Fărăcoadă

 

   Eu sunt frumos!

   Eu sunt minunat!

   Eu sunt unic!

   Eu, sunt eu!

   Splendid!

   Eu nu cred să existe în lume altcineva ca mine!

   Sau măcar să-mi semene: cât de puțin!

   Eu asta nu cred!

   Nu cred și pace! 

   Îmi amintesc momentele pe care le-am petrecut cu Mama. Momente frumoase, destul de liniștite, calde și cu mâncare bună! Mâncarea aceea m-a făcut pe mine ce sunt astăzi: de atunci am început să învăț că dacă nu lupți, nu capeți! Nici măcar printre frații tăi buni!

   Da, da ...

   Îmi amintesc și cum am ajuns la Aimei: a venit Almeu și m-a luat!

   Pe sus!

   Nu știam ce să fac, atunci când m-a luat de lângă frați și mamă: să mă smiorcăi sau să mă lupt? Văzând însă că mama privea impasibilă în altă parte și că frații mei se bucurau că le rămâne lor mai multă mâncare și atenție, am hotărât să stau liniștit și să văd ce se întâmplă!

   Asta-i boala mea ... curiozitatea!

   Când am ajuns la Aimei, trecând cu Almeu prin vremea albă și zgribulită, am trecut la verificat împrejurimile: locul, în mod clar nu mai avusese până atunci un alt Stăpân, așa că trebuia urgent însemnat! În felul ăsta, oricine vine după mine, știe că este ocupat și că trebuie să-și caute de drum! Atunci, Amea a început să scoată niște zgomote pe care nu      le-am mai auzit, iar Almeu, mai puțin zgomotos, a început să-mi șteargă însemnările: să fie sănătos, noaptea le-am refăcut.

   Mă așteptam să găsesc o mamă, să pot mânca, dar nu a fost așa, Aimei mi-au dat o mâncărică ciudată și rece. Nu mi-a plăcut, însă, prins cu cercetarea și însemnarea noului   loc, am mâncat: cam în silă la început, apoi m-am obișnuit.

   Locul, cum v-am spus, era și fusese mereu gol, gol goluț, fără Stăpân! Aimei nu știau cum este la Stăpân, așa că am început să-i educ! La început a fost mai greu, mai ales că-mi pregătiseră locul de dormit pe un culcuș înalt din camera unde stăteau peste zi: ce gândire, nu-ți vine să crezi ce-i putea trece prin minte Aleimele, că numai ea era cu ideile astea! Noroc cu Almeu, care a înțeles și a lăsat o ușă crăpată: nu a fost nevoie să plâng ori să muncesc prea mult ca să-l conving; doar l-am lăsat să mă mângâie.

   Noaptea, chiar în prima noapte, după ce au adormit Aimei, m-am dus pâș, pâș până în dormitorul lor. Atunci mi-am dat seama de problema enormă cu care mă întâlneam: culcușul Alormei era foarte înalt și mie mi-ar fi fost imposibil să mă urc singur. Am dat târcoale culcușului, până am găsit ceva atârnând: m-am agățat și am început să urc!

   Ușor nu a fost, dar am reușit!

   Almeu torcea tare de tot, mult mai tare decât o auzisem vreodată pe Mama torcând, dar asta nu mă speria deloc, însemna că-i este bine, iar Amea, așezată cuminte în brațele lui, dormea fără să scoată vreun sunet.

   Îndată ce m-am văzut lângă ei în culcuș, l-am mirosit pe Almeu, că prea dormea bine: nu a dat nici un semn, așa că m-am dus la Amea! Pentru cine nu știe, aflați că Aimei dorm     într-un culcuș pus sus, dorm cu capul pe pernuțe dintr-acelea pe care ne culcăm noi încolăciți și stau acoperiți cu un fel de perdea, dar mai groasă!

   Buuun, deci m-am dus la Amea și am mirosit-o și pe ea. Amea, avea somnul mai ușor și m-a simțit și – să nu-ți vină să crezi – s-a speriat! Apoi, a început să râdă, l-a trezit pe Almeu ca să mă arate, după care m-a așezat pe colțul culcușului!

   Dimineață, dormeam toți trei, foarte bine, pe aceeași pernă!

