Poveste de Crăciun

   Iarna ar fi trebuit să fie în drepturile ei firești, dar cu toate astea, nu se făcea simțită foarte bine. În timpul ce-i era calendaristic rezervat, fusese blândă cu oamenii și animalele, nemulțumise agricultorii care se plângeau de lipsa zăpezii și nu trimisese urșii la hibernare, deoarece încă mai găseau câte ceva de mâncare. La șes, câmpiile erau maronii și urâte, din loc în loc, copaci desfrunziți păreau a-și plânge obligația naturală de a se odihni măcar câteva luni pe an - deși clima le-ar fi permis un dezmăț vegetal, care însă i-ar fi ucis. La deal și la munte, unele pășuni mai erau încă verzi și funcție de altitudine, găseai foioase ruginii, aurii sau conifere de un verde întunecat, bătând spre negru: în zona în care cele două își contestau una alteia supremația, spectacolul cromatic era încântător!

   Cu numai o zi înaintea Crăciunului, în Ajun așadar, soarele se ascunsese dincolo de un plafon gros și jos de nori; temperatura era în continuare ușor pozitivă ziua și ușor negativă noaptea; precipitații nu se arătau; vântul nu bătea: majoritatea priveau o asemenea vreme ca pe un mod de a strica sărbătoarea, iar copiii se bucurau că nu sunt trimiși cu forța să se dea cu sania: jocurile video detronaseră de multă vreme ridicolele bătălii cu bulgări de zăpadă. Se făceau ultimele retușuri în aprovizionare, se gătea ca pentru întregi regimente, unii se pregăteau să plece în vizită iar alții să primească musafiri: apăruse în ultima vreme și grupul - din ce în ce mai numeros, de la an la an - celor care preferau să plece de acasă. 

   În fața clădirii care reprezenta unul dintre punctele terminus ale traseului telecabinei, se găseau câțiva zgribuliți: prin comparație cu cozile obișnuite, acum parcă nu era nimeni! Cei câțiva posibili turiști, nu se grăbeau încă să intre, părând a aștepta pe cineva. Acest cineva apăru într-un târziu, ținând în mână niște hârtii ...

-          Gata, putem merge: dacă nu plecăm acum, ratăm ultima urcare a telecabinei.

-          Ce bine, ne luase dracu` de frig acilea!

   Vorbitorul, un tip masiv, îmbrăcat ca un manechin ce prezintă ultima modă în echipamentul montan, larg descheiat la gât - lăsând să i se vadă lanțul gros, din aur - se exprima fără reținere, folosind o voce foarte sonoră și având convingerea că toți ceilalți gândesc ca el.

   Ghidul, un tânăr ieșit de scurtă vreme din adolescență, bine dresat prin antrenamente de „customer service”, îl clasă pe personaj în clasa parveniților care-și cumpără echipamentul cel mai scump nu cel mai bun sau cel mai trebuincios, ridică din umeri în gând și, adunându-și din experiență zâmbetul profesional, îi răspunse:

-          Îmi pare rău! Deci, să mergem ...

-          Auzi? Bă! Hai că urcăm, bă! Parvenitul urla de zor spre parcarea alăturată.

   Toți membrii micului grup priviră dintr-un reflex pavlovian în aceeași direcție cu individul și, după alte câteva răcnete ce cutremurau parcă munții ce din fericire încă nu aveau materie primă pentru avalanșe, se deschise portiera șoferului unei mașini de teren: mare, neagră, lucioasă, așezată pe două locuri de parcare, mașina avea geamurile întunecate la culoare, așa că nimeni nu văzuse că acolo mai este cineva. Coborî deci „bă”-ul invocat de Parvenit, adică o tânără, îmbrăcată din cap până-n picioare în roz: cu pantofi de sport roz și trening roz și o hăinuță scurtă și strâmtă roz, cu mănuși roz, cu ciorapi roz! Singuratica discrepanță în rozul apariției era greu de observat pentru un ochi neobișnuit cu noile tehnologii: de la urechi îi coborau două fire subțiri, albe, fire ce se adunau în telefonul enorm pe care-l ținea într-o mână în timp ce cu ochii aproape închiși, bâțâia din cap. Chiar și oamenilor mai în vârstă le era clar că - nu-i așa? - asculta, blazată, muzică!

   Tânăra se apropie parcă în scârbă de grupul deja format, timp în care mașina bipăi de câteva ori, clipind din luminile portocalii de poziție. Parvenitul, văzând-o venită, se grăbi să ajungă la o altă mașină asemănătoare, de unde scoase repede o geantă de sport: trânti portierele mașinii, iar după câteva secunde, începu și ea același program de sunet și lumină pe care-l făcuse și surata ei puțin mai devreme. În timp ce parvenitul era masiv, chiar mătăhălos, părând a se mișca greu din cauza burții ce era pe cale a se revărsa, juna Sportivă era genul care nu suportă un gram de grăsime pe propriu-i corp: era clar că-și petrece cel puțin o zi din două la sală, că pentru ea contează părerea cântarului și nu a doctorului și că trăiește numai ca să arate bine. Un bine relativ și personal, dar care pe ea o satisfăcea atât fizic cât și intelectual.

   Grupul a înaintat fără grabă spre clădirea telecabinei.

-          Este sigură călătoria asta pe cablu?

   Doamna care-l chestiona pe ghid, o femeie la peste patruzeci de ani dar cu pretenții de cel mult treizeci, părea a se adresa tânărului însoțitor, dar în realitate căuta public pentru a-și etala cunoștințele, încercând să-i pună pe ceilalți în inferioritate prin știința dumneaei.

-          Este sigură doam ...

-          Într-un an, eram la Salzburg și urcam tot așa, cu telecabina, pe Vunterberg parcă și de unde la plecare era soare și frumos, sus era o ceață și un urât și ...

   Nu conta ce ar fi răspuns Ghidul sau oricine altcineva, ea avea o poveste de spus, însă tânărul nu se lăsă:

-          Pe Vunterberg ați spus? Mă tem că nu există, se numește de fapt Unterberg și are o altitudine de o mietreisute ...

