Era cald!
Era o noapte fierbinte!
Ce urma unei zile cumplit de fierbinți!
Canicula continua, oamenii muncii continuau să depășescă recorduri în
producție, iar el continua să le vândă de-ale gurii!
Bună treabă! Ce deștept fusese când ascultase de unchiu’ Mitică: îl
chemase la iel la oraș, promițându-i că n-avea să-i pară rău! Și nu-i părea:
unchiu’ Mitică, necăsătorit, fără copii, dar șef de aprozar în piața centrală,
simțea că muncise și agonisise destul, simțea c’a venit vremea să-și tragă
nițel sufletu’! Să și-l tragă, să și-l tragă, dar pe mâna cui să lase mina de
aur a aprozarului? Pe mâna unui străin, care mâine nu te mai cunoaște? Nu nu!
Și atunci, și-a adus aminte de nepotu’ dă la țară: a venit la ei într-o
iarnă, de Anu’ Nou și a stat cam o săptămână, timp în care l-a urmărit pă
Costică ăsta micu’ ș’a șușotit cu frati-su’!
Acum, vorba’i vorbă, cei doi frați s-au înțeles: Costică, ăl mai mic
dintre băieți, cam la opșpe ani, avea să vie cu unchiu’ Mitică la oraș, fratele
mai mare, avea să rămâie cu tat-su’ la cooperativă, la magazin.
Și așa a rămas!
A început o perioadă de aur: magazinul sătesc nu avea voie să vândă
nimic fără cotă: litrul de gaz îl puteai cumpăra doar dacă dădeai o cotă de 30
de ouă, fitilul de lampă 15 ouă, etc, etc. Bineînțeles că omul de la
cooperativă era și el om și înțelegea că nu aveai găini, drept care mai primea
și de rață ori de curcă, ba cu mulți se înțelesese de-i aducea țuică’n loc de
ouă sau alte chestii. Ba chiar și carne. Carnea era pentru becuri, chibrituri
și altele asemenea. Într-o vreme, se găsea la cooperativa din sat
și pâine, da’ s-a băgat un bou de la partid, cică „țăranii are făină, că are
pământ, să-și facă!”
Un bou, ce să mai zici!
Bineînțeles că nu ținea niminea evidența strictă a ... cotelor și că acestea
se împărțeau între șefu’ de magazin și cei de deasupra lui, drept care, omu’ se
și supărase tare de tot când o babă, neavând destule ouă și nici țuică și nici
vin, blestemase’n gura mare „să le steie’n gât la toți ăia de ne mâncă nouă
munculița noastră”: să supărase așa de rău, c’a trebuit să’nchidă cooperativa
și să se’nbete!
Două zile!
De supărare!
Auzi, să-l blesteme, pe el: dar de ce?
Ce vină avea el?
Nu trebuia și el să trăiască?
Dar avusese bucurie mare împreună cu frati-su’ de la oraș, cu dom’
Mitică: când toată lumea se omora pentru o Dacie pârlită, să stea cu rezervorul
gol și să aștepte cota de benzină pe care s-o strângă tot anu’ ca să plece și
iei în concediu, în turu’ Românii, ei doi, cu șpăgi grase și pile grele,
reușise să cumpere un ARO!
Pă motorină!
Păi n’avea el în sat și fini și cumetri tractoriști? Când toți stătea cu
limuzinele fără benzină, el zburda cu marfă, când la sat, când la oraș!
Bune timpuri!
Venea tac’su cu ARO, băga’n spate la Aprozar și descărca: până și
măcelarii era geloși! Descărca și ouă și carne și vin și țuică și mălai și făină
... ehe, ce vremuri. Iar nea Fane, sectoristu’, cu ordin și cu voie de la șef,
stătea’n stradă de-i păzea!
Lucrurile au mers așa, vreo doi ani.
Dup’aia, au început a crește: dracu știe cum s-o pripășit la Miliția din
orașul lor, unul Piști, un unguraș. Acum, ce să zic, nu era el băiat rău, da’
nu prea pricepea cum merge treaba! Toate au fost așa, pân-a’nțeles Piști cum e
cazul cu macazul, că într-o după amiază, a venit la unchiu’ Mitică, de i-a zis
o vorbă. La nea Mitică, i-a plăcut vorba ungurașului și au bătut palma: a
plecat Piști acasă și, după vreo zece zile, au apărut în orașul lor blugi și
raiați, Delikat d’ăla de ciorbă și geci dă fâș, ba pentru cunoscuți era și
palincă dă piersici și dă cireși, iară pentru nasurile fine, de șefi, câte un
uischi și țigări americane!
Iară vremurile, au fost și mai bune!
