Ușa

   Vîntul sufla, mutînd de colo colo cele cîteva hârtii ce scăpaseră, ca printr-o minune vigilenței pionierilor ce aveau de dat cotă de maculatură.

   Norii, foarte joși în această dimineață și foarte urâți, acopereau totul cu o culoare ce-l putea ferici numai pe Bacovia sau pe un alt bolnav de nervi.  

   La ora aceea oarecum matinală, pe strada rece nu vedeai foarte mulți oameni: câțiva pensionari – porecliți răutăcios „șoimii piețelor” - cu sacoșele goale, plecau zgribuliți spre case sau spre iluzorii cumpărături, cu gândul la Ziua Recoltei; o tânără mamă, se lupta să nu scape un copil de vreo patru anișori, care, încă adormit, avea să ajungă cât de curând într-o grădiniță împreună cu sacul enorm, conținând lucrurile cerute de „tovarășa”; un trecător, dovedind o îndemânare ieșită din comun, reușise cu tot vântul să-și aprindă un „Carpați fără” iar acum îi „dădea foc” altuia; la un chioșc de ziare, un tip bine îmbrăcat, tocmai primea din partea „ziaristului”, contra sumei de 10 lei, elegant împăturit în Pentru Patrie, ziarul   Sportul, mare cam cât un timbru poștal, dar vorbind despre marea performanță a naționalei! Adică, cu toată vremea urâtă, ziua se desfășura normal și se putea aprecia că va fi chiar frumoasă!

   În sfârșit, băieții reușiseră, iar poezia „LUNG NEGRILĂ ȘTEFĂNESCU IORGULESCU UNGUREANU REDNIC  BÖLÖNI  KLEIN GEOLGĂU CĂMĂTARU GABOR  AUGUSTIN  NICOLAE” avea să fie cunoscută de către cei mai mulți români mult mai bine decât obligatoriile versuri ale imnului național! Jocul rezultatelor făcuse ca un meci egal să echivaleze cu o victorie, iar Geolgău avea să fie pentru scurtă vreme un fel de Mihai  Viteazul! 

   În stația autobuzului, câțiva întârziați, majoritatea lor studenți sau elevi de liceu, strânși în grupuri și vineți de frig, îmbrăcați cei mai mulți cu „înlocuitoare”, așteaptă autobuzul. Diferența de vârstă dintre ei, nu este întotdeauna foarte mare, ba chiar este posibil ca un băiat din ultimul an de liceu să fie mai în vârstă decât o fată din anul întâi de facultate, chestie care dă naștere unor probleme cel puțin interesante. Dacă însă vârsta nu ne spune foarte mult, le putem ghici statutul după uniformă: toată lumea poartă astăzi uniformă, fie că este obligatorie, fie că nu.

   Elevii de liceu, sunt echipați cu costume albastru închis – băieții - și cu sarafane – fetele. Băieții, marea lor majoritate, sunt încă neformați, nematurizați, cei mai mulți sunt ceea ce le spune și numele: băieți, adică niște adolescenți care au crescut prea mult, nu toți au început să se bărbierească, însă este clar că pun foarte mult suflet în ceea ce discută în grupul format în stație; iar dacă uniformele sunt aceleași la toate liceele și școlile, înlocuitoarele de palton la fel, servietele la fel, singurul aspect cu care încearcă ei să spargă tiparul acesta, a devenit și el element de uniformă – toți au părul „mare” – niciodată lung ci mare - și sunt foarte mândri de asta, mergând cu capul descoperit și pe cel mai aprig viscol, numai și numai pentru plăcerea de a-și arunca pe spate câte o șuviță rebelă printr-o mișcare studiată și devenită involuntară a capului.

   Colegele lor, îmbrăcate la fel, purtând pe sub haina groasă acel sac inform numit „sarafan”, acea monstruozitate ce ascunde tot și pe care unele dintre ele reușesc să-l facă să arate chiar  elegant, stau într-un alt grup și își exersează abilitățile de viitoare soții, bârfind pe oricine și orice. Este evident pentru un privitor neutru, că fetele se maturizează mult mai rapid decât băieții, majoritatea elevelor de liceu fiind deja domnișoare la aceeași vârstă la care colegii lor încă mai copilăresc! Cele mai multe au părul strâns la spate în așa numita „coadă de cal” și toate poartă nelipsita bentiță. Matricola de pe mâneca stângă a hainelor, acea ștampilă de marcaj, acel înlocuitor – o țară de înlocuitori și surogate - al semnului făcut cu fierul roșu, îi obligă pe elevi să fie atenți cum se poartă: nu o singură dată câte o babă nebună a reclamat un elev că fumează sau că are o atitudine „necorespunzătoare”!

   Diferența dintre ei și studenți este mică din punctul de vedere al ținutei: studenții pot umbla liniștiți cu părul mare, nimeni nu-i obligă să se tundă, iar uniforma albastră a liceului este înlocuită de o alta, tot albastră dar dintr-un alt material – toți sunt îmbrăcați în „blugi”! Definitorie este însă lipsa matricolei și relația cu fetele: se formează deja perechi și se stă mai puțin în grupuri. Explicația este simplă: majoritatea liceenilor ce „au luat la facultate” fac nouă luni de armată și abia apoi sunt înscriși în anul întâi, așa că atunci când încep școala, sunt cu cel puțin un an mai în vîrstă decît colegele lor abia trecute de bac! Și unii și alții, nu sunt deloc interesați de Angela Similea, Corina Chiriac, Dan Spătaru sau Aurelian Andreescu, preferând să dea în continuare un leu pe minutul de înregistrare: o casetă obișnuită de 60 de minute, 60 de lei! Dar nu orice casetă costă atât de mult, ci una conținând „The final cut”, ori „Michael Jackson”, ori „The police”! 

   Pe strada principală trece chiar atunci o „Rabă”, scoțând suficient fum pentru a camufla tot cartierul. Lucrul nu deranjează pe nimeni, zgomotul infernal scos de motorul accelerat ca o rachetă în pragul decolării, provocând doar o ridicare momentană a tonului. Pe lângă Raba de mai devreme, autobuze nu se văd circulând, autoturisme la fel, doar de după colț se aude clar bâzâitul de neconfundat al unei Mobre. Unicele autoturisme, „mașinile mici”, Daciile 1300, costând peste 70.000 de lei, un vis de neatins pentru cei mai mulți oameni ai muncii, sunt destul de multe, însă parcate, nu în circulație, pentru că benzina, (nu-i așa?) este pentru industrie, iar criza petrolului tinde să devină cronică și perpetuă în România epocii. 