-          Da, da, Unterberg ... și când am urcat sus, era o ceață ...

-          Bine că n-a urcat jos, se auzi o voce necunoscută din grup. Pe moment, se făcu liniște, acea liniște penibilă de care nu știi cum să scapi, apoi ghidul interveni:

-          Nu trebuie să vă fie teamă, noi urcăm de la șaptesute de metri cam un kilometru și jumătate, așa că este posibil ca la sosire să admirăm apusul de soare. Să mergem, vă rog! Ghidul se convinsese că femeia era singură și că-i va cicăli pe ceilalți până se vor sătura de ea!

   În clădire mai erau doi câțiva clienți care așteptau și doi membri din personalul de transport: unul supraveghea urcarea, celălat însoțea turiștii în călătoria lor.

-          Ce faci puștiule? Iar lucrezi de sărbători?

   Cel ce urmărea îmbarcarea, un tip în vârstă, părea a-l fi luat pe tânărul ghid sub aripa lui protectoare.

-          Iar muncești?

-          Da, dar sunt liber de Anul Nou!

-          Da? S-o crezi tu!

   Celălalt membru al personalului, îi dădea exact veștile de care se temea tânărul, anume că o să lucreze și după o săptămână, adică la sfârșitul anului.

-          O să văd, o scot eu cumva la capăt. Gata, urcăm?

-          O clipă, imediat începem.

   În clădirea telecabinei se auzi un zgomot strident, o sonerie foarte puternică: din nou priviră cu toții în direcția sursei zgomotului.

-          Începem îmbarcarea puștiule, se adresă angajatul telecabinei, ghidului. Hai să ne grăbim, că sus este deja plină și suntem în întârziere! Poftiți vă rog!

   Deși erau singurii clienți, le verifica biletele conștiincios, permițându-le accesul în zona unde-i aștepta cutia portocalie ce avea să-i urce fără efort în creier de munte.

   Aceasta, se afla oprită într-un spațiu închis pe trei laturi și deschis pe una: se aflau la câțiva metri deasupra solului și vântul se simțea mai bine. Suspendată de un cablu gros din oțel, deși bine ținută între două glisiere ce o fixau la sosire pe poziție, cabina tot mai avea câte o tresărire atunci când vântul sufla mai tare. Dacă priveai în lungul cablului, vedeai un prim stâlp solid, în formă de T, construit zăbrelit, stâlp ce susținea în fiecare dintre cele două capete ale brațului orizontal niște roți mari și un fel de șină peste care trecea cablul cel gros. Apoi, următorul stâlp îl descopereai doar dacă priveai sus și departe, acesta fiind plasat abia în locul în care traseul își schimba dramatic panta.

-          Cât durează urcarea? întrebă o tânără, drăguță dar cam timidă.

-          Cât durează și coborârea, îi răspunse un tânăr pe la douăzecișicinci de ani ce o însoțea.

   Cei doi se amuzară în liniște și-și continuară drumul, în timp ce el îi explica în surdină cum decurg lucrurile și cât durează drumul.

   Când erau toți urcați, în timp ce soneria cea stridentă îi grăbea, chiar înainte de a se închide ușile, în stație mai apăru cineva: era un bărbat, cam la treizeci de ani, îmbrăcat de oraș și nicidecum de munte, fluturând biletul ce-i dădea încă dreptul la călătorie. Părea total dezinteresat de modul în care arată, era neras și părea și nepieptănat. Angajatul care supraveghea îmbarcarea dădu pentru prima oară un semn că lucrează cu oameni și nu cu obiecte: până atunci glumise cu gura până la urechi cu ghidul și cu celălalt angajat al telecabinei, dar pasagerii păreau a nu-l interesa decât prin prisma biletelor. De data aceasta, nu se putu abține și-i spuse ultimului venit:

-          În ultima clipă, nu? Juma` de minut și o luai pe jos!

-          Poate-ți vezi de treaba ta și ai grijă cum te adresezi clienților, da?

   Ultimul sosit avea o aroganță ce putea fi ușor confundată cu violența, lucru ce-i închise gura operatorului mașinăriei.

-          Ce facem, mergem sau sărbătorim Crăciunul aici?

   Tot Arogantul părea a fi stăpânul situației!

   Soneria stridentă își făcu din nou numărul și telecabina, pe negândite, se desprinse din îmbrățișarea glisierelor ce-i dădeau o iluzorie stabilitate. Întotdeauna pornirea din stație este însoțită de mici exclamații scoase de cei - dar mai ales de cele - ce se află la prima asemenea experiență: întregul utilaj este acționat electric, iar instalația, deși nu funcționează la o viteză foarte mare - ci chiar mică putem spune - o atinge în doar câteva fracțiuni de secundă din mometul startului. Acest lucru, produce un fenomen absolut normal și anume, cablul pornește primul, iar cabina, datorită greutății ei aflate în stare de repaus pornește trasă, cu câteva fracțiuni de secundă mai târziu, sau mai pretențios spus, demonstrează că prima lege a mecanicii, expusă de sir Isaac Newton în 1687 în monumentala Philosophiae Naturalis Principia Mathematica și care spune că „Orice corp tinde să îşi menţină starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă atât timp cât asupra sa nu acţionează alte forţe sau suma forţelor care acţionează asupra sa este nulă”, este adevărată! Mai simplu spus, cablul pornește și după câțiva centimetri, trage și cabina îndărătnică ce ar cam rămâne în culcușul ei! Dar asta nu înseamnă nimc, pentru că aceeași cabină, odată pornită, tinde - tot conform legilor fizicii - să se așeze pe linia ce unește punctul în care este fixată pe cablu, cu centrul ei de greutate și cu centrul pământului! Bineînțeles că fiind ancorată doar de cablu, va face acest lucru rapid și fără probleme, însă pentru că nu este de glumit cu legile fizicii, lucrul se va petrece printr-o oscilație, o mișcare de pendul, mișcare ce va înceta numai atunci când aliniarea este definitivă. Expus prin principii fizice, fenomenul este simplu, calculabil și previzibil, dar pentru călătorii neexperimentați senzația nu este plăcută!