În timpul ăsta, el, Costică, era cunoscut drept nepotul șefu`ui de
Aprozar, unde unchi-su’l și angajase: munca nu era grea, cel puțin față de ce
se muncea la țară ori în fabrică, era floare la ureche! Învățase să separe
marfa pe categorii: prima era pentru ei, a doua pentru obligații și a treia se
vindea în față, la cântar! Cu căratul sacilor, nu era nici o problemă, cărase
el și mai grei la tasu’ la cooperativă! În rest ... îl învăța unchiu’ Mitică
cum stă treaba:
-
Să nu te îmbraci
elegant, să fii așa, mai ponosit: nu murdar, da’ ponosit! Uită-te la mine, că
doar știi câți bani am, uită-te la mine: m-ai văzut vreodată al`fel decât cu
treling și halat albastru și bascul pe cap? Nu m-ai văzut! Că dacă mă vedeai,
mă vedea și ilicitu’, că oricând se găsește un bou d’ăsta, dă muncitor, dă te
reclamă mai sus dă capul alor noștri și te-ai curățat, că când se’ntâmplă,
niminea nu te mai cunoaște! Zău! Dă-le tuturor cât de mult poți: nu te teme că
le ceri prea mult, că și ei ia de la alții, nu e banii lor. Orice ai face, dacă
te pune dracu să te’nsori, să-ți iei femeie ascultătoare și muncitoare! Să nu
te puie dracu’ să iei vreo profesoară ori vreo doctoriță, că astea e puturoase
și te mai dă și’n gât, că nu suportă să aivă ceva și să nu-și cheme iepele de
prietene să se laude și, așa se duce vorba și te-ai ars! Ai priceput? Și ce e’n
casa voastră, să nu știe nici vântul, nici pământul! Ai grijă și servește’i
repede și bine pă șefu` dă la Miliție, p`ăla
dă la partid, pă procuror, că d’ăștia ai mai tot mereu nevoie! Dacă-ți cere
doctoru’, servește-l și pe iel, că Doamne ferește să ai trebuință cu iel! Să nu
uit: și pe domn Părinte! Și pe toți, să-i saluți tu mereu primul, lasă-i să să
simtă bine, că în sinea ta, tu știi că te caci pe diplomele lor, că-i îngropi
în bani! Ai priceput?
Cam așa sunau lecțiile lu’ unchiu’ său, Mitică.
Iar el pricepuse!
Toate erau bune și la locul lor, treaba mergea în plin, ba chiar în anul
acela fuseseră lăudați pentru cât de plină era piața și cât de frumos era
aranjată: normal că era, că doar era Ziua Recoltei! Doamne, ce idioți ajungeau
în conducerea partidului: n-ar fi deosebit un pepene galben de un dovleac! Dar
tot în anul ăla a făcut greșeala ce era să-l coste totul!
Piști, deși ungur, era de prin părțile Timișoarei și începuse a se ocupa
mai puțin de Miliție și mai mult de adus marfă: l-a întrebat la un moment dat,
dacă nu ar vrea un televizor color.
-
La ce Doamne iartă-mă
mi-ar trebui mie telecolor, bă Piști, la căcatul ăsta de program de două
ceasuri și la bulgari?
-
Păi, tu n-ai video?
-
... nu ... n-am video ...
-
Și nu vrei?
Bineînțeles că a vrut!
Mai întâi i-a sosit televizorul: o măgăoaie, GoldStar! Mai era unu’ dă
vânzare, Național Panasonic, dar cum el nu auzise’n viața lui de o nație să se
cheme Panasonic, a zis că mai bine GoldStarul, că era și mai ieftin cu vreo
cinci mii de lei.
Piști i l-a adus acasă, i-a pus antena, i-a prins posturile (TVR,
bulgarii 1 și 2, că pentru 3 n’avea antenă) și i-a urat distracție plăcută: au
stat ca proștii, el cu a lui, ca proștii au stat de s-au uitat și la telejurnal, că era parțial
color! Apoi, pe bulgari era Izaura: au stat și la asta, deși nu pricepeau nimic!
A fost un șoc!
A doua zi, alt șoc!
A crezut că o omoară pe a lui, că o strânge de gât: în timp ce o clientă
se holba la degetele ei pline de inele cu rubine, ea, în loc să-i cântărească
dracului două kile de cartofi sau ce vroia fraiera, îi povestea cum se vede
sclava Izaura pă color! A chemat-o în spate și i-a dat o mamă de bătaie, de
să-l țină minte!
Piști i-a promis că’ntr-o lună-i aduce și video!
Ca s-o’nbuneze pe proastă, că tot stătea bosumflată, i-a spus despre
video: bucurie mare, pupături, fericire, ce mai, o plăcere!
Când a trecut timpul, a sărit în capul lui Piști: televizorul costase
30.000 de lei, pe video, fără înregistrare, îi cerea 50, cu înregistrare 75! I
se părea cam mult pentru un moft, dar cuvântul e cuvânt! Și de fapt, aștepta și
el cu plăcere și cu curiozitate minunea: văzuse la un cumătru un film, dar era
prea multă lume, toți se foia, toți vorbea, dracu’ mai înțelegea ceva!?! Așa că începu să cumpere casete, dar
numai traduse: avea deja vreo zece, le ținea în pod, să fie surpriză când vine
aparatul!
Video ăsta, a fost cu ghinion!
Video și o confuzie!
Când să i-l aducă, Piști i-a zis că mai are de așteptat cam o lună, că
se trece greu granița, că una, că alta ... El a simțit că-i ceva în neregulă și
l-a luat tare:
-
Spune bă, ce se
întâmplă, că am promis și io, bă!
-
Măi Costică, așa ca
între oameni de afaceri, iartă-mă, dar trebuie să te sar: mi l-a cerut domnul Grigorescu!
-
Care Grigorescu, bă
Piști?
-
E unul mare pe la
partid, Costică, înțelege că mie mi-e frică de ăștia cu partidul: e unul cu
controlul, cu aprovizionarea, cu producția agricolă, cam așa ceva!
-
Aoleu, păi e Grigorescu
ăla de-i duce taică-miu ploconu’ în fiecare lună?
-
Nu știu Costică, să mă
omori, dar nu știu!
-
Dă-l bă’n măsa dă
flămând, pă ăsta’l am la degetu’ mic bă Piști! Să-mi aduci video, auzi?
-
Măi omule, dar mi-a dat
și avans!
-
Cât?
-
25.000 de lei Costică!
