În curtea din spatele prăvăliei de pe strada Armata Roșie fostă – culmea
– albă, adică MichaelWeiss, stăpânul acesteia, negustorul Tiberius Brădeanu,
tocmai certa un ucenic ce nu știa să se descurce în oraș:
- Măi băiete, o iei frumușel până-n Ulița
Căldărarilor, faci dumneata stânga până-n Târgul de Cereale și acolo, la
cofetăria lui Codreanu o găsești mai mult ca sigur pe cucoană, adică pe
stăpână-ta! Ce nu pricepi?
- Care-i Ulița Căldărarilor?
- De unde ești tu măi de pământ?
- Din Făgăraș, stăpâne!
- Bine, fugi de mi-l cheamă pe Severus!
Domnul Brădeanu, avea știri interesante și care nu sufereau amânare de
dat cucoanei lui, așa că începuse a se enerva, deși nu-i stătea în obicei:
puțin mai devreme, fata în casă refuzase, pur și simplu refuzase să se ducă
după stăpână-sa, numai și numai pentru faptul că pe stradă putea întâlni
„cioloveci”! Și avea dreptate, că erau străzile pline de ei, deși trecuseră
deja șase ani de la ... „eliberare” și continuau să fie stăpâni, să ia ce le
place, să consume fără să plătească ...
Slavă Domnului că terminaseră cu leii rusești, ăia de-i tipărea orișice
regiment, că pe mulți nenorociseră! Privi din nou ziarul ce-l ținea în mână: îl
privi, își privi mâinile, apoi îi trecu prin cap că-i minune Dumnezeiască
faptul că mai poate vorbi după ce i s-a scurs tot sângele din el!
Severus, omul lui de încredere, cel pe care-l însurase și-l nășise și-l
ajutase, sosi într-un suflet:
- Uite-mă nașule – nu-i spunea așa de față cu
ceilalți angajați – care-i treaba că ăla mic se bâlbâie de nimic nu mai pricep,
iar Ildiko plânge că ai vrut s-o trimeți în brațele rusnacilor! Ce s-a
întâmplat de fapt?
- Măi Severus, măi omule, dă tu o fugă rogu-te
pân’la cofetărie la Codreanu în Târgul de Cereale și roag-o pe nași-ta să vie
repede acasă, că-i grabă mare! Eu nu mă duc, că nu mi-e bine, da’ vezi nu-i
spune asta, că se sperie!
- Am plecat, nașule!
Stăpânul prăvăliilor de pe strada Armata Roșie și al gaterelor dinspre
Râșnov și dinspre Dârste, stăpânul Fabricii de cuie de la Sf. Gheorghe, unul
dintre cei mai bogați negustori ai orașului, domnul Tiberius Brădeanu adică,
era alb la față și se simțea sfârșit! Nu-i venea a crede ce scria la gazetă,
așa că trimisese un băiat la colț, la drogherie, de-i luase mai multe ziare:
România Liberă, Scânteia, dar și Universul! În toate, pe prima pagină, era
anunțat cu litere foarte mari, decretul acela înfiorător:
DECRET
nr. 92 din 19 aprilie 1950
pentru naționalizarea unor imobile
pentru naționalizarea unor imobile
Publicat
în BULETINUL OFICIAL nr. 36 din 20 aprilie 1950
Pentru întărirea și dezvoltarea sectorului socialist în economia R.P.R;
Pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuințe supuse degradării din cauza sabotajului marei burghezii și a exploatatorilor care dețin un mare număr de imobile;
Pentru a lua din mîna exploatatorilor un important mijloc de exploatare;
Se naționalizează imobilele prevăzute în listele anexe, înregistrate la Cancelaria Consiliului de Miniștri sub Nr. 543 din 14 Aprilie 1950, care fac parte integrantă din prezentul decret și la a căror alcătuire s-a ținut seama de următoarele criterii:
1. Imobilele clădite care aparțin foștilor industriași, foștilor moșieri, foștilor bancheri, foștilor mari comercianți și celorlalte elemente ale marei burghezii.
2. Imobilele clădite care sunt deținute de exploatatorii de locuințe.
3. Hotelurile cu întreg inventarul lor.
4. Imobilele în construcție, clădite în scop de exploatare, care au fost abandonate de proprietarii lor, precum și materialele de construcție aferente oriunde s-ar afla depozitate.
5. Imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului sau a razboiului, clădite în scop de exploatare și ai caror proprietari nu s-au îngrijit de repararea sau reconstrucția lor.
Nu intră în prevederile decretului de față și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor.
Imobilele naționalizate trec în proprietatea Statului ca bunuri ale întregului popor, fără nici o despagubire și libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel.
Prin imobile în sensul prezentului decret se înțeleg atât terenul cu construcțiunile, cât și instalațiile aferente, cu întreg utilajul existent pentru întreținerea imobilului.
Imobilele proprietatea soțului, soției sau copiilor minori se consideră ca aparținând unui singur proprietar în ce privește aplicațiunea prezentului decret.
Prin efectul prezentului decret, Statul se substituie în toate drepturile foștilor proprietari.
Locatarii cu orice titlu ai imobilelor naționalizate, inclusiv foștii proprietari care locuiesc în aceste imobile, devin din momentul naționalizarii, chiriașii Statului.
Imobilele naționalizate prin efectul prezentului decret trec în administrarea Comitetului Provizoriu al Sfatului Popular al comunei pe al cărei teritoriu se află.
Se pedepsesc cu 5-10 ani muncă silnică și cu confiscarea averii, cei care vor vătăma, distruge sau înstrăina, prin orice mijloace, bunuri sau instalațiuni supuse naționalizării, precum și cei care vor zădărnici sau vor încerca să zădărnicească naționalizarea prevazută de prezentul decret.
Infracțiunile la prezentul decret se constată, se urmăresc și se judecă potrivit decretului Nr. 183 din 30 Aprilie 1949, pentru sancționarea infracțiunilor economice.
Comitetele Provizorii ale Sfaturilor Populare vor îngriji ca drepturile Statului izvorând din prezentul decret, să fie înscrise în formele prevăzute de lege.
Cu aplicarea prezentului decret se însărcinează Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare.
Prezentul decret intră în vigoare pe data publicarii lui.
Dat în Bucuresti la 19 Aprilie 1950.
Atât scria! Numai atât, dar era suficient să te înghețe! Cum adică, după
tot ce făcuseră nemernicii ăștia, după ce-i luaseră aproape tot capitalul în
august ’47, acum voiau să-i ia și prăvăliile și casele și chiar tot? Să ajungă
adică un pârlit de chiriaș în casa lui?
În casa lui?
Făcută de el, muncită de el?
Adevărat era că republica asta nenorocită - că degeaba-i spuneau ei
populară, că nu era – nu trăia decât din ce adunaseră oamenii muncitori în ani
de zile de muncă!
Niște hoți!
Niște canalii!
Niște bandiți și niște criminali!
Căcatul ăsta de decret, crima asta la adresa adevăraților oameni
muncitori și chibzuiți, era însoțit de o primă anexă de vreo nouă mii de nume
de proprietari de imobile ce aveau să fie naționalizate numai în București!
NUMAI ÎN BUCUREȘTI!
NOUĂ MII!
În mod clar, urma și provincia!
Adică, nu era suficient că aproape’l falimentaseră în ’47, că-i luseră
aproape tot, lăsându-l doar cu prăvăliile și fără strop de capital – de
trebuise să apeleze la rezervele de cocoșei – că acum îi luau și perna de sub
cap!
Nici cu ungurii până cu treizeci de ani în urmă parcă nu fusese atât de
rău!
Ăștia urmăreau să-ți ia tot!
*
Se
auzi ușa de la intrare scârțâind – nu-i spusese lu’ ăla micu s-o ungă? De ce
mai scârțâia încă? Și-și dădu seama că venise nevastă-sa, Elena:
-
Iată-mă-s, am venit
numa’n pas alergător, că finul ăsta al nostru mai avea puțin și mă și fugărea pe
stradă, să se uite toată lumea la mine! Ei, ce-i, ce arde? Ce s-o’ntâmplat?
-
Arde rău nevastă, arde
rău! Ia și citește! și-i întinse gazetele făcute ghem la nervi.
-
N-am nevoie dragă Tibi,
n-am nevoie – cucoana ar fi citit, că era curioasă, dar de fandoseală, deși își
făcuse ochelari tocmai la Cluj, nu-i purta în public nici moartă – spune-mi tu
ce s-o’ntâmplat!