   Blocurile bej cenușii de pe ambele laturi ale bulevardului purtând numele unui mare voievod, sau dată de eveniment istoric posibil important, sau ocupație lucrativă, sunt toate cu geamurile   ferecate și întunecate. Privite cu atenție, duc cu gândul la faimosul Hundertwasser: nu există orizontale sau verticale clar definite, nu există linii drepte, totul este racordat din mistrie de către meșterul „merge și-așa”. Nu lipsește decât culoarea maestrului ori câte un copac crescut pe fereastră și, ai putea crede că locuiești în cel mai avantgardist oraș din lume: deloc falsă, ipoteza poate fi demonstrată de către cetățenii ce locuiesc mai sus și care văd clar cum principiul lui Le Corbusier, de a lăsa omul să-și trasese singur drumul, este adânc înrădăcinat aici, unde spațiile ce ar trebui să fie verzi – între blocuri – sunt porționate cu poteci, de parcă niște uriași ar juca „Țările”! 

   Așadar, în această atmosferă rece și fără speranța căldurii, în această atmosferă sumbră și întunecată fără speranța zâmbetului și culorii, în această atmosferă bacoviano kafkiană și fără speranță jeromiană, în această atmosferă deci, toată lumea este veselă, bucuroasă, bine dispusă, toți ochii râd, toate gurile zâmbesc, toate mâinile gesticulează: toți sunt fericiți!
   Ne-am calificat! 

   În piațeta puțin retrasă de la bulevard, între măcelăria goală și alimentara așișderea, peste drum de ăla cu încărcat brichete, se vede fațada unui cec, mă rog, fațada unei sucursale  CEC:

"Azi la CEC un leu depui, mâine el va scoate pui"!

   Tâmplăria metalică a fațadei, nu a funcționat niciodată cum trebuie – merge și-așa! – drept care nu se închid bine geamurile iar ușa de la intrare, deși nu are decât vreo doi metri și zece înălțime pe circa un metru lățime, este suficient de grea ca să aibă nevoie de patru cinci bărbați zdraveni pentru a o manipula în caz de nevoie! Așa însă, stă în balamalele ei, mulțumită de culoarea incertă în care a fost vopsită de mult, odată, rînjind strâmbă și fără speranța de a se potrivi vreodată perfect în golul pentru care a fost fabricată. Cum amortizorul care o ținea să nu se trântească nu a funcționat nicicând – nimeni nu și-l amintește altfel decât atârnând bleg, spânzurat pe tocul ușii – problema trântirii ghilotinei numită ușă, a fost rezolvată într-un mod surprinzător de simplu, ieftin și ingenios, tipic românesc am  spune: un preș nenorocit, murdar și ferfenițit, strâns sul, așezat „în ușă”, nu o va lăsa niciodată să se trântească – dar nici să se închidă! În acest fel comod, sunt protejate atât urechile și nervii angajaților, cât și geamurile cu margini vopsite din greșeală și protejate cu un fel de zăbrele fabricate de vreun Manole nebun, din fier beton luat din armătura unui oarecare bloc de locuințe destinat oamenilor muncii.

   Această nenorocită ușă metalică, dotată cu un sfert de cot de țeavă sudată pe exterior pentru a acoperi și feri de intemperii lacătul – chinezesc! - cumpărat prin cheta angajaților, această tragică încercare de acoperire a unui gol, a ajuns un simbol al României și al economiei ei: totul se face de ochii lumii, totul se ascunde, totul se... păcălește! Nu contează decât fotbalul, filmele văzute la „video” – „un video întărește prieteniile vechi și aduce prietenii noi” spune în derâdere un fals proverb al vremii – antena pusă pe bulgari – sau ruși sau unguri sau sârbi - și mâncarea!

   Mâncarea, după care fuge toată lumea, mâncarea, care a făcut dintr-un măcelar analfabet un personaj salutat de tot cartierul, inclusiv de către profesorul universitar, în timp ce se duce cu soția, profesor emerit, să vândă sticle goale!

   Astea sunt problemele cetățenilor!

   Ale autorităților sunt să raporteze: și dacă „toată lumea” știe că a raporta – pe lângă multe alte sensuri – îl are și pe acela de a aduce la cunoștință, a informa, a anunța, ei bine, atunci „toată lumea” nu știe bine, „toată lumea” ar trebui să meargă la școala de partid! A raporta, înseamnă a declara că ți-ai făcut treaba, că ți-ai făcut-o cu vârf și îndesat, că ai primit o tonă de făină și ai produs zece mii de pâini a câte două kilograme, că într-un județ cu un hectar arabil tu ai arat/semănat/discuit/irigat zece hectare, că în școala ta ai o sută de copii dar în tabără au plecat o mie și altele asemenea! 
   Bineînțeles că și ușa fusese raportată de cineva cuiva, își găsise locul ei într-un raport: că era proastă – adică aproape inutilizabilă – nu mai interesa pe nimeni: se făcuse și, la revedere!

   Toată țara, într-un adevărat avânt, trăia decenii de împliniri mărețe, mai ales când cineva aducea de „afară” cafea, sau haine, sau casete cu filme ce aveau să ajungă mai devreme sau mai târziu la Irina Nistor!

   Pentru că în țara „înlocuitoarelor” și surogatelor, nimic nu este ce pare a fi!

   În acest mod de trai, în aceste vremuri în care distracțiile se rezumă la câteva lucruri care oriunde în lume nici nu ar fi băgate în seamă și unde cuvântul „întrerupere” are conotații și sonorități lugubre, lumea este fericită!

   Incredibil de fericită! 

   Dacă intri în sucursala CEC, te trezești într-un univers cunoscut, repetabil și repetat în mii de alte spații în care se lucrează cu publicul: câteva mese acoperite cu un geam care separă exemplele de completat formularele specifice cecului – vârâte alandala acolo, sub el și de multe ori ilizibile – de câte o călimară sordidă și murdară, mese înconjurate de bănci sau scaune bolnave ori chiar rupte, hârtii prost imprimate împrăștiate la vedere, iar pe peretele opus un șir de ghișee, separate de clienți printr-o tejghea foarte incomodă, completată cu o sticlă ce reprezintă autoritatea funcționarului și care altfel nu ar putea opri o muscă. Pereții, acoperiți până pe la un metru și treizeci înălțime de un surogat de lambriu – melamină maron și ieftină, că se spală mai ușor – sunt ornamentați cu anunțuri care, de obicei, sunt   interdicții: nu deranjați, nu primim ciubuc, nu faceți zgomot, etc, etc sau reclame înrămate și vetuste!