   Apoi, următoarea surpriză constă în zgomot!

   Mai exact în lipsa lui!

   Liniștea este atât de ... liniștită, încât majoritatea oamenilor vorbesc în șoaptă, se adună în grupulețe la ferestre și-și arată unii altora cu degetul frumusețile munților de parcă interlocutorii - toți - ar fi orbi, imbecili sau - mai rău - amândouă!

   Telecabina a pornit cu viteză constantă, balansul s-a liniștit, începătorii au răsuflat pe moment liniștiți și grupurile au început deja să ocupe locurile de panoramă: cei ce stăteau cu fața spre direcția de înaintare, se simțeau mai bine, având senzația că sunt mai aproape de solul sigur de sub ei, cei ce priveau însă în direcția opusă, puteau spune că plutesc într-un spațiu ireal, spațiu ce creștea cu fiecare secundă ce-i ridica și-i îndepărta de localitatea pe care tocmai o părăseau; cei de pe laturi, priveau pădurea cu atenție, dar fără să realizeze că vărfurile brazilor ce se prelingeau pe sub ei erau la cel puțin douăzeci de metri de rădăcinile acelorași copaci! Norocoșii puteau vedea câteodată capre negre care erau de fapt maron și drumeți nebuni care alegeau potecile dificile ale urcușului confortului telecabinei.

   Următorul șoc pentru începători a venit în jumătate de minut: trecerea peste un stâlp! Clipa trecerii trebuie să ne dea o idee despre starea de imponderabilitate: cablul intră pe o zonă rigidă, pe un fel de șină lugă de câțiva metri și, când călătorii deja s-au obișnuit cu noua situație, brusc părăsește sigurul suport ferm, lăsând impresia unei prăbușiri în gol! Sigur nu se prăbușește, dar căderea rapidă de numai câțiva centimetri ia podeaua cabinei de sub tălpile ocupanților, dându-le acestora senzația lipsei oricărui sprijin! O asemenea trecere este întotdeauna însoțită de diverse onomatopee, dintre cele mai neașteptate, călătorii mergând de la amuzament însoțit de râs și până la cea mai îngrozitoare spaimă care-i face să se așeze pe jos și să refuze să mai privească pe geam! Este adevărat că în timp omul se obișnuiește cu aceste senzații, dar întotdeauna există și un novice sperios în grup!

   Odată cu trecerea de primul stâlp, spiritele s-au calmat.

   Parvenitul a scos un telefon gigantic și a început să certe și să amenințe pe cineva ce nu făcea - nu făcuse? - ceva bine! Furios, a simțit că se încălzește și și-a scos căciula: era ras complet pe capul care-i arăta într-adevăr ca o bilă.

   Sportiva-i soție, asculta muzică și nu-l băgă în seamă.

   Arogantul se întoarse cu spatele.

   Ce-i doi tineri interesați de modul de funcționare procedară la fel.

   Singuratica de la Salzburg îi privi cu interes.

   Perechea de adolescenți cu aer blazat nu se obosi să-l privească, cei doi își făcură un semn care pentru ei însemna sigur ceva și, apoi începură să râdă zgomots privindu-se unul pe altul cu subînțeles și se întoarseră și ei cu spatele.

   Familia cu copil însă nici nu-l băgă în seamă: Tatăl, ținea mâinile bine strânse pe bara ce înconjura telecabina oferind puncte de sprijin călătorilor în timp ce proteja și geamurile, cuprinzând între ele ființele ce păreau a-i fi cele mai scumpe din lume, adică soția și fetița.

   Ghidul și Însoțitorul priveau pe geam în timp ce vorbeau în șoaptă.   

   Totul mergea bine, când dintr-o dată, fără vreun semn prevestitor, instalația de cablu scoase un zgomor fin, ca un șuierat ... și se opri! Erau cam la jumătatea distanței dintre primii doi stâlpi și cu toate că privind din telecabină păreau a se afla deasupra unui hău fără fund, în realitate puteau fi la numai douăzeci de metri deasupra solului!

   Puteau fi ... dar nu era sigur!

   Parvenitul începu să înjure la telefon!

-          Îmi închizi mie telefonul? Boule, când o-i pune mâna pe tine, te bag în ...

-          Ce-ar fi să-ți controlezi limbajul? Nu trebuie să-ți asculte toată lumea vulgaritățile de mahala!

   Tatăl, interesat probabil de educația copilului care era obligat să asiste la răbufnirile matahalei, încerca să demonstreze că este nevoie de puțin bun simț în relațiile dintre oameni!

-          Da` tu ce te bagi, bă? Ce te amesteci? Am vorbit io cu tine?

   Sportiva a zâmbit înțelept: știa bine că soțul ei avea orice, numai educație nu.

-          Spun că ar trebui să te controlezi ...

-          Iete, futu-i, n-am semnal!

   Scutură furios telefonul și-l privi din nou atent!

-          N-am semnal! Tu ai?

   Sportiva își privi telefonul cu atenție și negă dând din cap: continua să asculte muzică.

-          Băgami-aș picioarele, de ce n-am semnal? Trebuie să vorbesc, să-i zic la bou` ăsta ce să facă!

   Colegii de călătorie pricepură cu cine au de-a face și-l lăsară în banii lui. Doar cei doi adolescenți continuau să-l privească ostentativ.

-          Da` voi ce vreți bă? Ce vă beliți așa ochii?

   Cei doi tineri nu-i răspunseră, dar continuară să-l privească parcă cu dispreț: acest lucru îl călca pe nervi, fiind la un pas de a-și pierde și ultima brumă de calm.

-          Liniștiți-vă imediat! Gata cu prostiile!

   Însoțitorul telecabinei, prin autoritatea funcției și a firmei pe care o reprezenta, interveni și calmă lucrurile.