-
Vin aci, să-ți dau
banii să-i dai fomistului înapoi, iară tu să-mi aduci video, că cu el mă
descurc io! Băga-la’ș în măsa dă bou!
După trei zile, Piști era cu ditamai cutia la ușa lui: înfășurată’ntr-un
țol, dar tot se vedea că-i ceva de la pachet! A stat vreo două ceasuri până la
legat la televizor în așa fel încât să înregistreze și dacă ei era plecați, de
la televizor și, să vezi drăcie, cu televizorul stins!
Apoi, a mai pierdut ceva timp până i-a explicat cum se folosește – el
terminase o jumate de uischi, și nu prea mai pricepea – dar tot i-a băgat în
cap START și PLEI și STOP!
Nu-și mai amintea din seara aceea, decât că văzuseră Rembo și cât de
frumos arăta video cu un mileu deasupra, mileu pe care a lui pusese un bibelou
frumos, unul d’ăla cu un bețiv pe o bancă!
După aceea, a început nenorocirea!
Nu părea a fi ceva rău!
Ba, chiar din contră!
Stăteau seara în fața televizorului color, vizionau o casetă luată/dată
la schimb și serveau o bere, serveau niște semințe, ehe, bună viață!
Lucrurile au mers așa o vreme, iar la un moment dat, foarte mulțumit de
el și de ce realizase, simțindu-se plin de bunăvoință, chiar la întrebat pe
Piști:
-
Cum s-a terminat bă cu
bou’ ăla? Cu ... Grigorescu parcă?
-
S-a terminat, gata, s-a
terminat, nu mai contează! Răspunsul venise cam iute, parcă pregătit, dar
încercă să nu-l bage’n seamă: probabil că ungurul pierduse niște bani
amânându-l, dar lui nu-i păsa! Pân’la urmă, el îi vindea marfa lui Piști și nu
invers: el avea toți clienții, pe el îl cunoștea, la el venea să ceară – până
și șefu` miliției îi transmisese că vrea ceva, îi transmisese lui și nu
subalternului Piști! Așa că ...
Au trecut câteva luni, viața își vedea de ale ei, banii se strângeau,
găsise un șofer de TIR care mai făcea Turcia și cumpăra inele pentru nevastă-sa
... da’ numa’ fără pietre, că pietrele dracu’ le știe valoarea? Poate’s doar
sticlă colorată, pe când aurul, îl pui pe cântar și gata prețu’! Și a propos de
a lui: se cam umflase fata, nici treizeci n-avea și se umflase bine de tot, de
ziceai că-i priește căratul sacilor! El se bucura că se umfla, că lui așa-i
plăceau, cu curu’ mai mare, să simță că are pe ce pune mâna, nu ca toate
scoabele alea de nici n-ai ce alege din iele! Tocmai da’aia-i trecea cu vederea
că’ncepuse să se’mbrace la casa dă mode! Prinsese gustul toamna trecută, când
au fost la nunta lu’ fra’su’ ăla marele: le ofticase pe toate țărăncile alea
proaste când apăruse cu rochia aia lungă, verde ... apoi se schimbase cu una
roșie – că tare-i mai plăcea coloarea roș – iară spre dimineață luase una
neagră de era să facă nașu’ infract! Singura ei nemulțumire – și a lui – a fost
că nu s-a gândit să-și ia și inele dă schimb, că așa nu le-a arătat decât
p’alea șapte sau opt, restu` ...
Toate erau așezate la locul lor, frati’su’ era mai prostălău decât tasu’,
da’l dăduse pă brazdă, ARO căra mamă, mamă ...
Șefu` dă post îl saluta, șefu` miliției îl saluta, șefu` cu
aprovizionarea se apleca până’n pământ, ce să mai zicem, trai nu glumă! Pe
directorul spitalului, îl chema acasă dacă-l durea ceva ...
Într-o zi, Ghiță măcelaru’, om cu care se’nțelegea de minune, a venit pe
la iel, de s-au încuiat în magazia din spate, aia unde ținea ascunse de ochii
nevestii revistele alea cu muieri despuiate de i le aducea tirangiul pe lângă
inele! A pus-o pe Lenuța aia mică, nepoata nevestisii, de le-a făcut câte o
cafea – naturală, nu nechezol – și-au aprins câte un Kent – lui nu-i plăcea,
dar toată lumea fuma – și a dat să-i pună un uischi:
-
Ia zi Ghiță, uischi
d’ăsta-ți dau, ori o țuică bună, fiartă de două ori și ținută’n dud, de la tata?
-
Pune Costică o țuică de
la ăl bătrân, că cum o face el, mai rar găsești și dă-l dracu de uischi cu
gustul lui de ploșnițe! Așa mergea vorba, că whisky-ul ar avea gust de ploșnițe,
dar cum ploșnițe nimeni nu mâncase ... ori nimeni nu recunoștea ...
-
O gustare ceva? Să nu
fie pă inima goală?
-
Nu Costică că tocma am
gustat ceva! Deci, uite de ce-am venit încoa: acu’ fo două zile, a venit la
mine Tănțica ...
-
Aia de la Pronosport?
-
Aia de la Pronosport
... așa ... și ce zici că-mi zice? „Dom Ghiță, io vă respect ca pe Părintele
Popescu, dacă nu și mai mult și la matale ce m-am gândit din prima clipă”. Da’
de ce te-oi gândit Tănțico?”
