„Ar trebui să ne gândim
foarte serios la efectele literaturii asupra societății!
Și la efectul filmelor și al religiei și al legendelor, desigur … dar să începem cu
literatura!
Dacă s-a spus că istoria o scriu
învingătorii, nu este mai puțin adevărat că și învinșii scriu propria lor
istorie, una mai puțin cunoscută dar nu și mai puțin dăunătoare : dacă în
manualele învingătorilor, întotdeauna Dumnezeu a fost de partea armatelor care
luptau pentru cauza adevărului și dreptății, în cele ale învinșilor, Dumnezeu
nu este amintit! Cum ar fi o lecție de istorie, în care să le spui copiilor „ …
iar în mijlocul bătăliei de la XYZ, tocmai când eram călare pe ei, Dumnezeu s-a
plictisit și a schimbat tabăra … ”?
Ar merge?
Sigur nu!
Drept
care, mai bine nu este amestecat în povestea înfrângerii, chiar dacă toate neamurile se laudă că sunt –
indiferent de religie – foarte credincioase!
Chiar și despre acest tip de credință pur
declarativă s-ar putea vorbi mult și chiar supărător pentru acea majoritate
care dă pomană și se laudă cu un post sever, doar din dorința de a se asigura ;
un fel de Casco religios : „ …eu nu cred să mi se întâmple tocmai mie, dar dacă …!?! ”
Ei bine, așa cum ne-am obișnuit ca în
manualele de istorie să avem întotdeauna dreptate (noi și neamul nostru), la
fel ne-am obișnuit și cu alte clișee care nu ne fac deloc bine! Ba, chiar putem
spune că sunt dăunătoare, educând tinerii într-un mod incoerent și nepotrivit
pentru viață!
Și?
Veți întreba
dumneavoastră, și care sunt aceste cărți atât de periculoase?
Care sunt cărțile și filmele ce fac o propagandă dăunătoare sufletului
și spiritului tinerilor?
Cum, mai întrebați care? Cărțile
și filmele de dragoste, nu cele pornografice, pentru că de la alea, tineretul
s-ar alege poate cu o plăcere de moment și ar învăța câte ceva ce școala nu le
spune, așadar cărțile și filmele de tipul Romeo și Julieta sau Love story!
Sunt groaznice!
Sunt neadevărate!
Sunt mincinoase!
Și pentru că nu mă credeți, să aruncăm o privire fugară peste câteva
asemenea capodopere, să vedem despre ce este vorba și, mai ales, ce ne învață!
Înainte de orice, să nu uităm că primul gânditor care a abordat
subiectul, științific și metodic, a fost
Platon în al lui dialog „Banchetul” sau „Despre dragoste” : „cel lat în umeri”,
deși homosexual – sau poate tocmai de aceea – își pune personajele să aducă în
discuție cam toate formele de dragoste cunoscute de omenire, astfel că fiecare
participant expune o teorie și o susține cu argumente, autorul dându-i
posibilitatea de a vorbi fără limite și, tocmai de aceea, dacă Aristofan este
de-a dreptul delicios, gazda proaspăt premiată literar, nu!
Este evident faptul că de pe vremea sârguinciosului elev socratian, omul
nu a mai evoluat în această direcție : lucrurile ce par a se mișca în toate
domeniile atât de rapid, la acest capitol par imuabile!
Aceleași tipuri de dragoste, aceeași plictiseală!
Și dacă Platon, în încăpățânarea lui perfecționistă, a analizat dragostea
atât de complet încât a devenit pentru mulți plicticsitor, urmașii lui s-au
ferit de această greșeală, lăsându-ne în drum, liberi să credem ce poftim :
întotdeauna, dar absolut întotdeauna, poveștile se încheie cu momentul în care
cei doi se iau „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”!
Așa să fie oare?
Nici un basm nu are tupeul să ne spună în cât timp s-a plictisit prințul
de frumoasa educată pentru a fi slujnică, ori cât de rușinat a fost soțul când
iubita-i soțioară a început să spună prostii și să facă greșeli de exprimare
chiar la banchetul de după nuntă!