-          Gata! Să vedem ce se întâmplă!

   Ridică grăbit capacul de lemn al unei cutii și scoase de acolo un receptor clasic, legat cu fir de un aparat telefonic. Ceilalți îl priviră cu interes, iar adolescenții chiar aveau impresia că participă la un experiment de arheologie aplicată. În cutie, se afla un aparat telefonic cu manivelă, unul care-și producea la nevoie singur stropul de energie de care avea nevoie pentru a funcționa. Însoțitorul învârti manivela de câteva ori, apoi spuse în receptor:

-          Centrul, mă auzi? Centrul, aici sunt numărul doi, eram în urcare la ultima cursă, centrul, mă auzi?

   Adolescenții uitară de parvenit pe moment, se uitară cu interes la telefonul tip vechi și începură să chicotească.

-          Șșșșșt, liniște, să auzim ce vorbește!

   Singuratica, spera să se impună prin vârstă, dar Tânărul ce terminase de explicat principiul de funcționare al instalațiilor de transport pe cablu, nu rezistă și-i răspunse:

-          Nu-i frumos să asculți ce vorbesc alți oameni dacă n-ai fost invitat s-o faci!

-          Centrul, centrul, mă auzi?

   Liniște câteva secunde, apoi din nou:

-          Centrul, centrul, mă auzi?

   Din nou liniște.

-          Probabil că este o pană de curent, s-a mai întâmplat! Să stăm liniștiți și să așteptăm să se remedieze.

-          S-a mai întâmplat?

-          Da, s-a mai întâmplat ... instalația este destul de veche și ar trebui schimbat grupul transformator care o alimentează: când intră în suprasarcină, cedează siguranțele. Din cauza asta facem doar două curse pe oră.

-          I-auzi dom`le ... dar generator de electricitate, n-aveți?

-          Nu, din păcate nu ...

   Pasagerii încercau să se calmeze.

-          Nu-i pană de curent la telecabină, este o pană generală!

   Tânărul vorbea foarte sigur pe el!

-          De unde știi dumneata asta?

   Tatăl simțea că pierde controlul securității propriei familii!

-          Nu trebuie să țipi și nici să fii agresiv, pe cuvântul meu! De unde știu? Priviți-vă telefoanele! Au semnal?

   Fură scoase la iveală tot felul de aparate, de la unele enorme de ultimă generație până la cele pe care adolescenții probabil că nu știau să le folosească, fiind depășite.

-          Are cineva semnal?

-          Nu!

-          Nu!

-          Nu!

-          Și nu cred să fim cu toții la aceeași companie telefonică!

-          Ce înseamnă asta? întrebă Singuratica.

-          Înseamnă că până și releele de telecomunicații au rămas fără energie electrică, deci în vale s-a produs o pană masivă în alimentarea cu curent!

-          Băgami-aș picioarele, ce facem ...

-          Ne păstrăm calmul și ne măsurăm cuvintele, apoi, vedem ce este mai bine de făcut până la repornirea instalației!

   Tânărul părea a avea răspuns la orice: Tânăra îl privea încântată.

   Adolescenții chicotiră.

   Singuratica își strânse bine pe lângă ea haina groasă, de iarnă.

   Parvenitul, privindu-și telefonul, încerca să găsească alte rețele.

   Sportiva asculta muzică și continua să țină ritmul prin mișcări ale capului.

   Angajatul telecabinei continua să învârtă manivela telefonului, încercând să ia legătura cu cineva de la centrul de conducere a instalației.

   Ghidul își luă în gând adio de la masa festivă din acea seară.

   Arogantul se lăsă să alunece pe lângă perete și se așeză pe jos, lângă Adolescenți.

   Tatăl își strânse familia mai aproape, încercând să-i protejeze sau doar să-i încălzească.

-          Mami, mi-e foame!

   Fetița, al cărei glas nu fusese încă auzit, îi trezi pe toți la realitate!

-          Mami, mi-e foame!

   Nu aveau nimic la ei - cine-și ia provizii pentru un drum de zece minute?

-          Mami mi-e foame!

   Cât avea să dureze?

-          Mami, mi-au înghețat mâinile!

   În acel moment, prima pală de vând izbi telecabina în plin, legănând-o violent!

   Femeile au țipat, iar bărbații s-au apucat de barele de susținere cu atâta convingere încât erau la un pas să le îndoaie. Vântul s-a liniștit, iar telecabina a mai oscilat de câteva ori pentru ca apoi să se oprească.

-          Dar urât face!

-          Ți se taie picioarele, nu alta!

-          Este înfricoșător!

   Părerile continuau pe același ton, doar adolescenții se amuzau. Abia atunci, Singuratica îi privi cu atenție: pe lângă faptul că erau îmbrăcați asemănător, cu bocanci solizi ce păreau militari, pantaloni strâmți negri, haine groase de munte mult prea mari pentru ei, tot negre și cu mânecile exagerat de lungi, cei doi adolescenți aveau amândoi piercing-uri în nas și sprâncene! Singuratica se cutremură spunându-și în sinea ei că rasa umană este sigur pe ducă! Cei doi erau diferiți în special prin machiaj: în timp ce fata era fardată violent în alb și negru, băiatului îi lipsea acest gen de înfrumusețare.

-          Pe voi nu v-a speriat?

-          Ce să ne sperie? Asta? Este mai puțin decât într-un montagne russe de bâlci de la țară!

-          Și dacă se rupe cablul?

-          Nu se rupe doamnă, nu intrați în panică!

   Tânărul încerca să o calmeze.

-          Nu se rupe pe dracu`!

   Parvenitul părea a se fi schimbat la culoare: era mai palid, iar capul ras lucea din cauza transpirației abundente ce explodase pe neașteptate.

   Sportiva asculta muzică. 

   După o oră de încercări aproape continue de a lua legătura cu valea, Însoțitorul renunță în sfârșit: nu răspundea nimeni.