Costel începu să râdă, pentru că știa că amicul Ghiță se culca cu
muierile pentru carne, luându-le bani numa’ babelor și bărbaților – ba umbla
vorba, că unul odată, n’avea bani și nici friptură și i-a zis femeii „Fă, tu
n-ai mânca o friptură? Păi daca’i mânca, dă o fugă pân’ la Ghiță! Da’ aranjează-te
nițel înainte ...”
-
Stai să vezi, că nu
d’aia venea ea la mine!
-
Da’ dă ce, Ghițișor, ia
zi tu, dă ce? Și-i mai umplu odat’ paharul!
-
Deci venise Costică,
cum că să-mi zică că unul, un fraier, s-a căcat bă în scăldătoare și a dat
norocu´peste el?
-
Cum, mă?
-
Da Costică, da, deci fraierul
a câștigat la Loz în Plic ...
-
Hai siktir d’acia ...
-
... o Dacia 1310, nu d’acia! Urmă un moment,
de fapt mai multe, de liniște.
-
Ce mă?
-
Da da, cum auzi! Deci fraierul,
a câștigat o Dacie cu șase lei!
-
Bă, prost să fii, noroc
să ai, cum dracu’ fac bă unii? Mănâncă căcat cu polonicu’ bă, dă au atâta noroc?
Noi Ghiță, ghinioniști ne-am născut, ghinioniști murim!
-
Stai Costică, nu te
ambala, că norocul prostului poate fi și norocul tău!
-
Ha!?
-
Deci Costică, fraierul
nu-i chiar așa dă fraier: a venit la Tănțica, că câr, că mâr, că ce mai face,
că ce mai zice ... Iară Tănțica care-l cunoaște din vedere, că cică mai joacă
și la pronosport da cică că n-a pus odată ban pă ban, l-a luat din scurt! Că ce
vrea, că să spună, că altfel să se ducă dracului, mă’nțelegi, ie’o doamnă și nu
stă chiar așa, cu oricine la vorbe ... așa ... deci fraierul, hop că scoate un
bilețel din buzunar! Era lozul, Costică! Fraierul, zice că s-a gândit bine și
că n-are ce face cu mașina, că are nevastă și copii și n-are casă și că nu știe
ea pe cineva interesat? Că iel, mormânt, o vorbă nu scoate, mai ales că s-ar
muta la socri, pă lângă Constanța! Deci Tanța a cercetat bine lozu’ și a văzut
că iera bun și prima dată a zis că nu știe și că nu să amestecă! Da` ăsta,
fomistu`, nu și nu, că are comision, că una, că alta ... Ce mai tura vura, l-a’ntrebat
că cam cât vrea, deci fraierul a zis că 150!
-
Ce 150?
-
Deci de mii, Costică,
150 dă mii dă lei!
-
Du-te bă d’aci, ie mult!
-
Deci nu ie mult Costică!
Uite, io am dat p’a mea 120 dă mii și-i 1300 nu 1310! Și cu banii ce faci
Costică? Că mai ai puțin și-ți deschizi magazin Bijuteria!
-
De ce n-o iei tu, Ghiță?
-
Deci eu pă ce ți-am zis
că am dat 120 dă mii dă lei Costică? Ei? Io am câștigat, gata că bate la ochi!
Deci vrei bine, nu vrei am la cine să mă duc!
-
Ie mult Ghiță, ie mult
...
-
Deci nu ie mult,
Costică nu ie mult: vorbești cu nea Haralambie să-ți deie un permis și iești
regele șoselei Costică! Și câștigată, Costică, să nu te’ntrebe niminea de
sănătate!
-
Tot mi se pare mult,
Ghiță!
-
Deci, când o rădici viu
cu tine, că tu nu știi să conduci și să ia dă la București ori dă la Pitești,
cum o aducem acasă te duc la un fin al meu, o bagă’n curte și ți-o antifonează,
îți bagă ulei în praguri și’n uși, îți strânge dup’aia toate șuroabele bine –
că ai dracu ăia din fabrică le lasă zlabe – și dup’aia, să te ții distracție
Costică! Deci dacă te-ai plictisit de nevastă, o iei odată pă Lenuța asta mică,
ori chiar pă Tănțica și dai o fugă pân’la canton, în pădure, iară ...
-
Mai du-te’n măta cu
Lenuțele și Tănțicile tale Ghiță! Mintea’i lucra deja: se vedea la volan, cu
geamul coborât, cu rezervorul plin – avea el grijă – aruncând ocheade vreunei
fetișcane, în timp ce Cap de Cretă îl saluta! Mamă, ce mișto era! Dar trebuia
să se tocmească: și pentru că mai putea ciupi ceva din preț – sigur fraieru’ nu
lua tot, aveau parte și Tănțica și Ghiță, că doar nu era proști – dar și pentru
că nu știa ce are lichid! Trebuia să-i numere mai întâi!
-
Deci fă cum vrei,
hotărăște ce vrei, da’ o vorbă să nu scoți, că dacă să află, ie belea mare! Ai priceput? Deci Costică, mă duc, da’
ce zici? Servim și noi o țuică, s-o udăm? Că mai lăsat cu paharu’ gol ...
Seara, deși luaseră de la unul dintre frizeri caseta cu Isus din
Nazareat – era luna august, nici Paște, nici Crăciun – da` a lui tot se uita cu
sfințenie, lui nu-i stătea mintea la film! A ieșit de mai multe ori pe balcon,
să fumeze – în casă nu-l lăsa – s-a agitat, s-a răsucit, și-a mai pus o țuică,
dup’aia și un vin din frigider – bun și rece – tras din damigeană, că d’ăsta de
la magazin, tras la sticlă, nu bea nici mort – știa toată lumea că-i vin de
surcică, că nici nu văzuse strugurii - și se tot gândea ... La un moment dat, a
lui a venit pe balcon lângă el, de l-a și speriat!
