Totul era alb: tavanul, pereții, mobilierul ... chiar și podeaua era
albă!
Pe tavan nu se vedea nici un corp de iluminat, nici pe pereți și, cu
toate că încăperea nu avea ferestre, uși sau alte deschideri, lumina ce o
umplea părea tot albă: albă și caldă, chiar lăptoasă pe la colțuri. Își încordă
privirea în încercarea de a vedea mai bine suprafețele ce-l înconjurau, din ce
sunt fabricate sau cu ce sunt acoperite, dar nu reuși.
Dădu să se caute de ochelari,
„unde i-oi fi pus ... sper că nu i-am pierdut
... sper să nu rămân orb ca o cârtiță ...”
însă bluza pe care o purta nu avea
buzunar la piept: și nici în lateral!
Se căută și în buzunarele pantalonilor, însă mai corect ar fi spus că a
căutat și buzunarele pantalonilor, însă nici aceștia nu erau prevăzuți cu
necesarele accesorii vestimentare: îmbrăcămintea pe care o purta, era –
bineînțeles – albă și avea o croială familiară, părând a fi făcută dintr-un
material subțire și ușor, dar rezistent, părea plăcută la purtat și foarte comodă;
erau unele dintre puținele lucruri pe care le îmbrăcase vreodată și care nu-l
țineau, nu-l strângeau sau nu-l jenau la încheieturi!
„O fi pijama?”
Parcă erau făcute la comandă!
Însă, la comandă sau nu, le lipseau buzunarele!
Nu și-a găsit ochelarii nici în pantaloni, care deși nu aveau buzunare
tot au fost cercetați, deși știa bine că nici mort nu i-ar fi pus acolo unde
putea să se așeze pe ei și să-i rupă, așa că se împăcă cu gândul
„păcat ... pare o lucrare interesantă ...”
că nu o să vadă cum și din ce sunt
făcute lucrurile care-l înconjoară: după o viață petrecută pe șantiere, după
ani de zile de construcții de clădiri sau de amenajări interioare, curiozitatea
lui devenise o a doua natură și nu mai surprindea pe nimeni, nici măcar acum,
la pensie.
Dar ce aștepta?
Și pe cine?
Își împinse scaunul puțin mai în spate și, în timp ce admira lucrătura
tavanului ce părea a fi fost acoperit cu un strat fin și perfect neted de
mortar, se așeză liniștit picior peste picior
„bun meseriaș au avut, să tragi un asemenea
glet numai în culoare uni ...
hm ... nu-i ușor ... a fost artist ăla de l-a
făcut ... pe cuvântul meu ...
nici măcar o umbră n-a lăsat ...”
iar privirea îi alunecă spre
marginile tavanului, ajungând la muchiile de intersectare cu pereții: se lăsă
cu capul mult pe spate și se împinse în singurul picior ce-l ținea pe
pardoseală, ajungând să stea cu scaunul într-un echilibru foarte precar, dar
acest lucru nu-l deranjă câtuși de puțin, reglându-și fără probleme echilibrul.
Privi răsucindu-se peste cap muchiile, le privi cu admirația
cunoscătorului
„ce-or fi folosit la colțuri de-au ieșit așa
de perfect? ...
nu cred că poate face cineva din mână asemenea
lucrătură! ...
să-i spună lu’ Mutu’, nu mie ... și totuși
nu-i nici o urmă ...
și nici tapet care să acopere colțarul ...
interesant ...”
dar mai jos nu privi cu la fel de mare
interes, pentru că pereții în sine puteau fi obținuți din panouri și zugrăviți,
iar muchiile de îmbinare a pereților cu podeaua, deși nu erau acoperite cu obișnuita
plintă, erau mult mai ușor de obținut
„nu cumva și pe tavan este montat un panou
prefabricat?...
pun pariu că așa este!”
Se ridică fulgerător, privi din nou tavanul care părea destul de jos și
sări în speranța că-l va atinge: nu reuși, drept care, simțind că este aproape,
se dădu câțiva pași înapoi și luându-și elan, sări din nou.
Nu-l atinse nici acum, așa că, supărat pe slabele-i performanțe atletice
dar încântat că nu avusese martori, se asigură că nu se vede și nu se aude nimeni
și, rapid puse un picior pe scaun ridicându-se cu mâna întinsă spre tavan! Dar
nu-l atinse nici acum!
„fir-ai tu al dracului să fii ... ”
Parcă fugea de el!