   Respectiva tejghea, aceeași în toate instituțiile statului ce lucrează cu publicul, fabricată de parcă petentul din fața ei, în picioare, nu ar măsura mai mult de un metru și jumătate, iar funcționarul de dincolo ar avea întotdeauna doi metri, era extrem de incomodă pentru ambele părți, care încercau anevoie să comunice printr-o găurică de șoarece practicată în mai sus pomenitul geam! Acum, că se răcorise afară, funcționarele stăteau cu hainele groase pe ele și bocanci în picioare – trăgea curentul – cu căciuli și, în scurtă vreme chiar și cu mănuși. Spațiul nimănui, acel „no man’s land” din fața tuturor ghișeelor din lume, era iluminat când era necesar de un unic bec de 25 W, a cărui lumină chioară arunca prin colțuri umbre lugubre, demne de marile filme mute. Acum însă, fiind dimineață, nu era necesar, așa că, vorba poetului „unde pătrunde ziua printre fereşti murdare” fericirea era în toi.

   Nea Titi, casierul – probabil singurul casier bărbat din tot cecul – le povestește de zor colegelor sale, ceea ce văzuseră toți în seara anterioară! Nea Titi, casier de o viață, om care a apucat și alte vremuri, pare uscat ca un exponat de la Antipa: omul ăsta, n-are vârstă, toată lumea îl cunoaște așa cum este acum, iar unele voci se jură că face parte din inventarul CEC-ului încă de la înființarea instituției în vremea lui Cuza! Lucrul pare exagerat, mai ales că pe vremea lui Cuza încă nu se juca fotbal! Așadar, nea Titi nu le povestește ce văzuseră, că asta știau, le explică ce văzuseră, cu exemple, cu descrieri, cu execuții  tehnice: nea Titi era o somitate în ale fotbalului – vorbea despre jucători despre care cei mai mulți nu auziseră în viața lor, despre echipe și stadioane așișderea! Păi când începea el să-ți spună despre Baratki, sau Dobai ăla cu piciorul ștampilat, ori mai aproape, despre Țop Voinescu și Rapidul și CCA-ul și Ciocanul, sau Carmen și ITA. Toate îl ascultau ca la biserică: poate în sinea lor se gândeau că ar fi bine să mai pună câteva verze la murat, să vorbească cu ... și poate-i aduce un sac de cartofi, dacă porcul de la mămica s-o fi îngrășat ...

   Dar astăzi nu se putea: România se calificase!

   Se calificase!

   Unde?

   Cum unde?

   La europenele de fotbal din Franța: meciul din seara anterioară, de la Bratislava, se terminase 1 la 1 și după victoria asupra Italiei, din primăvară, acum mergeam la europene! Impresia era că toată țara, cu tot cu ușa aceea metalică și cu raportările ei, mergea la europene! 

   În timp ce ședința neprogramată continua, pe deja faimoasa ușă, a intrat un cetățean: angajatele CEC l-au studiat în fugă și l-au catalogat – nu era un coate goale cu care erau ele învățate, era un domn! Personajul cu pricina, era un bărbat, cam la vreo treizeci și cinci de ani, îmbrăcat într-un Alain Delon bine croit și foarte elegant, moale mănușă, pe dedesubt se vedea un pulover bej pe gât, totul completat cu pantaloni din cașa maron și pantofi fini, de asemenea maron și din piele! Până și mănușile erau asortate cu nuanțele de maron! Fără pletele epocii, tuns foarte elegant și civilizat, un adevărat domn care mirosea a after shave bun și eventual a parfum tabac! Cu mirosul era posibil să greșească, era prea departe de nasul lor, dar impresia asta era!

   Domnul, a luat un formular pe care l-a completat în liniște, cu stiloul scos din buzunarul de la piept, apoi s-a îndreptat spre singurul ghișeu deschis, de unde, în acel moment îl privea pierdută Nuți! Nuți, era nepoata cuiva, care-i găsise aici un post bun; terminase de curând un liceu industrial și era calificată ca prelucrător prin așchiere: era îndrăgostită de Robert Redford – văzuse „Marele Gatsby” - stătea cu părinții, punea murături și făcea prăjituri, totul în așteptarea prințului elegant și bogat care s-o ia de aici și s-o ducă undeva departe, poate în India ...
   Dacă prințul visat era dispus să se îndrăgostească de o fetiță plinuță și cu urme de acnee, purtând mai mereu o căciulă tricotată și râzând strident, cu siguranță el avea să vină!
   Nuți, oricum îl aștepta răbdătoare, la cei 22 de ani ai ei fiind convinsă că are tot timpul din lume să-l aștepte și să tricoteze – este lucru știut că prinții orientali se dau în vânt după tricotajele de casă! Iar când clientul s-a apropiat de ghișeu, Nuți și-a spus că ar renunța la prinț pentru exemplul de burghez din fața ei!

   Domnul nostru, a salutat binecrescut și a așezat pe tejghea formularul completat, un carnet de depuneri și buletinul de identitate. Casiera, văzu că pe libretul CEC era depusă o sumă frumușică, 15.000 de lei, iar clientul dorea să retragă 14.975. Lichidarea unei  depuneri, adică dacă aveai o sută scoteai o sută, însemna contactarea unității la care se făcuse deschiderea libretului – telefonic – verificări și, abia în final eliberarea sumei cerute: cunoscătorii, știau că un libret pentru a fi valabil are nevoie în spate de un depozit de minimum 25 de lei, așa că lăsau această sumă și nu mai pierdeau timpul! Clientul de acum, sigur știa despre ce este vorba și proceda în consecință!

   Nuți verifică hârtiile, văzu că nu-i poate calcula dobânda – depunerea inițială de 15.000 era prea nouă - și îi spuse acest lucru – nu era necesar, dar o făcu doar așa, să se bage în seamă cu asemenea mândrețe de bărbat – se numea Rădulescu, Ion H Rădulescu - și începu să-i pregătească banii. Clientul, zâmbitor, semnă toate hârtiile, luă de pe tejghea sutele – uitând elegant cele trei bancnote de 25, mulțumi și părăsi sucursala: în urma lui, până și nea Titi oftă! 

   După mai puțin de 30 de minute, timp în care două babe veniră să verifice dacă este bine trecută dobânda, o coafeză se opri să le povestească ce film văzuse cu o săptămână în urmă – era unul într-o limbă străină și netradus, da’ fusese foarte bun - legat de asta se comentă din nou Rambo și se mai vorbi despre Meci, după juma de ceas așadar, în fața ghișeelor își făcu apariția un tovarăș! Dacă pe cel de dinaintea lui puteai pune fără griji eticheta de domn, pe ăsta la fel de sigur îl puteai ștampila drept tovarăș: îmbrăcat cu un costum bleumarin, palton negru, pantofi negri, tuns atât de scurt încât nu avea nevoie de freză sau cărare - plus că i se vedea ceafa - țeapăn de parcă îl făcuse mămica lui în poziție de drepți, respectivul era clar un „băiat cu ochi albaștri”!

