și au încercat  să-l înghită

„este real!!”

a făcut stânga`mprejur și a rupt-o la fugă dar ... dar nu s-a putut mișca ... nu se mai putea mișca

„este real!!!”

peretele de șerpi veninoși se apropia,

covorul de șobolani chițăitori aproape i se urcase pe picioare,

flăcările iadului erau la un pas să-l înghită,

un enorm anaconda își arcuia leneș inelele ucigașe în jurul lui

„este real!!!”

un zid gol, absolut gol și plat l-a izbit năpraznic

„ESTE ADEVĂRAT !!!”

   Și s-a făcut liniște: definitiv.

   „Cunoscutul actor de televiziune Bogdan Toma a sfârșit astăzi tragic într-un accident de circulație: în mod inexplicabil, tânărul actor a traversat în fugă unul dintre cele mai mari bulevarde din capitală, fiind lovit și ucis pe loc de un autobuz care circula regulamentar. Martorii la accident spun că alerga haotic pe trotuar înainte de a intra pe carosabil unde ...”