Mâna dreaptă i se duse singură spre partea stângă a pieptului și
constată din nou că nu avea buzunar, în consecință, nu avea nici țigări
„țigări? dar eu m-am lăsat de fumat acum mai
bine de 25 ani, ce mi-a venit să mă caut de țigări? ... mai mare râsul, om
bătrân și fac pe junele, vreau să fumez!...
totuși,
parc’aș trage o țigare! ... de mult n-am mai avut o asemenea poftă să fumez!”
și nu-și dădu seama că nu-l mai
interesau ochelarii.
Făcu apoi câteva rotații de cap, în speranța că-i „va trosni” ceafa,
adică, pentru neinițiați, că vertebrele gâtului se vor așeza corect: habar
n-avea dacă-i adevărat sau nu, dar lui așa-i plăcea să creadă și așa se simțea
bine.
Dar ceafa nu-i trosni!
Refuza să scoată sunetul izbăvitor și, nu doar atât, dar capul se și
mișca mult mai liber.
Se așeză pe marginea mesei albe
„de unde a apărut masa asta ... că parcă n-am
văzut-o pân’acum?”
și începu să se gândească, încercând
să-și amintească în ce fel a ajuns și de ce se află acolo
„să fie spital? ... că la balamuc n’aveau ai
mei de ce să mă aducă!”
Din senin, deveni conștient că se aude o muzică în depărtare, drept care
începu să asculte cât mai aproape de pereți
„oriunde stau, se aude la fel! ... ce chestie
dom’le, ce chestie!”
dar oricum s-ar fi postat, muzica
se auzea la fel.
Melodia îi suna cunoscut, dar n-ar fi putut s-o numească: acesta a fost
momentul în care, învârtindu-se prin încăpere, băgă de seamă fenomenul care în
condiții normale l-ar fi băgat în toți sperieții: oriunde s-ar fi așezat, orice
ar fi făcut, în cameră nu exista nici o umbră!
NICI O UMBRĂ!
Lucrul acesta însă, în loc să-l sperie, îi trezi curiozitatea:
cunoștințele lui de optică erau minime – câte ceva despre lentile și dioptrii,
ca toți utilizatorii de ochelari – iar în restul domeniilor fizicii, cam la fel
sau chiar mai puțin! Numai la mecanică, chiar dacă nu știa, pe mulți i-ar fi înfundat cu cunoștințele
acumulate într-o viață de practică: dar nu-i foloseau aici!
Începu să se gândească, în încercarea de a descoperi explicația
fenomenului lipsei umbrelor: citise odată ceva, de la un coleg mai tânăr, ceva
cu niște poze ciudate făcute într-o pădure, poze în care tot așa, nu erau
umbre,
„cum se numea oare pădurea aia? ... nu
contează ... alea sigur erau poze aranjate ...
cam cum a fost aia a caporalului meu ... din
armată ...
că-i trimitea iubita în fiecare lună câte o
poză, s-o vadă cât e de frumoasă ...
și când s-a dus amărâtul acasă în permisie, ea
era cu burta la gură ... cu altul ...
ce? astea nu puteau fi aranjate? ...
că-i cam aceeași treabă să arăți ceva sau să
ștergi ceva ... ”
și cel de făcuse pozele se jura că
nu le-a făcut nimic!
Nu mai citise despre asemenea năzbâtii, poate și din cauză că băiatul
mai tânăr care era preocupat de aceste subiecte a stat foarte puțin pe șantier
... și-a găsit – zicea el – ceva mai bun
„cum îl chema oare? ... uite că nu-mi mai
amintesc ...
dar cred că nici atunci n-am știut foarte
sigur ... ce-o mai face acum? ...
dacă mai trăiește, cred că-i și el pensionar
...”
adică muncă de birou! În sfârșit,
cui îi place ...
Muzica, doar instrumentală, se auzea la fel, cine asculta nu dăduse mai
tare, dar lui nu i se părea normal ca la
asemenea lucrătură fonoizolația să fie atât de slabă
„sigur este spital ... sigur, sigur ... că
numai pe banii statului se face așa ceva ...
un particular n-ar accepta ... ”
încât să permită asemenea zgomote.
Acum, chiar simțea nevoie de o țigară: una singură!
Privi cu atenție din nou modul în care era lucrată camera și, ceva îl
sperie: vedea perfect, nu-i trebuiau ochelari! Cu mintea aiurea la fumat
„ce mi-o fi venit acuma cu fumatul?”
nu-și dăduse seama că nu-i mai
trebuiau ochelari!
Asta da bombă!