   La ghișeu era aceeași Nuți, iar individul se opri în fața ei și, fără a încerca să se aplece spre ea ca să-i vorbească prin decupajul din geam, spuse cu o voce exagerat de sonoră:

   - Vreau să vorbesc cu tovarășa Popovici!

   Pe moment, Nuți se pierdu: habar n-avea cine-i persoana asta de care era întrebată! Nu auzise în viața ... ia stai așa, nu cumva ... ba da, ea trebuie să fie, Șefa! Cu siguranță, numai Șefa poate fi! Și ce ciudat sună, tovarășa: cuvântul era folosit numai în ședințele de partid ori la grădiniță și la școală, dar numai în ciclul primar – apoi toți românii se făceau doamne și domni! Nu îndrăzni să întrebe cine este și cu ce treabă – personajul le impunea tuturor – așa că se grăbi să-și cheme șefa!

   Șefa unității CEC, scundă și destul de durdulie, măritată cu un maistru militar și mamă a doi băieți, era bineînțeles membru de partid la fel cum se ducea și la biserică: adică fără prea multă convingere, ci pentru că ea credea că așa trebuie; avea o pasiune pentru bijuteriile din aur, pe care era oricând dispusă să le cumpere și să le poarte – cineva spusese odată că ea regretă că omul are doar zece degete - și pentru o căciulă de vulpe, pe care începea s-o poarte toamna destul de devreme și până primăvara destul de târziu! Nu știa să se fardeze, se tundea și se coafa la aceeași Jeni din cartier de ani de zile și, era convinsă, că o femeie pe care nu scrie clar că este mamă și gospodină, nu poate fi decât o curvă ordinară! Mai ales astea tinere, de acum ...

   Străinul ce o solicita, era țeapăn, stătea cu mâinile în buzunare, părea a fi total imobil, iar când vorbea, o făcea numai printre buze, de parcă avea dinții încleștați. Paltonul, încheiat la toți nasturii, era completat de un fular tot negru, atent așezat: impresia generală – haine și aspect personal – era de manechin din vitrină. Vii, nu păreau a fi decât ochii, care se plimbau fără încetare prin toată încăperea pe care permanent o măsura de la cei circa unu optzeci ai proprietarului.

   Străinul deci, o trase discret pe șefă într-un colț unde, îi spuse ceva și îi arătă ceva: șefa, se îngălbeni pe dată, dând să se țină de o masă ca să nu cadă, bărbatul o susținu, iar apoi intrară împreună în biroul din spate! Doar ei doi.

   - Tovarășă Popovici, vă rog să mă urmăriți cu atenție! NU are nimeni nimic cu dumneavoastră – spunând asta, arătă spre pachetul de Alvorada și spre reșoul mare făcut dintr-o bucată de BCA – noi nu ne ocupăm de nimicuri! Problema este foarte gravă și dumneavoastră sunteți solicitată să ne dați o mînă de ajutor!

   - Bineînțeles, domnule, ăăă, tovarășe ...

   - Hai să ne calmăm și să vă explic de la început despre ce este vorba! Sunt maiorul Bălcescu, iată din nou legitimația – îi arătă legitimația, un carnet măricel, roșu, cu fotografia maiorului și niște linii diagonale roșii, cu numere și ștampile dar nu se putu concentra să o privească cu atenție – din Securitatea Statului, secția contraspionaj economic.

   - În ultima vreme tovarășă, am observat niște activități CEC cel puțin ciudate: anumite persoane, care sunt cunoscute ca nefiind deloc atașate cauzei partidului, poporului și statului nostru, se dedau la acțiuni de sabotare a economiei naționale. Da! Occidentul a înțeles că economia centralizată socialistă este forța care prefigurează viitorul omenirii, așa că încearcă să saboteze cu orice chip realizările oamenilor muncii din RSR! Am observat că unii indivizi, depun anumite sume de bani la o filială CEC, de obicei 10.000 sau 15.000 de lei, pentru ca după câteva zile, să scoată aceeași sumă de la o altă unitate: indivizii, nu lichidează carnetul pentru a nu se trece la verificări telefonice și lasă întotdeauna o mică „atenție”! Sunt întotdeauna îmbrăcați de la pachet, sunt parfumați, sunt amabili și aleg casiere tinere și fără experiență: supraveghează timp de câteva zile unitatea CEC până învață programul angajaților! Și cum vă spuneam, casiera este tînără, este lipsită de experiență și este mult mai ușor de păcălit decât o persoană versată ca– să zicem – dumneavoastră! Acest lucru este necesar, deoarece buletinul de identitate pe care îl prezintă este fals!

   - Nu se poate!

   - Ba se poate! Și asta nu este tot: întotdeauna vin și retrag bani la prima oră, când personalul abia a început programul și nu este foarte vigilent, iar târziu, de obicei în aceeași zi, aproape de închidere, se întorc și fac o depunere mare pe același carnet CEC! Acum, fiți atentă: pândesc ca la ghișeu să fie aceeași casieră, iar banii sunt uzați și foarte murdari și, numai sute! Trebuie să fie aceeași casieră pentru că reacția ei este deja verificată și pentru că, atunci când aduce să depună exact suma retrasă dimineață, fata își amintește ce ciubuc frumos i-a lăsat pentru nimic, iar când clientul – aducând banii să-i depună – se plânge că a vrut să dea avansul pentru o casă în zonă, dar că proprietarul neserios s-a răzgândit și i-a dat banii înapoi, nu mai verifică mare lucru și acceptă depunerea! M-ați urmărit și m-ați   înțeles? Întotdeauna spun placa asta, ca o protecție: dacă cineva de la CEC miroase ceva, să poată spune că i-a primit așa de la vânzătorul neserios!

   - Da! Dar ...

   - Aveți răbdare! Banii pe care îi aduce seara să-i depună ... sunt falși!

   - Vai de mine!

   - Da, sunt falși! Procedeul lor este acesta: depun undeva o sumă de bani falși, iar după câteva zile, la un alt CEC scot aceeași sumă, primind de data aceasta bani buni; în seara aceleiași zile, depun după cum vă spuneam – la aceeași unitate – bani falși, pe care îi vor retrage după câteva zile de la o altă unitate folosindu-se de același scenariu! Scopul urmărit de acești sabotori ai economiei naționale, este acela de a produce inflație pe piața monetară românească, lucru ce ar destabiliza economia noastră socialistă!

   Dumneata, ca șef de sucursală, câștigi în șase luni de muncă cinstită banii pe care-i câștigă nemernicii ăștia într-o singură zi! Ajutorul dumneavoastră, constă în a vă face datoria în liniște, ca și până acum: pe la 17:45, în unitate vor intra câțiva dintre oamenii mei ca să pregătească terenul. Când apare individul, îl lăsăm să facă depunerea și când sunt toți banii la casieră intervenim noi! Avem aici un angajament, pe care vă rog să-l semnați ...