   Se întunecase, vântul bătea în rafale și zdruncina rău cușca suspendată, însă, ce era mai rău abia acum se făcea simțit: temperatura cobora rapid și mult sub zero grade! Oamenii începură involuntar să bată din picioare în podeaua subțire de aluminiu și să se apropie unii de alții cu iluzia că astfel s-ar încălzi.

-          Mami, mi-e sete!

   Mama, care până atunci îi explicase fetiței că nu mai durează mult și vor ajunge sus unde vor avea de mâncat și de băut, simți că nu mai poate și întrebă:

-          Are cineva ceva de băut? Apă, suc, orice: plătim, nu vrem degeaba!

   Liniștea din cabină răspunse clar că nimeni nu avea nimic.

-          Telecabina nu este prevăzută cu o rezervă pentru situații de urgență?

   Mama îl interoga pe însoțitor, iar acesta, care nu mai trecuse în viața lui prin așa ceva, răspunse cu un glas sfârșit:

-          Ba da, dar numai materiale medicale ... trusa de prim ajutor ... și nici nu știu dacă-i completă ...

-          Arată-mi-o!

   Omul îi deschise o cutie portocalie din plastic, o cutie cu aspect comun, purtând pe capac o cruce ce doar se voia roșie, fiind făcută prin încrucișarea a două bucăți de leucoplast, și-i arătă conținutul: într-adevăr era o trusă de prim ajutor, trusă bună dacă cineva s-ar fi zgâriat, dar doar pentru atât.

-          Ai răbdare, ajungem repede, îți promit!

   Tatăl încerca și el să amăgească fetița.

-          Vrei să te iau în brațe? Să te mai încălzesc puțin?

-          Nu, nu vreau! Mi-e frig, mi-e foame, mi-e sete și ... și ... mi-e somn!

   Arogantul, din poziția lui în șezut, spuse cu un glas neașteptat de catifelat:

-          Ciocolata îți place?

-          Da!

-          Atunci ia-o pe asta, te rog! Și uite și o sticlă cu apă! Drămuiește-le mititico, pentru că nu știm cât urmează să stăm aici!

   Îi întinse fetiței un baton de ciocolată și o sticlă de jumătate de litru cu apă.

   Fetița le luă - ușor stingherită, dar le luă: Arogantul nu-i plăcea, îi părea murdar și neîngrijit, altfel decât tăticul ei mereu bărbierit și parfumat.

-          Cum se spune?

   Mama nu uita să dea lecții de bună cuviință!

-          Mulțumesc!

-          Cu plăcere draga mea, cu plăcere - îi răspunse Arogantul plin de blândețe.

   S-a lăsat din nou liniștea.

   Vântul urla ca un lup și de câteva minute începuse să și ningă: dar nu ninsoarea îi speria, ci forma ei! Păreau a fi nu fulgi de zăpadă, ci lungi tije subțiri și înghețate, vârfuri de suliță ce se repezeau asupra pereților și geamurilor cu furie crescândă, căutând locurile unde etanșarea nu era perfectă, pătrunzând prin cele mai neașteptate locuri, ocupând pe nesințite din suprafața podelei. Geamurile se abureau dar erau permanent șterse: sperau să vadă luminile orașului. 

   Liniștea nu mai era întreruptă decât de urletul vântului, iar faptul că se întunecase complet lăsa o senzația sinistră.

   Oamenii se mai foiau, crezând că pot obține o poziție mai comodă și poate și mai călduroasă, cu toate că tuturor le ieșeau aburi din gură. Se făcuse suficient de frig încât nici Adolescenții nu mai păreau a avea chef de râs. Sportiva renunțase să mai asculte muzică: frigul exagerat îi descărcase telefonul mult mai rapid decât era ea obișnuită: acum doar privea în gol după ce-și trăsese mai bine hăinuța meschină în jurul corpului și tremura necontrolat. Parvenitul, după ce și-a pus căciula la loc pe capu-i ras, își scoase o pereche de mănuși groase și un fular enorm din bagaj: se pregătea să se înfofolească. Sportiva-i spuse ceva sotto voce, dar el n-o băgă în seamă: femeia ținea picioarele foarte bine strânse iar tremuratul i se accentuase. Insistă pe lângă bărbat, dar acesta nici nu-i răspunse și, cu cel mai firesc aer din lume, începu să-și tragă mănușile pe mâinile enorme. Dintr-o dată, parcă lovit de trăznet, se opri! Părea a fi realizat ceva surprinzător și neplăcut! Figura i s-a strâmbat a ură! A tras geanta de sport ce-i ținea loc de bagaj spre el și începu să cotrobăie prin interior: chiar în acel moment, cabina a fost învăluită de o lumină galbenă, palidă, puțină și bolnavă ca urmare a intrării sistemului de siguranță în funcțiune. Lucrul facilită căutările omului ce părea din ce în ce mai furios!

-          Mi-ai luat ... ceva din bagaj?

   Vocea acuzatoare lăsa de înțeles că știe cu siguranță că i s-a luat ceva din geantă!

-          De ce mi-ai umblat în lucruri?

   Sportiva îl privea nedumerită: frigul îi încetinea reacțiile și nu lăsa de înțeles că ar înțelege ce este întrebată.

-          Te omor, fă! Te omor! De ce m-ai furat, curva dracului? De ce ...

-          Las-o în pace, că nu ți-a furat nimic!

   Arogantul, care-și desfășurase un simulacru de sac de dormit în care se înfășurase stând făcut ghem, avea un glas foarte sigur.

-          Nu-ți este clar că EA nu ți-a luat nimic? Tu chiar nu gândești?

-          Ce ... ce ...

-          Ce-ai, ești bâlbâit?

-          Alea erau ale mele?

   Făcea aluzie la ciocolata și apa date fetiței.

-          Îhî! În sfârșit te-ai prins!

-          Și restul?

-          Care restul?

-          Restul, ce mai era acolo!

-          Banii sunt la locul lor, iar apa și ciocolata sunt la loc sigur!