Apoi, înțelese că nu era singura surpriză: cu teamă, cu infinită grijă,
își numără dinții și măselele, cu limba! Nu-i ieșeau la socoteală, dar nu-i
avusese niciodată pe toți și asta ar fi fost normal, însă
„unde este spărtura aia din dreapta sus? ...
luni de zile mi-am rănit limba în ea ...
până m-a văzut și m-a dus la dentist ... de
mi-a pilit proteza ...”
parcă nu era proteza lui!
Aceasta a fost clipa în care i s-a făcut frică, adică în acest moment a
înțeles că dacă verificarea lui nu dădea rezultatul așteptat
„ ce mama dracului se întâmplă? ... visez ...
sau ce? ...”
habar nu avea ce se întâmplase cu
el și unde se afla! Își băgă mâna dreaptă în gură și încercă să vadă dacă proteza
este bine fixată – purta proteză totală de la 45 de ani, de la un accident de
muncă nenorocit – dar n-o găsi și scoase un strigăt de uimire: nu purta proteză
„mi-au crescut dinții! ...”
Mai auzise el minuni din astea, cică la vârste foarte înaintate, unora
le-a mai crescut câte un dinte
„chiar toți? ... toți dinții? ... perfecți?
...”
dar nu-și amintea când i se
întâmplase așa ceva!
În clipa următoare, cheful de fumat îl făcu să treacă hotărât la treabă:
își scoase bluza și-și privi corpul atât cât putea s-o facă fără oglindă: avea
trupul oricărui șantierist de 30 de ani, plin de mușchi, de vânătăi, de
cicatrice, un corp vânjos, format la muncă, la cărat greutăți și la târât pe
sub utilaje defecte și împuțite, nu „clădit” la sală
„acum să mă vadă ... ”
cu antrenor personal!
În minte îi sună alarma!
Nu-i sună, îi urlă alarma!
Gândindu-se la ... cine să-l vadă, își amintise ziua aceea de vară, la
bazin
„ce frumoasă era în costumul acela minuscul de
baie ... toți se uitau la noi ...
mă rog ...... mai mult la ea ... dar, ca să
fim cinstiți, ei se uitau la ea ...
și ele la mine ...”
iar corpul lui reacționase:
reacționase ... hormonal ... viril!
Asta a fost singura dată când o alarmă i-a părut cuiva binevenită!
Se sprijini cu mâinile pe un perete, stând cu tălpile cam la o jumătate
de metru distanță de acesta și începu să facă un fel de flotări, împingându-se
în perete: simțind că din poziția aceea ar putea face mișcarea de gimnastică și
numai suflând spre zid, se lăsă să alunece pe pardoseală!
De fapt, nu se lăsă să alunece, ci să cadă, aterizând pe mâini și
vârfurile pantofilor și începu cu frenezie să facă flotări: era imposibil ce se
întâmpla!
„Mă întreb când o să mă trezesc”
Numără până la două sute, făcu apoi câte o sută numai în mâna dreaptă și
altă sută numai în stânga, apoi se opri: nu transpirase deloc! Înciudat, mai
execută o sută de flotări cu bătaia mâinilor la spate: parcă plutea, totul
mergea prea ușor!
Se ridică cu mare ușurință, fără să icnească, fără să se opintească.
Situația devenea din ce în ce mai ciudată: chiar jenantă, ținând cont că
hainele erau confecționate din acel material, ușor și subțire!
Începu să se frământe
„ce se întâmplă oare? ... ”
și să se agite în jurul mesei.
Nu-l mai durea spatele ... nici genunchiul ... se mișca iute ca în prima
tinerețe ... avea din nou ținuta aceea perfectă și mândră!
Cu o mișcare bruscă a capului, mișcare îndelung practicată, cu o
zvâcnire din dreapta jos spre stânga sus, își aruncă pe spate șuvița rebelă ce-i
tot cădea în ochi
„nu mai sunt chel? ...”
știind că va sta cuminte acolo, la
locul ei, cel puțin un minut. În clipa următoare, se luă la propriu cu mâinile
de păr și începu să se tragă cu toată forța: îl durea, deci era părul lui, nu
vreo perucă ...
Se așeză învins pe scaun
„asta este ... m-am păcălit ... am râs tot
timpul de sora maică-mii ...
atunci când mă bătea la cap ... să merg la
biserică ... să mă închin ... să țin post ...
deci nu era nebună ... dacă asta ți se
întâmplă când nu mergi la biserică ...
ce primești dacă mergi ... ”
convins fiind că a murit și că a
ajuns – prin ce întâmplare nu știa – într-un fel de rai! Nu mai avea chef de
nimic
„și eu care și nunta am făcut-o religios doar
de gura babelor ...
