„Părinții mei au fost oameni cu stare, așezați la casa lor, cu servicii,
cu impozite și obligații!
Da, da ...
Și mama și tata au fost profesori!
Mama de matematică, tata de fizică, așa că aveau un limbaj comun, care
le părea foarte interesant! Interesant pentru ei, pentru că mie, deși au
încercat să mi-l descifreze, nu mi-a plăcut și nu mi-a spus nimic niciodată!
Niciodată!
Acum regret ... regret că nu am vrut sau nu am putut să învăț ceea ce
ei, părinții mei, mi-ar fi putut da, în timp ce eu m-am mulțumit cu cunoștințe
mai puțin exacte, cum ar fi arta și istoria.
După moartea lor, o vreme mi-a fost tare greu, greu că nici eu nu mai
credeam să scap, până în momentul în care am fost eliberat, fără a fi pus sub
acuzare: Doamne ... Doamne ce scandal a fost atunci, atunci când toată lumea mă
vedea deja atârnând în ștreang!
Atunci când presa de tot felul - de la cea de scandal până la cea
financiară - îmi cânta prohodul, povestind cu lux de amănunte cum am fost văzut
fugind din casa în flăcări, atunci când alibiurile mele se prăbușeau unul după
altul dovedindu-se mincinoase, atunci când pe hainele mele fuseseră descoperite
urme de funingine și de kerosen, atunci când nu mai lipsea decât recunoașterea
mea, atunci deci, justiția m-a declarat nevinovat, demonstrând cu lux de
amănunte că incendiul care provocase moartea părinților mei, fusese - dincolo
de orice dubiu - un accident
nefericit!
Opinia publică a tăcut o clipă, apoi s-a dezmeticit și a început să
protesteze: din fericire, un sportiv faimos și-a ucis soția din gelozie!
Astfel, lumea m-a uitat, iar eu mi-am putut primi liniștit moștenirea și, spre
încântarea mea și supărarea companiei de asigurări, suma colosală pentru care
ai mei fuseseră suficient de inspirați să plătească o primă lunară modică! Nici
eu nu știam cum se întâmplase minunea: știam un singur lucru, anume că toate
dovezile împotriva mea, chiar atât de bine potrivite, erau absolut
întâmplătoare, astfel că eu, care nu mă înțelegeam deloc cu ai mei, nu i-am omorât,
deși, probabil că la un anumit moment aș fi făcut-o fără remușcări! Dar povestea asta, o
știți, nu vă spun nici o noutate, nu-i așa?
După asta, am avut o perioadă de aur, a fost o nebunie, a fost un vis
... timp de câțiva ani, am fost regele cluburilor și al petrecerilor! Dar ce
spun eu regele ... împăratul, Dumnezeul petrecerilor: nu exista lucru pe care
să nu mi-l permit dacă mi l-aș fi dorit, nu exista senzație pe care să n-o
încerc, nu exista modă căreia să nu mă raliez!
Am fost, sincer vă spun, un model pentru mulți!
Nu neapărat unul pozitiv, dar un model sunt sigur că am fost!
O greșeală am făcut și mi-am iertat-o abia după multă vreme: m-am lăsat
atras în câteva investiții ce păreau a aduce un câștig sigur și care nu mi-au
adus decât un drum mai scurt spre faliment! Banii și bunurile dobândite de ai
mei într-o viață de muncă asiduă, deși mi-ar fi permis o existență lipsită de
griji și dacă aș fi trăit două sute de ani, nu au rezistat investițiilor mele
păguboase, evaporându-se cât ai bate din palme!
Mă rog, dacă ai bate din palme circa doi ani ...
Semnalul prăbușirii, l-am primit la finalul unei zile ciudate ... o zi
în care totul a fost pe dos ... o zi
în care serviciul meteo anunța soare și orașul era învăluit în ceață ... o zi
în care taxiul care mă lua de obicei de acasă, lipsea, înlocuit fiind de un
altul asemănător condus de un șofer care părea a-mi fi învățat de la celălalt
toate preferințele ... o zi și o seară în care prietenii mei discutau despre
scandalul acordării premiului Bin Laden pentru pace unei activiste a aripii
violente a neocatolicilor ... o seară în care toată lumea părea a asculta o
muzică nouă, pe care n-o mai auzisem niciodată ... o seară în care, atunci când
dorind să plătesc o petrecere într-unul dintre cluburile cele mai selecte din
oraș - unde aveam statut de VIP - cardurile de credit mi-au fost respinse unul câte unul!
Acum, că unul câte unul sau toate la grămadă, este lipsit de importanță ... dar
mi-au fost respinse toate! Patronul, care mă adora, mi-a zâmbit și mi-a cerut
un gaj până a doua zi, când promisesem să vin să achit: atunci, am avut al
doilea șoc - le-am cerut ajutorul prietenilor cu care petrecusem, dar am primit
numai și numai răspunsuri negative! În mod suspect, nici unul nu avea bani la
el! Am scos ceasul de la mână - acoperea consumația de cel puțin douăzeci de
ori - și i l-am lăsat patronului gaj!
Nu l-am mai cerut înapoi niciodată!
Atunci, în acea dimineață, m-am simțit îngrozitor de prost, atunci, în
fața acelui om care câștigase probabil o mică avere de pe urma mea dar care
acum nu mă păsuia pentru câteva ore, am simțit pentru prima dată ce înseamnă
prietenia din interes! Cardurile mele, fuseseră blocate, toate, fiind pe
descoperire de cont pentru perioade mult prea lungi! Am căutat prin casă ceva
de vânzare, dar lucrurile pe care dădusem grămezi de bani în nopțile de
distracție, erau considerate de prost gust; cele două lucrări semnate Alfons
Moucha au fost catalogate drept falsuri - ordinare, după cum s-a exprimat, lipsit
de eleganță, un așa zis specialist; un Degas, cumpărat cu jumătate de an în
urmă, s-a dovedit mai ieftin decât rama, aceasta fiind singura parte pe care
cineva s-a oferit să o cumpere! Cu pietrele, lucrurile au stat la fel,
dovedindu-se nu false, dar comune și lipsite de o adevărată importanță și
valoare!