   - Ce angajament?

   - Citiți în liniște, nu vă speriați: noi la securitate așa lucrăm, noi nu suntem milițieni!     
   Șefa, neliniștită, cu inima bătându-i mai ceva decât la mină, luă hârtia frumos și clar tipărită și citi: 

  „Date personale
 

   Subsemnatul/a ....

   Fiul/fiica lui ... și al ....

   Născut/ă în ..... la data ....

   Domiciliat/ă în .....

   Legitimat/ă cu BI număr .... serie .... emis de .................... la data ..... 

   Apartenența politică a

   Semnatarului .... 

   Soț/ie ....

   Tată ....

   Mamă ....

   Declar de bună voie și nesilit/ă de nimeni, în cunoștință de cauză și în deplinătatea facultăților mintale, că voi ajuta organele de anchetă și că nu voi divulga nimănui cele întâmplate, știind că sunt pasibil/ă de pedeapsă conform HCM 24/1953 aliniatul 11 litera K. 

   Data ...

   Organ de ancheta                                                    Colaborator

   Grad ....                                                                  Funcție .......

   Nume ....                                                                Nume ......

   Semnătură ....                                                         Semnătură ...... ” 

   Maiorul spuse liniștit că este doar o formalitate, să citească, să completeze și să semneze, că mai târziu o semnează și el și apoi o înregistrează la Sediu!

   - Și eu fetelor ce să le spun?

   - Ce vreți: oricum în momentul arestării vor afla tot! Să nu uit, dacă cineva cere liber   astăzi, dați-i fără grijă: numai Nuți să nu plece!

   Șefa nu mai era speriată, era îngrozită: securitatea îi știa și după nume!

   - Încă un lucru, să știți că în momentul în care vine, trebuie să jucați teatru: dacă faceți o singură greșeală, păsărica zboară într-o clipă și iar trebuie să muncim luni de zile! Ați înțeles? Și mai ales, nu uitați: nici o vorbă nimănui! Este posibil ca implicațiile să fie mult mai mari decât ne închipuim și să fie amestecați nu numai ... - și arătă cu ochii undeva în sus – ci și ambasadori ai unor țări vecine!

   Șefa era deja speriată de moarte!

   - Da, ați înțeles bine, din aceste cauze ne ocupăm noi de caz și nu organele de miliție! Și nu uitați: colaborarea, dacă este sinceră, este întotdeauna apreciată - și făcu din nou semn cu ochii, în sus! 

   Peste zi, viața se scurse molcom și monoton, ca de obicei, cu toate că – toată lumea văzu asta - Șefa era cam indispusă.

   Fiind joi, se făcuse coada la brânză, carne se aducea marțea: coada era formată mai mult din obiecte, scăunele de pescuit ori din acelea, mititele, taburete, de se folosesc pentru picioare, câte o sacoșă, ba chiar și câte o cărămidă marcau locul prezumtivului cumpărător ce astfel își reclama dreptul de a ajunge în fața vânzătorului! Statul la coadă era o ocupație sfântă, statul la coadă era o meserie, era cel mai important lucru cu putință, statul la coadă și hrănirea familiei! Un măcelar printre cunoștințe te transforma într-o persoană interesantă: românii se organizaseră în sistem mafiot, cu toate că nu știau asta, în așa fel încât un măcelar de exemplu, vindea unor cunoscuți – cu suprapreț - cea mai mare parte a cărnii pe care o primea, aceștia la rândul lor, vindeau altora cu preț mai mare, iar dacă era carne destulă se ajungea și la a treia mână de cumpărători care plăteau și mai mult! Abatoarele erau păzite de parcă erau unități militare, iar umorul negru, înlocuitorul mămăligii explozive, luase în stăpânire domeniul alimentar cu noi denumiri, mult mai savuroase decât originalele: picioarele de porc erau „adidași”, căpățânile „calculatoare”, puii subnutriți ce păreau de vrabie – vânduți de aceea cel puțin câte doi la pachet - deveniseră „frații Petreuș” și așa mai departe! Gospodinele, inventive și ele, ca tot românul, făceau șnițel de parizer iar cei ce încă mai citeau literatură, pricepeau ce au vrut să spună Ilf și Petrov în „Vițelul de aur” când povesteau că banii sunt inutili dacă nu ai ce cumpăra cu ei! Fiindcă nu se găsea mai nimic, fiindcă piața nu oferea nimic, nici tentații nu existau: un video, o Dacie, un televizor Telecolor ... Exceptând acel video pe care îl puteai cumpăra la negru, restul se cumpărau la rând, în baza unei liste de așteptare!

   Bineînțeles că existau și favorizați: fotbaliștii de exemplu - se spunea că pentru calificare va primi fiecare câte un ARO pe motorină! Dar, să fim sinceri, ARO-ul ăsta era un rahat! Șmecheria nu era să alergi să-ți dai sufletul, nici să te bagi la partid să înghiți ședințe interminabile și să te mai și trezești nepromovat! Nici gând! Era bine să fii măcelar sau aprozarist, dar cel mai bine era să fii vameș sau, absolutul visat de cei mai mulți: ȘOFER DE TIR! Parcă ți se umple gura doar când te gândești, dar să mai și spui: ȘOFER DE TIR!

   Paradoxal, tocmai în această societate ce se învîrtea în jurul unei piețe goale, fără cerere și fără ofertă, important era să ai bani!

   Bani mulți, cât mai mulți!

   Numai așa puteai avea acces la piața neagră și puteai trăi  cât de cât bine! Dar ascuns, pe muțește, că altfel te putea călca ilicitul și dracu’ te lua! Ștefănescu, ăla cu vinurile, era un bun și de neuitat exemplu.

   Pe stradă ieșiseră două basculante din autobaza din apropiere: ieșiseră este oarecum greșit spus. Una ieșise singură, în timp ce cealaltă, îndărătnică nevoie mare, cam ca un copil care nu vrea în clasa întâi și se dă cu fundul de pământ în curtea școlii, se lasă cu mare greutate trasă. Cunoscătorii se adună să dea o mână de ajutor: evident, din cauza frigului, a doua basculantă nu pornește!

   - Bă, ie sigur dă la motorină? întreabă un cunoscător cu unghiile negre și pufoaică de fâș.

   - Da, bă, dă la motorină ie, că ne-au dat băga-i-aș în pizda măsii, din aia nedeparafinizată și uite, a și făcut dopuri!

   - Da’ foc i-ai dat? se mai interesează specialistul.