Doamne ce prost am fost ... ce, nu puteam și
eu să țin post? ...
că fasolea nici nu-i așa de rea la gust ...
aici ce s-o da de mâncare? ...
că dacă mă pune la păscut ... s-o da de
mâncare? ... ”
gândindu-se că a dat cu piciorul
cine știe cărei eternități „all inclusive”!
În liniștea absolută – muzica nu o mai auzea, devenise decor – auzi o
Voce!
De fapt, este greșit spus că a auzit o voce, pentru că nu a auzit-o cu
urechile, ci i-a răsunat direct în minte, a auzit-o așa cum îți auzi propriile
gânduri:
„ ... ești bine? ... ”
-
Da, sunt bine, a
răspuns el cu glas tare, moment în care s-a speriat și a început să se împingă
în scaun,
-
Adică nu știu, habar
n-am, unde sunt? Ce mi se întâmplă? Unde sunt ai mei? Când sunt zile de vizită?
De ce sufăr ...
” ... ești deci
bine! ... ”
-
Așa o fi ... sunt bine
...
„ ... te doare ceva? ... ”
-
Nu ... nu mă doare
nimic ... sunt bine și am impresia că am întinerit vreo 50 de ani ... sau cam
așa ceva!
„ ... este normal
... așa trebuie să se întâmple ... ”
-
Unde am ajuns? Sunt
într-un spital, într-un ospiciu, într-un sanatoriu ...
„ ... nu, nu și nu
... ”
-
sau am ajuns în rai?
„ ... și iarăși
nu! ... ”
-
Atunci? Ce se întâmplă?
Mai sunt viu?
„ ... nu ... ”
-
Deci am murit!
„ ... nu ... ”
-
Păi, nici așa, nici
așa? Nu se poate!
„ ... nu se poate
pentru voi ... pentru oamenii tereștri ... ”
-
Ești Dumnezeu? Vocea
râse:
„ ... nu ... ”
-
Dar cine sau ce ești?
Vocea părea când feminină, când masculină
„ ... dacă ar fi fost după mine ... aș fi ales una feminină
... dar de Dumnezeu femeie n-am auzit ... deci Vocea este neapărat bărbat ... ”
dându-i de gândit, aducându-l într-un
impas ce era de fapt lipsit de importanță.
„ ... eu sunt
Vocea ... atât ... și te voi pregăti ...”
-
Dar ce caut aici? Dacă
nu sunt nici viu, nici mort, ce sunt? Sau cum sunt?
„ ... vei învăța
să te stăpânești ... vei afla tot ce trebuie să știi ... ești încă în
transformare ... ”
-
Deci nu mai sunt viu?
-
„ ... nu, nu mai ești viu ... ”
-
Deci sunt mort?
-
„ ... nu, nu ești mort ... ”
-
Atunci? Fă-mă să
înțeleg! Vorbea în continuare cu glas tare, deși toate răspunsurile îi veneau
direct în gând, Vocea părând din ce în ce mai blândă cu el.
-
„ ... voi oamenii, nu știți că moartea este doar o clipă, un
moment, este o acțiune de câteva sutimi de secundă ... atât ... este începutul
unei transformări radicale ... este trecerea spre altceva ... este intrarea
într-o perioadă de odihnă ...”
-
Asta este: reîncarnarea
sufletelor! Pfiii, cum de nu m-am gândit?
„ ... nu este nici
o reîncarnare ... dar dacă așa vrei să-i spui ...
și te face să te
simți mai bine ... n-ai decât ...”
-
Dar atunci? Să nu uit,
cum am murit? Era curios să afle, nu mai simțea nici o repulsie pentru moarte
și tot ceea ce o însoțea, acum i se părea un eveniment firesc.
„ ... nu are rost
să-ți spun ... vei uita în curând totul ... până atunci însă ...
trebuie să iei o
niște hotărâri ... ”
-
Păi parcă eram mort,
iar trebuie să iau hotărâri?
„ ... ți-am spus
că nu ești mort ...
ești doar pe cale
de a trece într-o nouă etapă ... ”
-
Și mă voi întoarce pe
pământ ... și o să fiu un șoarece ... sau o piatră ... sau un câine ... te rog
mult ... aș vrea să fiu bancher ... sau om politic ... ori, dacă nu pot fi om,
fă-mă pisică de apartament! Poate așa mă odihnesc și eu după toți anii de
șantier!