Am înghițit în sec și m-am adresat băncii la care încă nu eram „rău
platnic” cerând un credit, pe care doream să-l girez cu terenul arabil aflat în
zona cea mai fertilă a țării: pentru câteva mii de hectare productive, ar fi
trebuit să-mi ofere un credit frumușel, mai ales că erau irigate și bine
conduse! Și chiar mi-ar fi oferit, dacă nu descopereau că nu-mi mai aparțin de
când le vândusem pe mai nimic, cu câteva luni în urmă, tocmai patronului clubului
unde-mi fuseseră respinse cardurile!
În acea clipă m-am trezit: definitiv!
M-am adunat cât am putut, mi-am verificat prietenii - eram singur - și
mi-am inventariat proprietățile: mai posedam un apartament într-o casă veche
din zona centrală, apartament grevat de mai multe împrumuturi, câteva obiecte
personale și un cont minuscul la un fond de pensii. Am lichidat totul cât de
bine am putut - mașinile mi-au adus cei mai mulți bani - și deși nu stăteam
deloc pe roze, după ce toți falșii mei prieteni mă respinseseră, mi-am propus
să le joc un ultim renghi, să-i fac să le roșească obrajii de rușine, să-i fac
adică - scuzați - de căcat!
Drept care, am aranjat cu cel care mi-a cumpărat mașinile en gros, să-mi
pună la dispoziție pentru o noapte întreagă, cea mai luxoasă limuzină pe care o
avea în curte, adică o frumusețe de pe alte tărâmuri și din alte vremuri: Hispano
Suiza H6B, un model de mare lux, fabricat în 1931!
Mașina aceasta, deși se afla în curtea lui, nu-i aparținea, era doar în
custodie, urmând a fi trimisă proprietarului ... de fapt, automobilul comandat
pentru un cap încoronat, nu mai fusese livrat atunci, în 1931, din cauza unei
revoluții sau cam așa ceva, trecuse prin mâinile mai multor magnați, fusese
uitat, fusese redescoperit cu câțiva ani în urmă, fusese cumpărat și dat pentru
o renovare completă de către noul său ultim proprietar, proprietar care acum
aștepta să-i fie trimis într-o țară
producătoare de țiței! În numai câteva zile, palatul acela pe roți avea să
plece în probabil ultima călătorie a vieții lui automobilistice, într-o țară
mult prea - dacă nu chiar exagerat de - fierbinte!
Dar până atunci, era în curtea omului care, pentru un câștig - zicea el
- cinstit, era gata să mi-l pună la dispoziție, cu condiția să nu fie condus de
mine și să fiu însoțit!
Am fost de acord, așa că am încheiat înțelegerea!
În aceeași seară, m-am întâlnit cu ... automobilul și echipa sa: un
șofer, în uniformă, stilat, om care nu părea a se grăbi nici dacă alerga proba
de o sută de metri plat, mașina în discuție, lustruită, ceruită, parfumată,
spunând despre sine - chiar fără cuvinte - „ce elegantă și scumpă sunt ...!”
și, în mod neașteptat pentru că nu fusese explicit pomenită în înțelegerea
noastră, o supraveghetoare!
Dar ce supraveghetoare!
Doamne, genul ăsta de femei nu ar trebui create!
Eu, care eram hotărât ca după acea ultimă noapte, în care plănuisem
să-mi cheltuiesc ultimii bani și să dau foștilor mei prieteni o palmă și să mă
sinucid, m-am trezit dintr-o dată plin de curtoazie! În loc să mă gândesc la
excesul de produs chimic care mă aștepta în garsoniera amărâtă pe care cu greu
o închiriasem, m-am trezit că fac frumos pe lângă supraveghetoare: de fapt așa
se recomandase, drept persoana trimisă de patron ca să supravegheze ca
lucrurile să iasă bine. Nu mai descriu cum arăta ... în sfârșit, așa este lumea
asta făcută și așa se mișcă ea: bagă într-o sală două femei, una deșteaptă foc,
câștigătoare de premii, cealaltă frumoasă; după cine credeți că se va uita
publicul?
Exact, după cea ... deșteaptă!
Vezi să nu ...
Problema cu însoțitoarea mea, era că pe lângă frumusețea ieșită din
comun, mai avea și o deșteptăciune asemenea: am constatat că poseda o cultură
solidă și, dintr-o dată m-am simțit mic!
Șoferul cel stilat, n-a vorbit, doar mi-a ținut portiera deschisă, a
așteptat să urc, pentru ca apoi să pornească exact către primul loc în care
doream să ajung! În întunericul nopții, iluminatul public începea să capete
accente de camuflaj: o ceață neașteptată se lăsa peste oraș, transformând
colțuri cunoscute în locuri pline de mister! Din nou orașul fusese învăluit
într-o ceață neașteptată.
Așadar, primul club la care am ajuns a fost chiar cel cu cardurile
refuzate: portarul nu și-a putut ascunde surpriza să mă vadă la intrare, iar
când a înțeles cu ce mașină venisem, cu ce însoțitoare și cu șofer, a înlemnit!
Mi-a deschis larg ușa, cu un zâmbet slugarnic: acum nici nu l-am privit și nici
nu i-am dat nimic!