-
Păi s-o’ntâmplat că
nemernicii ăștia ne iau tot! Au dat lege - și cînd spunea asta, lovea cu pumnul
în ziar de parcă dădea în toată Adunarea Națională – au dat lege de
naționalizare a imobilelor!
-
Să fie sănătoși! Ce
treabă avem noi cu imobilele lor?
-
Măi femeie, imobil
înseamnă orice construcție, de la bordei și pân’la palat! Și casele și
prăvăliile noastre’s tot imobile! Ai înțeles?
Brusc,
fără nici un semn prevestitor, madam Brădeanu începu să plângă! Dar nu un plâns
de înmormântare de soacră, adică de ochii lumii și că așa trebuie, nuuu, un
plâns din ăla, după mamă ori după tată, un plâns greu, apăsat, fără văitaturi
și alte stridențe ci un plâns adevărat, un plâns de durere!
-
Păi pentru asta am
muncit noi și ne-am canonit atâta, Tiberiule, ca să vină dumnealor acuma și să
ne lase ultimii calici? Mai bine le dăm foc decât ...
-
Nu merge, că luăm
pușcărie de la cinci la zece ani, muncă silnică! După ce te-oi liniști, ți-oi
spune la ce m-am gândit!
*
Borza, bogatul mocan din Săcele, era fericit! Avea băiatul cel mare la
școală, la București, iară când se
întorcea cu toată școala terminată și-l lua și militar de-și făcea toată
datoria cum scria la carte, avea de gând să-l puie să deschiză prăvălie în oraș!
Ăsta era visul lui de când se știa!
Ăsta!
Mai mult nu-și dorea, decât să scrie pe firmă, cu litere cât mai mari,
să vază și tasu` de răposase anul trecut, să vază tot orașul:
PRODUSE LAPTATE
BORZA și FIUL
Asta să vază și murea liniștit!
Iar acu, domn’ Brădeanu, în sfârșit se hotărâse să vândă! În sfârșit, că
de mult pusese el ochii pe prăvălia de pe strada Porții! Numa’ că nu vindea
numai asta, dădea totul, adică și casa și prăvăliile de pe strada Armata Roșie,
că zicea că se simte bătrân și că nu mai poate și că dacă are numa’ fete și
nici un flăcău să se ocupe de negustorie, cui să le lase?
Se cunoștea cu Tiberiu Brădeanu încă din’nainte de-ai face cătane
chezaro-crăiești, când cu războiul ăla mare: câștigaseră amândoi bani frumoși
din contrabanda peste munte, că bătuseră Drumul Țiganilor de’l mai știa și
acuma, după patru zeci de ani! Ce vremuri! Duceau marfă dintr-o parte într’alta,
peste munte, duceau și tutun, duceau și arme de vânătoare, duceau și animale,
că după o vreme lucrau numa’ la comandă, la ce cerea clientul... iară dincoace de munte aduceau iar
tot felul, dar mai ales cărți! El unul, nu le înțelesese niciodată rostul, nu
înțelegea ce pricepeau oamenii din cărți, că el sărise de 60 de ani și trăia –
mulțumesc lui Dumnezeu! – bine și fără a ști să deslușească slovele! Ba,
încercase odată să-și răsucească o țigare dintr-o foaie ruptă dintr-o carte,
da’ nici la asta nu erau bune că era prea groase! Da’ se vindeau bine, iar după
război, când granița pierise și vama de la Predeal pierise și ea, s-au trezit
și eroi, că cică aduseseră carte românescă în contra la unguri!
Se poate, el nu știa nimic de asta, da’ nici nu spunea că nu știe!
Iară acum, s-o petrecut minunea: vechiul lui tovarăș de cărăușie peste
munți, se hotărâse a vinde! Prețul nu era chiar mic, dar nici foarte mare: din
fericire, nunta fetii a mică era abia la toamnă, așa că avea să-i umble la
zestre – nu știa niminea, iară până’n toamnă, din brânză și mai ales din lână
avea să puie el cocoșeii la loc! Bine, el n-avea numa’ cocoșei, dar așa le
zicea acu’ lumea la toate: înainte le spunea galbeni, azi toată lumea nu vorbea
decât de cocoșei! Pe lângă monede, mai avea și o bară mică de aur, care la
decimal arăta a avea cam juma de kil și pe care prietenul Brădeanu o lua pe
încredere: asta nu era rău, adică și că o lua și că era pe încredere, că bara
avea înăuntru ei, așa ca o inimă, un miez de plumb! Păi cât la tot dus cu vorba
și cât s-a tocmit... las că nu sărăcește din atâta lucru! Mai ales că știa că
cu banii luați vrea să plece la fiisa aia mijlocie, aia de-i măritată la Oradea
Mare cu unul Bodo, mare angrosist de porci și gâște și care se aude că-l ia pe
socru-său parte!