   Parvenitul se repezi la Arogant: acesta părea a nu fi interesat de confruntarea ce deja începuse. Însoțitorul dădu să facă un pas în față, dar Ghidul îl opri: avea o bănuială! Arogantul îl așteptă liniștit pe masivul agresor să se apropie și, atunci când atacatorul era chiar deasupra lui, ridicând brusc picioarele, îl lovi pe acesta cu tălpile în stomac: a fost suficient pentru ca lupta ce nici nu începuse bine să se și termine - agresorul era căzut pe podeaua cabinei, văitându-se în timp ce se ținea de abdomen!

   Arogantul se ridică alene, îl privi scurt pe Parvenit, păși peste el și-i ridică geanta de sport: o deschise larg, scoase de acolo mai multe lucruri groase, de iarnă și le întinse Sportivei:

-          Îmbracăte fată, că te-ai învinețit!

   Fără nici o reținere, tânăra începu să se echipeze cu hainele bărbatului.

   Arogantul, ridică geanta Sportivei și, fără a-i cere permisiunea, o deschise și o întoarse cu fundul în sus: din geantă căzură batoane de ciocolată, batoane energizante și altele asemenea!

-          Nu ai auzit copilul când cerea de mâncare?

-          Îmi ... îmi pare rău ... nu am auzit ...

-          Să vedem ce avem și cum împărțim. Tu - și-l privi pe Tânăr - numără câți suntem și hai să facem porții. Cine are apă sau altceva de băut?

   Au apărut câteva sticle de jumătate de litru cu apă, una mai mare cu suc: Adolescenții aveau în buzunarele disproporționatelor lor haine negre rămășițe de apă, de mâncare, câteva țigări și chibrituri. Și Singuratica a declarat o sticlă începută și o ciocolată cu lapte. Deși multe erau începute, Arogantul le strânse în mijlocul cabinei și-l întrebă pe tânăr:

-          Câți suntem?

-          Doisprezece maturi și un copil.

-          Adică treisprezece ... cu ghinion ...

-          Nu, doisprezece și un copil!

-          De ce?

-          Copilul nu ar trebui să primească porție egală cu adulții! Deci, doisprezece ...

-          Cred că ai dreptate. Ce părere aveți?

   Se sdresa celorlalți, cerându-le părerea: răspunsul a fost unanim afirmativ!

   Tocmai când începeau să facă porții, Parvenitul se repezi din spate asupra celor doi, luându-i prin surprindere!

-          Ce-i al meu, e al meu! Mi-ai furat lucrurile, le vreau înapoi! Le vreau înapoi!

   Parvenitul se repezi asupra apei și mâncării adunate în mijlocul cabinei! Tânărul se interpuse între atacator și mâncare, iar Arogantul îl prinse de mâna dreaptă: se auzi un zgomot urât! Parvenitul a început să urle, ținându-se de mână, în timp ce ceilalți captivi priveau scena lipiți cu spatele de peretele cabinei care se legăna primejdios.

-          Acum doar un deget, dacă nu ești cuminte continuăm cu o mână și, cine știe, poate-ți sucesc și gâtul!

   Împreună cu Tânărul împărți apa și mâncarea: partea fetiței nu era cu mult mai mică decât una normală. Parvenitul primi parte egală cu ceilalți.

   Vântul bătea din ce în ce mai tare, cabina se legăna tot mai rău.

-          Cabina care coboară este plină sau goală? întrebă cineva.

-          Este plină, însoțitorul părea bine informat, este foarte plină, coborau ultimii întârziați dintre turiști și schimbul de sus, de la hotel.

-          Le-o fi mai bine sau mai rău?

-          Eu cred că mai rău, că n-au loc nici să respire ... pe de altă parte, văzând unde ne-am oprit noi, bănuiesc că ei s-au blocat deasupra platoului și, dacă-i așa, au putut coborî pe scară ...

-          Pe scară? Avem scară?

-          Da, este deasupra, pe acoperiș, o folosim pentru intervenții ...

-          Și de ce n-ai spus cât încă era lumină?

-          Procedurile spun că trebuie să stăm în cabină și să așteptăm ajutor, nu să ieșim ...

-          Am înțeles, procedurile sunt pentru oameni obișbuiți ... ce mai avem pe lângă scară?

-          Nu mare lucru ... o bucată de cordelină, câteva carabiniere ... mărunțișuri ...

   Tânărul ieși în față:

-          Arată-mi ce avem și discutăm după aceea!

   Însoțitorul se execută și deschise cutia pe care stătea de obicei așezat: aceasta conținea niște bucăți de cablu, câteva becuri, un colac de cordelină și vreo două carabiniere model vechi, ruginite și probabil blocate, plus câteva scule lipsite de importanță.

-          Coardă nu avem?

-          Nu, îmi pare rău ...

-          Ham de alpinism?

-          Nu ...

-          Ce vrei?

-          La ce te gândești?

-          Ți-a venit vreo idee?

   Au sărit mai mulți să-l întrebe pe Tânăr ce vrea, în speranța că acesta a găsit soluția salvatoare:

-          Dimineață, pe lumină, unul dintre noi - cred că eu - se va asigura cât mai bine cu cordelina și cu o funie improvizată din lucruri dacă este nevoie și va coborî prin chepeng - are chepeng în podea, nu?

-          Da, stai cu picioarele pe el!

-          Odată ajuns jos, voi pleca spre stația de pornire și voi anunța ce se întâmplă: este greu de crezut că până acum nu a intervenit nimeni să ne salveze! O să vedem ...

-          Atunci când se întâmplă asemenea incidente, mecanismul este blocat ferm cu niște frâne automate, care-l blochează împotriva alunecării accidentale! Frânele sunt electromagnetice și fără curent sunt imposibil de deblocat! Apoi, cred că dacă până acum nu au venit să ne salveze, suntem opriți în zona de abrupt, unde cel mai apropiat perete este la peste o sută de metri și fundul văii la peste cincizeci!

-          Chiar așa de rău stăm?

-          Nu se poate face nimic?

-          Rămânem aici spânzurați la infinit?

-          Nu, nici gând ... se poate interveni cu o cabină manuală, una mai mică, acționată cu picioarele ... cam ca o bicicletă ... dar nu se poate decât pe lumină! 

-          Și noi ce facem?

-          Așteptăm să se lumineze! Și vor veni: vor aduce la primul drum mâncare, apă și haine și se vor întoarce cu doi dintre noi!

-          Adică șapte drumuri?

-          Șase, eu rămân ultimul în cabină! 

   În liniștea rămasă, toți se gândeau cu speranță la ziua ce urma să vină.

   Ceasurile erau verificate cam la fiecare minut, telefoanele la fel.

   Cabina se mișca violent la fiecare rafală de vânt.

   Zăpada înghețată nu mai era îndepărtată după ce observaseră că era o formă de etanșare a golurilor.

   Tânăra, înțelegând că atmosfera trebuie detensionată, o întrebă pe Singuratică:

-          Ce spuneați că s-a întâmplat pe Unterberg?

   Aceasta, aproape înghețată, începu o poveste dezlânată ...

-          ... când am plecat de la poala muntelui era soare, cald și fumos ... răposatul chiar ar fi pornit pe jos ... îi plăcea muntele ... și când am ajuns sus, era ca atunci când ne-a nins în luna august pe ... era o ceață s-o tai cu cuțitul ... și el a zis ... că a venit degeaba ... că de acolo trebuia să se vadă Berchtesgaden ... că Hitler ... atunci în august ne-a nins și noi eram pe platou, în pantaloni scurți ... la cuibul vulturilor ... Salzburg-ul este un oraș frumos ... până pe la 1820 ținea de Bavaria ... apoi a devenit austriac ...

   Povestea continuă în același mod aiuritor o bună bucată de vreme: probabil că nu o mai asculta nimeni, fiecare le avea pe la ale lui, iar femeia pur și simplu gândea cu glas tare!   

-          Parcă nici nu se mișcă ceasul ăsta!

-          Așa-i!

-          Las` că se mișcă nenorocita asta de telecabină!

-          ... un oraș frumos și bogat ...

-          Mi-e frig, mami, mi-e frig!

-          Vin-o să te iau în brațe!

-          Și mi-e și foame!

-          Abia ai mâncat, ai răbdare!

-          Mami, fac pe mine ...

   Se țineau acum mai departe, în grupuri mici sau singuri: frigul devenise aspru și greu de suportat.

   Sportiva stătea singură, iar Parvenitul încerca să-i intre-n voie, însă era permanent respins.  

   Adolescenții, după ce chicotiseră aproape permanent, doborâți acum de frig, se făcuseră ghem în hainele lor hidoase și-și suflau de zor în pumni, trăgându-și nasul.

   Singuratica, continua să mai scoată niște sunete, dar nu o mai asculta nimeni.

   Însoțitorul cabinei stătea și el ghemuit pe cutia cu scule.

   Ghidul se gândea că este ghinionist și că probabil prezenței lui i se datora accidentul.

   Familia se strânsese ținând copila speriată la mijloc.

   Tânărul, cu spatele proptit într-o bară verticală de sprijin, o ținea pe Tânără în brațe, așa cum ții un bun pe care nu vrei să-l scapi sau să ți-l ude ploaia.

   Arogantul, fără să ceară voie, scoase o țigară și o aprinse: nu s-a opus nimeni, fumul dădea o impresie falsă de căldură.

-          O să murim aici!

   Singuratica se trezise vorbind.

-          O să murim aici!

-          Ba n-o să murim deloc! Vine dimineața și vin și ne salvează!

-          O să murim aici!

   Părea posedată, privea în gol și la lumina palidă din cabină, aspectul îi devenise cadaveric:

-          Asta a fost, aici ni se sfârșește drumul!

-          Taci femeie! interveni Tatăl.

-          Mama începu să plângă, iar Fetița, de unde mai scâncise din când în când, începu - simțind tensiunea ce se năștea - să plângă în hohote!

-          Murim pe dracu`, nu murim de loc! Parvenitul voia să pară viteaz.

-          Madame, dacă mai dai din gură cu prostii d`astea, mori sigur! spuse ghidul arătând spre chepengul din podea.

-          Eu cred că are dreptate! Simt în jurul meu numai energie negativă, toți sunteți încărcați cu energie negativă! Toți! Toți! Dinspe voi se scurge un flux energetic negativ și dezechilibrat care încearcă să-mi smulgă mie toată energia pozitivă! Sportiva își etala cu curaj educația făcută în sala de sport și la coafor.

-          Poți să mai spui odată asta? Că n-am prins tot! Adolescenta încerca s-o filmeze!

-          Te omor eu cu mâna mea ...

-          Ți s-a făcut poftă de o mână ruptă?

   Intervenția Arogantului îl făcu pe Parvenit să rămână la locul lui, lucru ce nu-l împiedica să arunce priviri furioase celorlalți.

-          Dacă ea spune că simte energia negativă, atunci așa este, am încredere în ce spune despre asta, simte ...

-          Fiecare chackră se încarcă și lasă fluidul vital să circule ...

   Sportiva voia să explice modul de funcționare a ființelor umane prin prisma propriei filosofii.

-          Auzi tu , lasă-ne cu ciacrele astea, că sperii copilul! Nu vezi că deja s-a speriat? Ține pentru tine poveștile astea cu bau bau!

-          Dar poate fi interesant ... Tânăra părea înclinată a-i da crezare.

-          Mai bine ne-am ruga cu toții și poate Dumnezeu ne ajută!

   Singuratica, după ce pornise tăvălugul la vale, încerca să-l oprească cu o rugăciune.