La bar, am băut ceva, am privit dansatoarele și animatoarele, am plătit
fiecare lucru consumat de îndată ce-mi era servit - având grijă să achit cash:
nu am dat nimănui nimic în plus, nu am vorbit cu nimeni, nu am răspuns la
saluturi! Am plecat!
Al doilea club, era unul cu pretenții foarte elitiste, unde se vorbea o
limbă ciudată, se purtau haine aiuristice, se asculta o muzică de rahat ... am
fost și aici senzația serii, pentru că, în mod evident, cam toți îmi puseseră
cruce! Am procedat la fel ca în primul club, ținând banii la vedere în momentul
plăților: ei nu știau că sunt ultimii!
Toată noaptea m-am plimbat așa, cu o figură serioasă, pot spune chiar
misterioasă, bând câte un pahar, nerăspunzând saluturilor, privind prin oameni
fără jenă, ca prin sticlă! Am bănuit că se anunțaseră între ei, telefonic,
pentru că în fiecare loc nou în care ajungeam, tratamentul de care mă bucuram
era mai bun, era chiar cel de care mă bucurasem înainte de a se întâmpla ...
În tot acest timp, acea Hispano Suiza întorcea toate capetele, unde era
parcată oamenii se fotografiau cu ea și, dacă era posibil, surprindeau și
șoferul. Eu, coboram imperial din mașină în timp ce mi se ținea portiera
deschisă; Ea, mă însoțea peste tot, mergându-mi la braț, o ființă de o
frumusețe și o eleganță greu de descris și de întâlnit!
Spre dimineață, după atâtea guri căscate, ne pregăteam de ultimele
vizite ale acelei nopți de „clubing” și, deși ajunsesem la unul dintre ultimele
localuri, am mai rămas în mașină pentru a-i
da prilejul să termine ceea ce avea de povestit: brusc, explicațiile care altă
dată mă plictiseau, deveniseră extrem de interesante!
-
... decât pe scaunul
stomatologului”. Deși pare o glumă, este adevărat, percepem trecerea timpului
în mod diferit! Și vorbim aici despre diferențe notabile, nu despre impresii
trecătoare legate de stomatologi și domnișoare nostime! Iar scurgerea timpului,
privită relativist, este influențată teoretic de numai doi factori ...
-
De viteză și de
gravitație! Atâta lucru îmi mai amintesc și eu!
-
Exact! Teoretic, repet,
teoretic, viteza și gravitația pot influența ritmul în care curge timpul.
Interesant, este faptul că tot nu putem defini timpul ca pe o mărime fizică, cu
toate încercările de până acum, tot nu reușim!
Mi se părea normal ca în compania unei femei extrem de frumoase, eu să-i
admir inteligența: în mod absolut de neînțeles, atunci asta nu a fost pentru
mine un semnal de alarmă, deși ar fi trebuit!
-
Așa că, omul, a aplicat
necunoașterii tratamentul dintotdeauna: nu reușim o explicație teoretică? Nu-i
nimic, facem experimente, chiar nereușite și, până la urmă tot ne lămurim cum
stă treaba!
-
Adică, să înțeleg că
s-au făcut experimente cu timpul?
-
Exact ... am început cu
unele simple ...
-
Cum ar fi?
-
Cum ar fi instalarea
unei baterii de ceasuri extrem de sensibile la bordul unei nave cosmice, după
acordarea și sincronizarea lor cât mai aproape de perfecțiune cu o baterie
identică, păstrată la sol drept martor. Și ce crezi că s-a observat?
-
Ce?
-
Că ceasurile de pe nava
cosmică au rămas în urmă! Adică, pentru ele, la viteze de 30.000 de kilometri
pe oră și peste, timpul a curs mai încet cu câteva miliardimi de secundă decât
pentru martorii păstrați pe pământ!
-
Serios? Atunci, ar
trebui luat în calcul că 30.000 de kilometri pe oră, înseamnă ... ia să vedem
... înseamnă o fracțiune din viteza calculată a luminii ... înseamnă numai 3600
ori 10 din viteza luminii! Nu se poate, adică la o viteză reprezentând doar o
așchie de nici a zecea mia parte din viteza luminii, s-a putut observa o abatere
măsurabilă a curgerii timpului?
-
Exact! Nu știm foarte
sigur ce este timpul, dar începem să pricepem cum funcționează, așa că ne putem
aștepta oricând la surprize dintre cele mai mari!
-
Sunt uluit, nu știam că
s-au făcut asemenea progrese ... în istoria omenirii există povești despre
călători în spațiu, există zei sau eroi care se plimbă pe unde poftesc, dar
timpul a fost lăsat de obicei în pace! Ce realizare incredibilă ar fi
înțelegerea timpului! Cred că și filozofic ar fi important ... uitasem de
cluburi, uitasem de frumoasa mea însoțitoare, nu știu de ce, dar dintr-o dată,
subiectul devenise fascinant! Cum de v-ați hotărât să studiați tocmai acest
domeniu? Vă spun sincer, regret că nu ne-am întâlnit până acum, vă asigur că nu
aș fi uitat!
-
Ba ne-am întâlnit,
ne-am întâlnit ... ne-am întâlnit odată pe vremea când v-ați hotărât pentru
științele „umane” în dauna celor „inumane”!
-
Nu-mi amintesc nimic,
dacă aș putea călători înapoi în timp ...
-
Aveți grijă ce vă
doriți! Dar pentru că nu este sigur , vă amintesc doar că am studiat fizica cu
tatăl dumneavoastră, sub îndrumarea sa mi-am luat doctoratul în fizică și, doi
ani mai târziu, sub îndrumarea mamei dumneavoastră, pe cel în matematică. Așa
că, ne-am întâlnit de mai multe ori pe vremea aceea.