Nici unul!
La fel, nici o poeveste nu ne aduce cu picioarele pe pământ, făcând
radiografia căsniciei în care domnul și stăpânul avea – așa era de mult, o dată
– dreptul primei nopți!
Sau cât a plâns blonda prințesă, atunci când sătul de ifosele ei, soțul
a început să creadă gura lumii și să o întrebe cum s-a descurcat ea singură
singurică cu șapte bărbați în casă! Bine, pitici pitici mici, dar tot bărbați,
nu? Și chiar dacă Disney ne învață că unul era prostănac, tot mai rămân șase,
dintre care unul era cu siguranță pupăcios!
Așadar, partea asta de ce lipsește?
Și, mă rog, de ce niciodată nu ni se spune de ce o familie bine trăită
și bine hrănită (ca cea lui Roșu sau Verde sau Turcoaz sau Lila Împărat) nu a
reușit să aibă urmași până la o vârstă înaintată?
Disfuncții de vreun fel?
Orientări sexuale mai ...?
Și apoi, nu uitați că în timp ce frumoasa și blonda Cosânzeană se lasă
răpită de Zmeu ca proasta, eroul Făt Frumos se luptă cu toată lumea pentru a o
salva : nu am auzit niciodată ca dumneaei să miște un deget pentru a scăpa!
Niciodată!
În schimb, prostul se luptă singur, dar nu cu Zmeul – care pare cam
fătălău – ci cu măsa, cu Mama Zmeilor, cu Muma Pădurii, care biata de ea, s-a
hotărât să-i astâmpere fătălăului ei fiu hormonii!
Da domnilor și doamnelor, da : asta este o familie normală, da, mama își
ajută și-și protejează fiul!
Iar Făt Frumos? Singur singurel, se folosește de tot felul de arme
secrete – perii, piepțeni, etc – numai și numai pentru a-și salva presupusa
iubită, cea care, pur și simplu, stă și privește lupta ca pe un film de acțiune
: „să vedem care-i mai tare, că de fapt, bărbatul trebuie să fie doar o idee
mai frumos decât dracu’, iar zmeul nici măcar nu-i cere lu’ ăl bătrân juma’ de
împărăție, că nu-i trebuie, că o are pe a lui, pe când Făt Frumos pare a fi un
vânător de zestre!”
Este?
Da, lucrurile nu s-au schimbat mai deloc, doar generațiile se schimbă
una după alta, se înnoiesc și fac aceleași greșeli, refuzând să învețe din pățaniile
înaintașilor, luînd-o mereu de la capăt!
Un bun exemplu, este chiar Sfâna Scriptură! Păi, să ne amintim ...
Boaz va să zică, era ca tot omul gospodar, la câmp, interesându-l rodul
muncii lui, iar noaptea, ce să vezi, cineva îi dezvelește picioarele
INTENȚIONAT și se așează să i le încălzească – deci a creat cu bună știință
nevoia – deși nu i s-a cerut așa ceva!
Cine era?
Bineînțeles, era Rut, moabita!
Romantism?
Dragoste?
Iubire de Dumnezeu?
Nici gând, calcul rece și cucerirea redutei prin viclenie, chiar în
lipsa armelor necesare unui asediu! Totul se termină – cum era de așteptat – cu
o căsătorie!
Apoi, povestea lui Iacov ce ne învață? Că bărbatul, se lasă amăgit de un
așa zis romantism și muncește ca prostul pentru o femeie! Nu credeți? Pe scurt,
iată faptele : Iacov – sau Iacob – cel căruia care Domnul avea să-i schimbe
numele în Israel, urmând a avea doisprezece urmași (adică neamurile) a avut două
soții, prima nedorită și a doua dorită, muncind pentru fiecare în parte câte
șapte ani!
Șapte ani! Șapte ori doi ...?
Asta astăzi s-ar numi lipsire de libertate, s-ar numi înșelăciune, s-ar
numi înțelegere țigănească, s-ar numi oricum, numai relație normală socru
ginere nu!
Și, dacă nu v-a ajuns, să discutăm o clipă și despre cuplul clasic Adam
și Eva!