   - I-am dat, băga-o-aș în pizda măsii, da’ tot nu plecă!

   - Atuncea, numa’ trasă tataie!

   - Numa’ trasă, băga-o-aș în pizda măsii!

   Toată lumea privește cu interes cum enorma basculantă este târâtă în lungul bulevardului de o altă mașină la fel de mare și, tuturor li se pare normal ca în timp ce utilajul greu este smucit metru cu metru prin gropile din caldarâm, între cabină și roți, adică într-un loc potrivit pentru un Gil Delamare sau măcar un Szoby Cseh, să se afle un individ negru ca dracu’, îmbrăcat în niște zdrențe ciudate și murdare de tot felul de unsori, purtând mândru un basc jegos și încercând să bage pe gâtul basculantei o feștilă fumegândă! Bine, pe gât este puțin ciudat spus, mai corect ar fi pe filtrul de aer, în speranța că aerul o idee mai cald va ajuta mastodontul să pornească! Nea Gogu, mecanic vechi și fin cunoscător al bubelor camioanelor încă de pe vremea Carpaților și Buceagurilor – SR pour les conaisseurs – oprește cu un gest ferm spectacolul: frânele pneumatice sunt blocate, de-aia îndărătnica este greu de tras, așa că se bagă mai întâi sub ea – este mândru, toată lumea este cu ochii pe el - și meșterește ceva!

   - Ia dăi bice, Gogule!

   Toți, mai puțin șefii, se numesc Gogu: este modul lui de a-și demonstra importanța poziției personale în autobază!

   Acum, uriașul se mișcă ușor, dar nu mai are frâne: nu contează, „băieții e meseriași” și mașina trasă, după ce și-a lăsat jumătate din anvelope mărturie pe rămășițele de asfalt pentru încăpățânarea ei, catadicsește să pornească! Mașina tractor, știind că tractatul nu are presiune în frâne decât după un minut sau mai mult, se găsește într-o situație absolut paradoxală: cel căruia i-a făcut bine, îl urmărește acum îndeaproape, gata să-l calce pe coadă! El, săracul, ar fugi mâncând nori, dar nu poate pentru că proaspătul pornit încă îi este legat de cârligul din spate cu o șufă groasă, din cablu de oțel! Și se duc așa, fumegând îngrozitor și scrâșnind din toate articulațiile până ce face presiune cel din spate și începe să semnalizeze asta prin frânări repetate, frânări ce într-un târziu îl fac pe tractor să priceapă că nu și-a distrus ambreiajul degeaba!

   Așa-i viața pentru „neamu’ lu’ manivelă”!

   Atenția este brusc pierdută de perechea de basculante: vine!

   Adică vine autobuzul: bucurie nevoie mare, în depărtare, oamenii locului, descoperă după amănunte numai de ei știute ce mașină vine! Și doar din ochi!

   - E 143?

   - Nu, e 116!

   Ciudățenia ce poartă numele de utilaj rutier pentru transportul public de persoane și care chiar circulă pe traseul lui 116, este o chestie greu de descris: cine n-a văzut, nu știe ce-a pierdut! Trebuie să ne închipuim un autobuz întreg, căruia i s-a retezat peretele din spate! Nu, pasagerii nu cad pe acolo, pentru că are în prelungire un burduf de care este atârnată o altă jumătate de autobuz! Creatura care ar trebui să transporte un număr dublu de pasageri cu aceleași consumuri ca pentru un transport simplu, mai prezintă o ciudățenie: are pe acoperiș două tuburi enorme, doi cilindri gigantici, două bombe pline cu gaz! Motorul pornește pe motorină și apoi este trecut pe gaz, că-i mai ieftin! Din păcate, un motor astfel folosit nu rezistă mai mult de 25.000, maximum 30.000 de km fără RK, dar dacă așa a hotărât   partidul ...

   Autobuzul sosește, lăsând senzația că este un bătrân astmatic și reumatic, dar călătorii nu-i acordă dreptul de a-și trage sufletul și se reped la el ca la asediul Plevnei: se pare că toată lumea vrea să urce în același timp! Se pare, pentru că de fapt nu este așa: la fiecare stație în parte, un grup – elevi de liceu – fac tot posibilul să rămână ultimii, sau, în limbajul colorat al vremii, să meargă pe scară! Nu fac asta pentru adrenalină – habar n-au de existența ei, abia copiii lor vor afla – ci pentru că un calcul simplu le spune că o călătorie egal un leu, un pachet de Carpați fără filtru egal doi și jumătate! Așa că banii de transport primiți de la părinți se transformă în țigări ascunse prin căptușelile descusute ale genților!

   Autobuzul chinuit, torturat, se urnește cu greu din stație: ai impresia că este supus unui chin nesfârșit pentru a-și spăla nu știu ce păcate ancestrale!

   După prima sută de metri, liceenii de pe scară înțeleg că o călătorie de la punctul A la punctul B este inutilă fără distracție, profită din plin de gropile din asfalt și, făcând simultan genoflexiuni pe scara și platforma din spate, reușesc să transforme hidoasa mașinărie într-un parc de distracții pe roți: coada atârnată de burduf, se bălăngăne sus – jos cu o frecvență dictată de tinerii elevi, iar bara din spate atinge drumul cam la fiecare 50 de metri, lăsând în urmă solide și banale urme în asfalt și minunate efemere scântei! Din păcate, această distracție trebuiește întreruptă și reluată în fiecare stație, asta făcând să crească spiritul de echipă al participanților! Nu-i nici o supărare: șoferul a renunțat de mult să mai intervină, grija lui de căpetenie fiind să ia curbele cât mai încet cu putință – să nu-l piardă pe vreunul pe drum – iar milițienii se întorc cu spatele! 

   Șefa, conștientă de tot ce se petrece în jurul ei și totodată zăpăcită, își dă seama de gravitatea situației: tocmai a semnat un angajament de colaborare cu Securitatea!

   Cu urâta Securitate!

   Cu temuta Securitate!

   Un angajament în alb, o hârtie care pe ea o obligă la ... nici nu știe bine la ce!

   Simte că o ia cu frig! Se întreabă dacă ăștia or ști de întreruperea ... nu, maiorul acela, Bălcescu – ce nume ciudat, credea că numai în cărțile de istorie există – îi spusese clar că ei nu se ocupă de nimicuri!

   Dar ce înseamnă nimicuri?

   Ce chestie, bani falși!

   Ce le dă unora prin cap!

   Nu se auzise de tipii ăia - de la IMGB parcă – ăia care falsificaseră monede de cinci lei?  

   Da, da, din alea de aluminiu!

   Păi dacă ăia reușiseră cu aluminiu, îți dai seama că ăștia cu hârtia se jucaseră! Cum de nu s-o fi gândit altcineva la asta mai devreme?