-
Nu-mi amintesc nimic
și, pot spune cu mâna pe inimă că regret! Totuși ... însoțitoare?
-
Supraveghetoare!
-
Bine, supraveghetoare
... de ce?
-
Nu ați observat nimic
în seara aceasta?
-
Nu ... ce trebuia să
observ?
-
În primul club, ați
plătit cu bani și v-au acceptat plata pe loc, da?
-
Da!
-
În al doilea la fel,
dar în a treilea nu va surprins că s-au mirat că plătiți?
-
Nu, nu am băgat de
seamă!
-
Cu patronul acelui
club, aveați o înțelegere, nu-i așa? Să-i achitați cheltuielile periodic, parcă
săptămânal, nu zilnic!
-
Da, este adevărat, dar
de unde știți ...
-
Știm și, pe moment este
suficient, mai târziu vom da și explicații! Vă rog să fiți atent la următorul
club cum se poartă personalul și clienții!
Am fost foarte rece și distant la următorul club, așa cum îmi
propusesem, dar oamenii păreau a fi uitat starea mea de faliment, personalul
era extrem de amabil, prietenii m-au uimit prin eleganța cu care m-au tratat
... părea a nu se fi întâmplat nimic ... ultima mea iubită, cea care în cursul
dimineții nu-mi mai răspunsese la telefon, era toată numai atenții, iar penultima,
ce fusese părăsită pentru ultima, stătea tot timpul lipită de mine, ba chiar la
un moment dat mă pipăia într-un mod de-a dreptul jenant! Pentru că fusesem
atenționat, am băgat de seamă că se discutau evenimente vechi de câteva luni,
lucru ce m-a nedumerit!
M-am ridicat dintre prieteni și m-am dus la bar, unde însoțitoarea mea
făcuse K.O. câțiva pretendenți cam obraznici, spunându-le pe nume și
amintindu-le - voalat - niște lucruri pe care cu siguranță nu le făcuse nimeni
publice! M-am așezat lângă ea: eram uluit, chiar nu știam ce să cred!
-
Ce se întâmplă aici? De
ce am senzația de deja vu? M-a privit lung, a luat o gură din paharul pe care-l
ținea în mână, apoi m-a întrebat:
-
Nu recunoști noaptea?
-
Nu!
-
Este noaptea în care ai
fost arestat pentru consum de droguri! Unde s-a întâmplat, îți amintești? Unde
și când?
-
Chiar aici, la două și
un sfert!
-
Și cât este ceasul
acum?
-
Două! Două? Nu-mi venea
să cred ce-mi dădea de înțeles! Adică ... adică vrei să spui că ...
-
Adică vreau să spun să
mergem și să stăm în mașină, să vedem ce se întâmplă!
Am ieșit în grabă mare, fără să-mi iau rămas bun de la cineva, șoferul trăsese
palatul mobil la bordură, am urcat și, ne-am oprit în întunericul unui felinar
spart, la nici cinci zeci de metri distanță: prin ceață, niște umbre se foiau
în jurul clubului, din dreptul intrării dispăruseră - în mod curios - puștii și
puștoaicele ce căutau cu disperare pe cineva „să-i bage”, strada, de obicei
circulată, era aproape goală.
La două și un sfert, în plină noapte, în fața localului au oprit câteva
mașini de poliție cu sirenele urlând și cu girofarurile lumind pulsatoriu și
agresiv; din mașini au țâșnit mai mulți oameni în uniforme, iar din penumbra
cețoasă a străzii, vreo două zeci de siluate negre i-au urmat în club sau s-au
plasat în jurul acestuia! Razia poliției, razie binecunoscută mie, începuse!
-
Nu este periculos să
stăm aici?
-
Nu, interiorul mașinii
nu este spațiu public, iar încălcarea lui ar reprezenta o violare a
proprietății - îmi răspunse șoferul, lucru care mă lăsă fără replică!
-
Îl poți crede pe cuvânt,
este și avocat - continuă însoțitoarea mea!
Razia se desfășura cu mare tămbălău și poliția începuse să scoată
petrecăreții din local.
Priveam cu curiozitate ce se întâmpla, vedeam cum unii sunt urcați în
dube în timp ce alții sunt scăpați prin ceață ... fiecare trebuie să trăiască,
nu? Cele mai multe persoane scăpate erau femei, care deși fuseseră scoase
aproape dezbrăcate, cum li se făcea semn o rupeau la fugă de lângă clădire: nu
se mai temeau de nimic! Știam ce avea să urmeze: fotografii, ale căror aparate
fulgerau în ceață, aveau să producă o cantitate deloc neglijabilă de probe,
astfel că, cine dorea să scape, băga mâna în buzunar, cine nu era interesat,
ori era prea beat sau prea drogat ca să-i mai pese, avea să ajungă a doua zi
dis de dimineață principalul subiect al tabloidelor! Acum era triată și
eliberată cea de a doua serie, vedeam bine cum un personaj în civil - îl
cunoscusem personal, era polițist - îi alegea pe cei ce aveau să plătească din
gros privilegiul de a nu apărea în ziare! Nici eu nu apărusem ... În final, mai
rămâneau câțiva fraieri și vreo două, trei fetițe fără spate care nu interesau
pe nimeni, formând un grup ce avea să ajungă la poliție, unde urmau să fie
filmați, fotografiați, arătați cu degetul ... Greii, plătiseră pentru a nu fi
printre ei!