Adam era fericit în grădina Edenului, avea de toate iar dacă-i lipsea
ceva, era atât de naiv în simplitatea lui de animal de companie, încât habar
n-avea că-i lipsește! Nu-i lipsea pare-se nici mâncarea, nici băutura, iar dacă
bunul Dumnezeu îl lăsa în pace, probabil că inventa și fotbalul, berea și
semințele!
Dar nu, lucrurile nu puteau fi atât de simple, a trebuit să-și bage
dracul coada – chiar o avea coadă, Necuratul? – și Domnul să i-o aducă pe cap
pe Eva!
De ce îi trebuia?
La ce-i folosea?
Nu, nu răspundeți în grabă ... erau în grădina Edenului, erau fără de păcat,
erau naivi și trăiau goi și ... și probabil Eva și-a dat seama că nu poate trăi
fără haine și fără modă, așa că l-a
împins pe fraier la păcatul primordial! Adică, din nou bărbatul a fost – din
cauza încrederii și sincerității lui – un mototol!
Și s-a lăsat păcălit!
Povestea s-ar fi terminat aici, dar probabil Cartea Sfântă a fost scrisă
și de vreo femeie, așa că n-a lăsat-o sufletul să nu se laude :
„Apoi, a făcut
Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui
îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat.”
Adică, nu putea lăsa lucrurile așa cum au căzut, așa cum din vina ei, se
știe, ne chinuim astăzi toți pe pământ, nuuu, trebuia să știm și noi că EA l-a
transformat pe Atoate Ziditorul în primul creator de modă al omenirii! Probabil
că asta a fost cauza păcatului originar : se plictisise dumneai de aceleași
frunze și a vrut să vadă cum evoluează moda!
Că bine zicea Topârceanu :
„ ...Iar ale Evei fiice dau
buzna în livadă
din merele oprite să facă
marmeladă”
Dacă schimbăm religia și poporul, nu
schimbăm și obiceiul femeilor de a fi sursa relelor! Să vedem dar, ce influență
a avut în istorie, numai și numai femeia numită Elena!
Ei? Cea mai veche Lenuță cunoscută, fost-a cea din Troia! Iată faptele
pe scurt, fără floricele puse de Orbul Cântăreț ... „cea mai frumoasă dintre muritoare” era fiica
lui Zeus și a Ledei și, de copilă pare a fi avut ochii alunecoși, inimă
zburdalnică, pentru că de mică a fost răpită de către Tezeu și adusă mai târziu
înapoi acasă de către Castor și Pollux, frații săi.
Este apoi măritată cu Menelau, cu care o are pe Hermione. Obișnuită
fiind cu asta – o romantică ar spune unii – se lasă din nou răpită, de data
aceasta de către Paris, dar acum cu încuviințarea unei alte femei, zeița
Afrodita! Nu contează povestea cu mărul discordiei și arbitrajul lui Paris,
contează doar că O FEMEIE, hotărăște să dea drept premiu cuiva O ALTĂ FEMEIE,
măritată, mamă, regină, iar aceasta acceptă!
Homer cel puțin, nu amintește de plângerile ei!
Așa cum bine știți, rezultatul este războiul Troian : pentru o cucoană
cam rea de muscă și specializată în a se lăsa răpită!
Nu-i cam mult, oare?
Se pare că nu, din moment ce războiul durează zece ani, mor eroi, mor
semizei, au loc scandaluri, dar nici unii nici alții nu se lasă! Doar răpita de
meserie are grijă să nu se plictisească : pentru că fraierul de Paris moare în
luptă, ea iute iute se mărită cu unul dintre CUMNAȚI, cu Deiphobos!
Ulise vine cu povestea cu Calul troian, războiul se sfârșește cu
victoria grecilor, iar vinovata de toată zăpăceala și toți morții și tot
efortul îngrozitor pus pe spatele contribuabilului grec plătește ... cum? Cum
este obișnuită : revine alături de Menelau, soțul legitim, pe tronul Spartei!