   Ce chestie!

   Să-l sune pe Gicu să-i spună că întârzie? Mai târziu, acum nu știa ce minciună să-i spună!

   Ar trebui să ascundă reșoul din BCA?

   Sau să-l arunce?

   Ziua îi trecu cu asemenea probleme.

   Nea Titi luă cu împrumut de la reparații cizmărie, Sportul, în care fotbaliștii mulțumeau călduros partidului pentru condițiile și pentru ... și pentru ... da, pentru un ARO pe motorină probabil că și el ar mulțumi și tovarășului și tovarășei! Cizmarii îl întrebară – asta era gluma lor – dacă nu vrea să se aboneze la Scânteia, știut fiind că dacă nu aveai abonament la Scânteia, nu vedeai nici la Sportul! Răspunsul lui era, de obicei, suficient de obscen ca să producă ilaritate și să nu poată fi reprodus! La CEC era numai între femei și se abținea, dar aici, cu băieții ...

   În lipsa lui, veni aia nouă de la Mercerie cu ceva marfă de la polonezi: s-au cumpărat un piepten, un deodorant, un borcan de Inka, cu banii la leafă, ca de obicei. Fetele de la contabilitate, ambele nemăritate, ambele pe la 30 de ani, deci convinse că insuccesul lor este datorat insuficientei garderobe disponibile, deci studiau de zor un catalog Neckermann și o revistă Burda deci. Amândouă sunt din ’80, dar asta nu contează, deci sunt modele de „afară”, deci succesul este garantat!
   Deci!   

   Timpul se scurgea, liniștit!

   Chiar plicticos!

   La radio, cântece patriotice, urmate de un buletin de știri vorbind despre lupta pentru pace, realizările nu știu cărui județ, timpul probabil și... și rubrica sport!

   Liniște!

   Liniște absolută!

   Se amintește rezultatul naționalei, se vorbește și despre handbal și despre tenis de masă... și gata! 
   Păcat!

   S-a făcut ora prânzului.

   Nea Titi se laudă cu mâncarea lui de cartofi, o fată spune că abia așteaptă să se mai răcească afară și să vadă cum au ieșit vinetele puse la congelator – toată lumea a înțeles, și-a luat congelator! – Nuți spune un banc cu Bulă – puțin cam deocheat – colegele râd, colegul se îneacă cu cartofii, prilej de alte râsete, drept care spune la iuțeală un banc cu nea Nicu și cu țața Leana. Oamenii, care se știu de mult între ei, râd fără rețineri! Totul curge liniștit, numai Șefa parcă-i bolnavă! Nici n-a venit la masă – de obicei mănâncă la comun - și a rămas în biroul ei, din spate, și nici nu le-a spus ce-i cu vizita aceea de dimineață!

   Cineva se învârte pe afară pe lângă ușa metalică, închisă acum bine, cu zăvorul, dar înțelege ce se petrece și hotărăște să vină mai târziu.

   Șefa, e în continuare ca bolnavă!

   Păcat! 

 „Ce chestie!

   Să nu anunț pe nimeni!

   Nici măcar centrala!

   Așa de sus să meargă legăturile falsificatorilor?

   De necrezut, chiar de necrezut! 

   Atât de sus?

   Să vezi ce de capete mai cad după povestea asta! Să te ții!

   Și eu? Eu ce să fac după ...?

   Oare faptul că-i ajut pe tovarășii de la securitate nu va conta?

   Sunt totuși colaborator, nu? Dacă mi-ar cere-o, ea aș colabora și dintr-o altă funcție, mai înaltă!

   Și încă ce aș mai colabora!

   Adevărat este că nu am decât liceul și o postliceală economică, dar dacă vor tovarășii, poate mă trimit la Ștefan Gheorghiu, măcar aia de șase luni, cum au făcut cu fostul nostru coleg, care acum este secretar BOB și alea șase luni contează ca studii superioare!

   Ia să fiu eu atentă și vigilentă!

   Să răspund tuturor cererilor tovarășilor!

   Ba chiar mai mult, să fiu pregătită să le ofer și ce nu se așteaptă!

   Asta-i soluția, să arăt ce pot, să arăt că pot fi utilă, chiar mai utilă decât... las’ că știm   noi!” 

   Trecu și prânzul.

   Toți așteptau să se facă ora de închidere și să plece acasă. Poate era ceva pe bulgari, poate puneau de zacuscă sau dracu’ mai știe ce, numai să plece odată de la serviciul ăsta anost!

   Ehe, dacă nu ar fi vremurile astea, ehe, ce ar putea face!

   Se discută din nou despre cât de prost cad anul ăsta Crăciunul și Anul Nou, adică amândouă duminica: pentru Crăciun nu ar fi chiar așa de rău, ba ar fi chiar bine, da’ ăștia sunt în stare să-i cheme tocmai atunci la serviciu; iar cu revelionul, fiind întâi ianuarie duminica, se pierde o zi liberă!

   Păcat!

   Ehe, dacă erau ei în altă parte ...

   Dar ce să faci aici?

   Ce?

   Ora cinci după amiază: mai este puțin. Nea Titi a aprins „becul”, ocazie cu care fiecare descoperă că lumina poate fi deprimantă și că mai bine era în penumbra de mai devreme. Același nea Titi continuă să dezlege rebusuri, punând întrebări la care, sigur nu așteaptă răspuns.

   Cinci și jumătate!

   Șefa este convinsă că astăzi nu se mai întâmplă nimic!

   Șase fără un sfert!

   Gata, s-a terminat, nu se mai întâmplă nimic! Și parcă-i pare rău: i-ar fi plăcut să vadă cum este prins în fapt un dușman al poporului!

   Șase fără zece! Da’ ducă-se pe pustii, să se ducă dracului în altă parte cu arestările și banii lor falși!

   Șase fără nouă minute, ușa se deschide și intră un individ murdar, îmbrăcat în salopetă și zgribulit: se vede că-i șantierist pe undeva prin zonă, amărâtul e murdar și pe față și pe  mâini: în mod normal, i-ar bate obrazul și i-ar spune că închid, însă își amintește de maiorul Bălcescu, așa că tace din gură! Muncitorul studiază un timp formularele, apoi pune mâna pe unul și începe să-l completeze!

   Mai trece un minut și intră un alt individ, de data asta unul cu aer de profesor, cu ochelari cu ramă groasă, neagră, cu pălărie așișderea și cu o servietă – ca de elev - din piele de porc! Ăsta măcar salută la intrare, apoi se apucă și el de scris.

   După încă un minut, însoțit numai și numai de scârțâitul ușii acompaniat de zgomotul vântului, intră „domnul” de dimineață: este șase fără cinci, iar Șefa se întreabă când mai are timp să scrie foaia de vărsământ și toate cele!