   Am înțeles în acea noapte, că nu mai merge cu care-i cel mai tare, ci cu care-i cel mai șmecher: ce funcționase cu frații mei, aici nu mai mergea – erau prea mari și nici nu înțelegeau nimic din ce le spuneam! Așa că, din aceeași dimineață, le-am început educația: dacă primii pași au fost mai grei, după scurtă vreme, lucrurile au început să meargă de la  sine, astfel că, la următoarea vreme albă și zgribulită, eram deja Stăpânul absolut al   Alormei, în urma unei înțelegeri pe care am încheiat-o cu ei! Așadar, Eu aveam voie să dorm când și unde voiam, să mănânc cum și ce-mi plăcea, nu trebuia să răspund la comenzi sau la  chemări, nu ieșeam din casă, în schimb, pentru că mi-am dat seama că trebuie să dau și ceva de la mine, îi lăsam să mă mângâie! Asta e, trebuia să mă sacrific!

   Cu mângâiatul ăsta, a fost o întreagă poveste: Amea, cum mă prindea, cum mă lua la curățat, că ajunsesem să regret înțelegerea făcută! Mă ținea strâns în brațe și mă curăța la ochi, mă freca zdravăn pe urechi așteptând plină de speranță să scutur violent capul, apoi, mă peria și mă pieptăna! I-am arătat de nenumărate ori că știu să mă spăl singur, că eu îmi fac toaleta mult mai bine decât va reuși ea vreodată, că n-am nevoie și chiar nu-mi place: ei bine, nu! Cred că Amea are o problemă de înțelegere: nu doar că i-am arătat toate astea fugind de ea și tăvălindu-mă pe sub mobile, pe unde găseam praf, ba chiar când nu am mai suportat, când m-a luat o dată iar la curățat, am început s-o curăț și eu! Și dă-i și curăț-o, și muncește ... și ce să vă mai spun, că dacă pe Almeu mergea să-l cureți că avea un gust ușor sărat, pe Amea nu mai puteai chiar așa de ușor s-o faci frumoasă, că întâlneai pe fața ei tot felul de gusturi, de grăsimi și de mirosuri!

   Când mi-am dat seama că-i place și că ea crede că eu o curăț în semn de mulțumire, când Eu de fapt încercam să-i arăt cum se procedează, am trecut la forma supremă de rezistență: o înțepătură mică, întotdeauna era primită cu strigăte, ceea ce ducea la eliberarea mea! Da, acum pare simplu ... dar până am înțeles!

   Și cum vă spuneam, totul mergea bine: Eu, care mă învățasem că Aimei nu știu cum mă cheamă și mă strigă Pufosul, Băiatul, Frumosul, Grasul, Porcul, Nesimțitul ori Căcăciosul, ori cine mai știe cum, aveam toată ziua ocupată. Când îmi era foame, mâncam, când îmi era sete, beam, când îmi era somn, dormeam ... sau, când mă plictiseam, mă urcam pe spatele amicului meu, Căldurosul și priveam la lumea de afară!

   Urâte lucruri am văzut afară: câini proști, care indiferent de starea vremii stăteau pe   stradă, stăpâni proști – de câini – care indiferent de vreme, scoteau prostovanii ăia afară, am văzut că după vremea albă vine o vreme călduță, apoi una caldă și pe gustul meu, urmată de o vreme udă ca străchinuța mea cu apă, apoi iar vreme albă și zgribulită! Și, în tot acest  timp, câinii îi scoteau pe Ailor afară: urâte apucături!

   Chiar alături de noi, locuia o astfel de adunătură, că mirosul nu mă păcălește pe mine niciodată ... și pândind Eu după ușă, chiar l-am întrebat odată pe Fărăcoadă – așa îl botezasem eu, pentru că nu avea decât o ciozvârtă ridicolă la fund - de ce iese afară pe udătura aia, chiar îi place, că nu-mi pare a fi pește din ăla de care are Almeu - și care, îmi spune mie trufa, este foarte gustos! Ce credeți că mi-a răspuns Fărăcoadă ? Ce credeți? Nici prin minte nu poate trece unui personaj civilizat! Mi-a spus că Ei ies afară nu atât la plimbare cât ca să-și facă NEVOILE! Da, ați auzit bine: SĂ-ȘI FACĂ NEVOILE! Atunci, nu am rezistat și i-am spus că Eu unul mă mulțumesc cu privitul, că n-aș ieși afară în udătură, sau în albitură, pentru tot somnul și toate mângâierile din lume! Iar Fărăcoadă , vă reamintesc că discuția avea loc prin ușa închisă, cât timp Allui se chinuia să intre în casă, a crezut că-mi dă o mare lovitură, întrebându-mă de ce nu ies când afară este cald și frumos! Credea că mă prinde cu botul ăla al lui de neam prost! Ți-ai găsit! I-am răspuns că mă mulțumesc să fac în casă, unde am un loc special pregătit pentru așa ceva – asta l-a cam lăsat fără mârâit - și că nu aș călca pe afară prin praf, pentru nimic în lume și că îi las lui plăcerea asta, de a uda copacii și de a fi tras cu cureaua de gât! Puteți să nu mă credeți, dar Eu am văzut cum îl trage de gât cu o curea, iar pe bot îi pune un fel de cușcă, o cutie urâtă, cam ca aia cu care mă duc pe mine în vizită! Hâm, nu i-a plăcut și, când Allui a reușit să descuie, mi-a transmis un „la revedere” de ți se făcea frică: i-am mirosit furia și mi-am dat seama că am un dușman. Noroc că întotdeauna între noi era o ușă!