-
Ce-i cu tine Tică,
ce-ai pățit? Ce te roade?
-
Nimic fă, lasă-mă’n
pace!
-
Cum mă, nimic, că nici
nu te-ai uitat la film și era cu d’alea sfinte ...
-
Sfinte pă dracu’ ...
-
De ce vorbești așa Tică?
De ce drăcui tu lucrurile sfinte?
-
Măi femeie, filmu-i
făcut dă italieni, da?
-
Da!
-
Că doară d’aia o
trebuit vorbit deasupra, da?
-
Da!
-
Și italienii, deșteapto,
ie italienii ortodocși? De-ai noștri? Cum e sârbii, bulgarii și rușii? A, da
... și grecii? Ei?
-
Da’ italienii ce’s Tică?
Nu tot creștini?
-
Italienii ie catolici,
deșteapto! Așa că nu mai mă’nvăța tu pă mine!
După un timp, destul de scurt de altfel, în care’i explică diferența
dintre catolicism și ortodoxie, diferență care nici lui nu-i era clară deloc,
iar ei nici atât, se hotărî să-i spună ce-l frământă:
-
Vezi tu, asta mă roade
pe mine și tu mă omori cu catolicii tăi!
-
Da’ dă-i dracu dă catolici
Tică, dă-i dracu cu Papa lor cu tot! Auzi Tică, da’ să fie roșie, să poate? Că
mie roș îmi place ... de nu mai pot! Și vezi, când vorbești de carnet, să-mi
iai și mie unu’, că când om ajunge la mămica la țară și m-oi da jos dă la volan,
toate țărăncile alea proaste o să crape! Ce zici Tică, să poate roșie?
-
Taci fă din gură, trage
bine perdelele și hai să facem socotelile!
A doua zi pe la zece, se duse la măcelărie, la Ghiță: cum șefu` nu era
acolo, cică plecase cu treabă, ajutorul lui, un tip urât și ciolănos, cu nasul
mare, părul mare, mâinile mari dar capul mic, unu’ de-i fugea și’un ochi, se
arătă foarte îndatoritor cu șefu` de la Aprozar și-i spuse că de fapt se găsea
la Loto Porno, da’ că era în cămăruța din spate, să mai aștepte nițel, ori să
vină peste vreun sfert de ceas. Costică, lăsă vorbă lui Ghiță să-l caute și se
întoarse la treabă visând: acum, că era interesat, vedea pe stradă numai Dacii:
drept e că prea puține mergeau, cele mai multe stăteau cuminți, sub prelată,
și-și puse’n gând să nu uite să-l întrebe pe Ghiță cum e cu prelata și de unde
se ia.
După vreun ceas, apăru și măcelarul, bine dispus și umflându-se’ pene:
-
Ia zi Costică, te-ai
gândit?
-
M-am gândit, da io mai
mult de’o sută, nu dau!
-
Măi Costică, nu știu ce
să zic, o sută-i cam puțin! Deci și nea Haralambie dă 115, Costică, cum dracu’,
te faci de râs!
-
Vrea Haralambie s-o ia?
-
Deci nu ți-am spus mă?
Vrea și nea Haralambie, dară io am venit întins la tine mai întâi și mai întâi!
-
Ghiță, îi dau 115!
-
Deci nu merge mă Costică,
nu merge, omu’ a cerut 150, lasă și iel acolo, 10, poate 15 mii, da’ nu mai
mult ... hai Costică că știi cum merge treaba!
-
Vreau să văd lozu’! Și
să vorbesc io cu iel!
-
Deci s’aranjează,
Costică, s’aranjează! Da’ nu uita: o vorbă să nu scoți, că-i caz nasol să faci
una d’asta!
În după amiaza aceleiași zile, Ghiță și Tănțica veniră împreună cu unu’
... unu’ cam nespălat și cam tras la față, de fapt cam nemâncat. Omul se ținea
mai în spate, parcă-i era frică de domn Costel.
Ghiță, dând de înțeles că el hotărăște ce și cum, își drese glasul și
apoi spuse:
-
Deci faceți cunoștință
– domnul Costică, domnul Ilie! Deci Costică, ăsta-i omul – fără să știe ce
citat celebru dăduse, începu să peroreze – io zic să vă înțelegeți, că din o
chestie ca asta toată lumea are dă câștigat și nimeni dă pierdut, că tu, măi
Ilie, dacă iai mașina ți-o mănâncă cancerul și rugina, că n-ai tu bani dă
benzină și toate angaralele de trebuie la o mașină, iar tu Costele, nu mai stai
la coadă să-ți vie rândul s-o iai! Zic bine, Tănțico?
-
Așa-i Ghiță, așa-i!
Costică, băgă de seamă cum i se adresa și nu-i plăcu.
-
Deci, ce ziceți, vă
înțelegeți?
-
Păi să vedem, zise
Costică și-și trase un scaun; îi părea rău că n-o chemase și iel p’a lui, dar
știa că dacă auzea dă Tănțica, din curvă și boarfă n-o mai scotea și nu vroia
să dee prilej la scandal. Hai mai întâi să servim ceva, ca oamenii, că n-om sta
la vorbă pe inima goală! Hapsânului, îi luceau ochii – îl citise Costică!
Seara, destul de târziu, Costică ajunse acasă, unde soața-l aștepta
nerăbdătoare:
-
Ce-ai făcut? Ai luat-o?