Acum, știind despre ce era vorba, privind de pe margine, vedeam cu claritate
ce se întâmpla și mi se lămurea răspunsul la întrebarea ce mă bântuise zile la
rând, anume, cum de mai funcționează clubul în care s-au consumat substanțe
interzise: îmi era clar ... dacă o capcană funcționează, nu ai motive s-o
înlocuiești!
-
Este suficient? Putem
merge?
-
Putem face orice
dorești ...
-
Să mergem ...
Șoferul, puse silențios limuzina în mișcare, astfel că firma luminoasă a
clubului dispăru rapid din vedere.
-
Nu-mi spune! Nu-mi
jigni inteligența! Te rog, nu-ți bate joc de mine! am țipat la Ea, am dat cu
pumnii în interiorul din catifea mov, am urlat ... Nu-mi spune, că nu te cred!
-
Ce să nu-ți spun?
-
Că am călătorit în
timp! Că ne-am întors în timp!
-
Ție ce ți s-a părut că
ai văzut? Nu chiar tu te plângeai de senzația de deja vu?
-
Da, chiar așa este, am
auzit și eu! spuse șoferul, enervant de calm, în timp ce conducea liniștit.
-
Te recunosc, acum te
recunosc ... ești ... of, Doamne ... spune ... ești, tu ești ... tu ești
șoferul taxiului care m-a luat ultima dată de acasă, atunci când nu a venit
omul meu obișnuit! Tu ești, te recunosc!
-
Nu neagă nimeni o
asemenea evidență, el este într-adevăr ... mă mir că l-ai recunoscut abia acum!
Am vrut să-i spun că-mi folosisem ochii pentru ceva mai atrăgător, dar
am considerat că este mai bine să tac: mă simțeam amenințat!
-
Ce se întâmplă?
-
Ce crezi că se
întâmplă? Spune-ne, ce crezi?
-
Nu știu, habar n-am,
spune-mi tu! Spune-mi tu!
Voiam și nu voiam să primesc răspunsul la întrebare! Îmi era de-a
dreptul teamă, dar nu știam de ce-mi este mai frică: de ridicolul unei farse
jucate de cei pe care doream eu să-i păcălesc, sau de realitatea palpabilă a
unei imposibilități fizice? În momentele acelea, cred că-mi puteam lua doctoratul în fizică:
paradoxal, toate cunoștințele ce-mi trecuseră vreodată pe la ureche, mi-au
apărut în minte cu o claritate ieșită din comun!
-
Ce crezi că se
întâmplă? Ea continua să mă provoace!
-
Nu știu ce răspuns
aștepți de la mine, dar îți pot spune că întoarcerea în timp, este posibilă
numai și numai în cazul unei deplasări cu o viteză mai mare decât cea a
luminii, dar conceptul ține de SF, din moment ce teoretic s-a demonstrat că
lumina se deplasează cu viteza maximă în universul nostru ... Drept care, mă
aștept să fie o farsă, știu de fapt că este o farsă ... dar nu știu de ce este
atât de elaborată!
-
De ce ar fi o farsă?
-
Cui i-ar folosi să mă
plimbe pe mine prin timp? De ce mi-ar oferi tocmai mie o asemenea experiență?
Și dacă tot o face, măcar să mă ducă să văd evenimente cu adevărat importante
sau interesante, nu petreceri într-un club oarecare dintr-un oraș oarecare!
-
Dacă ai fi martor
ocular al unor evenimente care au schimbat lumea, crezi că ai rezista?
-
Cu siguranță:
curiozitatea mea de istoric ...
-
Alege un asemenea
eveniment!
-
Waterloo! Am avut mereu
o pasiune și o slăbiciune pentru Napoleon ...
-
Poate fi interesant
pentru un istoric, dar pentru majoritatea oamenilor, Waterloo este numai un
nume de gară, așa că, fii amabil și încearcă altceva! Te rog ...
-
Asasinarea lui Kennedy!
Se uită spre ceafa șoferului și întrebă:
-
Ce zici, avem timp?
-
Timp avem întotdeauna,
nu ne lipsește ... hai s-o facem, răspunse acesta fără să se întoarcă! Atenție,
dacă simțiți o ușoară amețeală, sau o stare de greață, nu vă speriați: este
normal!
Mașina acceleră ușor - suspensiile preluau bine denivelările drumului -
iar la un moment dat, senzația fu aceeași de la decolarea unui avion: a
dispărut orice zgomot legat de drum, cu deosebirea că aici nu se mai auzea
absolut nimic. Mi-am explicat asta prin faptul că trebuia să avem o viteză net
superioară celei a sunetului, așadar zgomotele ne urmau, undeva, departe!
Apoi, s-a simțit o pierdere de viteză, sunetele exterioare au revenit
și, brusc, interiorul a fost inundat de lumina puternică a soarelui aflat pe la
zenit: mașina fusese pentru câteva clipe înconjurată parcă de o ușoară ceață,
dar sub acțiunea soarelui, aceasta a dispărut imediat.
Șoferul, intră în rolul de ghid și explică locul, momentul și
întâmplările în mijlocul cărora ne aflam:
-
Dealey Plaza, Dallas,
Texas, 22 noiembrie 1963, ora 12:29! În câteva clipe urmează să apară din față
coloana prezidențială ce însoțește limuzina decapotabilă - după aceea, nu s-au
mai folosit decât foarte rar mașini deschise - iar în clădirea urâtă ce ne
închide perspectiva, clădire în care se găsește un depozit de carte, la etajul
al șaselea, un privitor atent poate vedea ceva interesant!
-
Unde la etajul șase?
-
În colțul din dreapta!
-
Da, văd, este o ...
este o pușcă?
-
Este o armă cu lunetă!