„ ... îmi placi
... ești tonic ... ești vesel ... dacă vrei ...
nu te întorci pe
pământ ...
cel puțin nu pe
pământul pe care îl cunoști ...”
-
Dar unde?
„ ... există multe
universuri paralele ... de fapt concentrice ...
trăind toate în
același spațiu dar în momente diferite ...
este un concept pe
care voi, oamenii, încă nu-l puteți înțelege ... ”
-
Și nu te temi să mi-l
expui mie?
„ ... ți-am spus
doar că vei uita totul ... nu-i nici un pericol ...”
-
Păi atunci, toți
Dumnezeii și toți sfinții, toate astea sunt povești? În glasul lui se simțea un
strop de speranță, dorința de a ști că nu are de plătit nimănui pentru nimic
niciodată!
„ ... există în
Întreg o ierarhie, o ierarhie imuabilă la scara percepției voastre ...
iar unii oameni
tereștri au avut sclipiri ...
au întrezărit în
unele momente scurte fragmente din spatele scenei ...
ca să zic așa ...
și pentru că nu au putut să explice ce-au văzut ...
au interpretat așa
cum s-au priceput ... ”
-
M-am liniștit! Dar ce
hotărâri spuneai că trebuie să iau?
„ ... Întregul
spre care tindem cu toții ... da, și voi, deși în faza asta de dezvoltare nu înțelegeți
încă ... este un Întreg compact, o entitate în care suntem toți pentru unul și
unul pentru toți ... tindem spre un Tot în care să fim uniți ca niște albine în
stup ...”
-
Serios? Hm, ca niște
albinuțe zici ...
„ ... așa ... pentru
că sunt rare cuplurile care să se iubească toată viața, adică cei ce se pliază
perfect pe cerințele noastre ... așa cum sunteți ... ați fost voi ...
primul care ajunge
aici ... are dreptul să aleagă ...
-
Între ce și ce? Părea
dintr-o dată plictisit și fără chef ... Ca niște albinuțe zici, în stup,
producând miere și ceară și ... hm ... da, spune ce ar mai fi de ales ... între
ce și ce? Între lucrătoare și trântor, probabil! Bănuiesc că postul de regină a
stupului nu este liber niciodată!
„ ... nu este bine
să pui așa problema ... ”
-
Hai s-o lăsăm moartă –
vorba vine – și spune-mi între ce și ce să aleg!
„ ... va trebui să
hotărăști ... dacă vrei ... dacă îți aduci perechea lângă tine ...
-
În aceleași condiții?
„ ... în aceleași
condiții ...
-
Da, sigur că vreau, he
he, cum să nu vreau!
„ ... bine ...
poți alege asta ... sau poți alege să nu o aduci ...
și după aceea ...
-
Da?
„ ... trebuie să
hotărâți ... împreună ... unde vă ve-ți duce în viitor ... ”
-
Și între ce avem de
ales?
„ ... între a face
pasul către nivelul următor ...”
-
Și?
„ ... și a rămâne
în continuare pe vechiul nivel ...
pentru un plus de
pregătire ... ”
-
Tot împreună?
„ ... tot împreună
... ”
-
Aduceți-o cât mai
repede, m-am hotărât! Împreună deci?
„ ... împreună ...
nedespărțiți, nedezlipiți! ... ”
-
Am hotărât, aduceți-o
și mai departe pregătiți-vă să ne trimiteți înapoi pe pământ! Împreună ... he,
he ... Și cum procedați s-o aduceți? Va fi dureros?
„ ... este
nedureros și rapid ... este ceea ce voi oamenii numiți ...
moarte de inimă
rea ... ”
-
În regulă, dați-i
drumul! Ne întoarcem! Ne întoarcem de unde am plecat! He he, ne întoarcem ...
împreună!!!
Medicul ieși din sala de operație:
-
Dumneavoastră sunteți
tatăl, nu-i așa ... ?
-
Da , eu sunt tatăl!
-
Domnule, nașterea a
decurs perfect, vă felicit, aveți gemeni, să vă trăiască ...
-
Mulțumesc, soția mea
cum se simte?
-
Foarte bine, excelent
chiar, dar ar fi o problemă ...
-
Care?
-
Sunt, știți, fată și
băiat ...
-
Să ne trăiască, să fie
sănătoși și noi să-i creștem, să se facă mari ...
-
Da, dar sunt ...
siamezi!