   Pervenitul dădu din nou să se ridice și să se repeadă spre cei doi adolesceți ce filmau întreaga scenă: foamea, setea și frigul coborâseră nivelul de suportabilitate și-l ridicaseră pe cel de iritabilitate la cote de nici unul bănuite. Ținându-și oarecum ferit degetul vătămat și amorțit de ger, dădu să se repeadă la cei doi, dar Arogantul, din poziția perfectă în care se afla, recurse la o secerare care-l proiectă exact în capătul celălalt al micii cabine, unde căzu grămadă: Adolescenții păreau a se amuza!

-          Liniștiți-vă, nu ajunge cât ne scutură vântul? Însoțitorul încerca să calmeze ce era de necalmat.

-          Voi de ce râdeți ca proștii de orice și de oricine?

   Mama avea o părere și ieși la atac!

-          Chiar vă bateți joc de orice lucru? Nu vă este rușine un pic obrazului?

   Adolescentul, după o clipă de uimire, se lămuri cine îi apostrofează și, în semn de dispreț, scoase un sunet obscen care o făcu pe Adolescentă să râdă ostentativ: Mama, pe neașteptate, țiându-și în brațe pe partea stângă fetița înghețată și speriată îi cârpi acestuia cu mâna dreaptă o palmă răsunătoare, în urma căreia, instantaneu, obrazul stâng al junelui se coloră într-un roșu puternic!

-          Frumoasă culoare, te-a și încălzit!

   Ghidul nu se putuse abține de la a-și spune părerea! Arogantul dădu să se ridice, însă Însoțitorul, ținând în mână o cheie franceză, interveni:

-          Rămâi pe loc și nu pățești nimic! Altfel te fac eu să rămâi pe loc!

   Frigul de nesuportat îi făcuse pe toți nervoși: începură să se îmbrâncească, chiar să se lovească. Tânărul avu grijă să-l lovească pe Parvenit peste degetul lovit, Singuratica se simți călcată pe picioare, copilul începu să urle de frică, Mama țipa înspăimântată, Tânăra la fel, Adolescenta încerca să se ferească de picioarele bărbaților care spre a-și susține argumentele se ridicaseră și-și adresau injurii sau chiar lovituri.

-          Opriți-vă, ne legănăm exagerat, putem rupe cablul, opriți-vă!

   Nimeni nu-l asculta pe Însoțitor, toți încercând să-și impună dreptatea proprie.

-          Opriți-vă oameni buni, opriți-vă că se poate întâmpla o tragedie!

   În timp ce bărbații se înjurau și-și dădeau lovituri amortizate de hainele de pe ei și de greutatea de a se mișca, Adolescenta părăsi poziția șezut pe care o avea lângă peretele înghețat al cabinei și se așeză în genunchi pentru a privi mai bine pe geam. După câteva clipe, spuse cu un glas neașteptat de puternic și de ferm, cu sonorități guturale, de fumător:

-          Opriți-vă bă, opriți-vă că am pornit!

   În frigul năpraznic, înghețară toți: în vale, se vedeau din nou luminile orașului, în cabină se aprinseseră luminile normale înlocuindu-le pe cele de avarie, iar telecabina pornise clar la drum, îndreptându-se spre stația de unde plecase cu ore bune în urmă! 

   Intrată între glisiere, cabina se opri și ușa se deschise.

   Soneria zgomotosă ținu locul fanfarei de bun venit.

   Mai mulți oameni cu termosuri cu ceai fierbinte îi așteptau pe călători să coboare: primul fu Tânărul, care, îndatoritor, îi oferi Tinerei mâna pentru a trece mai ușor golul ce o separa de peronul din beton, deși golul nu avea mai mult de o palmă lățime. Rămase pe poziție ajutând toate femeile să coboare. Tatăl coborî cu Fetița în brațe: Mama era în spatele lor. Sportiva și Parvenitul erau zâmbitori. Singuratica, părea nesigură și pierdută de parcă nu înțelegea ce i se întâmplă și de ce nu murise. Ghidul, vânăt de frig, se strecură pe lângă ceilalți și înhăță o cană cu ceai fierbinte. Însoțitorul începu să facă ordine prin cabină. Arogantul coborî și el și se opri la mică distanță de ușă: se întoarse spre locul din care abia ieșise și spuse:

-          Voi nu veniți? Sau trebuie să vă scot eu?

-          Venim imediat tată, imediat - și apărură și cei doi Adolescenți.

   Un personaj bine înfofolit, ieși în fața celor ce-i așteptau pe captivii cabinei și spuse:

-          Din păcate, o pană de curent ce a afectat întreaga zonă a intervenit tocmai când telecabina era în cursă și a blocat buna funcționare a instalației pentru mai mult de zece ore. Ne cerem scuze, dar cum defecțiunea s-a remediat, în cel mult jumătate de oră suntem pregătiți să vă ducem la destinație, așa că vă rugăm să fiți pregătiți! Să nu uit, la destinație vă așteaptă un program special, pe cheltuiala noastră!

-          La destinație? Acolo sus? Cu telecabina? S-o crezi dumneata!

-          Frumos Crăciun, nimic de zis!

-          Fira-ți ai dracului să fiți ...

-          Ar trebui să vă dăm în judecată!

   Adolescenții chicoteau, privindu-i pe ceilalți cum se agită la unison odată redeveniți un grup cu interese comune.

   Printre cei aflați la sosire se afla și o blondă, însoțită de un cameraman. Femeia, reporter la o televiziune locală, își aranjă căciulița tricotată ce lăsa de înțeles cât este de frig, își trase mai bine mănușile asortate și, făcându-și parcă puțin curaj, ieși în fața grupului „salvaților” căutând un subiect senzațional:

-          Cum a fost, cum ați suportat cele -23 de grade Celsius din noaptea trecută? Ce ne puteți spune despre experiența dumneavoastră?

   Luați prin surprindere, nu putură da nici un răspuns imediat, mai puțin Parvenitul, care-și făcu loc în fața celorlalți:

-          Nu a fost ușor, dar printr-o bună organizare a hainelor și proviziilor, prin colaborarea tuturor participanților la această extraordinară întâmplare, am reușit să ...