Oficial, după moartea lui Menelau, fiii acestuia au alungat-o, dar
neoficial, spune gura lumii – și îi putem da crezare – Elena s-ar fi căsătorit
cu Ahile, învingătorul Troiei și s-ar fi retras alături de acesta, pe o
"insulă albă", Leuke, de la marginea lumii.
Prima versiune, aia cu alungatul, se
adresează sigur manualelor din ciclul de școală primară, adevărul fiind spus
numai pe la colțuri! Dacă nu credeți, întrebați-vă de ce grecii își spun Eleni!
Și, ca o paranteză, că tot suntem în
minunata antichitate greacă : cu Europa a fost oare lucru curat? Adică o ...
fecioară chiar s-a putut îndrăgosti de un taur? Oricât de frumos ar fi fost
acesta, era doar un animal și atâta tot!
Așadar, una din două : ori avea o anumită orientare sexuală – pe care
americanii încă nu o consideră firească – ori știa clar că stăpânul zeilor se
ascundea sub pielea de taur și, făcând pe neștiutoarea a jucat un rol care la
păcălit pe Zeus! În final, zeu sau nu, era și el tot bărbat, nu?!? Dacă nu o
știți, povestea sună cam așa : Europa
era fiica lui Agenor, regele Feniciei. Îndrăgostit lulea de frumoasa semită,
Zeus plănuiește să o răpească – cred că era o modă atunci – se preschimbă
într-un taur și se amestecă printre turmele regelui. Europa, aflată la câmp,
remarcă frumusețea taurului pe care-l și încalecă. Zeus o răpește – v-am spus
că era la modă să te lași răpită? –și o duce pe insula Creta. Aici o seduce –
fără a-i spune că este căsătorit – iar ea îi devine amantă!
Aflând după un timp adevărul, Europa, care se simte înșelată în amorul
ei propriu – ea aspirând la tronul de lângă jupânul cel mare – se aruncă de pe
o stâncă în mare, dar Afrodita – din
nou Afrodita – o salvează, iar locul unde a fost adusă de Zeus, va primi numele
ei.
Europa a fost atât de supărată pe Zeus, încât i-a făcut nu un copil, ci
doi : pe Minos, care va ajunge regele Cretei și pe Eac, judecător al lumii de
dincolo!
Și-a văzut femeia interesul?
Și-a văzut!
Să revenim însă la Elene!
Dacă pe la anul 300 și ceva era noastră, nu se punea o altă Elena pe
capul copilului ei, ne-am fi închinat
și astăzi idolilor păgâni! Da, creștinismul ar trebui să o venereze pe mama lui
Constantin cel Mare, ca pe cei mai mari sfinți : este clar că insistențele ei
au ajutat la hotărârea împăratului de a trece tot statul roman la noua religie!
Ce bocete or fi fost prin palat, zău că
nu vreau să știu ... dar scopul a fost atins, iar cei doi au fost așezați în
panteonul sfinților creștini : Sfinții Împărați Constantin și Elena!
Și pentru că suntem la romani, să nu uităm să amintim povestea
Cleopatrei : tanti aceasta, regină a Egiptului – ultima – „l-a iubit” tare pe
Cezar, căruia i-a trântit și un copil, pe Cezarion, pentru ca apoi, după moarte
protectorului, să se orienteze spre Marc Antoniu, cu care iarăși a avut o mare
poveste de dragoste!
Din păcate pentru ea, regizorul scenei devenise unul pe nume Octavianus
Augustus, așa că au dat prilej de filme și piese de teatru, murind – se putea
altfel? – amândoi!
Mai recent, secolele XIX și XX și-au avut și ele Elenele lor!
Parcă sunt un blestem pe capul omului!
Așadar, să revenim ... sfârșit de secol XIX în România de sub Carol I :
prințul Ferdinand, nepotul și moștenitorul lui Vodă Carol, tată al lui Carol II
și bunic al lui Mihai, se îndrăgostește lulea de o boieroaică autohtonă, pe
numele ei – se putea altfel? – Elena Văcărescu! A fost amor mare, cu scandal,
cu cereri de aprobare a căsătoriei ... Idila junilor era susținută de
romanțioasa regină Elisabeta – Carmen Silva pour les connaisseurs – dar era
împotriva regulilor casei regale a României! Iar dacă regulile ar fi putut fi
încălcate, de ce cu o Văcărească? De ce nu cu o Brâncoveanu, sau Ghica, sau
Cantacuzino sau ... sau ...
Carol I, era între ciocan și nicovală, Ferdinand, prins probabil în
niște promisiuni de onoare, făcea pe cocoșul! Ce să mai
spunem, căsătoria, așa romantică cum părea ea atunci, era împotriva tuturor
regulilor vremii, dar mulți s-au temut să nu se repete la Peleș tragedia de la
Mayerling! Norocul lui Ferdinand și al întregii țări, s-a numit Lascăr Catargiu!
Boier bătrân și cu un cuvânt greu de spus, primul ministru Lascăr
Catargiu i-a spus lui Vodă că prințul trebuie să aleagă între tron și căsătorie!
Guvernul a spus la fel!
Vodă Carol a spus la fel!
Ferdinand ... a spus la fel și a ales tronul ... iar Elena Văcărescu,
după toată tulburarea produsă, s-a retras bine merci la Paris unde a trăit cu
adevărat „fericită pân’ la adânci bătrâneți”!
Însă numele familiei regale a României avea să mai fie amestecat într-o
poveste cu o Elenă ... anume cu Elena Lupescu, amanta și în final chiar soția
lui Carol Caraiman, pardon, Carol II! Ei bine, ca să vedeți rolul nefast al
femeii, dar mai ales al Elenelor, închipuiți-vă că „Duduia” ajunsese să conducă
statul român!
Din dormitor!
Cine nu crede, să pună mâna pe ceva cărți de istorie și mai vorbim pe
urmă! Dacă nu abdica în ’40 Carol II, cine știe la ce se mai ajungea!
În a doua jumătate a secolului XX, am avut o nouă Elenă care ne-a
nenorocit, n-o mai aduc în discuție, pentru ca acum, o alta, mai tânără și mai
blondă, să fie și ea în grațiile șefului statului și să fi avut un cuvânt greu
de spus în țară!
... numele ăsta ar trebui
interzis prin lege!
Dar, să părăsim acest tărâm și să vedem ce alte momente relevante găsim
în istorie, film și literatură!
Ca un exemplu rapid și arhicunoscut, să luăm Romea și Julieta! Cei doi
se văd, se îndrăgostesc, se doresc, dar nu sunt lăsați să se căsătorească de
familiile rivale! O poveste urâtă am spune, o poveste cu morți din greșeală –
ea se droghează ca să pară moartă, el ca fraierul o crede și se sinucide, ea se
trezește și înțelegând, se sinucide și ea! Ce am mai putea spune ... o istorie
încâlcită, urâtă și, la prima vedere fără ieșire!
Fără ieșire pentru un englez lipsit de imaginație, pentru că Bădăranii
lui Goldoni au scos-o la capăt fără probleme!
Ce ar mai fi de spus? Să vedem ...
Tristan și Isolda : Tristan, nepotul regelui Cornwall-ui, îl ucide în
luptă pe Morholt, regele Irlandei. Isolda, sora lui Morholt vrea să-l răzbune
pe fratele mort și să-l otrăvească pe Tristan, care, tocmai fusese trimis să o
pețească pe respectiva Isolda pentru unchiul său. Când cei doi se aflau pe drum,
EA încearcă să-l otrăvească – planul inițial – dar din greșeală îi dă o licoare
de dragoste, așa că cei doi se îndrăgostesc lulea, unul de altul – ca în filme!
Acum vine partea interesantă a poveștii : Isolda se căsătorește totuși cu
unchiul, dar trăiește o minunată viață secretă : ziua este regină, iar
noaptea-i amanta lui Tristan.
Regele află și-l condamnă pe Tristan la moarte – amărâtul, de fapt nu
are nici o vină, el era la un pas să bea otravă, așa că s-a îndrăgostit bând o
prostie de licoare magică, de filtru de dragoste!