Să-i fie de bine!
Că doar nu și-a găsit prostu’!
Că de-aia fusese de acord și cu prețul și cu pretenția ridicată la notar
de către Brădeanu, cum că o să intre în drept în proprietăți abia cu întâi
iunie! Să fie sănătos, că la cât a așteptat și’a jinduit... unde a mers mia o
merge și suta!
*
Coana Elena, mai plânsă, mai supărată, mai cu draci, se apucase să
strângă lucrurile de prin casă și să facă boccele: aproape în fiecare seară
avea ceartă cu Tiberiu, că nebunul vroia să lase toate rufele și porțelanurile
și covoarele! Ba chiar și abat-jour-urile de la Viena! Ea strângea, el desfăcea!
Când ia spus de cazanul de rufe – mare și bun, din aramă, o săptămână
ciocăniseră țiganii la el – a crezut că l-a lovit apoplexia: s-a înroșit, a
început a se bâlbâi și a da din mâini, de crezuse că-l pierde! De atunci, doar
îl întreba ce să mai pună, iar el zicea:
-
Nimic! Am eu grijă de
tot!
-
Cum nimic măi omule?
Chiar vrei să pleci cu mâna goală?
-
Goală, plină, las pe
mine! Rău n-o să-ți pară!
*
În oborul din Pitești, Tiberiu Brădeanu, tras mai la o parte, vorbea pe
șușotite cu un alt negustor. Acesta, cam la aceeași vârstă, dar mai uscat și
mai negricios, lat însă în spate și construit parcă numai din sfori și ațe, se
arăta oarecum mirat de ce auzea:
-
Nelule, tu ai animale
și o palmă de pământ pe numele tău, că restul l-ai trecut la gineri și nurori
și nepoți, pe tine n-au de unde să te apuce, tu faci un an doi pe proletarul
până pleacă dracului rușii și vin americanii, da’ eu n-am ce face cu prăvălia
și cu capitalu’! Gândește-te numa’, prăvăliile sunt o parte mare din capital,
că toți banii de la bancă cu ele i-am gajat, deci n-am ce face, trebuie să
dispar pentru un, doi, maxim trei, până
vin americanii, dup’aia, când or fi toate iară la locul lor, mă întorc și să
vezi ce ți-i iau pe toți la tăvălit! Că acuma e ușor să facă legi pentru
prostime, da’ când or termina de păpat tot ce ne iau nouă, să-i văd cu ce mai
hrănesc puturoșii!
-
Da, așa este ...
-
Că nici cartofi n-ar
avea să le dea la masă pe șantierele astea de așa ziși voluntari, dacă n-ar lua
cu forța de la alde tine sau mine!
-
Așa este Tiberiule, ai
dreptate, așa este! Tu doar să-mi spui ce vrei de la mine și cum te pot ajuta,
că știi bine că io nu uit binele făcut! Cât despre datorie... cum ne-am înțeles:
pân’ la sfârșitul anului, ai toți bănuții înapoi!
-
Uite Nelule cum stă
treaba: dacă-mi aranjezi să mă treacă cineva dincolo, să scap de ăștia, nu
numa’ că te iert de toată datoria, dar mai ai de la mine încă zece cocoșei! Cu
prima ocazie când vei veni la târg la Brașov, în prăvăliile mele îl vei găsi pe
unul Borza, un om de-al meu de încredere, și la el o să afli cei zece cocoșei.
Nu ți-i dau eu înainte de plecare, pentru că i-am lăsat lu’ ăsta ceva de
vânzare, iar când o termina, tocmai bine ți-o da banii! Ăl de ne-o trece ...
-
Câți vreți să plecați,
Tiberiule? Și când?
-
Numai eu, cu
nevastă-mea și cu fii-mea aia mică!
-
Da’ câți ani are fata?
-
Are paișpe, mere
singură n’aibi grijă! Deci, ăl de ne-o trece numa să spună cât face și ne-om
înțelege!
-
Cât mai stai aici la
Pitești? Mai stai și mâine?
-
D’apăi n-aș sta, da’
dacă zici că trebe să stau, o-i sta, că nu ne-am împiedica acu’ în câțiva
țantii!
*
Până la urmă, madam Brădeanu se învățase cu ideea de a părăsi toată
agoniseala de-o viață și de-o gospodărie: înțelesese ea de prima dată cum stă
treaba, numa’ că nu vroia a pricepe! Să-și
lase adică toată munca ei și a familiei ei, tot ce câștigaseră, tot ce
primiseră de la părinți, să-și lase
fetele măritate, să-și lase neamurile de sânge și finii și nașii și cumetrii, să-și lase toată viața aici și să plece de
nebuni pe cele coclauri necunoscute?
Și unde?
La Paris!
Că măcar dacă era la Viena, că era mai aproape și mai știau ceva
nemțească de la vecinii sași, dar așa, tocmai la Paris?!?!? Cică la Viena nu se
putea că și acolo ajunseseră rușii ... da’ la Paris cine garanta că nu vor ajunge?
Iar Tiberiu, parcă turbase: toată ziua făcea socoteli, toată ziua semna
hârtii, ba chiar datoria aia mare a lu’ Fekete Lajos, negustorul de porțelanuri
de pe strada Porții colț cu Piața Sfatului o vânduse! Cine a mai pomenit să
vinzi o datorie?
De parcă datoria-i un lucru!
S-o vinzi!
Nebun de legat ajunsese bărbatul ăsta al ei, că-i și spusese într-o
seară, la masă:
-
Nu te mai recunosc
bărbate: alergi toată ziua ca nebunul, vorbești singur, cari tot soiul de hârtii
după tine și din casă dispar lucruri din zi în zi! Ce-ai avut cu slujnicele de
le-ai dat afară? Și cu băieții de prăvălie?
-
Măi femeie, pricepe că
totul are un rost și o socoteală: tot ce fac, fac ca să strâng mai mulți bani,
ca odată ajunși în străinătățuri să ne punem pe picioare și să pornim o altă
negustorie! Iar slujnicele și băieții de prăvălie i-am dat afară pentru că pe
de o parte nu ne mai sunt folositori, iar pe de alta pentru că nu trebuie
nimeni să știe afar’ de Severus ce punem noi la cale! Înțelegi? Iară lucrurile
dispărute din casă, nu sunt furate ci vândute, iară casa asta în care stăm,
nici nu mai este a noastră, că i-am vândut-o lu’ Borza din Săcele ...
-
Ești nebun? Cum să
vinzi casa? Și Ileana asta mică cu ce s-o alege când o fi mare? Și ...
-
Și mai taci din gură cu
urletele tale că ne-o ști apoi o lume! Pricepe că toate casele noastre, mâine
poimâine ni le ia statul, în baza la decretul de naționalizare, așa că Borza a
cumpărat... nimic, hoțul dracului, credea că mă păcălește el pe mine! Apoi,
fata asta mică nu trebuie să știe nimic ca să nu se scape pe la prietene ori pe
la bunică-sa din Șchei, iar ălorlalte
două fete, le-om scrie de îndată ce ne-om așeza acolo la locul nostru! Ai
priceput acum? Ai priceput de ce trebe să plecăm cât mai ușori și numa’ cu
valori? Acum ai înțeles? Ia spune, mai sunt eu nebun?
-
Nu Tibi, nu ești nebun,
da’mi vine greu să plec și să las totul, totul! Să știi însă, că las tot, mai
puțin un lucru! M-am hotărât!
-
Mai puțin ce lucru:
cazanu’ de țuică, ori ce - Doamne iartă-mă – îți mai trece prin cap?
-
Nu cazanul de țuică
Tibi, nu mai râde de mine: haina de vizon! Asta n-o las nici moartă!
-
Și cum o cari?
-
Pe mine!
-
În mai ori iunie? Pe
tren, în Bărăgan? Or să te râdă și curcile, da’ asta e: dacă o să întrebe cineva,
spunem că o ducem s-o vindem!
*
După puțină vreme, Nelu Sârbu, tovarășul de afaceri din Turnu Severin al
lui Tiberiu Brădeanu, sosi la Brașov, pe strada Armata Roșie. Părea preocupat,
dar cu toată mina lui întunecată, aducea vești bune:
-
Spune Nelule, că
dânsa-i nevastă-mea și n-ai a te teme!
-
Sărut mâna cucoană,
iertați de așa purtare, da’ n-am știut ...
-
Gata cu scuzele Nelule,
spune ce-ai aranjat!
-
Păi, treaba stă cam așa:
pe 26 luna asta, adică mai, cade într-o vineri, luați trenul dis de dimineață
către București; la Ploiești schimbați – e pe la nouă cred – un personal prin
Craiova și Turnu Severin până la Timișoara; mergeți cu el până la Severin, unde
în gară o să vă aștept eu!
-
Să ne iai o cămară la
hotelu’...
-
Nici gând, că
Severinu-i pe Dunăre, deci îi zonă de frontieră și ar trebui să vă anunțați la
miliție să vă înregistreze! De îndată ce sosiți, vă iau chiar eu cu brișca, și
vă duc cale de vreun ceas pân’ la viitorii mei fini, la Izvoru’ Bârzii; Finii
ăștia ai mei, tocmai au nuntă duminecă,
pe 28 mai, ați priceput? Așadar, domniile voastre veniți ca oaspeți la nuntă,
iar Izvorul Bârzii’i suficient de departe de Dunăre ca să nu vă’ntrebe niminea
de sănătate. Trebui’ să știți că de când s-a’mpuțit treaba cu Tito, pe
graniță’i belea mare, că dacă’nainte iera Dunărea ca un drum pentru toți, că ne
cunoșteam și sârbi și bulgari ba chiar și unguri, acu’ abia de te mai lasă
să-ți strângi porumbu’ tău de pe mal! Ba, să vezi c’au turbat dă tot, cică
rândurile dă porumb să le așezi musai în lungu’ Dunării, că așa se vede din
foișor dacă vrea cineva să treacă prin el când ie mare! Că dacă nu faci așa,
cică bagă plugul în el și te mai și amendează!
-
Și cu noi cum va fi ...
-
Nu ți-am zis că eram
toți ca frații? Unul dintre cumetrii mei de la Kladovo, adică perechea
Severinului, da’ pă malul sârbesc, are barcă bună și-i aranjat cu grănicerii de
pe partea lui! Unu’ dintre ginerii mei, este comandant de pichet la Gura Văii,
și mi-o spus pă unde să mergem și la ce oră ca să nu fie nimeni – că grănicerii
mai mult patrulează, nu stă pe loc, că la Dunăre-i altfel decât iera aici în
munți! Buun, deci eu vă duc la Izvoru’ Bârzii în seara de vineri 26, în noaptea
de sâmbătă 27, pă întuneric vă duc cu șareta mea cale de vreo două ceasuri pân’
la Gura Văii, iară de’acolo, aproape de mal, cumătrul ăsta al meu, de-i zice
Smârt, vă ia și vă trece cu barca, tocmai mai sus de Kladovo. Acolo-i aranjat
să vă preia un alt sârb, pe care nu-l cunosc, care o să vă țină ascunși la el
acasă, iar când s-o putea, cât mai repede, o să vă repeadă spre frontiera cu
Italia! Acolo trecerea-i ușoară, că vămile – de când se ceartă Tito cu rușii –
e deschise! Nu uitați să aveți la voi actele și bani ori ce-o mai fi să luați
cu voi! Fără obiecte mari și grele, dacă se poate aur, bani, bijuterii, că
altfel cumătrul Smârt nici nu vă trece! Ceva de-ale gurii o să vă dăm noi
pentru drum ...
-
Domnule Nelu – vocea
soției era ușor alterată de emoție – dar dacă Smart, Smârt, cumătrul ăsta al
dumitale ne îneacă în Dunăre și p’aci ți-i drumul?
-
Nu merge așa doamnă, că
banii lui mi-i dați mie, iară odată ajunși unde trebuie, trimiteți carte la
premăria din Severin, iară în carte nimic nu trebuie să scrieți, că io am om la
premărie care cetește toate scrisorile, că pentru asta-i plătit, iar când vine
asta de la dumneavoastră, io-i dau banii lu’ cumătru Smârt! M-ați prins, asta e,
de domniile voastre nu mă feresc: nu sunteți dumneavoastră nici primii, nici
ultimii! Acuma, să ne lămurim cu banii: dom’ Brădeanu, dă-mi scris acilea că ți-am
plătit datoria! Mulțam! Acuma, dacă te-o lăsa sufletul să-mi dai ceva pentru
osteneala mea, să fie primit, de nu,
nu-i supărare că ne știm de-o viață și am câștigat frumos împreună! Dar partea
lui Smârt, trebuie s-o dați, că altfel io nu pot să-l înșel și să nu-l plătesc după aceea ...
-
Cât?
-
Cinci zeci de cocoșei
coane, ieftin că te cunosc io, că altfel ...
-
Nelule, știi bine că
niciodată n-ai ieșit în pagubă cu bine, așa că ascultă-mă cu atenție: eu, cocoșeii îi schimb oriunde în
lume, că sunt bani cunoscuți și curați! Dar, eu am un lingou de aur, pe care probabil
că n-o să-l pot vinde la valoarea lui fiind prea mare, așa că, uite ce-ți
propun eu! Un cocoșel, adică moneda franceză de 20 de franci sau polul scos de
banca națională după război, înseamnă 6,55 grame de aur! Acuma, eu își dau ție
un lingou care trage la cântar aproape juma de kil! Juma de kil, adică 500 de
grame, împărțit la 6,55, înseamnă 76,33 cocoșei! Prin faptul că nu-s chiar 500
de grame și că s-ar putea să fie mai greu de împărțit, dar și că mă lași pe
mine să plec numai cu monede, eu zic să ți-l dau ție în contul lui Smârt, cele
50 de monede, iar restul să fie al tău! Sigur va fi mai mult de zece monede, că
te ostenești și tu, nu-i așa?
-
Nu știu ce să zic, cred
că ar primi! Pe de altă parte, mi-l dai mie și când scrieți de departe, io’i da
io datoria dă la mine! Dacă pot să te ajut ...
-
Mulțumesc mult Nelule!
Deci, ne vedem în gara din Severin pe 26 mai!
-
Și acu` om bea aldămașu`!
*
Pe drumul Brașov Ploiești, printre munți, a fost binișor. Cu toată
aglomerația din tren, aerul era încă respirabil. Așa cum se întâmplă de obicei,
în compartiment se legară discuții, așa că ceilalți aflară că familia de
brașoveni trebuie să ajungă la nunta unui nepot tocmai la Turnu Severin, deci
nu mai păru nimănui curios că soția purta un enorm mantou de vizon, ba chiar se
amuzară în gândul lor, închipuindu-și ce le va uimi pe oltence când o apărea cu
așa frumusețe de blană!
În gară la Ploiești, din fericire aceeași gară, legătura le veni cu o
întârziere de o oră:
-
Crezi că ne mai
așteaptă prietenul tău în gară? Nu întârziem prea mult? Nu cumva ...
-
Gata Eleno,
liniștește-te! Totul merge foarte bine!
Fata cea mică, era mirată de apariția atât de bruscă a unui nepot de
care nu auzise niciodată dar și încântată de aventura unui drum cu trenul
până’n celălalt capăt al țării, mai ales în timpul școlii: avea ce povesti
colegelor la întoarcere!
Până la Craiova, doamna Brădeanu își scosese vizonul, iar între Craiova
și Severin, căldura era atât de mare, că nici de discuții nu mai aveau chef:
toată apa ce o avuseseră cu ei se terminase, iar cea pe care le-o oferise un
binevoitor căruia nu i se părea deloc cald, părea clocită! Tot drumul, a fost
de fapt un chin: nici măcar puii la cuptor pregătiți pentru drum nu mai aveau
gust! Pe fereastra complet deschisă, intra un aer fierbinte de parcă stăteai în
gura cuptorului și, pentru că nu era suficient de rău, din când în când, vântul
conducea în interior urme de fum și de funingine: Tiberiu Brădeanu se întreba
cum arată mecanicul și fochistul, dacă ei erau deja negri! Nici lui nu-i era
mult mai bine în costumul gri închis și cu vestă!
*
Pe la șase seara, când deja se
răcorea, trenul a intrat mândru și pufăitor, lăudându-se lung cu sunete de
sirenă în gara din Severin: avea să se odihnească un sfert de ceas, pentru ca
apoi să plece spre Timișoara. Când au coborât, călcând peste saci și oameni și
bagaje aruncate parcă de-a valma pe coridor și prin compartimente, când le-a
trecut panica ce-i cuprinsese la gândul că nu vor apuca să coboare, abia atunci
deci, înțeleseră cât de privilegiați fuseseră: erau călători pe tampoanele
trenului, în minusculele cabine ale frânarilor și chiar și pe acoperișurile
vagoanelor!
Așteptară neliniștiți să se scurgă mulțimea și, dintr-o dată, se
pomeniră cu Nelu Sârbu lângă ei:
-
Bine ați venit, măi
oameni buni! Haidem mai repede, că avem ceva de mers!
Șareta, cu un singur cal înhămat, aștepta în fața gării. În timp ce Nelu
Sârbu lega cele două geamantane la spatele umilei trăsurici, prietenul său de
afaceri se arătă surprins:
-
Ai lăsat-o așa în fața
gării? Dacă ți-o lua careva? Dacă ...
-
Fii omule liniștit,
aici nu se fură, nu pune nimeni mâna pe ce nu-i al lui! Aicea’s toți oameni
cinstiți!
După care urcară și, spre mirarea orășenilor, căluțul nu prea vânjos,
urni șareta din loc și porni la drum în pas destul de iute.
Pe drum nu vorbiră mare lucru: fiecare le știa pe ale lui, fiecare
recapitula pentru a mia oară ce avea să facă în zilele următoare.
După vreo două ceasuri și mult praf înghițit, ajunseră în sfârșit în
Izvoru’ Bârzii! În, este mult spus, pentru că gospodăria la care se opriră, era
cu mult afară din sat – să nu dea de bănuit, le explică Nelu Sârbu – coborâră
plini de recunoștință și se repeziră la fântâna cu ciutură! Domnul Brădeanu, ca
tată de familie, scoase apă și-și ajută soția și fiica să bea, pentru ca apoi
să se spele.
-
Bună seara și bine ați
venit! se auzi o voce destul de masculină.
-
Bună seara și bine v-am
găsit! răspunseră ei toți, femeii urâte, murdare și puțin cam mustăcioase ce
ieșise pe prispă auzindu-i!
-
Aoleo, nu v-o fost cald,
îmbrăcați așa gros? Cred că v-ați topit nu alta! vorbea și trăgea cu ochiul la
blana musafirei. În acel moment, gazda a înțeles crudul adevăr: era cel mai
frumos lucru pe care-l văzuse în viața ei! Nu mai văzuse niciodată așa ceva!
Adică de, câte o haină de blană mai văzuse ea: învățătoarea avea una de iepure, notăreasa una de vulpe, dar așa ceva,
niciodată!
-
Haideți în casă, că
v-am pregătit ceva de-ale gurii!
Urmară cu toții gazda, alene, parcă temându-se de schimbarea de mediu ce
avea să se producă prin intrarea într-un loc ce stătuse toată ziua ferit de
soare!
-
Haideți odată, că nu-i
bine să vă vadă cineva, că dacă anunță miliția!?!
Intrară în odaia strâmtă dar răcoroasă: pe lângă pereți, erau două bănci
din lemn negeluit, iar în mijloc urma picioarelor unei mase, totul luminat de o
lampă cu gaz: fură surprinși că înauntru nu era nimic de mâncare, nici măcar
apă de băut!
Din tavan atârnau câteva cârlige mari.
Pe jos era numai pământ.
Odaia era sigur proaspăt văruită!
Nelu Sârbu nu intră după ei ci, oprindu-se în ușă, își întrebă peste
umăr tovarășa de viață:
-
Ăia unde-s, n-au venit?
-
Ba da, au stat ascunși
ca să nu-i sperie!
În spatele mehedințeanului, se vedeau două namile de bărbați, goi pân’
la brâu, cu figuri fioroase și cu niște cuțite enorme în mâini!
-
Ce-i asta Nelule?
întrebă Tiberiu Brădeanu.
Nelu
nu-i răspunse nimic, doar se dădu într-o parte, cât să-i lase pe cei doi să
treacă!
-
Să nu cumva să murdăriți
haina cu sânge, că dracu v-a luat, ați înțeles? se răsti țăranca la cele două matahale din spatele
lui Nelu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu