Omul care nu a promis să aducă ploaia

I

 

  În mulțimea de cîteva sute de amărâți, popa Bobin făcea cărare cu statura-i impresionantă: bărbat bine  legat, solid chiar, fără a fi deja gras, se arăta însă predispus pentru o burtă zdravănă, mai peste vreo câțiva ani. Acum însă, își croia drum printre niște amărâți ce se închinau cu sârg și se dădeau la repezeală la o parte din calea Părintelui pentru ca, nici cât ai clipi, să ocupe locul pe unde tocmai călcase Sfinția Sa.

Mănunchiul de busuioc, mânuit cu îndemânarea dată de un lung exercițiu, desena minunate volute apoase pe deasupra credincioșilor însetați, iar cele câteva picături ce ajungeau în praful gros al câmpiei, dispăreau într-adevăr ca prin minune! Nu plouase de mult; și nu de zile sau săptămâni: nu plouase de ani! Iar aici, în câmpie, cu toată apropierea Dunării, uscăciunea devenise de nesuportat!

Ieșise și popa Bobin cu prapurii și cu tot satul după el, nu doar cu babele ca de obicei: și nimic! Dacă la început se mai ajutaseră ducând vitele la baltă, acum și asta era mai mult mâl, iar până la Dunăre era greu să le mai duci... În toată plasa Calafat era așa și, se spunea că în ălilalte șapte plăși ale județului Dolj ar fi fost și mai rău, că aici, cu toată uscăciunea, fluviul încă-i mai ajuta să nu le sece toate fântânile, pe când în alte părți …

De unde ani de zile zona fusese un centru al comerțului cu vite din Câmpia Dunării, acum, răutatea oamenilor supărase cerurile și nu mai căzuse picătură de ploaie de … dar cine mai știa asta, ce, parcă ținuse careva socoteala? De mult!

Și cum trecea Părintele printre spinări plecate, văzu un spate în haină neagră, de orășean: pașii, acolo îl îndreptară, convins fiind că nu vine nimeni de florile mărului să se roage cu ei pentru ploaie, mai ales acum, când începutul de cireșar se arăta atât de fierbinte! Și tot dând cu busuiocul când în stânga, când în dreapta, se apropie pe nesimțite de surtucul cel de orășean:

 

- Binecuvântează Părinte pe robul lui Dumnezeu! orășeanul ridicase privirea către preot, arătând acestuia și bunului Dumnezeu o față uscată, destul de închisă la culoare și plină de găuri lăsate de vărsat, cu un nas cam coroiat, ochi negri, părul rar și barba crescută de o zi, totul răsărind dintr-un guler murdar, al unei cămăși înmuiate de sudoare sub haina neagră bine strânsă pe trupul subțire!

- Binecuvântează Părinte...

- Binecuvântat să fii fiule! și în clipa următoare, busuiocul îmbibat în apa sfințită, ateriză pe fruntea necunoscutului, lăsând suficientă agheazmă pentru binecuvântat o întreagă familie!

Dându-și seama că străinul nu-i este cunoscut, preotul satului, sătul până peste cap de tot spectacolul ăsta ținut în pustietatea fierbinte și cu dor de umbra prispei casei preoțești, deja se îndepărta, cînd simți o mână trăgându-l de odăjdii:

- Părinte, vin din partea fratelui sfinției tale, să-i dea Dumnezeu sănătate! Și am a-ți aduce la cunoștință lucruri însemnate, precum mai am și o datorie de plătit!

- Bine fiule – popa Bobin, după un prim moment de uluială, își dădu seama că poate fi trimis de frati-său, de la Calafat – du-te de mă așteaptă în biserică, eu n-am terminat aici cu drept credincioșii...

- Am înțeles Părinte, spuse străinul și plecă, ducând anevoie o valiză din lemn.

          După nici juma’ de ceas, Părintele își făcu intrarea în biserica satului: mică, strâmtă, strâmbă, mânjită de fum și plină cu babe care se rugau: parcă în tot satul nu mai era o femeie tânără, se săturase de așa spectacol – unde te uitai, numa’ babe-n negru! Aștepta popa să facă termenul și cerea mutarea!

- Sărut mâna Părinte, i se adresă străinul: de data aceasta, glasul parcă-l lua puțin în derâdere, nu mai era cel ce ceruse bine cuvântarea! Deci, Părinte, m-a trimis fratele matale, tocmai de la Calafat, să-ți aduc datoria ce-ți datora și, cu ceva dobândă!

- Să fie într-un ceas bun fiule, că mare nevoie au enoriașii noștri de o mână de  ajutor!

- Întocmai așa s-a gândit și fratele sfinției tale părințele, când a zis: „să te duci la Părintele, că sigur cu seceta asta de acum are mare nevoie de bani! Și cum eu, nerecunoscătorul, îi datorez două mii de lei, uite, du-te la el și dă-i din parte-mi cei două mii de lei și, ca să fie prilej de iertăciune și bucurie frățească, mai pune alături și cinci sute de lei dobândă”! Deci așa-mi zise, sfinția ta, așa facui!

- Bine gândit fiule, bine gândit! Toată vorbăria asta îl cam plictisea, mai ales că-și știa fratele cam nedus la biserică, așa că voia să vadă mai iute banii, să fie sigur!

- Deci uite și banii Părinte, zise străinul, trăgând mai în față valiza soldățească. Unde-i punem?

-Dar ce-i asta, îți arde de glumă? Sau frati-miu a înebunit de tot?

-Mai întâi de toate, fă mata bine și golește biserica: e cam multă lume! Părintele se grăbi să gonească babele și ceilalți credincioși, folosind mișcări amplificate de veștmintele preoțești și o voce gravă și poruncitoare:

- De acu’, fiecare acasă, în liniște să se roage, să ne ajute cel de sus!

- Deci fii liniștit Părinte, că vei pricepe îndată! Ne trebuie o masă, uite acolo este bine și, fără nici o rușine intră în altar!

- Fiule, dar nu e voie...

- Auzi Nelule, mai lasă-mă cu chestiile astea și vin’încoace, că a avut fratele matale o idee de zile mari! Se opinti și urcă destul de greu lădoiul pe masa sfintelor taine; își scoase haina, se șterse de nădușeală, băgă mâna în buzunar – unde dracu’ le-am pus? – ah, da, le-am găsit, își aprinse o țigare și apoi descuie lacătul cu grijă și deschise valiza. În interior, frumos aranjate, erau mai multe pachete învelite în hârtie de ziar: unele înjurau puterea, altele prezentau un fragment   dintr-un discurs al savantului Iorga, dar cele mai multe erau fragmente de reclame!

- Și banii? Banii unde sunt?

- Deci sunt aici Părinte, toți banii, dobînda și câștigul!

- Cum?!?

- Păi, hai să-ți explic! N-ai nimic de băut, că m-am uscat de tot în câmp acolo! Popa Bobin, trase dintr-o firidă un ulcior cu apă care, ținută în întunericul altarului, părea mai rece.

- Răcorește-te fiule!

- Râzi de mine, ai? Las că n-o să mai râzi! Deci uite care-i treaba: fratele dumitale, a cumpărat de 2500 de lei cruciulițe mici, cruciulițe mari și iconițe! Tot ce ai sfinția ta de făcut, este să le vinzi credincioșilor care vin la slujbă!

- Hă, hă, hă: cui, doamne iartă-mă să vând eu astea, când amărâții ăștia crapă de foame? Nu sunteți sănătoși la cap?

- Ba suntem, chiar foarte sănătoși! N-ai dumneata aici în sat un sfînt? Popa făcu ochii mari:

- Un ce?

- Un sfânt! Ai sau n-ai?

- N-am, aș vrea eu, da’ n-am!

- Ba ai și, ca să vezi și ce frate ai, deci cum a aflat că aici e un sfânt, mi-a și dat bani de-am fugit la Craiova și am luat toate astea de-ți spusei! Le-am cumpărat de la un cunoscut d’al meu, o parte cu banii jos, o parte pă datorie: cu totul am cheltuit 2500 de lei. Și acu’ fii atent: se știe deja pân’ la Băilești de sfîntu’ dumitale, așa că așteaptă-te din clipă în clipă să vină credincioșii! Tot ce ai de făcut, este să vinzi iconițe și cruciulițe sfințite!

- Sunt sfințite?

- Auzi Părinte, râzi de mine? Ce dracu’ crezi că facem noi aici, că ne jucăm? Asta-i treabă serioasă, că doară nu umblă sfinții pe stradă ca câinii cu covrigi în coadă! Dacă vrei, le slujești și le sfințești domnia ta! Popa Bobin începu să râdă:

- Auzi, ia dă-mi și mie o țigară, că în sărăcia asta de aici, nici tutun nu mai am! Și cum facem, cum împărțim? Și zi-mi și mie, frati-miu, o mai are pă bulgăroaica aia, la Vidin?

- Nu Părinte, n-o mai are! N-o mai are pe aia, acu’ are alta! Da’ bine că mă liniștiși, bravo Părinte, că mă speriași! Deci, uite cum facem...

II

Se ivise o speranță: într-o vineri, în ultima zi de florar, unul dintre ciobanii satului, un vai de capul lui, de nici să vorbească aproape că nu putea, în ultima zi de florar dar, ciobanul ăsta, tras tot din neam de amărâți și de ciobani, ăsta care se chema Lupu’, că cică era bunică-su bolând rău și noroc de-o babă că știa deochiul și descântecul la boala lui și-l boteză din nou cu nume puternic să sperie boala, ciobanul ăsta de-l cheamă Petrache al lu’ Lupu’, l-a văzut pe

... DUMNEZEU!

Și nu așa, să zici că i s-a părut! Nu așa cum ne-am da noi binețe pe uliță!

Nuuu, nici gând!

Dumnezeu a stat de vorbă cu el și l-a întrebat și l-a povățuit și i-a dezlegat gura, de începu Petrache să vorbească!

Iar duminică, la Sfânta slujbă a Utreniei, fără a mai aștepta să înceapă popa Bobin Sfânta Liturghie, Petrache ăsta a început din senin, fără să-l întrebe cineva de vorbă ori de sănătate, să povestească ce i s-a întâmplat.

Bietul Petrache, de fapt nici nu zicea că l-a văzut pe Dumnezeu: lui i se arătase „Moșu’ ”, asta era vedenia lui! Povestea oricui voia să-l asculte, că pe când era pe câmp, în locul zis La Buturugi, i s-a arătat Moșu’!

- Poate era vreun bătrân din sat, ori din satele vecine – a încercat un flăcău să se fudulească cu istețimea lui în fața fetelor de măritat!

- ... era tot alb, lucea ca soarele; da, era alb și puteai să te uiți la el și să nu te doară ochii...

- Cum era îmbrăcat moșul ăsta, Petrache? îl întrebă preotul, sătul de lungirea asta a slujbei.

- Era el cu părul alb, cu barba albă și lungi până-l acopereau cu totu’, că nu văzui din el decât fața, părul și barba, albe și, vârful de la deștele picioarelor! Petrache Lupu povestea liniștit, cu ochii pierduți pe pereții bisericii!

- Da’ iera curat pă picioare, nea Petrache? încercă din nou istețul de mai devreme; de data asta babele-l afurisiră și-l rușinară și-l scoaseră din Sfânta Biserică!

- Plutea la fo două palme deasupra pământului și era așa, ca într-un nor și, când vorbea, îl vedeam și, cînd mă asculta, vedeam numa’ noru’! Și mi-a zis Moșu’, că dacă nu ne îndreptăm și nu ne rugăm și nu ne lepădăm de necurățenii și de răutăți, mari pedepse vor veni pe capul nostru și că dacă oamenii nu mă crede să-i duc să sape o fântână în locul de mi l-a arătat el și acolo se va găsi apă!

III

- Mâine Părinte, dai sfoară-n țară, aduni norodul, ții o slujbă și lași sfântu’ să te ducă la locul de fântână!

- Și dacă nu-i apă, ce facem?

- Stai liniștit, am vorbit cu primaru’...

- Cu primaru’? Da’ ce treabă are aici primaru’?
- Da’ ce, primaru’ nu-i om? Deci, am vorbit cu primaru’ îți ziceam: ne dă o cameră în primărie să vindem la geam ce-am adus astăzi, mâine ne vin și lumânări, da’ trebuie să împărțim frățește! Domnia ta vei lua primii 2500 de lei, așa-i învoiala, deci dup’aia totul se împarte la patru: primaru’, dumneata Nelule, fratitu’ Gicu și cu mine!
- Și dacă nu găsim apă?
- Fii fără grijă, am vorbit cu primaru’, nu-ți spusei? Deci dacă nu-i apă ziua, peste noapte o să fie sigur! Trebuie să fie, pentru că vezi dumneata, din gură mulți zic, da’ cu minunea mai greu! Iar asta chiar ar fi minune!

IV

        În aceeași seară, popa Bobin trimise vorbă preoților din așezările apropiate: din spirit de breaslă, ori înțelegând potențialul întâmplării, ori amândouă, a doua zi dis de dimineață, erau deja prezenți toți, însoțiți de dascăli;  Basarabi, Hunia, Cetate, Ciupercenii-Noi, Ciupercenii Vechi, Dessa, Fântâna Banului, Ghidiciu, Golenţi, Moreni, Nebuna, Negoiu, Piscu Nou, Poiana Mare, Rastu, Seaca de Câmp, Smârdan şi Tunarii Noi își aveau aici reprezentanții religioși, gata la a da o mână de ajutor confratelui lor, cel cu minunea, convinși fiind cu toții, că binele unuia poate fi binele tuturor!

După slujba de dimineață, la care asistară și săteni de prin vecini, nu doar din satul lor, popa alese un grup de flăcăi, îmbrăcați în alb, cu sape și cazmale și târnăcoape. Preoții le-au sfințit uneltele, s-au rugat din nou, toți cei prezenți au îngenuncheat, au spus „Tatăl nostru”, au tras cruci multe și mari: Barbu Popescu, omul venit de la Calafat cu o zi în urmă, era în mijlocul mulțimii și se închina mai abitir decât toți!

Pe neașteptate, din mijlocul soborului de preoți, apăru și Petrache Lupu: scund, slab, amărât, cu ochii mai mari decît gura fântânii, îmbrăcat însă curat, cu o pălărie mică, ciobănească, cu ilicuț, curea și opinci negre, restul alb ca laptele! Figura lui, de obicei cam prostuță, acum părea ușor speriată, părând a nu înțelege că totul se datora poveștii spuse de el duminică, la slujbă!

Popii, toți îmbrăcați cu cele mai scumpe odăjdii pe care le aveau, târându-le prin colb și ridicând fiecare propriu-i norișor de praf, se puseră iar pe cântat, mergând după Petrache, care singur, speriat de moarte, cu o creangă subțirică de alun în mână, înainta în fața lor, părând a merge nu unde vrea el, ci unde îl duc purtătorii de prapuri; în urma preoților, venea norodul, compus din babe ce încă mai țineau sărbătorile pe stil vechi, din fete mari ce-și însoțeau mamele, din feciori cu ochii după fete și nu după popi și din câțiva bărbați mai în putere; în fruntea norodului, erau primarul și jandarmul localității, primarul făcându-și deja vânt cu pălăria iar jandarmul gândind că este normal ca la o asemenea adunare să aibă pușca pe umăr!

Ei bine, au mers așa ceva cale, destul de multă, că norodul se cam înșirase pe drum, când, pe neașteptate, Petrache se opri! Se opri toată lumea, mai cu icnete, mai cu înjurături, mai cu ghionturi! Unii flăcăi profitară de înghesuială să se apropie de mândre mai ceva ca la horă, dar totul ținu doar o clipă.

Când se făcu liniște, ciobanul întinse nuielușa de alun în față și începu a da roată locului: locul ăsta, zis La Buturugi, era sec de mult, știa asta bine toată lumea, tocmai daia-i zicea așa, că se uscase tot și nu mai rămăseseră decât buturugile! În picioare mai era o uscătură de salcie plângătoare, găunoasă și strâmbă și răsucită și chinuită de ziceai că necuratul își făcuse treaba cu ea! Nu-și amintea nimeni s-o fi văzut înfrunzită!

Petrache dădu roată locului și pe măsură ce se tot răsucea el, era clar că se învârte în jurul salciei și tufișului de salcâm de lângă ea: oamenii își dădură coate, rugăciunile încetară – nu din grija de a nu deranja căutarea, ci din convingerea că acolo nu poate fi apă, evlavia celor mai mulți evaporându-se ca lichidul mult căutat – iar flăcăii cu uneltele de săpat începură să privească stânjeniți mulțimea. Omul se opri chiar în marginea tufișului, uscat și plin de spini, privi spre salcia uscată și spuse ceva: cum nimeni nu auzea ce, popa Bobin se apropie să-l întrebe, însă constată că Petrache tocmai se lămurise.

- Unde Petrică, unde zice Moșu’ să săpăm? Voci din mulțime, deja batjocoritoare, ațâțau oamenii veniți să vadă minunea!

- Zii, bă Lupule, unde?

- Căutați vro comoară, bă?

Ciobanul, înfipse crenguța de alun într-o crăpătură a pământului, și vorbi, de data asta tare și clar:
- Aci trebuie săpat, aci mi-a spus Moșu’!

Preoții mai traseră o cântare, sfătuindu-se din priviri: se ajunsese prea departe pentru a mai da înapoi, ce-o vrea Dumnezeu, aia s-o întâmpla! Popa Bobin, chemă flăcăii lîngă el, îi binecuvântă și apoi se dădu la o parte, lăsându-i să-și facă treaba!

Și începură să sape, temeinic, așezat, gospodărește: parcă dădeau lecții de săpat! Nu se auzea decât cum icnește târnăcopul în pământul tare ca piatra, pământ în care pînă atunci nimeni nu mai îndrăznise să lovească cu unelte de fier. Ba chiar, de cîteva ori, târnăcoapele loviră în pietre de scoaseră scântei ca amnarul! Apoi, oamenii ăștia de spărgeau greul, se dădeau la o parte să-și tragă sufletul și să mai ia o gură de apă din ulcioarele ce le aduseseră cu ei: din mulțime, câte un flăcău pizmaș că n-a fost și el chemat să sape la minune, striga întrebându-i dacă au găsit deja apă și de aia beau! Popa Bobin se uita urât, mulțimea tăcea pentru moment, iar după ce aceia cu lopețile goleau groapa, intrau iarăși ăi cu târnăcoapele! În timpul ăsta, jandarmul, pe nesimțite, se și apropiase de Petrache Lupu, pe care-l știa om simplu și gângav, bun numai de ciobănie, că uite, la aproape 28 de ani nici la cătănie nu-l luaseră; de chemat, îl chemaseră la Calafat, dar domn’ doctorii de la comisie, după ce-l ciocăniseră pe toate părțile și stătuseră de vorbă cu el, l-au trimis acasă la vitele lui!

Din toată adunătura însă, numai „Sfântul” era liniștit și aștepta cu încredere deznodământul!

V

Dintr-o dată, un curent a străbătut mulțimea: ei, oameni ai pământului, ei, oameni care înțelegeau țărâna pe care călcau, ei pentru care pământul era nu doar viu, ci și gras, sau slab, ei care mai mult decât orice alți pământeni veneau din țărână și în ea se întorceau, ei au înțeles! Au înțeles instinctiv, că lovitura de târnăcop n-a mai făcut zgomotul așteptat, că n-a mai ridicat norișorul de praf, că flăcăul cu târnăcopul nu l-a mai ridicat iute deasupra capului, cu toate că nu vedeau în groapa în care se săpa: unealta dăduse de moale! Și au făcut un pas în față: dacă nu să vadă, măcar să audă, să miroasă, să simtă minunea ce se pregătea! Flăcăul a mai izbit odată, cum se zice, cu sete, apoi, cu o figură tâmpă, spuse:

- E moale, s-a’nmuiat pământu’!

Cei cu cazmale și lopeți s-au repezit să curețe locul și au început să arunce din groapă pământ negru și gras și apoi ... NĂMOL! Nămol, nămol de nu putea fi luat cu lopata, cu hârlețul nici atât! Minunea minunilor! Ani de zile, salcia uscată, salcâmul uscat, muriseră de sete deasupra apei?

MINUNE!

Numai Petrache, liniștit, luase deja drumul satului, mulțumit că-i dusese pe oameni la locul arătat de Moșu’!

VI

Popa Bobin se privi pe muțește cu ceilalți preoți: aceștia începură abia acum a-și face cruci, unii căzură în genunchi începînd a se ruga, cum n-o mai făcuseră în viața lor!

Își îndreptă apoi privirea către Barbu Popescu, însă nu-l întrebă nimic: acesta privea în gol, nevenindu-i să creadă! Primarul, jandarmul, mulțimea, toată lumea era mută și uluită!

Primul care se dezmetici, fu tot proaspătul sosit de la Calafat, care închinându-se de zor, ridică glasul și spuse:

- Vă rog și vă propun domnule Primar, să deschidem o listă de subscripții, pentru ca din donații publice să construim pe acest loc o Sfântă Fântână ce să stea mărturie minunii petrecute astăzi! Mulțimea nu se întrebă cine este cel ce face propunerea, ideea era prea bună, primarul prinse din zbor posibilitățile ce se deschid și, înțelese că ăsta era omul de care avea nevoie! Fără a se mai sfătui cu cineva, promise tot sprijinul primăriei, apoi rândui câțiva flăcăi de pază la fântână și, după încă o cântare popească, plecă spre primărie împreună cu Barbu Popescu!

VII

- Ce-a fost asta Părinte? De unde a ieșit apă?
- Da’ io de und’ să știu, păcatele mele? A fost apă și gata!
- Terminați cu asta, zise primarul, nu mai contează de unde a fost, bine că a fost! Chiar nu mai contează acu’, noi să ne vedem de treabă!
   Cei trei, stăteau în jurul mesei ce ținea loc primarului de birou, iar lampa de gaz, agățată deasupra  lor, cu fitilul proaspăt tăiat și sticla curățată, dădea o lumină de un galben deschis, creând contraste interesante prin cotloanele încăperii pline de pachete lunguiețe ca’ la două palme și groase de una. Barbu Popescu, tot socotea de pe o bucată mototolită de hârtie! Pentru prima oară, pe masa unor creștini de aici din sat, nu sticlele și paharele stăteau la loc de cinste, ci niște biete hârtii.
- Părinte, după cum ne-o fost înțelegerea, uite socoteala: azi, am vândut cruciulițe mici 600 de bucăți cu un leu bucata, adecă 600 dă lei; cruciulițe mari, 300 dă bucăți, cu cinci lei bucata, 1500 dă lei și iconițe, dă asemenea sfințite – celor trei le luciră ochii ca la un semn – 400 dă bucăți cu zece lei bucata, 4000 dă lei. Înseamnă toate astea, 600 cu 1500 și cu 4000, face toate 6200 dă lei; îți dăm matale 2500, cum ne-a fost vorba și rămân 3600; ia uite drăcie: 3600 pă din patru, deci 900 dă lei dă fiecare! Deci, iei matale acu 2500 și cu 900, adică 3400, iară noi câte 900! Bine, mulțumiți?
- Dă doamne, dă doamne!
- Bun: azi am auzit în mulțime o femeie zicînd că-i tocma’ din Strehaia, asta însemnează că trebuie să ne pregătim! Io, toți 900 de lei îi pun înapoi să cumpărăm iară cruciulițe, iconițe și ce ne mai trebuie! Dom primar, da’ noi acilea o făbricuță dă lumânări – zise arătând cu mâna larg, pachetele lunguiețe din cameră -  nu putem face, că le luăm tocma’ dă la Craiova și e și scumpe și mai ne și coastă drumu’ și oamenii dă cărat?
- Ba am putea face, chiar avem un moș, unu’ de-a fost lumânărar pă la Tismana: acu-i cam bătrân, da’i dau io vreo doi feciori să-l ajute. O fac io, ori împreună?
- Împreună dom’ primar, împreună: din cîștigu’ de mâne, om face socoteala pentru fabrica de lumânări, până atunci om mai cumpăra! Ce zici Părinte, e bine?
- Știu și eu... Eu zic să ne grăbim, că dacă află Sfinția Sa Vartolomeu...
- Cine?
- Sfinția Sa, Episcopul! Dacă află, ne-am lins pă bot de tot! Io zic să ne grăbim și, nu doar atât, să facem deja în așa fel ca când o vrea Episcopul să-și bage oamenii lui, să nu mai poată!
- Și cum să facem asta Părinte?
- Iaca la ce mă gândesc io...

VIII

   A doua zi, dis de dimineață, Barbu Popescu luă docarul primarului și plecă la Calafat, să se sfătuiască cu prietenul Gicu Bobin. Pe seară, se întoarse aducând cu sine cele trebuincioase pentru încă două zile dar și pe fratele preotului din sat.

   Până la acea oră, părintele pusese deja pe hârtie conținutul unei broșuri care să explice tuturor ce se întâmplase în satul lor. Se întâlniră din nou în primărie, de data asta în patru.

- Binecuvântează Părinte pe robii Domnului!

- Binecuvântați sunteți fiilor, zise popa Bobin din obișnuință, iară frate-su începu a râde!

- Hai și’om lăsa necuratului toate astea, mai bine să ne vedem interesul! Primarule, cu sfântu’ ce  s-a făcut?

- A pus jandarmu’ om după el, de știm tot ce face: a fost la târlă, a muls oile, parcă nu s’ntâmplat nimic!

- Mâine, când ți-oi spune io, să-l chemi La Buturugi, bine? Vine dis de dimineață de la Craiova o cunoștință de-a mea, știe ce are de făcut, nu vorbește cu nici unu’ dintre noi, am plătit-o deja, își face treaba și pleacă! Dup’aia, dacă nu v-o plăcea...

IX

   A doua zi, abia se înălțase o leacă soarele și, pe islazul de La Buturugi se adunase deja lume de prin satele din’prejur, unii veniți cu dorința sinceră să vadă pe Sfântu’, alții doar să-și facă drum – din curiozitate, iar unii, care cu oale, care cu ulcele ori cu grâu, cu gând de negustorie, că-i lucru știut că unde-i lume’i și dever; ba se găsiră și vreo doi albanezi cu rahat cu apă rece!

   Gicu Bobin, care părea a fi șeful, îi făcu semn popii de frat’su, iar acesta trimise iute un băiețaș - mai mult mort de frică și roșu ca racul – să-l cheme pe Petrache de la stână, că-i lume multă ce vrea să-l vază! Copilul o rupse la fugă, iar după ceva timp, se văzu și ciobanul sosind: venea liniștit, pe îndelete, fără grabă, fără sudoare și fără să ridice colbul înecăcios al Bărăganului; era îmbrăcat ca’n zilele ălilalte, albi ițarii, negru ilicul și pălăria, venea apăsat, venea fără bâta de cioban, venea de parcă plutea!

   Lumea, cam la vreo două mii de suflete acuma, își ținu răsuflarea văzându-l așa și ca la un semn, căzu în genunchi; popa Bobin, singur de data asta – dar trimisese iară vorbă confraților mai apropiați, așa că-i aștepta – începu a recita, cu glasu-i puternic și poruncitor:

 

Tatăl nostru
Care ești în ceruri
Sfințească-se numele Tău
Vie împarația Ta
Facă-se voia Ta
Precum în cer așa și pre Pamânt
Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi
Și ne iartă nouă greșalele noastre
Precum și noi iertăm greșiților noștri
Și nu ne duce pre noi in ispită
Ci ne izbăvește de cel rău
Că a Ta este împărăția
Slava și puterea
În numele Tatălui
Al Fiului
Al Sfântului Duh
Amin.

 

   Toți credincioșii aflați pe islaz, începură plini de evlavie să repete rugăciunea bine cunoscută. de parcă preotul le-o dicta la școală, iar ei îngânau scriind-o: în acele clipe, din mulțimea îngenuncheată, se ridică Barbu Popescu și, când fu sigur că popa i-a prins privirea, îi arătă o fătucă pricăjită ce stătea chiar în fața lui!

   Terminând Tatăl nostru, mulțimea se ridică scuturându-și de zor genunchii, timp în care Barbu, o împinse pe fetiță spre preot: acesta o luă de mână, se aplecă asupra ei și, apoi se îndreptară împreună către Petrache ce adăsta mai colea de oameni, parcă cu frică să se amestece cu ei. Părintele Bobin, spuse:

- Petrache, cu mare rugăminte vin astăzi la tine, la tine cel ce ai văzut pe Domnul, la tine cel mai sfânt om de pe pământ, curat la suflet și fără de păcat, vin cu o rugăminte fierbinte a fetii ăsteia, fată ce nu poate a vorbi ori a auzi, fată care cu smerenie îți cere să te rogi acum pentru ea! Petrache, uimit de o asemenea cerere, rămase pe moment pironit locului, părând celor mai din spate a se reculege! Popa, pregătit pentru așa năzbâtie, îi spuse:

- Pune-ți Sfântule mâinile pe capul ei, iară eu voi spune crezul, să vază bunul Dumnezeu că suntem credincioși și că împlinim în totul cererile Sfintei Biserici, mama noastră! Și începu, semănând – deși el nu știa – cu Vraca jucând pe Hamlet, în timp ce crdincioșii iar căzură în genunchi: 

Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul,
Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Si într-Unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii.
Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iară nu făcut;
Cel de o ființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut;
Carele pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire
S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfănt și din Maria Fecioara
Și S-a facut om;
Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat
Și a înviat a treia zi, după Scripturi;
Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;
Și iarăși va să vină cu slava, să judece viii și morții,
A căruia împărăție nu va avea sfârșit.
Și întru Duhul Sfant, Domnul de viață Făcătorul,
Carele de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit,
Carele a grăit prin prooroci.
Întru Una, Sfânta, Soborniceasca și Apostoleasca Biserică;
Mărturisesc Un Botez, spre iertarea păcatelor;
Aștept învierea morților;
Și viața veacului ce va să vie.
Amin!

   Iar după aminul cel apăsat, ochii doritori de minune, se rădicară de îndată către Petrache: acesta, în picioare, cu ochii închiși, își ținea amândouă mâinile pe capul fetii, murmurând ceva de neauzit, pentru că numa’ buzele i se mișcau! Trecură așa cîteva clipe, apoi ciobanul lăsă capul fetii, iar popa Bobin, rădicând mâinile la ceruri, cerând îndurarea divină dar și un semn de primire a rugilor, strigă din toți rărunchii:

- Facă-se voia Ta, Doamne! Iar în clipa aceea, fata începu a plânge, apoi a râde, apoi făcu tumbe și alte boscării, după care, liniștindu-se, își făcu mai multe cruci mari, începu din nou a plânge și a-i săruta mâinile ciobanului! Acesta, speriat, se trase spre înapoi și începu a întreba de ce, clipă în care fata începu să vorbească! Bine, bine, adică poticnit, gângăvit, dar pentru ea, care nu vorbise niciodată nici o vorbă, era clar ca lumina zilei că... VORBEȘTE! După o clipă de liniște, clipă de uluială, la unii poate de neîncredere, dar la toți de dorință fierbinte de a fi văzut cu ochii lor o minune cum numa’n cărțile sfinte se făcuseră și auziseră, o leliță mai din față, începu să plângă cu sughițuri, să se închine și să urle:

- Minune, minune!

X

   În următoarea zi de vineri, lui Petrache i se arătă din nou Moșu’!

   De data aceasta , îl certă că n-a spus cu totul și cu totul ce i-a cerut el să zică și anume că dacă oamenii nu se îndreaptă, dacă femeile-și mai leapădă pruncii născuți ori nenăscuți, că dacă nu se țiu toți de dreapta rânduială a bisericii, mare urgie va să vină pe capul lor iar El, EL o să le „rupă muncile”!

   Petrache, veni fuga în sat și spuse popii tot ce se întâmplase: de data asta, Moșu’ îl găsise pe drumul către stînă și, după ce vorbise cu el, dispăruse din nou într-un nor pătrat ce se înălțase la cer! Popa Bobin, așezat pe prispa casei, tocmai scria o nouă broșură în care explica cum se întâmplase minunea cu fata vindecată: luând la cunoștință noua vedenie a lui Petrache, își spuse în sinea lui că ar trebui să mai scrie una! Broșurile astea, tipărite pe hârtie proastă, de gazetă, cu coperți dintr-o mucava subțire, se vindeau ca pâinea caldă și, nici nu erau amestecate cu ceilalți trei tovarăși ai lui! Îl ascultă dară pe Petrache, da’ nu prea-i venea să plece în clipa aceea, așa că păru a cugeta profund! Chiar atunci, în curte intră frati-său, Gicu:

- Gicule, Petrache iar l-a văzut pe Dumnezeu! Spunea asta parcă cu un ton de reproș!

- Foarte bine, Nelule, foarte bine! Hai să slujești unde l-a văzut, chiar pe locul ăla și de îndată să ridicăm acolo o troiță!

   Vestea se răspândi iute și cei patru-cinci mii de credincioși aflați pe islazul zis La Buturugi o luară cu toții la picior către noul loc de închinăciune!

- ... și plutea la vreo două palme de pământ și iera alb ca argintu’ și lucea tot și mi-a zis ce vă spusei! Povestea se repeta, spre mulțumirea celor mai mulți! Sâmbătă și duminică, însoțit de toți preoții din împrejurimi, Părintele Bobin ținu slujbe speciale până seara: nu mai slujea în biserica satului, n-ar fi avut loc, ci afară pe câmp, chiar fără aprobarea superiorilor ecleziastici, iar mulțimile erau din ce în ce mai mari!

   Drumul pînă la Calafat se făcea cu un tren prăpădit, dar de acolo pînă-n sat, cine avea bani plătea un căruțaș din cei ce asigurau de acum curse regulate de la gară, cine nu, se rușina să recunoască asta și chiar dacă nu știa cum îi zice sau de ce, pleca în pelerinaj, bătând cei circa 15 kilometri prăfoși, cu piciorul!

XI

   Cruciulițele se vindeau bine, iconițele la fel, popa dăduse lovitura cu broșurile lui descriind minunile petrecute sub ochii credincioșilor – Eminescu nici dacă trăia zece vieți, nu câștiga atât – lumânările de la fabrica proaspăt pornită în sat, se vindeau ca pâinea caldă! Iar sătenii, la început sceptici și neîncrezători, văzând toți pelerinii ce le călcau ulițele satului, înțeleseră dintr-o dată că orice om trebuie să mănânce, să bea și să doarmă, drept care se rugau cu foc pentru sănătatea consăteanului lor! Numai Petrache, liniștit, își vedea de oile lui, venind în sat numa’ și numa’ chemat! Iar lucrurile, ar fi mers așa și poate s-ar fi stins de la sine, dacă nu-și băga dracu’ coada! Adică presa! Pentru început, presa de la Craiova, apoi cea de scandal din București, după asta și ziarele serioase începură să se intereseze de „fenomen”!

   În sat veniră tot felul de domni, cărând după ei niște cutii mari și negre, cutii care făceau fâs și scoteau scântei albe: domnii ăștia începură să întrebe în toate părțile ce și cum cu Sfântu’, ba chiar unu’ dintre ei întrebă de ceva ce se chema otel! Și’n felul ăsta, dracu’ nu lăsă să moară povestea, ținând toți ziariștii în sat, parcă special pentru vinerea următoare! Au fost toți martori și, chiar dacă unii dădeau niște explicații ce se doreau a fi științifice, majoritatea-și spuneau în sinea lor... „dar dacă?”.

XII

   În această zi a sfintei Vineri, a doua din florar și ultima dinaintea Rusaliilor, lui Petrache i s-a arătat din nou Moșu’: și de data asta, n-a mai fost așa, pe fugă! De data asta Moșu’ i-a zis să se ducă de îndată să vestească oamenilor, că dacă nu se îndreaptă, din steaua de la răsărit mare nenorocire le va da! Petrache, obișnuit deja se vede treaba, a zis că se duce, da’ mai întâi mai are un drum la stână:

- Bine – a zis Moșu’ – vin și eu cu tine! Pe drum i-a tot zis și explicat, în timp ce zbura pe deasupra drumului! La stână, cele două ajutoare ale lu’ Petrache, îl văzură și auziră pe acesta vorbind și gesticulând, însă nu văzură pe nimeni altcineva! Moșu’ l-a așteptat pe Petrache de a muls și oile, iar după asta i-a spus:

- Gata, du-te’n sat, pe islaz unde ne-am văzut întâiași dată, spune oamenilor tot ce ți-am zis, iar eu îți voi da acolo un semn! 

   Petrache, după toată tocmeala nu mai avu obraz să se pună contra lu’ Dumnezeu, așa că plecă spre  sat, oprindu-se pe islaz, la „La Buturugi”, unde se așeză sub salcia uscată! Văzându-l credincioșii, începură să se apropie, iar unul dintre ei îi aduse un scaun, să poată vorbi și să fie văzut de cât mai mulți! Cineva îl anunță pe popa Bobin, iar acesta sosi în fuga mare, cu odăjdiile puse cam în neorânduială și blestemând în sinea lui pe neghiobul care iară își găsise să se vadă cu Dumnezeu tocmai când era el la masă! După un timp, ciobanul simți un imbold, se urcă în picioare pe scaun și începu să cuvânteze mulțimii, povestind întâlnirile lui cu Moșu’!

   Și, în timp ce vorbea, tocmai când povestea despre steaua de la răsărit, mai multe femei din mulțime leșinară iar unii bărbați – oricât de tari se credeau ei – se făcură galbeni ca lumânarea: salcia plângătoare, chiar atunci începuse să picure, iar tufișul uscat de salcâm... înverzi!

   Iar Petrache Lupu, analfabetul suficient de încet la minte încât armata să nu-l vrea nici măcar să-i păzească oile, vorbi mulțimii câteva ore șnur, fără a se opri, fără a se repeta, fără a se gângăvi, fără a se bâlbâi, fără a bea apă!

EPILOG

 

   În numai cîteva săptămâni, din toată țara, din Dobrogea și din Maramureș, din Suceava, Craiova, București sau chiar de la vecinii bulgari și sârbi, începură să curgă mulțimi după mulțimi către satul prăpădit din Câmpia Dunării!

   Pelerinii, mai întâi zeci și sute, apoi mii, pentru ca în final să depășească două milioane, au lăsat un câmp plin de fecale în preajma satului, dar mult mai important, au lăsat mulți, foarte mulți bani: până la urmă, donațiile au fost atât de numeroase, încât sacii cu bani erau cântăriți, fără a li se mai număra conținutul!

   Legionarii s-au oferit să ridice o biserică cu acești bani, însă Episcopul Vartolomeu al Râmnicului și Noului Severin, stăpânul absolut al afacerii după caterisirea părintelui Bobin – care nu voia să împartă cu nimeni – refuză propunerea!

   Regele Carol II, în căutare de popularitate, a promis ridicarea unei biserici de 2500 m pătrați în sat, însă evenimentele nu au mai permis construirea edificiului promis: din toată promisiunea regelui, numa’ Petrache se alesese cu băiatul botezat de Carol – ciudat botez mai fusese și acesta: Majestatea Sa, îl trimisese pe generalul Sichitiu să boteze copilul în numele lui și, a fost botezat Mihai, întocmai ca moștenitorul tronului.

   Mareșalul Antonescu a încercat și el să-l folosească, dar când și-a dat seama că poate fi incontrolabil, l-a lăsat în plata Domnului!

   Comuniștii însă, dacă nu l-au putut face membru de partid nici pe el și nici pe Moșu’, au început să-i facă greutăți, până au înțeles că pot transforma în martir un personaj – de fapt – inofensiv, așa că au sfîrșit prin a nu-l mai băga în seamă!

   Într-un sfîrșit, Petrache Lupu din Maglavit, analfabet, cu greutăți de vorbire și încet la minte, a trăit până aproape de nouăzeci de ani în satul natal, a avut copii și nepoți, s-a născut sub domnia lui Carol I și a murit sub președinția lui Ion Iliescu, i-a îmbogățit pe alții, iar el a rămas sărac!

   Acuzat sau apărat, adulat sau ridiculizat, un lucru nu a făcut în simplitatea lui: nu a promis să aducă ploaia!

   Și nici nu a adus-o!

 

 

 

 

 

De sâmbătă, 28 februarie ...

   ... vom începe!

   Cine dorește, așa cum am mai spus, poate trimite materiale spre găzduire: totul se va face - bineînțeles! - gratuit și fără nici un fel de cenzură sau corecturi: fiecare este responsabil/ă pentru ceea ce scrie!

   Ω

   Succes!
   Să sperăm ...

Pentru sfârșit de săptămână!

   Începând de sâmbătă, 28 februarie ...

   ... pentru câte un sfârșit de săptămână, în cazul în care nu sunt evenimente absolut ieșite din comun, vă propun câte o proză scurtă sau foarte scurtă, proză niciodată publicată. Avem și noi voie să ne gândim la altceva decât la politică și tot felul de prostovani care ne umplu suficient viața de luni până vineri prin emisiunile TV sau alte canale media!
   Orice critică este binevenită - chiar dorită - iar dacă cineva dorește să publice aici, spațiul îi stă la dispoziție cu cea mai mare plăcere, lucrul urmând să se petreacă sub semnătura sau pseudonimul pe care le dorește autorul, din partea „gazdei” urmând a nu se face nici o intervenție: bineînțeles că nu se pune problema drepturilor de autor!

   Ω

   Așadar, succes ...