E roșie?
-
Stai fă, că mă sufoci,
ce mama dracului ți-a cășunat așa? De fapt, se simțea bine, se umfla’n pene,
cam ca Ghiță!
-
Hai, spune-mi!
-
Am luat-o, fă, am
luat-o!
-
E roșie?
-
Da’ io, de unde dracu’
să știu fă? N-ai priceput că am câștigat-o la „Loz în Plic”? Uite colea lozul!
Și scoase din buzunar, un bilețel tipărit pe o hârtie proastă, cu un fel de
desen încâlcit pe el: în partea de sus a biletului, pe mijloc, era un
dreptunghi verde, pe care scria cu mov: AUTOTURISM
DACIA 1310! Lui Costică-i tremura mâna!
-
Și bilețelul ăsta ...?
-
Bilețelul ăsta spune că
am luat un loz de șase lei și, când l-am deschis, ce să vezi:
AUTOTURISM DACIA
1310!
-
Și, mai departe ce faci?
Era clar dezamăgită asta a lui.
-
Păi, într-o zi fug la
București, depun lozul la sediul Loto Pronosport și ei îmi dă mașina sau o
hârtie cu care să mă duc la uzină la Pitești, s-o ridic! Și atunci trebuie să
am niște bani la mine, să dau câte ceva unor fomiști, să ne-o dea roșie! Vrei?
-
Când plecăm, Tică?
-
Nu plecăm, plec, tu
stai aci, să ai grijă dă Aprozar!
Când a ieșit din Gara de Nord, îmbrăcat în costumul negru de naș, sub un
soare obișnuit în august în capitală, a fost la un pas să se așeze pe jos:
căldură îngrozitoare, mai ceva ca la cuptorul de pâine, vacarm, nebunie de
circulație în piața din fața gării. Căută un getax, dar își dădu seama că nu-i
nici unul, iar unde era, se bătea oamenii pe el. Oftă nemulțumit și dădu să
iasă spre piață, când un zgomot de frâne îl făcu să sară îngrozit înapoi pe
trotuar: privi sursa zgomotului și constată că era o Dacie 1310 tip CN – le
cunoștea mai bine decât muncitorii de la Pitești – de la al cărei volan îi
rânjea un tip cam la vreo 30 de ani! Nici nu apucă să-și tragă bine sufletul,
că șoferul îi făcu semn din ochi să urce:
-
Încotro Șefu?
-
Dumneata ești
taximetrist?
-
Vrei să te dau jos? Ce
te doare? Te duc eu unde vrei, sau aștepți până te coci?
-
Bine, fie ... și-i dădu
adresa!
În fața sediului, se tocmiră puțin, așa, să nu zică nimeni că nu fac
negustorie, omul cu mașina plecă la vânătoare de clienți, iar Costică intră cu
o strângere de inimă: nu văzuse nicăieri mașini!
Un portar plictisit, îl luă la întrebări, află despre ce e vorba și,
deloc impresionat, îl îndrumă către biroul unde se prezentau câștigătorii.
Costică, ajuns în fața ușii pe care era lipită o hârtie pe care scria de
mână cu litere strâmbe de tipar „REVENDICARE
CÂȘTIGURI”, își lustrui pantofii negri printr-o frecare rapidă și
încrucișată de gambe, își aranjă cravata, își potrivi haina și-și drese glasul,
apoi, după ce-și trecu și mâna prin păr, bătu la ușă: nu a răspuns nimeni, semn
că a bătut prea încet! Își luă inima’n dinți și bătu din nou: mult mai tare,
dar tot nu răspunse nimeni! Se gândi să intre: dar dacă era vreun șef cu vreo
Tănțică? Dar dacă ... chiar atunci, o domnișoară cu brațul plin de hârtii, se
strecură pe lângă el și, privindu-l mirată, deschise ușa și intră! În spatele
ușii, nu era un singur birou ci o săliță unde se aștepta la mai multe ghișee!
Făcându-și curaj, se apropie de unul la care nu era nici un client, scoase
lozul din portofelul ce stătuse bine protejat în buzunarul de la piept al
hainei și-l arătă femeii de dincolo de geam. Aceasta, printr-un gest extrem de
rapid, scoase mâna prin golul minuscul practicat în geam, îi luă lozul și-l
privi cu atenție:
-
Cine te-a trimis pe
dumneata aici?
-
Săru’ mâna, portarul
doamnă ...
-
Da, era de așteptat! Nu
aici!
-
Dar unde?
-
Dacă mă lași, îți spun!
-
Vă rog ... era total
pierit de siguranța arătată de angajați și de ușurința cu care se mișcau și
manipulau hârtiuțele acelea atât de valoroase!
-
Intri dumneata pe ușa
aceea și mergi la biroul doi: acolo-i un singur domn, nu ai cum să greșești! Îi
arăți dânsului lozul și face dumnealui restul!
-
Săru’ mâna, mersi!
O luă pe drumul arătat de doamnă și, aproape imediat, ajunse în fața
unei uși pe care era fixată cu holzșuruburi o tăbliță mică, mică de tot, cam
cât lozul lui, tăbliță pe care se distingea destul de greu un 2, mânjit de straturi repetate de
vopsea: fără să vrea, își spuse că doiul ăla nu se mai scoate decât cu dalta și
ciocanul, că arăta de parcă fusese turnat odată cu ușa ...
Expert de acum, așteptându-se la repetarea situației din biroul anterior,
apăsă clanța și intră: surpriză mare! În încăpere, se găsea un singur birou și
câteva scaune, poate și un fișet – avea
și el unul, la Aprozar, pentru acte – și un tablou pe peretele din fața lui!
Tabloul cu ramă impozantă, cu un subiect ce-i părea cunoscut, înfățișa parcă o
căruță, ceva de genul ăsta, o căruță care nu prea se vedea din cauza unor animale
care o trăgeau – păreau boi ori bivoli, sigur nu cai – și a celui care o mâna,
totul destul de tulbure, senzația de neclaritate fiindu-i accentuată și de
luciul geamului ce-l acoperea. Sub tabloul cu subiect rustic, așezat la biroul
vechi parcă de când lumea, ședea un domn în cămașă, cu cravată, citind Sportul:
a recunoscut imediat ziarul mititel, cu cele patru pagini cât una din Scânteia,
avea și el abonament la amândouă – Scânteia singură, mergea, dar Sportul fără
Scânteia, nu, cam cum vindeau ai lui gazul la țară! – așa că domnul îi fu
simpatic!
-
Da? Cu ce treabă pe la
noi?
-
Hm, hm, să trăiți – i
se uscase gura, nu mai putea vorbi de atâta emoție, așa că deveni dintr-o dată
extrem de supus în fața domnului ce lăsase liniștit Sportul de o parte și-l urmărea
cu interes! Să trăiți, m-a trimis o doamnă aci la dumneavoastră, îmi cer scuze
dacă deranjez, știți, dacă sunteți ocupat io viu mai târziu, când mi’i spune
...
-
Calmează-te omule, se
poate? Ia un loc – și-i arătă scaunul din fața biroului – și spune care-i
treaba!
-
Mersi mult, spuse
Costică și, trăgând scaunul de lângă birou, băgă de seamă că pe jos nu era nici
un țol, covor, nimica, ci numai o bucată de linoleum verde peste parchetul
vechi și desfundat: dintr-o dată, i se păru că se află într-o încăpere prăfuită,
stătută, neaerisită de ani și ani de zile și, i se făcu frică!
-
Care-i treaba?
-
Deci, io am câștigat la
Loz în Plic!
-
Nu mai spune ...
felicitări! Și ai câștigat mult?
-
Deci o Dacie, să trăiți!
-
Păi să fie într-un ceas
bun, măi omule, să fie’ntr-un ceas bun! Dar ce te supără?
-
Știți, nevastă-mea ar
vrea să fie roșie și io nu știu cum să fac s-o iau așa, că iei tare-i place tot
ce-i roș ...
-
Pot vedea lozul? Ori
deja l-ai depus?
-
Nu, nu, adică da, adică
... m-am zăpăcit dă tot, da, vă arăt lozu’ndată! Și, scoțând de la piept din
nou portofelul, extrase iarăși bucățica norocoasă de hârtie! Plin de mândrie,
i-l înmână domnului: poftiți!
-
Mulțumesc ... ia să
vedem ... da, sigur, de aia te-au trimis la mine!
-
Ce?
-
Da, am spus că am
înțeles de ce te-au trimis la mine! Ai mai spus cuiva că o vrei roșie?
-
Da, cred că da! Știți,
io am mulți prieteni și toți știe ...
-
Vezi? Din cauza asta
te-au trimis la mine, spuse domnul și puse lozul frumos pe birou, întins și cu
fața către Costică. Să începem dar!
-
Deci să începem dacă
zieți dumneavoastră!
-
Ai aici o foaie de
hârtie – și i-o întinse – și un stilou, ai stilou? Nu? Nu-i nimic, ia-l pe ăsta
și, să începem să dăm o declarație olografă!
-
Deci io niciodată ...
-
Fii liniștit, olograf
înseamnă scris de mână și atât ... înțelegi dumneata că nu putem da o Dacie
chiar așa, oricui vine de pe stradă! I-a închipuieșteți ce-ar fi: „vreau și eu
o Dacie”, altul vrea două, că are familie mare, înțelegi dumneata cum merge
treaba! Fumezi? Și-i împinse o scrumieră.
-
Da, mersi! Scoase
pachetul de Kent din buzunarul de la piept al cămășii, extrase o țigaretă, și-o
aprinse de la bricheta urâtă, metalică și mare, puțind a benzină, pe care
îndatoritor i-o întindea domnul și oftă satisfăcut!
-
Să începem, va să zică!
Subsemnatul ... fiul lui și al ... născut în data ... în locul ... domiciliat
în ... din data ... căsătorit sau necăsătorit ... ai scris? Așa, mai încet ...
om al muncii la – aici scrii în clar numele instituției unde lucrezi – declar
pe propria răspundere următoarele ... gata? Declar pe propria răspundere
următoareleeee ... așa ... și acum scrie dumneata cum a fost cu lozul: când
l-ai cumpărat, de la cine, cât te-a costat, cu cine ai vorbit despre câștig,
înțelegi, cam cum a fost toată treaba. Zici că o vrei roșie?
-
Da, dacă s-ar putea ...
știți, io aș plăti dacă trebuie și vreo taxă ...
-
Bine, bine, lasă asta
acum și scrie declarația!
-
Am terminat, să trăiți!
Îl durea mâna de la scris, în viața lui numai scrisese atâta dintr-o dată, poate nici la școală!
Domnul citi în fuga mare declarația, după care completă:
-
Drept care, da, da, la
final, în stânga pune data de astăzi și în dreapta scrie ce-ți dictez eu acuma:
drept care recunosc autenticitatea celor scrise și mă semnez! Semnează-te! Și
gata! Domnul părea vesel! Și așa zici tu Costică, așa te cheamă, Costică, nu?
Ia să-mi zici tu Costică, la sucursala
aia de la piața centrală, tot Tănțica este responsabil?
-
Deci ...
-
Și se mai culcă mă, cu
Ghiță? Cu măcelarul, prietenul tău, ia să-mi zici, se mai culcă cu el? Bună
boarfa ... păi pe câți a învârtit asta ...
-
Nu ... nu știu ... glasul
pierit al lui Costică arăta că i s-au tăiat picioarele! Eu, știți ...
-
Așadar o vrei roșie!
Bine Costică, roșie să fie! Uite Costică tată cum facem: dacă tu îmi
demonstrezi că ești deștept, capeți o Dacie roșie ... dar dacă nu? Cum rămâne?
Costică-l privea lung ... îi pierise glasul și, dacă n-ar fi fost așezat, sigur
nu rezista în picioare, oricât era el de obișnuit să vorbească de la egal la
egal cu toată lumea!
-
Uite Costică cum facem,
tu îmi spui cinstit de la cine ai cumpărat biletul și cu cât, eu încerc să te
scap mai ușor! Nu spui cum stă treaba, te-am ars!
În mintea omului de aprozar, începură să se deruleze tot felul de
posibilități, cam cine ar putea să-l dea în gât, că de unde știa domnul de
Ghiță – de Tănțica nu se mira, că o știa mulți – că dacă vânzătorul l-a turnat,
că dacă nea Haralambie, deși ăsta nu s-ar fi dat de gol că are bani, că una că
alta, ajunse el la concluzia că domnul nu are de unde să-l apuce, așa că o ținu
mai departe pe’a lui:
-
Nu știu nimic domnule,
eu am cumpărat un Loz în Plic care s-a arătat a fi câștigător, asta mi-e Sfânta
Cruce ...
-
Lasă Sfânta Cruce, că
n-are treabă aici, așadar ... de unde?
-
De la agenția ținută de
Tănțică că tot nu-i știu număru’ – cine mama dracului l’o fi pus să nu să uite
la filmu’ ăla cu Nazaretu’ și să râdă de alți creștini doar că-i catolici? Că
uite că Dumnezeu ie sus și vede și nu iartă și pedepsește! Dă Doamne să scap,
dă Doamne!
-
Uite aici o hârtie,
notează sus un 2, scrie continuare de la 1 și semnează și scrie cum îți dictez
eu: în preajma datei de ... am cumpărat un loz în Plic ... în valoare de ...
cât era, parcă șase lei, nu? ... așa ... lozul era nedesfăcut și sigilat ... mi
l-am ales singur și cu mâna mea din punga de lozuri ... așa ... data ...
semnătura ... uite declarația pe proprie răspundere, scrie aici jos 1 cu
continuare pe doi ... așa!
-
Am sfârșit ... mai
căpătase puțin curaj: nu avea ce-i face!
-
Gata și cu semnătura?
Buuun ... așa ... pe propria răspundere ... așa ...
-
Deci ie bine?
-
„Deci ie bine!” i-o
întoarse domnul imediat! Mai avem doar puțin și gata, nu te superi, nu? Ai
înțeles sper că nu putem da oricui ne cere câte o mașină! Roșie ziceai, nu?
-
Ddd ...da, roșie ... deodată
domnul strigă și el se sperie îngrozitor:
-
Intrați, e gata! Și intrară
imediat, de parcă ascultaseră la ușă, doamna de la ghișeu și încă un alt domn
pe care nu-l cunoștea.
-
Dânșii vor fi martori!
Uite aici, o gumă! Ia dumneata guma asta te rog și, de față cu noi toți,
încearcă și șterge un colț al lozului dumitale ... și vezi ce se întâmplă!
Costică, înciudat de cât se lungise tărășenia, luă guma cu hotărâre și o
apropie de loz!
-
Ușor, să nu-l rupi!
Este totuși câștigul dumitale, nu?
Apropie guma cu mai multă grijă și începu să șteargă: simți cum îl seacă
la inimă, picioarele i se tăiară, mâinile i se’nmuiară ... colțul peste care
trecuse cu guma, se curăța și rămânea hârtia albă! Mă rog, nu chiar albă, dar o
hârtie fără nici un înscris!
Bărbatul pe care nu-l cunoștea, veni prin spatele lui și-i prinse
mâinile pe masă, iar domnul îi luă lozul din față!
-
Așadar, folosim lozuri
false ... colorate cu creionul ...
-
Mă jur că n-am știut
nimic, nenorocitul ăla dă mi l-a vândut ...
-
Cine să ți-l vândă
Costică, cine să-ți-l vândă? Uite aici declarația! Sau ai dat declarații
mincinoase?
-
Eu ... nnn ... nu ...
-
Voi doi sunteți liberi,
mulțumesc! Așadar, măi Costică, nici nu știi în ce belea ai intrat! A propos,
am văzut că ai privit de mai multe ori tabloul din spatele meu: îl recunoști?
Îți place?
-
Nu ... nu știu ...
-
Cum să nu recunoști mă
Costică un „Car cu boi”? Păi se poate? Ce facem noi cu așa incultură Costică?
Costică se făcuse mic, mic de tot. Dar știi cine l-a pictat? Nu știi? Chiar nu
știi? Stai Costică liniștit, că te’nvăț eu acuma: l-a pictat unul care,
printr-o coincidență, se numea așa cum mă cheamă și pe mine! Numai că pe el, nu
l-a făcut nimeni niciodată ... fomist! Vezi tu Costică ... și lui și mie ne-au
plăcut mereu ... boii!