În acest timp, mulțimea voioasă adunată pe marginea drumului, a început
să se agite: deși nu vedeam, înțelegeam că se apropie coloana prezidențială.
-
Ce se va întâmpla? am
întrebat-o pe însoțitoarea mea.
-
Nu știe nici unul
dintre noi, vedem întâmplarea ca și tine, pentru prima dată! Deci, să fim
atenți!
Mulțimea, a început să se agite, bucuroasă, să strige numele
președintelui, să fluture flori, să facă poze, ce mai, oamenii erau în delir!
-
Priviți gardul acela!
șoferul ne arăta un gard umbrit de câțiva copaci, așezat pe o ridicătură a
terenului, chiar vis a vis de locul în care ne aflam noi: deasupra gardului, se
vedea un bărbat, părând a ține în mână o armă!
S-a trezit istoricul din mine, uitând teama de ridicolul unei farse:
-
Tu, i-am spus Ei
punându-i mâna pe un braț și arătându-i direcția, tu urmărește fereastra
depozitului de carte și spune ce vezi! Tu - m-am adresat șoferului - urmărește
omul de la gard și spune ce vezi! Eu, voi urmări mașina - știu filmul pe de
rost - și voi încerca să pun cap la cap întâmplările acum, cât ne sunt
proaspete în minte!
Mașinile se apropiau; am făcut mari eforturi să nu privesc în altă
direcție decât spre limuzina prezidențială, înconjurat fiind de uralele
mulțimii entuziaste!
-
Foc, am auzit-o pe Ea!
Președintele a avut parcă un moment de uimire, de ezitare!
-
Foc, a spus Ea din nou,
după circa o secundă!
Președintele, clar lovit, a părut a zvâcni de la locul lui, iar bărbatul
din fața sa, a dat semne că i s-a întâmplat ceva neașteptat!
-
Foc, a repetat Ea!
Capul președintelui s-a bălăbănit, femeia de lângă el a început să țipe
și a dat să se ridice în mașina în mers - înțelesese ce se întâmplă!
-
Foc, s-a auzit și
șoferul aproape în același timp!
În mod evident lovit dintr-o altă direcție, craniul celui mai puternic
om din lume a părut a exploda, femeia în roz a încercat să fugă din mașină,
agenții serviciului secret au priceput și ei că ceva nu este în regulă și au
început să se agite, iar limuzina, în sfârșit, a accelerat și a dispărut din
câmpul nostru vizual! Privind mai departe, mi-am dat seama că începe să se lase
din nou ceața peste mașina în care ne aflam, în restul pieței fiind în
continuare soare!
Am început să vorbim toți trei, de-a valma, eu încercând să pun
lucrurile cap la cap:
-
În concluzie, după ce
am văzut evenimentul cu ochii noștri, putem spune că lucrurile s-au desfășurat
astfel: din depozitul de carte s-au tras trei focuri de armă - primul și-a
ratat ținta, al doilea l-a lovit pe președinte și prin ricoșeu pe - noi știm -
guvernatorul statului Texas, al treilea l-a rănit grav pe Kennedy, poate chiar
mortal, dar, apare noutatea focului de armă tras din zona gardului! Corect?
-
Corect!
-
Dar, în continuare nu
știm dacă din depozit a tras într-adevăr Oswald și nu avem nici cea mai vagă
idee cine a tras de la gard! Corect?
-
Corect!
Am continuat cu concluzii și cu ipoteze, până în momentul în care Ea,
râzând, ni-a pus un deget pe gură!
-
Ajunge! Avem altceva de
explicat și de discutat!
Mi-am dat seama că vorbisem numai eu, iar cei doi mă ascultaseră
răbdători!
-
Ce anume?
-
Avem o rugăminte la
tine!
-
Ai sau aveți?
-
Am și avem!
-
Dacă era numai
rugămintea ta, aș fi spus necondiționat DA, dar fiind vorba despre voi, aștept
explicații! Cine sunteți, ce vreți, etc, etc ...
-
Noi, suntem un organism
supranațional, ținut secret încă pentru opinia publică ... nu, nu te speria, nu
este nimic secret, nu este spionaj sau alte prostii din astea, este ceva
științific, pus la comun, din nevoia de minți luminate și de suportare a
cheltuielilor, care, nu-ți ascund, sunt uriașe!
-
Și mă rog, cu ce vă
ocupați voi, supranaționalii ăștia? Mi se părea ciudată explicația Ei! Și
insuficientă!
-
Uite care este problema: ai tăi, chiar dacă tu
nu te-ai înțeles cu ei, au fost geniali! Amândoi! Poate îți amintești că au
lucrat ani de zile la rezolvarea unor ecuații, vorbeau despre ele iar pe tine
te plictiseau ...
-
Da, îmi amintesc, „e
mare” și „e mic”, adică ecuația mare și cea mică ...
-
... și nu i-ai ascultat
cu atenție! Da, „e mare” și „e mic”, doar că cele două e-uri, reprezentau
ecuații ale mișcării în diferite câmpuri gravitaționale cu diferite viteze!
Nu-ți ascundem faptul că, puțină vreme înainte de a muri în acel nefericit
accident, rezolvaseră acele ecuații!
-
Și cunoașteți soluțiile
lor?
-
Da, le cunoaștem!
Datorită rezolvării acestor ecuații, am reușit să înțelegem modul în care
funcționează timpul!
-
Nu cred!
-
Ba, poți să crezi! Ei
au înțeles primii, noi imediat după ei! Crede-mă, nu a fost ușor, multe minți
strălucite au muncit pe brânci pentru a înțelege ce au vrut să spună părinții
tăi, iar când în sfârșit s-au lămurit, am rămas cu toții înmărmuriți: descriau pur
și simplu teoria deplasării în timp, atât în viitor, cât și în trecut!
-
Nu pot crede! Este
imposibil!
-
Și în seara asta, la ce
experiment ai participat? Nu-ți spune nimic?
Asta mi-a închis gura, dar pentru
că nu puteam accepta să mă predau fără luptă, am continuat:
-
Deci, care este
misterul, care este explicația? Ce și cum este timpul?
-
Ce este, încă nu știm
cu siguranță, dar cum se prezintă el, am reușit să aflăm: știi cum arată un
triaj de cale ferată? Știi, bineînțeles! Ei bine, timpul este ca linia singulară
din care se desprind alte și alte linii paralele, înmulțindu-se astfel
posibilitățile de circulație! Clar?
Fără să aștepte răspunsul meu, convinsă că puteam pricepe o exlicație
demnă de ciclul de școală elementară, continuă pe nerăsuflate:
-
Dacă îți închipui
asememenea triaje, unul peste altul, dar defazate pe lungimea căii ferate cu
fracțiuni de ordinul centimetrilor, obții o reprezentare grafică a timpului:
linia principală, cea care era singură la intrarea în triaj, este timpul „premium”,
este timpul - să zic așa - principal,
celelalte linii ale infinitului de triaje suprapuse, sunt variante ale timpului
„premium”, sunt posibilități minore, care pot influența traseul timpului
principal, astfel că în perioade lungi, este posibil ca timpul pe care-l trăim
noi să nu se suprapună pe timpul principal, dar să tindă permanent spre acesta
...
-
M-ai cam pierdut!
-
Spus mai simplu decât
atât, ar fi cam așa: avem axa timpului, să spunem axa 0, iar de jur împrejurul
ei, avem - de fapt nenumărate - în fiecare parte câte cinci variante posibile!
Clar?
-
Clar!
-
Pe axa timpului 0,
omenirea cunoaște o pandemie de ebola, urmată de atacurile unor viruși
necunoscuți, care se dovedesc mutații ale gripei: cele două, combinate,
decimează populația globului, lumea urmând să-și revină abia după câteva
generații! Dar, dacă în varianta a șaptea a timpului auxiliar, s-ar naște un
cercetător genial, unul care ar descoperi fără probleme mecanismul acestor boli
și totodată antidotul lor, ai alege acest traseu al timpului pentru salvarea
omenirii de la tragedia pandemiilor?
-
Nu știu, probabil ...
-
Da, ai alege varianta
cu timpul în care se naște cercetătorul acela minune! Asta urmărim și noi, dar
ne-am lovit de o problemă aparent insurmontabilă: energia cheltuită este în
cantitate atât de mare, încât o călătorie pentru verificarea autenticității
evenimentelor Noului Testament ar lăsa lumea în beznă pentru cel puțin un an!
-
Cum așa? Și cum de
puteți merge înapoi în timp?
-
Nu am terminat, îți voi
explica: au fost descoperite în cosmos galaxii care se îndepărtează de noi cu
viteze aparente fenomenale! Spun aparente, pentru că o viteză care depășește de
zece ori viteza luminii, ridică niște semne de întrebare!
-
Bineînțeles, ba chiar
aș pune să fie verificat metrul cu care s-a făcut măsurătoarea ... să nu fie
mai scurt!
-
Ai dreptate! În fapt,
avem numai două variante posibile: fie calculele lui Einstein privind limitele
vitezei sunt eronate, fie efectul Doppler este total greșit!
-
Efectul Doppler, adică
cel care constă în explicația variației frecvenței unei unde emise de o sursă
de oscilații, dacă aceasta se află în mișcare față de receptor?
-
Da, chiar acesta! Efectul
Doppler poate fi constatat atât în cazul undelor electromagnetice - inclusiv
lumina, cât și în cazul undelor elastice - inclusiv sunetul. Frecvența măsurată
crește atunci când sursa se apropie de receptor și scade când sursa se îndepărtează
de receptor.
-
Exemplul cu trenul în
mișcare, nu?
-
Exact! Ei bine, care
dintre cele două teorii este corectă și care falsă?
-
Asta-i o ghicitoare?
-
Nu, pentru că pe
oricare ai alege-o, ai greși! Ecuația despre care ai tăi vorbeau ca fiind „e
mic”, împacă cele două teorii și explică în ce mod viteza luminii ca limită
superioară a vitezei în universul știut, poate fi depășită fără a contrazice nici
una dintre teorii! Ai înțeles?
-
Da, dar ce importanță
are ...
-
Importanța constă în
faptul că stăpânirea acestei teorii, face posibilă deplasarea în timp cu un
consum energetic infim!
-
Foarte frumos,
folosiți-o! De fapt, chiar mă gândesc să cer drepturi de autor, he, he ...
-
Aici avem o problemă!
Mașina am construit-o ...
-
Serios?
-
Serios! Tehnologia o
aveam, ce nu aveam nu a fost o problemă, energia consumată rămânea în
continuare soluția căutată și negăsită!
-
De ce?
-
Pentru că, cu cât mergi
mai departe în trecut sau în viitor, cu atât mai mare este viteza necesară: și
vorbim aici despre viteze superioare vitezei luminii! Problema noastră, după
înțelegerea naturii tehnologiei, a fost că nici un organism nu suportă o
accelerație bruscă și că punctul dorit în duetul timp/viteză trebuie atins
printr-o accelerație lină și constantă! Îți amintești că atunci când ne-am
pregătit să vedem asasinarea lui Kennedy ți s-a atras atenția asupra posibilei
amețeli?
-
Da!
-
Tocmai despre
accelerație era vorba! Noi nu suntem piloți militari, să fim antrenați să
lucrăm la accelerații de peste 10 G, așa că cedăm destul de repede!
-
Încep să înțeleg!
-
Mă bucur! Îți dai seama
că nu este ieftin să menții o asemenea viteză, cu creștere lentă, mai mult
timp! Ei bine, „e mic” a rezolvat această problemă!
-
Păi, folosiți-o, v-am
mai spus!
-
Am folosi-o, dacă am
avea-o!
-
Cum? N-o aveți?
-
Nu, nu o avem!
Documentele conținând rezolvarea, se găseau sub cheie, în casa în care au ars
părinții tăi! Iată dar ce vrem de la tine: facem un efort energetic major și te
trimitem înapoi în timp, într-un moment în care ai tăi lipsesc de acasă, scoți
documentele și le fotografiezi, le pui la loc și te întorci!
-
De ce să le fotografiez
și să nu le iau cu mine?
-
Nu se poate face
transfer de masă între momente diferite ale timpului, dacă am încerca, ar fi
posibil ca la sosirea la destinație documentele să se autodistrugă. De altfel,
și organismele vii dacă stau prea mult într-un timp care nu este al lor, tind
să se degradeze și într-un timp destul de scurt, mor! Iar dacă în timpul în
care ajung se află cumva originalul, degradarea este foarte rapidă!
-
Înțeleg ...
-
Mă bucur, pentru că noi
nu ne-am lămurit încă, nu știm care este motivul bolii timpului! Dar, acum
înțelegi de ce ne-am deplasat la Dallas pentru numai două minute, deși evenimentul
era interesant!
-
Da, interesant ... Începusem
să-mi fac o părere proprie!
-
Propunerea noastră,
este să te trimitem, tu să copiezi documentele, să le aduci, iar noi să aplicăm
soluțiile părinților tăi!
-
Și eu?
-
Tu vei putea cerceta
viața lui Platon, scufundarea Atlantidei, ridicarea piramidelor, Machu Pichu,
orice dorești! Consiliul Superior ...
-
Consiliul Superior
zici?
-
Da, Consiliul Superior,
adică organismul despre care ți-am vorbit, se angajează să-ți țină la
dispoziție permanent o mașină a timpului numai și numai pentru tine și
dorințele tale, indiferent de costuri! Bineînțeles că vei fi un erou!
-
De ce eu?
-
Pentru că tu știi cu
siguranță unde era safe-ul și combinația lui!
-
Batem palma, dar cu
condiția să te reprofilezi pe istorie!
-
Putem încerca! Batem
palma?
-
Batem palma! O ultimă
întrebare: falimentul meu, a fost tot opera voastră?
-
Ne-ai prins! Da, altfel
nu te-am fi putut agăța! Ne cerem iertare!
-
În regulă, batem palma!
M-au trimis aici, în acest moment minus trei zile. După cum știți, am
recunoscut ce-am făcut, dar nu v-am spus de ce, așa că o voi face chiar acum!
Suna foarte frumos povestea splendidei mele însoțitoare, suna minunat de
tentant, dar suna fals: dacă posibilitatea de a influența viitorul prin
modificarea trecutului ar fi căzut în mâna unui Gengis Han, sau Hitler, sau
Stalin, sau Wilson, aaa, de Wilson încă nu știți ...
Ei bine, ce s-ar întâmpla?
Ar mai lăsa ei din mână asemenea putere?
Ar mai putea fi vreodată învinși?
Nu cumva în spatele propunerii se ascundea dorința de putere?
Și chiar dacă nu acum, era imposibil ca această dorință să nu apară la
un moment dat în mintea unui potențial dictator și tiran!
Așa că, ținând cont că am și fost mințit ... da, am fost mințit, mama
mea nu a îndrumat niciodată nici o femeie pentru doctorat!
Puteți verifica: niciodată!
Drept care, mi-am dat seama că eram manipulat și, știind că în acel
moment casa era goală, am preferat să dau foc documentelor - le-am scos din
safe și le-am aprins cu mâna mea - și apoi întregii case, gândindu-mă că este
mai bine ca oamenii să-și vadă pe mai departe de viața lor, fără intruziuni
binevoitoare!
Oamenii nu sunt animale de companie și nici copii care să trebuiască
protejați!
Când am incendiat casa, am aflat și de a doua minciună: ai mei erau
acasă și, așa cum făceau de mai multă vreme, din cauza vârstei, înainte de
culcare luaseră câte un somnifer ușor! Dumnezeu mi-a martor că moartea lor nu
mi-a stat în intenție și că a fost doar un accident nefericit! Vă spun toate
acestea, atât pentru a vă aduce la cunoștință cele întâmplate, cât și pentru a
mă salva pe mine, cel original: eu, cel din viitor, deja am început să mă
degradez ... mă simt din ce în ce mai obosit și mai bătrân!
Sper că veți descifra cip-ul pe care l-ați recoltat de după urechea mea
- în el găsiți toate datele despre mine și despre familia mea - și că nu vă
miră prea mult actele mele și bancnotele din plastic! Nu mă întrebați nimic,
pentru că nu am de gând să vă spun nimic despre ce vă așteaptă. Veți trece singuri
cu bine peste toate problemele!
A propos, dacă nu eram istoric, nu aș fi înțeles că dumneavoastră, cei
în halate albe, sunteți medici: mă simt flatat, o comisie din șapte persoane,
printre care un general, doi medici faimoși, doi fizicieni de renume, un
politician ... sunt de-a dreptul flatat!
Doar pe dumneavoastră domnule, al șaptelea, nu am reușit să vă citesc!
Dumneavoastră ce specialitate aveți, domnule?”
-
Eu sunt reprezentantul
Consiliului Superior!