   Ce să facă oare, să țină deschis peste program?

   Asta ar însemna să țină lumina aprinsă mai mult decât au ei cotă și, poate avea probleme!

   Ce să facă?

   Hotărăște dintr-o dată că dacă securitatea i-o cere, poate consuma un Kw sau doi în plus pentru binele țării!

   Surpriza însă, este totală: domnul, are hârtia scrisă, așa că se duce direct la ghișeul la care Nuți tocmai își face casa!

   - Bună seara distinsă domnișoară – Nuți mai are puțin și leșină de plăcere – este oare prea târziu să mai fac o depunere în seara asta?

   - Nu, domnule, răspunde ea sfârșită și întinde mâna stângă după acte!

   - Am dat avansul pentru un apartament, iar vânzătorul, din cale afară de neserios, m-a chemat acum un ceas și mi-a dat banii înapoi: că nu-l mai lasă nevasta să vândă, că una, că alta, eu mi-am pierdut toată ziua cu el și speram ca mâine să facem actele!

   Nuți începuse să completeze formularele, domnul Ion H Rădulescu îi împinse prin geam banii făcuți teancuri; muncitorul termină de scris și se așeză liniștit la rând în spatele domnului; profesorul, după ce confruntă încă odată ceea ce scrisese cu exemplul de sub  masă, se ridică și el dar lăsându-și servieta școlărească pe o bancă!

   Nuți, luă banii cu ambele mâini, pregătindu-se să înceapă să-i numere, moment în care vocea maiorului Bălcescu – de unde răsărise oare? – tună în sucursala CEC:

   - Nu mișca și mâinile sus!

   La acest semn, muncitorul și profesorul puseră mâinile pe domn, pe care îl imobilizară ferm, iar maiorul, punându-i greu palma pe umăr, îl întrebă:

   - Astăzi cum te cheamă domnule Tell? Credeai că nu știm de voi? Ia să vedem banii! Domnișoară, dă-mi te rog orice bancnotă! O luă, o privi îndreptând-o spre becul chior și spuse zâmbind:

   - V-ați experimentat, sunt mai bune decât înainte! Ia uitați-vă tovarășa Popovici!

   Șefa, luă bancnota albastră de o sută de lei, echivalentul unui kilogram de carne la negru, o privi și ea la fel ca maiorul, însă nu văzu nimic! Nu pusese mâna în viața ei pe o bancnotă falsă și nici nu fusese pregătită să o recunoască: probabil că orice element, mai subtil decât schimbarea portretului oficial al lui Bălcescu cu al lui Carol I, i-ar fi scăpat fără probleme!

   Dădu din cap, cu un aer cunoscător, iar maiorul, satisfăcut, se adresă oamenilor lui:

   - Golescule, mașina-i după colț, adu-o încoace, în fața ușii; așteptați să strângem tot materialul probator și mergem împreună la sediu! Tu Mureșanule, ai grijă de el: dacă face vreo mișcare în plus, tragi fără somație! Înțeles?

   - Am înțeles, să trăiți!

   Angajații CEC-ului, erau pur și simplu împietriți: nu puteau crede că asistă la o asemenea acțiune, le era teamă să și respire!

   - Frumos lucrat! Chiar credeai că noi nu știm ce faceți? Vă urmărim de mult și acum o să arestăm toată rețeaua!

   - Da, domnule maior Bălcescu, ne-ați prins, trebuia să riscăm, asta ne este meseria ...

   Maiorul, o luă pe Șefă de o parte și-i spuse:

   - Tovarășa Popovici, ați procedat foarte corect, vă felicit! Acum, ca să încheiem aici și să continuăm la sediul nostru, trebuie să ne deplasăm acolo cu materialul care se constituie în probe și dovezi și care trebuiește verificat de experții noștri, care vor scoate banii falși din circulație: adică vom ridica toți banii din casă mai puțin metalul, bineînțeles inventariați, actele sucursalei și toate formularele folosite de agentul străin astăzi! Noi urmează să ne deplasăm urgent la sediu cu arestatul și cu corpurile delicte, iar în câteva minute – probabil 10 – va veni o mașină să vă ia pe dumneavoastră și pe Nuți să vă aducă cu actele și să dați declarații; apoi o să fiți libere. În lipsa dumneavoastră, aici, unitatea se sigilează și se pregătește pentru ancheta de mâine! Probabil că o să vă felicite conducerea CEC-ului, iar noi o să vă contactăm în vederea unei colaborări viitoare! Ați înțeles?

   Șefa era la un pas să răspundă „Da, să trăiți”, însă având gura uscată de atâtea emoții, se mulțumi să dea afirmativ din cap!

   - Mașina care va veni după dumneavoastră, va fi tot o Dacie 1300 albă, cu număr din trei cifre iar cel ce vă va lua de aici va fi locotenentul Alecu Russo, pe care deja l-ați cunoscut! Acum, să ne grăbim: doar bancnotele, monedele nu ne interesează după cum spuneam, cât sunt, ce sumă?

   Nea Titi, care făcuse casa, răspunse sfârșit:

   - Sunt 327.410 lei domn... tovarășu’!

   - Hârtia de însoțire unde este? Ce, îmi dați banii fără chitanță? Domnule Ionescu, sper că dumneata cu vechimea pe care o ai în câmpul muncii nu faci asemenea greșeli!

   - Nu... nu tovarășu’, poftiți, ăsta-i borderoul și asta-i chitanța, vă rog să semnați de primire... așa, în trei exemplare! Mulțumesc!

   - Bun: Golescule, totul iute în mașină, iar tu Mureșene treci în față, eu stau în spate cu arestatul și cu banii! Este 18 și 20! Ce bine a mers! Hai că terminăm repede în seara asta! La revedere și să trăiți!

   La ora 21, nea Titi privi din nou vechiul său ceas Pobeda și oftă: în CEC se făcuse foarte frig, în lipsa stropului de căldură furnizat peste zi. Toți cinci comentaseră aprins evenimentele, apoi îi lovise muțenia, digerând fiecare întâmplările trăite în felul propriu! 

   Fumau acum fără reținere sub semnul cu țigareta tăiată, iar aerul devenise parcă lipicios din cauza fumului tutunului de proastă calitate!

   Fumau și așteptau...

   Așteptau și fumau, apărați de ușa aceea strâmbă și raportată! 

   Și în timp ce - baricadați după solida și zăvorâta lor ușă metalică - continuau să aștepte Dacia 1300 albă condusă de locotenentul Alecu Russo, Șefa începea să se întrebe... să se întrebe și să se mire: de unde știa agentul străin numele maiorului?