   Altă dată, când făcea Fărăcoadă  pe deșteptul și se lăuda „că ce bine e la plimbare, că s-a întâlnit cu alți câini, că a întâlnit și alte pisici – la cuvântul pisici avea un zâmbet urât, un rânjet înspăimântător – dar că sigur nu se va mai întâlni cu ele”, nu l-am mai suporta și l-am întrebat și eu de ce nu are coadă! Pentru că monstrul ăsta, cât era el de fioros, nu avea    coadă, după cum v-am mai spus! S-a albit când l-am întrebat, dar după o mârâitură urâtă, a zis că a avut, dar i-au tăiat-o când era mic, pentru a-l face mai bun luptător! La așa prostie, gândind că nu sunt motive de luptă dacă ești stăpân și ai casa ta, am spus că dacă s-ar fi născut așa, tot mi s-ar fi părut caraghios, dar că a avut-o și i-au tăiat-o, mi se pare de-a dreptul o nebunie și o prostie! Atunci a făcut prima dată spume! Eu, văzând că este un luptător prost crescut, care crede că numai și numai puterea contează în lumea asta și mintea de loc, i-am întors spatele, am dat de câteva ori cu lăbuța pe jos, știind că deși nu-i pot arunca țărână în ochi, el tot știe ce fac și o să turbeze de furie și, liniștit și plin de demnitate, am plecat să mă culc pe fotoliul meu moale și cald!

   Să vă spun însă, de ce mă tot întâlneam cu personajul ăsta urât și prost crescut: am avut, după cum știți, o înțelegere cu Aimei: aveam grijă, văzând că-i face mare plăcere, să fiu la ușă așteptând-o pe Amea. De multe ori, o auzeam abia când începea să se moșmondească să descuie, dar aveam suficient timp să ajung și să iau o figură tristă, care-i spunea că am așteptat-o toată ziua! Mă rog, nu pot spune că nu așteptam să vină unul dintre ei, dar nu muream dacă mă lăsau să dorm liniștit, însă, venitul lor acasă, era urmat întotdeauna de mâncare.

   Amea, avea obiceiul să mănânce niște prostii verzi, de te făceau să te simți cam ca după un spălat zdravăn, când ai prea mult păr în burtică! Almeu în schimb, deși făcea cam tot ce-i spunea Amea, nu se putea hrăni cu verziturile ei și mânca din astea, de-mi plăceau și mie: după un timp, l-am lămurit că-i treaba lui că deși le are bune le mănâncă abia după ce le strică pe foc, dar că mie trebuie să mi le dea nestricate, nepreparate, drept care, aveam mai tot mereu la dispoziție niște uscături, niște boabe, niște chestii, așa, după care nu mă omoram dar care erau bune câteodată între mese, iar la mesele principale, ce-mi plăcea mie mai mult: ficat de pui, văcuță, piept de pui ... ce mai, o duceam boierește și căpătam toate astea numai și numai pentru că mă frecam de picioarele lui și-l lăsam să mă mângâie!

   Dulce viață!

   În felul ăsta, au trecut mai multe vremuri albe, prietenul meu alb, Căldurosul, dormea când era frumos afară și se încingea când vremea se strica, iar eu mă urcam în spatele lui și priveam afară la bieții chinuiți în albitură și udătură!

   Și era bine!

   Și era cald!

   He, he ...

   Într-o zi, am avut o mare surpriză: Amea, nu a plecat de acasă! Adică, Almeu a plecat, dar Amea, care pleca odată cu el, nu!

   Ciudat lucru!

   Și a tot stat acasă: Almeu venea și pleca așa cum o făcea el de obicei, dar ea nu!

   După un timp, când tocmai mă obișnuisem, am băgat de seamă că Amea, de unde era lungă și subțire, a rămas doar lungă, fiindcă subțirimea i se ducea ușor, ușor!

   A început să se îngrașe!  

   Lucrul ăsta, la început m-a îngrijorat, dar în scurtă vreme m-am lămurit că-i de bine: renunțase la prostiile alea verzi pe care le mânca de obicei, trecând și ea la mâncare normală, din care aveam și eu ceva de ales! După un timp, Amea, s-a obișnuit cu noua ei viață, și s-a lăsat în sfârșit dresată: cât era ziua de lungă, stăteam amândoi pe canapea, mâncam și dormeam! Mă rog, Amea se uita la niște chestii colorate băgate într-o cutie în timp ce mânca și dup’aia adormea la loc. Eu, dacă am văzut așa ceva, mi-am făcut culcuș tocmai sus pe burta ei, că m-am gândit să-i fie mai ușor când vrea să mă mângâie și să mă hrănească!

   Frumoase vremuri!

   Foarte frumoase!

 

   În tot timpul ăsta, un lucru mai important s-a petrecut: printre vecini, am aflat cu nasul meu fin, se afla și o EA; și am început să o strig; și Alormei, nu le-a plăcut; și am început să-i fac curte și să-i pun semne, să știe unde mă găsește! Alormei le-a plăcut și mai puțin și, după ce au albit pereții de câteva ori – dar eu îi însemnam la loc – m-au dus într-o vizită!   

   Locul în care am ajuns, nu mi-a plăcut deloc: era rece și străin, plin de tot felul de arătări și de străini! Și deși nu cunoșteam pe nimeni, mi s-au adresat direct, fără rușine!

   Unul, m-a întrebat ce-i cu mine, de ce m-au adus – eu am răspuns că nu știu! 

   Un Altul, m-a întrebat dacă Aimei pleacă în vacanță – eu am spus că nu știu ce-i aia, iar el a zis că o să aflu Eu, că vacanța este un loc unde Aităi pleacă și nu mai vin să te ia niciodată, că să nu mă las amăgit, că Aiaînalb o să mă pupe ca să mă liniștească și gata, s-a terminat! Și că a auzit, că dacă nu te ia nimeni până la următorul alb, te duce într-un loc din care nu se mai întoarce nimeni! Eu, n-am crezut și m-am ținut tare: Amea ținea cușca în brațe și parcă plânsese, iar Almeu vorbea cu Aiaînalb. 

   Chiar în acest moment, un Lup dintr-o cușcă alăturată, a vorbit - și în acel moment au tăcut toți – spunând: „dar tare proști mai sunteți; l-au adus să-l lase aici, dar nu pentru că pleacă în vacanță, ci pentru că Ailui or să aibă pui! N-o vedeți pe Alui ce burtă are? O să fete cât de curând și, așa cum știți, mulți oameni renunță la prietenia noastră când au pui mici și, ne dau definitiv”!

   „Așa este”, a spus și un motan bătrân, de mai departe, „așa este, am văzut de două ori că așa se întâmplă”!

   Eu am înghețat!

   Habar nu aveam că Amea o să facă pui: dar, dacă o să facă pui, de ce să mă dea pe mine? După un timp, aveau să vină Ailor să-și ia puii să-i ducă de acolo, iar noi, Aimei și cu mine am fi rămas iar singuri! NU?

   Când au terminat de vorbit, Amea a lăsat cușca, Aiaînalb m-a scos, m-a pupat, eu am început să mă zbat disperat, am mușcat, am zgâriat, am stuchit pe toată lumea, doar doar să scap!

   Mă speriasem rău de tot și am început să strig, am strigat cât am putut de tare, dar Almeu zâmbea strâmb, iar Amea era cu ochii umezi de lacrimi!

   Am strigat din nou tare de tot și m-am zbătut și am dat să mușc și să zgării, dar nu mai puteam decât să strig, pentru că Aiaînalb mai chemase pe Cinevaînalb și nu mă mai puteam mișca!

   Atunci am început să plâng și să le promit că dacă nu mă lasă acolo nu o să mai fur niciodată mâncare din farfuriile de pe masă, că nu o să mai fac alături de cutie, că nu o să mai cer ce mănâncă musafirii, că n-o să mai fac pe sub mobile, că n-o să mai rup nici o perdea, că n-o să-i mai fac curte Vecinei, că n-o să mă mai spăl la fund pe pernele lor, că   n-o să mai dorm toată ziua, că n-o să mai vărs apa, că n-o să mai sparg nimic, că n-o să mai intru sub perdeaua lor când zdruncină culcușul, că o să fiu cuminte, că o să fac numai și numai ce vor ei, că n-o să mai pescuiesc în acvariu, că n-o să mă mai bag în picioarele lor să le pun piedică, orice, numai  să nu mă lase acolo!

   Aiaînalb m-a pupat pe trufă, Cinevaînalb – cred – m-a ciupit parcă de ceafă și ...

   Și nu mai știu nimic!

   Știu doar că am dormit, iar atunci când m-am trezit, eram înfășurat tot, peste burtică, cu un fel de perdea aranjată cu ghearele, să fie mai îngustă, și totul în jurul meu se învârtea!

   Am vrut să mă ridic, dar am căzut în bot: mai mare rușinea!

   Am dat din nou să mă ridic, același rezultat!

   M-am forțat din nou, dar de efort, în loc să mă ridic, am făcut pe mine!

   Ce se întâmpla oare?

   Ei bine, credeți sau nu, în clipa aceea am avut una dintre cele mai mari bucurii din viața mea: am auzit-o pe Amea, vorbind cu o voce blândă, iar Almeu – i-am simțit mirosul – m-a luat în brațe și m-a mutat de unde făcusem, pe un loc uscat!

   Eram acasă! 

   Am stat așa, înfășurat, câteva zile, timp după care, Amea m-a luat în brațe, înfășurat   într-o păturică moale și pufoasă – cu care ne jucam noi doi peste zi! - și împreună cu Almeu ne-am dus din nou în vizită în același loc, la Aiaînalb! Eram convins că nu voi fi lăsat acolo, așa că am fost foarte cuminte, ba chiar am și făcut pe masa ei, așa, demonstrativ, să-i arăt că m-a supărat, iar ea s-a bucurat!

   Ciudate ființe!

   Aiaînalb, mi-a scos bucățile de perdea cu care mă înfășurase și mi-a lăsat doar niște petice rozalii și lipicioase, petice pe care le-am scos până am ajuns acasă, ca să mă spăl!

   Dintre cei pe care-i întâlnisem la prima mea vizită, nu mai era nici unul și, întrebând de ei, mi s-a spus că fuseseră luați toți de Ailor! M-am bucurat! 

   După această întâmplare, am băgat de seamă că Aimei au uitat ce le-am promis atunci când m-am speriat, drept care m-am făcut și eu că am uitat: numai o promisiune mi-am ținut-o cu sfințenie, și anume, nu i-am mai făcut curte vecinei!

   Avea dreptate Mama: nu este greu să promiți; greu este să-ți ții promisiunea! 

   Timpul trecea, eu mă simțeam din ce în ce mai bine, Aimei mă alintau, totul era cum nu se poate mai bine, când, într-o noapte, am simțit că ceva nu-i în regulă cu Amea: eu atunci, dormeam cu Almeu în culcușul înalt, iar Amea pe canapea.

   Am simțit că ceva nu-i în regulă, am dat o fugă până la Amea – gemea – m-am întors iute la Almeu și am început să-l împing cu trufa, dar el a început să toarcă, am tras de el, dar nu a răspuns, drept care am recurs la soluția extremă: l-am mușcat de picioare și l-am zgâriat!

   A sărit din pat ca ars, iar eu strigând de zor, am fugit la Amea, el venind după mine!

   În casă, dintr-o dată, a început o nebunie și o alergătură, cum n-am mai văzut: Eu, am ales să mă bag sub culcușul lor, ca nu cumva să mă calce din neatenție!

   N-am văzut așa agitație niciodată până atunci și nici după: au plecat în fuga mare, trântind ușa și fără să le pese de mine!

   Mă simțeam ofensat!

   Chiar când mă gândeam că asemenea obrăznicie ar trebui taxată – nu mă hotăram cum este mai bine: să vărs vaza cu flori, plină cu minunata apă parfumată sau să las semne prin  culcuș - ușa s-a deschis și Almeu a intrat alergând: mi-a pus apă și mâncare, m-a mângâiat pe cap și mi-a spus „să fii cuminte”! Nu știu exact ce înseamnă, dar sigur este ceva legat de apa din vază! Așa că m-am lăsat păgubaș și, după ce am mai dat o tură prin casă, m-am instalat în culcușul înalt: să-i aștept.

   I-am așteptat, până am simțit că Fărăcoadă este scos la plimbare. Cât timp Allui încuia – întotdeauna dura mult, de parcă avea câine rău și se temea să nu-i fie furat, în loc ca acesta să-l apere! – prostcrescutul meu vecin, m-a întrebat ce s-a întâmplat la noi, am murit Eu cumva? Sau ce, că a fost așa un tămbălău că n-a putut închide un ochi toată noaptea! Eu, i-am spus ce s-a întâmplat de fapt – eram convins că se va afla – iar el, mi-a transmis că așteaptă în continuare să ne întâlnim bot în bot, ca să vedem cum este cu operatul, că dacă lui îi tăiaseră coada, mie ... ehe!

   M-am făcut că nu-l ascult și, supărat, am plecat la culcuș, unde am și adormit!

   Și a fost lumină!

   Și a fost iarăși întuneric!

   Și tocmai când mă gândeam că de data asta nu m-au dus ci m-au lăsat, m-am pomenit cu ușa trântită de perete: Almeu, însoțit de mai mulți ca el, mirosind toți foarte urât și fiind foarte zgomotoși, au intrat în casă și au început să umble cu sticle și să mănânce ceva ce scoteau din niște cutii. Curios cum mă știți, am ieșit de sub culcuș: muream dacă nu vedeam ce mănâncă! Asta era deja o jignire la adresa mea: mâncau și nimeni nu-mi oferise și mie! Așa că, am ieșit ușurel, pe nevăzute m-am apropiat de o farfurie lăsată pe canapea și am început s-o miros; nu mirosea rău, așa că am lins puțin, de curiozitate! Tocmai când eram mai concentrat în încercarea de descoperire a ingredientelor, m-am trezit apucat de          ceafă – oribil gest - și ridicat în aer! Proprietarul farfuriei, plin de mândrie, mă arăta celorlalți, care râdeau de mine cu gurile până la urechi! Doar Almeu nu râdea și spunea   ceva: Eu, jignit de gestul intrusului, m-am răsucit, am reuțit să mă agăț cu o gheară de mâneca lui și, atunci când se aștepta mai puțin, mi-am înfipt colții și ghearele în mâna lui! Urlând – Ăștia sunt foarte zgomotoși – mi-a dat drumul imediat, iar eu, ca din pușcă m-am băgat din nou sub culcuș! Acum, ceilalți continuau să râdă, dar nu de mine ci de el!

   Când s-a făcut din nou lumină, Almeu s-a trezit și s-a apucat de curățenie: nu prea avea spor, pentru că tot suna o cutiuță neagră și el se oprea și vorbea cu cutiuța și iar curăța ceva și iar vorbea cu cutiuța! Asta m-a supărat, pentru că acea cutiuță neagră, fusese mereu destul de importantă, dar nu mai importantă decât mine! Am pândit momentul potrivit și, când s-a dus până la cutia lui în baie, am profitat că lăsase cutiuța pe marginea mesei, am sărit și eu acolo și am împins-o cu lăbuța până a căzut de pe masă! Sperasem să cadă în găletușa cu apă și să se înece, dar a nimerit alături și și-a spart capul, făcându-se bucăți!

   N-a mai vorbit cu Almeu! 

   În casa mea, au fost făcute mai multe schimbări, cea mai importantă dintre ele fiind apariția unui culcuș mic, mititel, atât de mic încât mie îmi era greu să mă întind pe îndelete atunci când l-am probat, așa că am rămas la culcușul înalt sau la canapea și fotolii.

   Și a fost iarăși lumină și întuneric și iarăși lumină și întuneric și iarăși lumină!

   Și ce credeți? Când mă așteptam mai puțin, Almeu a plecat de acasă, iar când s-a întors, a adus-o cu el și pe Amea: asta m-a bucurat mult, dar ... dar Amea slăbise, părea ușor amețită și ducea în brațe un pachet! Dintr-o dată, ochiul mirosului mi-a spus ce se întâmplase: pachetul era puiul nostru, iar puiul nu avea să fie luat de nimeni, iar noi, Aimei și cu mine, aveam să-l creștem! Înainte de a fi din nou întuneric, au venit Ailor, care după miros le erau Mame sau Frați, toți fiind foarte curioși să vadă puiul. Eu nu apucasem să-l văd, așa că pândeam momentul potrivit: când toată lumea părea foarte veselă și toți vorbeau, eu m-am dus tiptil în camera unde puseseră culcușul cel mic și dintr-un salt am fost înăuntru! Mare surpriză am avut: Ălmic, dormea, mirosea a Mamă și a Aimei, mirosea a mâncare bună, din copilărie! Ălmic, stătea pe spate, cu ochii închiși, cu mijlocul umflat: nu mi-a plăcut fața lui, dar mirosea bine. L-am verificat, apoi m-am frecat bine de el ca să-mi ia mirosul și să-l recunosc oricând și, tocmai când terminasem și mă întindeam și eu să dorm lângă el, a început Aeiamea să urle: că ce caut lângă copil, că nu e bine, că să mă dea ... Amea, i-a răspuns ceva, m-a dat jos din culcuș și m-a mângâiat: deși s-a mai vorbit, atmosfera nu a mai fost la fel de veselă!

   După un timp, m-am învățat cu Ălmic în casa mea și el s-a învățat cu mine!

   Dădeam și eu o mână de ajutor la creșterea puiului: când simțeam un anumit miros, dădeam alarma înainte ca el să înceapă să țipe, când mânca eram lângă el să-l păzesc, când a început Amea să-i dea mâncare cu sticla și cu mâna, am avut grijă să fie bună, să nu-i facă rău, așa că pe ascuns am gustat-o și Eu. V-am spus că sunt curios, nu?

   Eu am dat alarma când a început să meargă în patru labe ca o ființă civilizată, tot eu l-am văzut primul în două picioare!

   Se învățase să doarmă cu mine, iar eu îl acceptam lângă alături, dar când încerca să-mi scoată ochii sau să mă tragă de coadă ori să-mi bage mâna-n gură, prin lovituri ușoare cu pernuțele îi spuneam că nu este bine!  

   Ălmic m-a botezat definitiv Mau, acum știam că dacă cineva spune Mau, despre mine este vorba! Ce să vă mai spun, era bine de tot!

   Fărăcoadă, m-a mai amenințat de câteva ori, dar nu l-am mai băgat în seamă!

   Aeiamea, a mai mârâit și ea că nu trebuie să stau lângă pui, drept care, atunci când a încercat să-l ia din culcuș, i-am dat o labă plină de gheare peste mână, să mă țină minte: țipete, sperietură, sânge ... Amea și Almeu m-au certat și m-au încuiat unde aveau ei culcușul ... ce să mai spun, scandal mare! Când Aeiamea a plecat, cu mâna înfășurată cu fâșii de perdea – cum avusesem eu pe burtică – Amea și Almeu au început să râdă, mi-au dat   drumul, m-au mângâiat și Amea m-a pupat! 

   Și tocmai când lucrurile mergeau așa de bine, a venit năpasta: vă spuneam că Ălmic începuse să meargă civilizat, în patru labe? Da? Scuze ... ei bine, tocmai când ne jucam frumos cu o bilă, pe care Eu i-o aruncam și el mi-o aducea cuminte, am greșit și i-am aruncat bila spre ușa de la intrare!

   El, în viteză mare, a pornit după bilă. Eu moțăiam, având burta destul de plină, în momentul în care am simțit că în dreptul ușii se află Fărăcoadă!

   Ălmic ajunsese în holul de la intrare în căutarea bilei!

   Soneria a sunat, strident ca întotdeauna, de data aceasta însă, anunțând parcă o   nenorocire!

   Amea s-a grăbit să deschidă – probabil aștepta pe cineva!

   În clipa în care a deschis ușa, l-am văzut în prag pe Fărăcoadă!

   Înțelegând că s-a întâmplat ceva nelalocul lui – Fărăcoadă nu avea cureaua la gât, nici cușca pe bot și nici omul lui nu se vedea – m-am grăbit în hol!

   Fărăcoadă, avea un cap enorm, niște colți înspăimântători, din gură îi curgeau bale iar ochii-i erau răi; pe pieptu-i lat, se vedeau cum joacă mușchii fără astâmpăr!

   A privit pe lângă picioarele Aleimele, pe mine nu m-a văzut – nu avea nasul atât de fin – dar l-a văzut pe puiul casei: Ălmic, tocmai găsise biluța jucăușă și se grăbea să se întoarcă cu ea la mine. În patru labe fiind, mișcarea asta îi lua destul de mult timp!

   În acea clipă, Fărăcoadă, a vorbit oribil, a mârâit, a spus „deci ăsta-i puiul!” și, rânjindu-și colții oribili și băloși, s-a aruncat asupra lui!

   Eu, am simțit că înnebunesc: nu doar că ataca puiul de care aveam grijă împreună cu Aimei, dar făcea asta chiar în casa MEA!

   ÎN CASA MEA!

   ATACÂNDU-L PE LA SPATE!

   Fărăcoadă s-a aruncat asupra puiului!

   Amea, nu a avut putere să zică nici pâs: a înghețat de spaimă!

   Alluifărăcoadă urca în fugă treptele strigând!

   Puiul, cu biluța într-o mână, încerca, fără să bănuiască măcar pericolul, să se întoarcă la mine!

   Eu, în acel moment, nu am știut ce fac: fulgerător, m-am făcut ghem, am strâns labele sub mine și, brusc, am sărit în întâmpinarea monstrului!

   În aer fiind, am scos toate ghearele și am dat strigătul de atac – nici nu știam că-l știu!

   Am deschis botul, larg, cu speranța că voi putea mușca!

   Atunci, în clipa aceea, mi-am dat seama că dacă nu reușesc să atac primul și într-o zonă sensibilă, Fărăcoadă ne mănâncă pe toți!

   Ne-am ciocnit în aer și am simțit cum sunt aruncat înapoi!

   Disperat, am căutat să mă agăț cu ghearele de ceva!

   Îmi era frică să deschid ochii, așa că, simțind că m-am prins de ceva, că am agățat ceva cu laba din dreapta față, m-am prins și mai bine și mi-am înfipt colții în ceva moale: am auzit un schelălăit și, atunci am știut că s-ar putea să înving, drept care, am strâns colții și ghearele și mai puternic!

   Fărăcoadă schelălăia și se zbătea foarte tare, atât de tare încât eu cred că m-am prins atât de bine și de frică să nu mă arunce cine știe cum și unde!

   Totul s-a sfârșit în clipa în care am simțit pe piept și burtică o durere arzătoare: din acea clipă, nu mai știu nimic! 

   Când m-am trezit, iar eram înfășurat în perdea franjurată! De data aceasta, eram înfășurat de la gât până la coadă: simțeam că nici ochii nu-i pot mișca!

   Amea, a început să plângă și să-l cheme pe Almeu, care a venit și el plângând! Eu nu știam ce-i doare de plâng toți! Ba, să nu-ți vină să crezi, cel mai tare plângea și mă mângâia Aeiamea, care mă mai și pupa de zor – am promis că dacă mă fac bine, când o mai veni, o să mă ascund!

   Toți vorbeau de zor, toți voiau să mă mângâie și toți spuneau ceva cu „viteazul”!

   După un timp, am auzit stând pe Căldurosul, că Fărăcoadă nu mai este, că l-au dus acolo de unde nu se mai întoarce nimeni, pentru că fusese bolnav bietul de el, am auzit că Eu am apărat puiul, pe Ălmic și că nu i-am dat drumul botului și ochilor decât atunci când m-a zgâriat cu ghearele lui enorme pe toată burtica, zgârietură – zic unii - de moarte! Afară, toți spun că sunt un erou! Ce noroc că s-a terminat cu bine, pentru că eu, sincer vă spun, nu prea știu ce am vrut să   fac!

   Dar mai bine, s-o lăsăm așa cu eroul și să nu mai căutăm alte explicații!

   Aiaînalb mi-a devenit o foarte bună prietenă, mă vizitează cam tot la două luminări, mă întoarce pe toate părțile, mă pipăie și mă mângâie!

   Astăzi, m-au adus ai mei aici în vizită, ca să mă scape de fâșiile astea de perdea și să-mi scoată nu știu ce și gata, zice că sunt ca nou!

   Iar când ajung acasă, știu că mă așteaptă plicul cu mâncarea mea favorită!

   Care sunt Aimei?

   Aimei sunt cei de acolo, cei cu puiul în brațe!

   Nu, nu ăia, ceilalți, o recunoașteți pe Amea ușor, o să mai facă un pui!

   Asta este, o să-l creștem noi și pe al doilea!  

   Eu sunt frumos!

   Eu sunt minunat!

   Eu sunt unic!

   Eu, sunt eu!

   Splendid!

   Eu nu cred să existe în lume altcineva ca mine!

   Sau măcar să-mi semene: cât de puțin!

   Eu asta nu cred!

   Nu cred și pace!

   Da, sunt frumos!

   Și nu numai ...