Amorezii fug împreună și, după o vreme de trai retras, cucoana se
plictisește și se întoarce acasă!
Amantul, pleacă și el în lume!
După o vreme, Tristan, grav bolnav după ce trăise pe coclauri, se
întoarce acasă și pe moarte fiind, cere să i se îndeplinească o ultimă dorință:
să o vadă din nou pe Isolda!
Să n-o mai lungim : în stilul deja cunoscut, el este înșelat cum că
fosta amantă ar fi moartă și dă colțul, ea, văzându-l mort, plină de remușcări,
se sinucide, toată lumea plânge, cucoanelor nu le ajung batistele și, din
această cauză, nimeni nu se gândește că bietul Tristan, un solid susținător al unchiului său,
cade în capcana Isoldei care probabil se cam plictisea cu soțioru-i legitim și
în acest fel se răzbună pe amândoi!
Legenda nu ne spune nimica nimicuța despre vreo altă femeie în viața
amantului, așa că vă întreb eu pe dumneavoastră, de ce să plângem soarta unei
adulterine?
De ce?
Legenda mesei rotunde a regelui Arthur se încheie din același motiv al
soției trădătoare : Lancelot și regina Guinevere! Poveste trasă la xerox,
trădare și adulter, din nou din vina unei tanti cam înfierbântate!
Despre asemenea trădări romantice, este lumea plină!
Un exemplu este Aida, unde de fapt libretistul lui Verdi ne povestește
cum poate fi sucit capul unui general! Radames nu doar că este un foarte bun
general, dar mai este și iubit de fiica faraonului – da, este aceeași rețetă cu
Roșu Împărat, dar s-au schimbat numele – chestie care-i deschide clar drumul
către tronul Egiptului! Sau, cel puțin așa s-ar petrece lucrurile dacă nu ar
apărea Elena, pardon, Aida, prințesa etiopiană căzută în sclavie! Credeți sau
nu, respectiva Aida, așa-l îmbrobodește pe ditamai generalul, că până la urmă
acesta sfârșește prin a-și trăda țara! Vă vine să credeți? Pentru o fustă care
în Egipt nu era mare lucru – că purtau și bărbații – Radames își vinde țara,
onoarea, pe el, numai și numai pentru Aida!
Măcar opera se termină normal : cei doi, sunt prinși asupra faptului,
sunt judecați și executați prin înfometare! Chestia asta cu înfometarea, după
ce vezi majoritatea tenorilor și sopranelor, se pare că nu a fost o idee chiar
rea!
Sau Traviata! Asta este o poveste de-a dreptul revoltătoare : el, băiat
dintr-o familie bună, se îndrăgostește de EA, o curtezană – sau, dacă doriți, o
prostituată – și este gata să renunțe la tot, numai pentru a fi împreună!
Să nu uităm că o întâlnește de fapt într-un bordel, ați notat?
Muzica este frumoasă și înșelătoare, pentru că în lipsa ei, orice om
normal ar alerga-o pe cuconiță de i-ar ieși cameliile pe nas! Nu vă mai spun că
Alfredo ajunge să se mute împreună cu ea, că vrea să-i plătească datoriile, ce
să vă mai spun, un scandal în toată regula!
Cred că s-a bârfit luni de zile pe tema asta!
La un moment dat, tatăl junelui, exasperat de prostiile fiului, vine în
lipsa lui și-i bate demoazelei obrazul : cum că-l nenorocește pe tânăr, că mai
are o fată de măritat și că n-o s-o mai ia nimeni ... mă rog, siropuri d-astea
de secol XIX. Astăzi, tanti i-ar fi râs în nas și ar fi venit la televizor să
povestească și altora întâmplarea! Atunci însă, în lipsa TV-ului și a rețelelor
de socializare – în rețeaua de bârfă ierarhizarea era mult mai clară decât astăzi – dânsa acceptă și ... și
cum credeți că-i dă papucii amorezului? Simplu, cel mai simplu mod cu putință :
pleacă la un fost iubit, un baron! Gestul ei este firesc, înțelegând probabil
dumneaei că banii-s la ăl bătrân și că tânărul fără parale nu face nici doi
gologani!
Alfredo, botos că a fost lăsat cu buza umflată și fără jucărie, vine pe
la petrecerile unde apare și ea și se poartă ca un mârlan – ar zice orice
persoană care nu are de a face cu situația – sau ca un personaj scăpat dintr-o
situație delicată, ar spune rudele lui!
În mod normal, povestea ar trebui să se termine aici, însă inspirația
lui Dumas cel mic și muzica lui Verdi cel mare o omoară pe juna și
„neprihănita” prostituată, dându-i prilejul unor arii nemuritoare!
Dar, dând deoparte muzica și lacrimile cucoanelor din sală, ce rămâne?
O poveste sordidă, ca atâtea altele în care câte un june de familie bună
a căzut în mrejele unei fetițe vânătoare de nume și bani, întâmplare tocmai
bună să-i deschidă ochii și mintea pe viitor, când și el fi-va tată!
Poate că singurul personaj care a simțit că s-a fript și a învățat ceva
din asta fără ajutorul cuiva, a fost Napoleon I, cel care a iubit-o pe frumoasa
creolă la nebunie pe vremea când nu-l
iubea ea, pentru ca mai târziu, rolurile să se inverseze!
Cred că Josephine a regretat toată viața că nu a intuit în tânărul
general potențialul împăratului!
Sau, poate că nu – ar spune căpitanul Hippolyte Charles!
Una dintre puținele povești –
poate singura – în care bunul simț și rațiunea înving, este permanent dată la o
parte, amintită doar așa, în trecere : Penelopa a respins peste o sută de
pețitori în așteptarea soțului, în vreme ce Ulise refuză viața și tinerețea
veșnică doar pentru a se întoarce acasă la cicăleala nevestei!
Asta da poveste!
Dar nu se sfârșește trist, adică romantic, așa că ...
Nici timpurile moderne nu ne-au scutit de demonstrația de forță a femeii
și de falsa ei slăbiciune : câte săli de cinematograf au plâns la Love Story,
se făcea de un ocean tocmai bun să se scufunde Titanic-ul!
O singură observație : fiecare epocă, are propria-i modă de a muri!
Da, așa este : Cleopatra se lasă mușcată de o viperă, altele se otrăvesc
pur și simplu, Violeta moare de plămâni iar Jenny de cancer! Peste vreo trei
sute de ani, cine știe ce moarte va fi considerată romantică și numai bună de
pus în spatele bărbatului pentru a o duce „până la sfârșitul zilelor”?
Am lungit cam mult partea descriptivă, drept care vă rog să trageți
singuri concluziile, iar dacă nu o faceți dumneavoastră, o voi face eu : în
toate timpurile, de la cele biblice, la cele antice istorice, în evul mediu dar
și în timpurile moderne, unde s-a băgat femeia, s-a ales praful! V-am dat
suficiente exemple din care se vede clar că oameni integri, bărbați de nădejde și
de caracter, și-au pierdut capul după câte o fătucă, fie că a fost o Violetă
sau o Mata Hari, ajungând la trădare sau înșelăciune!
Sunt ei vinovați?
Nu, nu sunt ei vinovați din moment ce asupra lor s-a dat un atac
susținut de toate armele feminității, arme la care Dumnezeu l-a făcut pe bărbat
sensibil și atent – că doar din coasta lui vine, nu?
Atunci?
Ce-i de făcut?
Este evident că bărbatul își pierde rațiunea în fața unei asemenea
ispite și face și spune tot felul de prostii : până și Eminescu bătea câmpii,
când cu gândul la Mite Kremnitz se gândea că face dragoste cu o statuie – „albe
și marmoreene brațe”, etc!
Și atunci?
Dacă bărbatul a fost construit să fie slab în fața femeii?
Atunci, cred că nu poate fi condamnat clientul meu, care, vă dați seama
că nu și-a ucis soția ci s-a protejat de influența ei de-a dreptul malefică!
În consecință, pledăm pentru nevinovăția acuzatului și cerem achitarea
....
Rog să dispuneți ... ”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu