Alchimie inversă

 

   În înaltul cerurilor, păsările ce plutesc maiestuos, au țeluri și interese mult mai pământene decât ne închipuim noi, cei ce le credem puse acolo de o divinitate a cărei mână ne îndeamnă să le așezăm pe câte o stemă. Bineînțeles că, dacă un copil de școală ar ști că frumosul vultur este necrofag, nu ar mai fi așa de impresionat de voltele desenate pe cer și, i s-ar părea mai demnă de respect o pisică vânătoare! Dar în manualele de uz școlar, aceste lucruri nu ni se spun, așa că și noi vom încerca să ne închipuim ce vede vulturul din înaltul cerului și nu prada urmărită de mâța tărcată ce s-a cățărat pe o creangă, pândind vreo pasăre neatentă!

   Și dacă de la înălțimea vulturului vedem o vale strâmtă și abruptă, cu pereți colțuroși și stânci prăpăstioase, cu un râu frumos pe mijloc, râu ce adună mulțime neștiută de pâraie și torente furioase, nu trebuie să ne mirăm. Valea aceasta, abia atinsă de om, mai are încă ceva de la începutul lumii!

   În cei numai 35 de kilometri ai săi, sau aproape două poște, ascunde încă o lume pe care alții au transformat-o și deja au uitat-o, civilizând-o: ambii versanți ai văii, deși nu au înălțimile amețitoare ale Alpilor și nici vârfurile lor veșnic înghețate, sunt presărați cu colțuri amenințătoare de   stâncă, cu păduri amestecate, de conifere și de foioase, sunt încă stăpâniți de sălbăticiunile Domnului care, în mărinimia lor, acceptă ici și colo câte o umilă așezare monahală slujită de o mână de călugări încăpățânați în demodata lor credință, ce multora le pare ridicolă în acest secol al științei și rațiunii. Credincioșii Domni ai Munteniei, în speranța lor de a se curăți de păcate, au înzestrat de-a lungul timpului sfintele lăcașuri cu diverse lucruri trebuincioase, cum însă muntele acesta nu a avut niciodată faima Athos-ului, și dărnicia credincioșilor a fost mai cu strângere de pungă, așa că în timp ce mănăstirile grecești erau dăruite cu moșii și cu sate și cu robi, Secularizarea lui Cuza, din ’64, călugărilor de aici nu prea a avut ce să le ia!

   Viață grea pentru schimnici, viață grea pentru scutelnicii așezați și învățați aici, drum greu și plin de primejdii, de furi și de fiare, de prăvăliri de stânci și de ape nestăpânite, cale de urmat pentru aventurieri, așa de grea încât, chiar și după deschiderea drumului lui Bibescu Vodă pe la 1850, putea fi străbătut doar cu greutate din mai până-n octombrie, urmând ca apoi să reintre sub ocupația stăpânilor lui de drept, călugării, scutelnicii, ciobanii de pe ambii versanți ai Carpaților, zăpezile și fiarele cerului și ale pământului!

   Degeaba se lăudau unii Domni, în documente date brașovenilor, că țin deschis drumul Prahovei, pentru că acesta, spre deosebire de cel al Rucărului, ce trecea molcom prin Țara Loviștei și cel al Buzăului, era aproape impracticabil! Chiar și locurile de popas erau puține și ofereau în primul și în primul rând adăpost, mai puțin mâncare și băutură!

   Iar dacă istoricii, crezându-se deștepți, mută locul posadei lui Basarab de colo colo, o fac numai și numai pentru că nu știu ce colți fioroși arăta Posada prahoveană înainte de a fi îmblânzită de om: cu siguranță, Carol Robert de Anjou și ungurii lui, aici au aflat ce grea este bâta ciobanului învățat a lupta cu ursul sau cât de colțuros este bolovanul prăvălit total „necavalerește” în creștetul nepoftitului venit ca lupul la stână, la furat!

   Această vale, era pe atunci vie!

   Această vale trăia!

   Trăia, iar asta se vedea în special prin culorile și sunetele ce însoțeau fiecare anotimp, pentru că omul o influența prea puțin!

   Primăvara, arăta ca o grădină minunată, cu toate văile adiacente pline de ape umflate de dezgheț, cu flori minunat colorate și cu gâze fără număr căutând să se hrănească și să se înmulțească, cu pâraie transformate în efemere torente violente și distrugătoare, urlându-și mândre vitejia de moment!

   Vara, când valea era practicabilă, pe marginea Prahovei, negustorii se târau pe drumul de pământ, căscând cu teamă ochii și gura la pădurile ce coborau până în malul apei, păduri de unde te puteau privi fiarele codrilor sau numai lotrii cei iuți, iar oamenii locului își duceau turmele la păscut prin creierii munților, în sunetul lătratului de câine ciobănesc, lăsând acasă doar bătrânii prea bătrâni, nevestele și pruncii!

   Toamna, când foioasele amestecate în pădurile de conifere începeau să se îngălbenească, spectacolul era demn de marii pictori ai lumii, iar dacă dădea Dumnezeu ploaie cu tunete și cu fulgere, la orice bubuitură a cerului răspundeau și văile cu accente grave de orgă ori violoncel!

   Iarna, când viscolul și zăpada stăpâneau tot, când vântul sufla de trăgea și lemnele din  sobă, locuitorii zonei, după ce cosiseră o vară întreagă fân pentru animale, stăteau mai mult pe lângă case, îngrijindu-și turmele, ținând sărbătorile și privind albul imaculat și strălucitor ce-i înconjura, adunându-se la câte o clacă și pregătindu-se pentru primăvara ce avea să vină!

   Aste două poște, erau din alte vremuri, erau sălbatice și puțin locuite, erau frământate, dar  frumoase și spectaculoase! Și dacă timpurile în care negustorii brașoveni își aduceau pe aici mărfurile pe cai - tocmai până la Comarnic - nu erau departe, ele aveau să dispară, ca și produsele lor proaste, de la care ne-a rămas vorba aceea, brașoavă!

   Așadar, în toată această grădină minunată, ocolită de civilizație, lucrurile aveau să se schimbe în numai câțiva ani, din cauza unui război scurt de numai șase săptămâni, război în care tinerele Principate Dunărene nu erau amestecate, dar care l-a pus pe gânduri pe străinul devenit aproape din întâmplare Voievod! Tânărul Carol Anton, la cei numai 27 de ani ai săi, se temea probabil că originea lui i-ar face pe vecinii din nord să treacă munții și să calce amărâta lui țară, motiv pentru care, a plecat într-o inspecție a căii celei mai scurte spre capitală: și, așa cum spune vorba din bătrâni  „nu-i pentru cin’ se pregătește  ... ”, tânărul nostru a făcut o pasiune pentru un loc minunat, care i-a furat inima!

   Era la începutul lui august ’66 și, după numai trei luni de când venise în locul ăsta uitat de lume, Carol a fost lovit de un fulger!

   De „un coup de foudre”!

   A fost cu adevărat dragoste la prima vedere!

   Tînărul Domn, cel ce avea să trezească Principatele din lungul somn al feudalismului, cel ce avea să-și lege numele de unele dintre cele mai mari realizări ale acestui popor, cel ce avea să introducă noțiunea - pentru unii absurdă - de monarhie constituțională, avea să-și dea seama de avantajele monarhiei NE-constituționale: comuna rurală Podul Neagului, a făcut un schimb de terenuri cu  Eforia Spitalelor, cedând acesteia locul numit deloc poetic Poiana Văcăriei, iar Eforia, la rândul ei, în 1871, vindea moșia cu o suprafață de 1000 de hectare și rebotezată Piatra Arsă, tânărului domnitor!

   Afacerea, s-a dovedit profitabilă pentru toată lumea, din acel moment viitorul rege fiind legat și foarte interesat de zonă, localnicii profitând din plin de acest lucru.

   Tot cam pe atunci, a înțeles Carol ce înseamnă paradoxul și blestemul acestor locuri: țara industrie nu avea, burghezia abia se năștea, marii boieri stăpâneau moșii de milioane de hectare, iar exporturile, constând din animale, piei,  lemn, miere, ceva vin, deși masive, nu reușeau să schimbe situația - adică, săraca țară bogată!

   A înțeles Vodă atunci, de ce premergătorii lui nu avuseseră vocația măreției, de ce totul era meschin și ascuns, de ce lucrurile - chiar frumoase - erau făcute să fie puse’n traistă și  ... p’aci ți-i drumul!

   A înțeles de ce drumurile erau puține și proaste!

   A înțeles de ce căile ferate aproape nu existau!

   A înțeles lipsa școlilor!

   A universităților!

   A ... și a .... și a!

   A tot ce înseamna un stat modern și civilizat!

   A înțeles de ce, chiar și atunci când un domn a fost Altân Bey, a construit dezvoltând modelele deja existente în ruralul autohton și nu a importat vreun matur stil occidental!

   Orașele, inclusiv - sau mai ales - capitala, suportaseră influențe levantine, iar mahalalele aveau un aer de provincie turcească; satele în schimb, erau cu vreo mie de ani în urmă, locuitorii lor fiind considerați pe scara evoluției, între animale și oameni!

   Vodă Carol tare ar fi vrut să schimbe situația, dar nu avea bani! Ca de obicei, în această țară bogată, lipseau banii!

   Înțelegând că fără o politică financiară coerentă și stabilă nu poate face nimic, a reușit să surprindă și să fie surprins: în anul 1868, tânărul stat român, sufocat între puternicii-i vecini, bătea monedă din aur, anume un pol de aur, având pe avers inscripționat „20 LEI 1868” și pe revers, profilul lui Carol, înconjurat de legenda „CAROL I DOMNUL ROMÂNILOR”! Mă rog, grafia vremii era diferită, însă tot asta voia să spună. Nimic deosebit până aici: Turcia, ca putere suzerană, nu a fost de acord ca Principatele să bată monedă cu chipul propriului domnitor - conform tratatului vechi de un an, moneda divizionară a leului putea purta stema țării, leii însă, trebuiau să aibă neapărat semiluna gravată!

   Așa zicea tratatul semnat de bunăvoie, așadar nici o surpriză: puterile creștine au fost cele care au făcut mare scandal și s-au opus din răsputeri! Atât Austria - proaspăt devenită KUK ori, pentru noi, Austro Ungaria, în urma acelui război cu Prusia, mai sus pomenit - cât și maica Rusia, știau ele bine că stăpânesc mulți supuși care vorbesc aceeași limbă cu cea din Principate și, care se țin de neamuri cu locuitorii acestora! Așadar, Carol putea fi domnul Principatelor, putea fi ce poftea el, dar nu DOMN AL ROMÂNILOR, asta nu, pentru că în epocă trăiau mai puțini români în principate decât în afara lor! Drept care, s-au opus vehement punerii acestei monede în circulație! Probabil că atunci, Vodă Carol a înțeles de ce supușii săi nu erau atât de porniți contra turcilor, pe cât erau contra puterilor creștine și vecine: toată lumea știa că pe unde trec muscalii, nu mai crește iarbă, în timp ce austriecii și ungurii se foloseau de poziția lor de forță impunând niște tratate comerciale ca de la metropolă la colonie! Vremea a șters bună parte din amintirile epocii, memoria populară însă reține cine-i bun și  cine-i rău și, asta pe bună dreptate: dacă Poarta s-a mulțumit să ia banii și atât, vecinii creștini au vrut să schimbe în Principate și limba și credința și obiceiurile și istoria ....

   Același război mai sus pomenit, a făcut ca Austria, ce pierduse în favoarea Prusiei hegemonia lumii germane, să-și reorienteze interesele către sud: Oltenia o mai stăpânise, drept care nu se supăra nimeni dacă România urma să devină o sucursală a Austrio-Ungariei; întâmplarea face ca și Rusia să fi gândit cam în aceiași termeni, gândire ce avea să fie evidentă în timpul războiului din ’77-78, atunci când din aliați au devenit ocupanți!

   Dar să nu ne îndepărtăm: pentru că Prusia demonstrase în proaspăt încheiatul război că Napoleon avusese dreptate când spusese că mobilitatea trupelor este la fel de importantă ca și capacitatea lor de luptă, vecinii noștri de la nord, și-au pregătit terenul, obligând tinerele Principate să-și extindă minuscula rețea de căi ferate - Giurgiu - București - Galați - spre Brașov și Orșova! Ceea ce astăzi pare un lucru de aplaudat, în epocă nu prea era: calea ferată de pe valea Prahovei, permitea unui eventual atacator de peste Carpați, să ajungă în capitală în câteva ceasuri, însă vecinul era mult prea puternic pentru a-i spune nu; cu siguranță Carol, ofițer prusac de carieră, înțelegea totul, însă nu se putea opune!

   Având în vedere toate aceste explicații - cu siguranță lungi și plicticoase - înțelegem motivul pentru care tânărul domn s-a îndrăgostit de domeniul de la Sinaia și nu de unul de aiurea!

   Dar încă nu era Sinaia ...

   Începând abia cu 1874, localitatea, la propunerea lui Carol, își schimbă numele în Sinaia, adoptând de fapt denumirea mănăstirii vechi de trei secole, în jurul căreia se dezvoltase așezarea!

   Vodă Carol, încă sărac în acei ani, ca o dovadă de mulțumire și cu privirea în viitor, și-a spus că este cazul să mulțumească locuitorilor și proniei divine pentru așa noroc, împușcând doi iepuri dintr-un foc: știind că mănăstirea are mari probleme în aprovizionarea cu apă, s-a apucat de lucrări de asanare a fostei Poieni a Văcăriei, ducând pâraiele zonei - Sfânta Ana și Peleșul - spre lăcașul de cult, uscând astfel și zona pentru improbabila construcție ce o visa în acel loc.

   Aceste lucrări de terasament, având ca scop o pregătire a terenului, au început în 1873 și, în mod cu totul neașteptat, în 1875 se punea piatra de temelie - însoțită de un pergament și de o sută de poli de aur din 1868 - a ceea ce avea să devină frumosul castel Peleș!

   În această perioadă începe și povestea noastră, căreia i-am făcut o cât mai scurtă și mai puțin plicticoasă introducere!

-         Sper că nu te sperie drumul acesta! Toată țara arată așa, drept care, tu trebuiește să te obișnuiești cu gândul că ești ultimul care le vede astfel: în urma ta, sălbăticia ar trebui să dispară și să facă loc civilizației!

-         Nu, tată, nu mă sperie! Chiar îmi place! Ți-am povestit că am fost cu câțiva colegi austrieci în Alpi? Acolo am văzut pentru prima dată englezi: ce crezi că fac? Și continuă, fără a mai aștepta răspuns: pornesc în călătorii de plăcere de câteva săptămâni, chiar de câteva luni, ei spun că fac turism … Trebuie să fiu atent, bag de seamă că repet poveștile spuse și încep să plictisesc!

-         Nu, nici gând!

-         Ei, ești dumneata binevoitor cu mine, tată, că unul străin îmi întorcea de mult spatele!

-         Nu-i nimic, ai învățat să fii mai atent. Voi profita că drumul greu l-a făcut pe vizitiu să ne coboare pe lângă poștalion, pentru a te pune în temă cu ce vei găsi pe șantier! Cum mă aștept să ajungem pe seară, mă gândesc că n-ar fi rău să te pregătesc nițel ...

-         Știu ce mi-ai spus acasă, domnule, nu am uitat ...

-         Acasă fiule, nu ți-am spus tot, mai precis ți-am spus numai partea roz a lucrurilor, că dacă mă apucam să istorisesc de-adevăratelea, nu te mai lăsa dumneaei cucoana, să vii cu mine! Așadar, primele lucrări, sunt de asanare - locul este frumos, înconjurat de pădure, dar rămas Poiană pentru că din cauza abundenței de apă, numai iarba crește. Asanarea asta, presupune ... i-a să te văd: ce presupune asanarea?

-         Săparea unor șanțuri de drenaj, descoperirea izvoarelor sau a cursului lor, adunarea într-un canal sau albie și conducerea lor în siguranță către un punct de defluire  ...

-         Buuun, teoretic știi, dar practic? Ce te aștepți să găsești la o lucrare de asanare de peste o mie de pogoane?

-         Păi  ... muncitori, maiștri  ... lopeți, târnăcoape, roabe  ...

-         În regulă! Fii atent: orice lucrare, mare sau mică, începe cu organizarea lucrului, da? Și un cui dacă bați în perete, mai întâi și mai întâi studiezi peretele - dacă-i de piatră, nu mai bați cui cât îi hăul, dacă-i chirpici, ai grijă ce bați ca să nu-l dărâmi, dacă-i cărămidă, altă vorbă - apoi te interesează ce va sta pe acel cui - pentru un ștergar, bați o țintă de tapițerie, pentru un tablou mare și greu, montezi un cârlig special, din cele pătrate - greșesc fiule?

-         Nu domnule!

-         Apoi, pentru un cârlig de tablou, iei un ciocan potrivit, unul zdravăn, însă pentru o țintă de tapițerie iei unul mititel și ușurel: greșesc fiule?

-         Nu domnule!

-         Așa-i și pe un șantier: pregătești totul de la început, gândind tot ce ai de făcut în viitor, ce ți-a cerut angajatorul, ce se poate și în cât timp se  poate! Tu, care știi toate astea, studiezi cu atenție terenul, organizezi șantierul ca să meargă lucrurile bine, angajezi oamenii potriviți, pe banii potriviți, iar apoi îi pui la muncă având mare grijă să nu cheltuiești mai mult decât te-ai înțeles cu ordonatorul lucrării! Vei vedea aici pe șantier, tot felul de oameni: și mari și mici și strâmbi și drepți și munteni și moldoveni și transilvăneni dar și nemți și unguri și italieni, vei vedea salahori, vei vedea pietrari, vei vedea ingineri și arhitecți dar și oameni care doar împing roaba, vei avea de-a face cu bucătari dar și cu contabili, cu gângavi și cu genii ... pe toți te rog să-i tratezi cu aceeași deferență și amabilitate, chiar cu respect! Nu uita că oamenii te vor judeca după cum te porți și după cum vorbești: și pe mine împreună cu tine! Ai înțeles?

-         Da tată!

-         Vei mai avea de-a face și cu localnicii, dar și cu localnicele! Te rog să nu faci vreo diferență între ei, să nu te uiți lung după vreo nevastă sau fată ...

-         Domnule ...

-         Lasă-mă cu „domnule” ăsta, că am fost și eu tânăr și știu cum este! Ai mare grijă: mai ales pentru că ești fiul meu, toți îți vor pune eticheta chiar de la prima vedere! Și, în plus, lucrând ca ajutorul meu, tu vei avea de-a face cam cu toți oamenii de pe șantier și din împrejurimi: ba, dacă mai vine în vara asta, s-ar putea să-l întâlnești și pe Vodă! Nu uita, te rog: dacă nu știi ceva, întreabă! Nu este rușine să întrebi pentru a face lucrul bine, este însă o dovadă de prostie să faci orbește ceva, fără să ai habar de ce faci și să iasă un rahat! Ai priceput?

-         Da domnule, ăăă, tată!

-         Bun! În noaptea asta, vei dormi la mine, dar de mâine vei primi o cameră în care să dormi, să lucrezi și să-ți ții lucrurile. Cu timpul, dacă lucrarea va continua, ne vom organiza mai bine. A, să nu uit: masa la cantină, cu toată lumea: se mănâncă în două schimburi - noi mîncăm mereu într-al doilea, că muncitorii or fi mai flămânzi decât noi! Deșteptarea este dimineața la șase, stingerea când vrea fiecare, cu condiția ca la șase să fie în picioare și bun de muncă! O să vezi că dau mare importanță igienei: fie frig, fie cald, toată lumea se spală zilnic pe mâini, pe față și pe picioare, toată lumea se spală pe mâini înainte de a mânca, iar sâmbăta seara, toată lumea se spală din cap până-n picioare!

-         De ce?

-         Pentru că, am observat că astfel se împuținează bolile pe șantier, oamenii au un randament mai bun și, n-o să crezi, sunt mai puțin țăndăroși! La fel am gândit și eu, exact ca tine, cu ani în urmă când, lucrând în Alpi la un pod de cale ferată - frumoasă lucrare, în pasul Semmering, pe linia Viena Trieste - șeful de șantier, care era englez, impunea tuturor acest regim! Și eu mi-am arătat nedumerirea, iar el m-a pus responsabil cu igiena, numai și numai pentru a-mi da ocazia de a observa dacă are sau nu dreptate: într-o lună, m-am lămurit - avea dreptate! Așa că, vei avea ocazia să te lămurești singur cum este cu igiena grupurilor mari de  oameni! Dar, cel mai important lucru dintre toate, cel pe care nu ai voie să-l uiți, regula pe care te rog ca niciodată să nu o încalci: respectă ierarhia! Oriunde și oricând, vei fi plasat într-o ierarhie: respectă-ți poziția și totul va fi bine!

   Tot discutând astfel, cei doi, tată și fiu, desprinși de ceilalți călători coborâți și ei din cauza drumului greu, din poștalionul ce-i ducea spre Brașov, mergeau alene pe malul stâng al Prahovei. Plouase în noaptea anterioară și bucăți lungi de drum erau impracticabile din cauza noroiului, astfel că, pentru a ușura sarcina cailor de poștă, bărbații mergeau când și când pe jos, doar bagajele și femeile rămânând la locul lor. Mai sus de Comarnic, lucrul acesta nu se întâmpla decât în vreo trei locuri, așa că obișnuiții rutei nu-și făceau griji, știind că cele două poște de până la vama de la Predeal, vor fi străbătute în aceeași zi, fără probleme. 

   Cerul, limpede ca mai întotdeauna la vremea aceea de vară, începuse a luci: stelele, răzlețe pentru cine nu le cunoaște legea, începuseră a se arăta reci și mute. Colea jos, oamenii, după o zi întreagă de muncă, se așezară oftând a oboseală, în jurul meselor întinse în fața bucătăriei șantierului. După cum fusese înțelegerea, ca să nu piardă timp și să-i și scape de o grijă, angajații la asanarea marii Poieni a Văcăriei, aveau masă de două ori pe zi și un pat bun, asigurat chiar în tabăra ridicată ceva mai sus de sfânta mănăstire.

   Ordinul, dorința și cerința lui Vodă, era ca cele ape ce stricau tot rostul poienii, transformând-o într-o mlaștină puturoasă, să fie apucate cu braț puternic, adunate într-o singură albie și îndreptate astfel spre valea cea îngustă a Prahovei. În drumul noii ape, care avea să strângă în sine cel puțin pâraiele Sfintei Ana și Peleșului, urma să se pună stăvilar și un butoi mare din care să poată lua apă bună de băut și călugării sfintei mănăstiri, care, cățărată de frică așa de sus pe peretele drept al văii, de când se știa avusese astă trebuință.

   Dar astea încă erau vorbe și păreri, nimeni nu știa precis ce gânduri au domnii de la oraș care veniseră să conducă muncile, iar ce dorea Vodă, atâta timp cât plătea cu bani buni, putea să vrea orice!

   La început, muncitorii se cam feriseră unii de alții, că erau aproape toți venetici de loc și cam străini de limbă: erau români, dar mai erau și ruși și italieni și albanezi și țigani și bulgari și unguri și nemți ... și Dumnezeu i-o mai ști pe toți! Iar domnii de comandau ce se lucra, la fel erau, de mai multe nații, că parcă la început nici între ei nu se înțelegeau!

   Norocul cel mare, al tuturor, fusese angajarea domnului inginer!

   Adică a Domnului Inginer! Acesta, pe numele lui Gheorghe Brădeanu, român vorbind românește cu ai lui și nemțește cu străinii, era om umblat și muncit prin străinătățuri: se spunea că lucrase la poduri, la diguri, la drumuri de fier și chiar și la cetăți și alte lucruri trebuincioase la militărie. Domnul inginer Brădeanu, avea pe lângă alte calități, darul vorbirii: avea o vorbă liniștită, nu țipa niciodată, mereu începea vorba cu „te rog” și o sfârșea cu „mulțumesc”, iar la meserie, ce să mai spui, că o știa pe fiecare în parte: că ajunseseră dulgherii sau pietrarii sau zidarii să vină să se sfătuiască cu domnul inginer! Altfel, era un bărbat bine făcut, bine legat, că dacă era nevoie - și pe toate șantierele câte odată mai este nevoie - făcea ordine în doi timpi și trei mișcări: unii, niște pietrari italieni care se făleau că-l cunoșteau, iar el îi știa după nume, povesteau că odată, lucrând la un pod parcă, despărțise cu o coadă de lopată două cete de se băteau, niște nemți și niște unguri!    Domnul Brădeanu, mânca și bea ca toată lumea, beat nu-l văzuse nimeni niciodată - dar nici bând fără măsură - fuma niște țigarete de și le răsucea singur și mai avea o singură grijă: să-și vadă copiii mari și la casa lor. Avea cu  nevastă-sa, Safta, pe lângă băiatul Ioan adus cu el pe șantier și o fată - Ileana. Băiatul, mare de acum, că se apropia de 20 de ani, studia ingineria la Viena iar fata, care avea deja 15 ani, urma să se mărite în anul următor de Paști - o ceruse un negustor bogat, unul cu prăvălii pe Podul Mogoșoaiei, pentru fiu-său, care tocmai termina comerțul tot la Viena și se cunoștea cu Ioan: i se păruse lui că prea se aranjau lucrurile bine cât lipsea de acasă, dar dacă fata îl plăcea și dota mulțumea pe toată lumea, de ce să se pună contra tocmai el, el care se întrebase toată viața lui cum este să fii socru! Așa că spusese liniștit da, iar cucoanele se apucaseră de pregătiri! Drept care, aproape că nu băgară de seamă că Ioan, în vacanță fiind, stă cu taică-său pe șantier și nu acasă!

   Băiatul, știind că dorul tatălui era să renunțe la umblatul prin lume după lucrări și să se tragă spre casă, era atent să învețe cât mai multe și mai bine, hotărât ca atunci când și-o termina studiile, împreună cu viitorul cumnat - cu care se înțelegea foarte bine - să pună pe picioare o companie românească de construcții, pentru că, era clar, voiau au ba, țara trebuia să se miște! Băiatul acesta, deși tânăr, îi semăna tatălui: fără a avea încă robustețea bătrânului, se vedea că va ieși din el un om adevărat! Iar tatăl, fără a încerca a-l ocroti, îl îndemna să pună mâna să trudească alături de muncitori, pentru că numai în felul ăsta avea să știe ce să le ceară, fără putința de a fi înșelat!

   Cu toate că Vodă nu stătea foarte bine cu banii, promisese să dea apă mănăstirii și încerca să se țină de cuvânt, din cauza asta venind el de mai multe ori pe șantier: iar dacă Vodă era atât de interesat, atunci și prefectul de Prahova călca șantierul cât de des putea. Așa că oamenii aveau mîncarea întreagă, nimeni nu-i fura, nimeni nu-i păcălea.

   Atunci, la începutul lucrărilor, în jurul mănăstirii erau adunate câteva case, ale foștilor scutelnici ai așezământului, mai erau câteva împrăștiate prin vale și cam atât: drumul de fier de până la Ploiești încă nu se simțea, iar de la Comarnic în sus, până dincolo de Predeal, tot greu era de mers.

   Însă, cum se zvoni că o să se taie drum de fier până dincolo de munți, spre Brașov, cum apărură și oamenii interesați să cumpere terenuri, mai ales din aceia ce știau ce planuri avea Vodă în acele locuri: peisajul, avea să se schimbe în anii următori, dar atunci încă arăta ca la facerea lumii!

   Din această cauză, a lipsei mâinii de lucru, se strânseseră la muncă atâția oameni din atâtea neamuri: localnicii, nu doar că erau puțini, dar aveau alte treburi, cei mai mulți, fiind ocupați cu creșterea animalelor! De astă treabă se ocupau cam toți, mai puțin femeile, cei prea bătrâni și copiii mici: iar acei vârstnici ce nu mai plecau cu animalele la păscut cu lunile, se aciuiră pe lângă șantier, găsindu-și fiecare câte o întrebuințare. Și bineveniți au fost în locurile astea sălbatice și uitate de Dumnezeu, aici unde și recrutorii de luau feciorii la cătănie nu călcau, iară codrul bătrân și întunecat părea a te înghiți la fiece pas!

   Încet, încet, dulgherii încropiră barăci solide din lemn geluit, de se făcură dormitoarele oamenilor și biroul domnilor ingineri și bucătării și magazii și toate cele: iar oamenii, anunțându-se unul pe altul, începură a se strânge, puțini cu câte o femeie după ei, cei mai mulți singuri, cunoscându-se, recunoscându-se, strigându-se după porecle și râzând de glume numai de ei știute ori, din’potrivă, stând încă departe de necunoscuți.

   Lucrările de asanare au început prin săparea șanțurilor de scurgere: muncă grea, de tearasamente, numai cu târnăcopul, cazmaua, lopata și roaba; ăștia de lucrau la săpături, aveau niște mâini și o putere de credeai că mută și munții, iar când se apucau de treabă nu mai scoteau nici măcar o vorbă, numai icneau cei de dădeau cu târnăcopul! Că așa erau organizați: unii, cu târnăcoape grele, spărgeau pământul și piatra și ce mai găseau, în bulgări, apoi se trăgeau de o parte și în șanț se băga iute un altul, cu o lopată, de încărca totul într-o roabă, iar când roaba era plină cu vârf, un altul fugea cu ea până la locul de descărcat! Pentru ca roata roabei să nu se înămolească, pe pământ puneau blăni de lemn, cap la cap cât ținea pământul moale și apoi, să te ții: dacă-i vedeai cum zboară cu roabele pline la dus și cu ele goale la întors, te cruceai nu alta! Iar cât era roaba pe drum, ăilalți doi spărgeau și pregăteau pământul: muncă de ocnaș, nu altceva!

   Pe un loc mai ridicat, mai mulți pietrari - ăștia erau de obicei italieni - se și apucaseră să facă ghizdurile canalului prin care avea să curgă apa strânsă: și aici era drăcie mare, că oamenii lucrau piatra de credeai că-i cel mai ușor lucru din lume! Părea a fi joacă de copil, mereu se desprindea din bolovan exact cât trebuia, iar ei păreau a face asta în glumă! Dacă-ți părea floare la ureche, se găsea câte unul dintre ei - grăiau tot un fel de românească, dar mai stricată - să-ți dea dalta și ciocanul și atunci vedeai pe dracul, că se întărea pietroiul de săreau scântei și așchii în toate părțile și plecai rușinat în râsetele pietrarilor.

   Dulgherii pe de altă parte, lucrau lemnul, iar la asta aveau concurență serioasă, că tot omul știa a-și face casă ori acareturi din lemn: o bardă și un firez de aveai, orice făceai! Numai că dulgherii ăștia de pe șantier, făceau mai întâi scânduri și grinzi și toate cele, nu lucrau numai din bile!

   Și mai erau și șefii de echipe și bucătarii și magazionerii  ... dar deasupra tuturor, părea a se fi așezat moș Gorun.

   Nu știa nimeni a-l chema altfel pe bărbatul ce părea fără vârstă: cu părul alb de parcă era vopsit, tuns scurt numarul doi, înalt și bine legat, vânos, cu o față ridată de parcă era un creier proaspăt scos dintr-o căpățână de animal, mereu îmbrăcat în alb, cu ițari și cămeșoaie, încălțat numai cu opinci - refuzase cu încăpățânare să încerce odată niște ghete - purtând drept acoperământ, ori o căciulă de miel, ori o pălărie moale din pâslă, întotdeauna încins cu un brâu lat; de era frig, își lua pe el o haină neagră, un surtuc îi zicea el, iar de era și mai frig, ori pleca pe munte ori în codru cu treburi, neapărat îl vedeai cu sarica a mițoasă!

   Acest moș Gorun, îi uluise pe toți când le arătase în Poiană unde-s izvoarele ce voiau a le capta: cu toate că la suprafață totul arăta otova, unde spusese el că-i izvor, dapă-i acolo a fost! 

  Apoi domnul Brădeanu l-a întrebat de piatră, că voia una albă și frumoasă pentru unde erau ghizdurile la vedere și, moș Gorun i-a dus în sus pe munte și le-a arătat loc cu piatră, și la fel și cu lemnul de dulgherie și de foc! Moșul le știa pe toate de pe munte, iar cu timpul, oamenii au băgat de seamă că și cei ai locului îl stimau! Numai că, după un timp, s-a văzut că stima era datorată și fricii pe care o inspira moșul! Dar, frica aceasta era irațională: moș Gorun, nu doar că nu făcuse rău nimănui niciodată, ba făcuse numai bine!

   Și mult!

   Însă, oamenii nu uitau poveștile și, mai ales iarna când se plictiseau, adunați în câte o casă, cu cei apropiați și cu vecinii, femeile lucrând te miri ce, copiii făcându-se că se joacă - dar cu urechile pâlnie la ce spuneau cei mai mari - iar bărbații făcându-și planuri pentru la vară, bătrânii începeau a-și aduce aminte! Își aminteau ei destule, iar ce nu-și aminteau, acolo unde memoria le mai juca feste, completau din imaginație, astfel încât povestea se îmbogățea an de an! Nu că ar fi avut nevoie să fie îmbogățită!

   Părintele lui moș Gorun, având o vârstă pe care nu o putea estima nimeni - dar sigur mult peste sută - muncise toată viața lui fără probleme, se căsătorise o singură dată, de-l făcuse pe ăsta micu - adică pe moș Gorun - apoi rămăsese văduv și nu se mai însurase, crescându-și băiatul. Până aici, nimic deosebit, nu a fost el nici primul, nici ultimul!

   Dar, zicea gura lumii, soața bătrânului Gorun, fusese o vrăjitoare adevărată, iar cei doi nu se luaseră nici din dragoste, nici din interes de’navuțire - nu păreau să se fi iubit și nici stare nu avusese nici unul - ci pentru că vrăjitoarea își găsise perechea, iar de murit, iarăși a murit că trebuia să-i lase băiatului toate puterile ei și nu din altă cauză! Vorbe și iar vorbe, însă, dacă te gândeai bine, ceva nu era în regulă cu neamul ăsta: Gorun ăl bătrân, zdravăn și sănătos, în putere ca un cârlan de luat la cătănie - deși nimeni nu și-l mai amintea altfel decât cărunt,  într-o bună zi, în mijlocul consătenilor lui aflându-se, a zis ”iaca, mi-o venit vremea să mor”! Oamenii, s-au uitat la el așteptându-l să se vaite de vreo durere, de ceva - lucru știut este, că babele, când le doare pe ici pe colo, se vaită spunând ”am intrat în anul morții, maică”! Numai că, bătrânul Gorun s-a dus acasă, s-a întins pe prispă cu ochii spre munți și brazi ... și nu s-a mai sculat!

   Fiu-său, l-a îngropat pe lângă peștera schimnicului de la Sfânta Ana și, abia atunci s-a aflat că-l chemase Ion! Chiar și îngropăciunea fusese motiv de mirare: Gorun ăl tânăr, o lacrimă   n-a vărsat, o dată nu s-a văitat: i-a făcut doar un tron din scânduri geluite de brad, l-a pus în el și, fără plâns, fără priveghi, după ce-i săpase mormântul ca neoamenii, în pădure, doar l-a pus pe umăr să-l ducă la groapă! Atunci au sărit vecinii, popii și călugării de la mănăstire, femeile și mai ales babele din sat: că cum să’ngroape mortul necreștinește, fără slujbă, fără tot ce-i trebuie, fără ban să aibă cu ce plăti vămile cerului, fără una, fără alta, că până la urmă, Ion Gorun ce nu călcase în viața lui într-o biserică ortodoxă, fu îngropat ca un mitropolit, nu altceva! Cel puțin așa ziceau muierile din sat! Gorun ăl tânăr, care de a doua zi a preluat fără să vrea numele complet de moș Gorun, a ridicat din umeri, a adus mortul la groapă, a acoperit totul cu pământ și apoi cu pietre - să nu-l dezgroape sălbăticiunile - s-a descoperit în fața mormântului și, apoi dus a fost!

   Acuma, motive de spaimă consătenilor săi, omul nu le-a dat, dar avea el niște ciudățenii! El simțea unde-i apă, el știa ce copaci sunt bolnavi și trebuiesc tăiați, el știa când este bine să pleci cu oile și unde să le duci, el doftoricea toate animalele fără a cere plată, ba se mai băga și la doftoricit oamenii - și tocmai aici era beleaua, că-i doftoricea cu descântece și vorbe greu de înțeles - multe făcea moș Gorun altfel decât consătenii lui! Cătană nu fusese, că atunci când era să-l ia, tocmai plecase cu oile, iar după aceea, să bați toți munții pentru un singur flăcău, parcă nu merită ...!

   Mândre or fi oftat ele multe după așa mândrețe de bărbat, zdravăn, muncitor și falnic ca bradul, dară el nu se uitase la niciuna, doar de mai jos de Comarnic, dintr-un cătun fără nume, își adusese o babă uscată și urâtă de ziceai că-i muma pădurii! Acuma, fetele din împrejurimi îi scoseseră vorbe că-i babă, că ea săraca nu era decât o copilă, într-adevăr cam mică și cam slabă și parcă și cam neagră, că acum, de unde nu mai știau cum să-i intre-n vorbă și-n voie înainte vreme, toate fostele lui pretendente nu știau cum să-l vorbească mai de rău!

   Iar nevasta asta de și-o adusese moș Gorun, era și ea ciudată: parcă nu avea glas, că vorbea rar și puțin, știa să aleagă ciupercile pădurii fără greș, că nu odată ce lăsase ea în urmă fusese bucuria altora de crezuseră că nu le-a văzut, ca mai apoi să vie tot la ea în fuga mare, că s-au înveninat, știa să aleagă plantele câmpului și ale muntelui, împreună cu bărbat-su știa cum să le usuce sau să le macereze, știa ce să-ți dea de cap ori de deochi, dar niciodată, oricât de multe i-ai fi promis, niciodată nu dădea leac de dragoste ori de despărțire ori de moarte, nu dădea-n bobi și nici cu argintul viu nu făcea! Ea, pe care de fapt nimeni n-o știa după numele de botez, așa că rămăsese „a lu’ moș Gorun”, știa a pune la loc oase frânte, știa a opri sângerarea, știa a ușura durerea, știa să moșească, știa a vindeca de umflătură fie la om, fie la dobitoc!  Dară, când îi zicea ea copilului de sperietură  

                                     „Tu, colţato,

                                       Ce vii aşa spăimântată

                                       Şi despletită,

                                       Aşa grozav de urâtă,

                                       Că spăimântezi copiii,

                                       Cu dinţii ca secerile?

                                       Cu secerea te-oi înţepa,

                                       Cu tămâie de la Bobotează te-oi afuma

                                       Şi în apă mare te-oi îneca,

                                       De pe trupul copiilor te-oi tăia,

                                       În vânt turbat te-oi trimetea,

                                       Şi „cutare” să rămână

                                       Curat,

                                       Luminat,

                                       Ca argintul strecurat ... ”

sigur puteai fi că s-a dus de la el Muma Pădurii și toate cele rele! Asta făceau ea și moș Gorun, iar oamenii, îi țineau de vraci, de vrăjitori și se cam fereau de ei, dar când erau în nevoie, iute dădeau fuga să ceară ajutor!

   Cei doi, supărau și prin faptul că nu cereau niciodată nimic: dacă un copil cu scrântitură de picior, când s-a făcut bine, a adunat din marginea pădurii și le-a dus o sarcină de surcele, a fost bine; dacă o lehuză, amintindu-și prin ce chinuri a trecut la naștere și cum a ușurat-o „a lu’ moș Gorun”, când s-a liniștit i-a trimis o bucată de brânză, ori un miel sau chiar o oaie, a fost bine! Dar dacă oblojiții și îndreptații au uitat de’ndată binele primit, iar a fost bine, pentru că ei nu cereau - cum spuneam - niciodată nimic, iar oamenii, la rândul lor, nu știau dacă i-au mulțumit au nu!

   În ultima vreme, apăruse și în zona lor un doctor, dar ăsta era pentru obraze mai subțiri și pungi mai largi: doar n-o să te duci cu o mână scrântită la doctor, că te râde tot satul!

   Iară vracii, deși nu făceau decât bine, erau temuți de mai toți cei ce-i cunoșteau, chiar dacă la nevoie le cereau ajutorul!

   Lucrările pe șantier avansau bine, nemții cei cu planurile, odată ce spuseseră ce vor, îl lăsaseră pe inginerul Brădeanu să-și vadă de treabă, așa că acum, fiecare știa ce are de făcut. Inginerul, îl prezentase pe tânărul adus cu el de la București, drept ajutorul lui și sfătuise pe fiecare staroste de lucrători să treacă pe la el pentru cele trebuincioase, iară ce n-o putea cel tânăr să facă, să ajungă la șeful cel mare. Lucrurile merseră așa câteva zile, până într-o dimineață în care, moș Gorun îi spuse tânărului:

-         Mi-a spus tatăl dumitale că ai a-mi cere oarece povețe despre noile  șanțuri!

-         Da, așa este, vorbim îndată ce termin cu dânșii.

   Conversația - scurtă, civilizată și la obiect - păru a nu mira pe nimeni, dar toți ceilalți făcură ochii mari: va să zică, tânărul este fiu’ lu’ domnu’ inginer?

   Foarte bine, nu e nici o supărare, dar de unde știe moș Gorun?

   Și de ce el știe și ceilalți nu?

   Oamenii plecară la treburile lor, știind ce au de făcut peste zi, iar moș Gorun rămase să discute cu tânărul.

-         Ți-a spus tata ceva? Cum că aș fi fiul lui?

-         Nu, nu mi-a spus nimic, dar prea semănați voi doi!

-         Semănăm?

-         Da! Și mult! Dar, hai să mergem să-ți arăt pe unde ar trebui săpat pentru găsirea apei: aici ar trebui încercat în mai multe locuri, că la câteva palme sub pământ e un pat de piatră și apa alunecă pe el și-și tot schimbă cursul ...

   Uluit, tânărul Brădeanu îl urmă pe moș Gorun: simțea că ar trebui să se supere, sau să-i fie frică, sau să facă scandal și să-l ia la întrebări! Cu toate astea, mergea foarte calm în urma bătrânului, ascultându-i povețele și notând locurile pe care i le arăta!

   În fiecare seară, după ce mâncau, oamenii stăteau preț de un ceas, poate două, în jurul focurilor, la povești. Se găsea mai mereu câte unul să povestească o trăznaie gogonată dând-o de bună: ceilalți, ascultătorii, nu-i spuneau niciodată că prea e cusută cu ață albă, fiindcă era plăcut să stai la căldură și să asculți povești, mai luai o gură de  ... ceva să te încălzești, mai duhăneai o țigare și ascultai povestea  ... Sunt acum la lucrările de terasamente, cam o sută de  suflete, salahori lipsiți de calificare dar buni de muncă și de dat cu târnăcopul: unii, puțini, sunt din zonă, mulți sunt veniți în căutarea unei pâini de mâncat! Pâinea asta, la asanarea vechii poieni este destul de neagră, pentru că Vodă este sărac, dar este mai bună decât foamea, așa că oamenii bine organizați, nu se spetesc, nici șefii lor nu-i omoară cu munca, mai ales că apa, știm bine cu toții, își găsește pe sub pământ căile ei neștiute, deci lucrurile trebuiesc făcute pe îndelete și fără grabă. 

     -    Ehe, voi care sunteți venetici, nu știți ce comori se ascund prin munții

          ăștia - povestește moș Gorun! Păi credeți voi că Vodă de florile mărului 

          s-a apucat de treabă tocmai aici? I-a spus lui cineva, ceva! Este lucru știut

          că din moși strămoși s-au ascuns mari averi prin locurile astea, că tot  

          mereu au fost păzite, că tocmai d’aia iaste plin de schituri pe partea asta

           de plai!

     -    Auzi, mai lasă-ne că ne-ai împuiat capul cu atâta aur și averi ce sunt

           p’acilea, iară voi crăpați dă foame! Ce mama dracului nu săparăți voi

           singuri după aur și așteptară-ți să vină neamțu’? Ăsta era Radu, un

           venetic sosit aici singur, un zdrahon cât toate zilele, muncind cât trei

           oameni la un loc.

-         Mă’ om fără minte, îi răspunse moș Gorun, tu crezi dară că o comoară

este așa, pentru oricine? Mă’ prăpăditule, geaba ești tu mare cât malurile

          Posadei, dacă mintea-ți fuge ca apa de pe rață! Află de la mine, că

          averile îngropate nu-s pentru oricine: în anume nopți, mai ales de Sânziene,

          pe unele culmi, se vede cum joacă aurul, se văd flăcări albastre Radule și, unde joacă

          focul, acolo-i și comoara!

     -    Păi bine moș Gorun, dacă-i p’așa, chiar nimeni nu fu să vază unde joacă

           auru’ să puie mâna să-l dezgroape ...?

     -    Mă’ Radule, se vede mă’ că ești venetic și nu știi rostul locului! Aurul

          aista’i dă două feluri: îi unul bun și altu-i rău! Nu odată ne-am pomenit cu

          vecini cu gura strâmbă ori cu mințile duse pe pustii, așa din senin! Păi

           crezi tu că așa stă treaba? Și mai mult, știm noi din bătrâni multe pe care

           voi nici nu le visați!

   Inginerul Brădeanu, asista destul de des la astfel de povești, povești cu care moș Gorun îi speria pe eventualii amatori de căutat comori, ba chiar se gândea să strângă pe niște caiete legendele locului, legende care, bineînțeles erau frumoase, dar niciodată nu se adevereau! Toți visau la aur, toți sperau, dar cum în sinea lor nici ei nu prea credeau, lăsau de înțeles că ar fi fost la mijloc niște blesteme, așa că dormeau liniștiți, fără să-l caute.

   Folosindu-se de spoiala de autoritate pe care o avea asupra oamenilor, tânărul Brădeanu încercă să afle mai multe de la moș Gorun, acesta însă, îi dădu un răspuns năucitor!

-         Noi, domnule inginer, ăștia de aici, suntem două neamuri, unii sunt veniți de-a lungul timpului, alții sunt rămași aici de pază! Veniți îs călugării, scutelnicii lor, orășenii fugiți de frica turcului Pazvante și rămași aci, sau tot felul de negustori. Oamenii locului, printre care mă număr și eu cu neamul  meu, suntem puțini și ne știm între noi și ne păzim unii pe alții, iară ce știm noi aicea, dumneavoastră nu aveți habar! Și nici n-o s’aveți vreodată!

-         Și chiar nimeni, niciodată nu a reușit să găsească aur din cel bun?

-         Nu știm, domnule inginer.

-         Iar dumneavoastră, oamenii locului după cum spui, stați și păziți  ... ce?

   Moș Gorun nu răspunse: în jurul focului se făcuse liniște.

-         Foarte interesant, nimic de spus, dar totul pare a fi doar o poveste care nu rezistă unei analize raționale! Eu mă duc, noapte bună și, pe mâine!

   Trecură astfel câteva zile, timp în care tânărul Brădeanu se obișnuia cu șantierul, cu oamenii, cu modul de lucru  ... și nu era lucru simplu, fiind în epocă cea mai mare lucrare din principate. În tot acest timp, activitatea se desfășura normal, oamenii săpând și îndepărtând cantități uriașe de pământ, croind astfel albie nouă și utilă apei mocirloase din poiană. În astă vreme, un singur lucru mai important se petrecu, anume vizita prefectului județului Prahova: acesta, domnul Săvulescu, se considera câinele de pază al șantierului, motiv pentru care, fără să i se ceară, urmărea cu un ochi atent toate lucrările, pentru ca apoi să raporteze guvernului! Nu-i ceruse nimeni, niciodată asemenea misiune, dar considera de datoria lui să păzească și să informeze!

   Și la această vizită, domnul prefect se arătă nedumerit de ritmul lucrărilor, domnia sa rămânând din nou neplăcut impresionat de faptul că nu se vedea nici o construcție         ridicându-se: degeaba i se explica despre ce este vorba, degeaba i se arătau planuri, degeaba i se vorbea pe îndelete despre aceste lucrări care aveau să fie îngropate după executare, degeaba, pentru că domnia sa căuta să prindă pe cineva și să fie evidențiat la București! Brădeanu tatăl, deja îl ocolea, iar ceilalți șefi ai șantierului, doar aflând că vine prefectul și își găseau brusc ceva foarte important de făcut - în altă parte decât locul în care se găsea domnul Săvulescu! Singurii neinteresați de persoana funcționarului, erau cei trei sute de muncitori - salahori, pietrari, dulgheri - care înțeleseseră deja că nu avea nimeni nimic cu ei.

   Numai moș Gorun, în dimineața acelei zile, deși prefectul nu-și anunțase vizita, îi spuse lui Brădeanu cel bătrân:

-         Astăzi ar fi bine să vă găsiți de treabă prin altă parte, poate să mergem să vedem niște piatră  ...

-         De ce? Ce crezi că se poate întâmpla?

-         Păi, o să vină domnul acela care vă supără și poate-i mai bine să nu fiți aici, că ultima oară v-ați certat!

-         Dar de unde știi dumneata că o să vină prefectul?

-         Contează de unde știu sau că știu? Dar, cum vrei dumneata!

   După nici două ceasuri, înaltul funcționar era deja pe șantier, băgându-și nasul peste tot, ca un copoi: inginerul Brădeanu, a început să se întrebe serios, ce surse de informare avea moș Gorun, mai ales că nu era prima dată când îl uimea cu astfel de întâmplări!

   Seara, după ce mâncară, oamenii se așezară iarăși în jurul focurilor, după locul de pământ, după interese ori după vorbă: cu vorba se întâmplase ce se întâmplă mai mereu în asemenea situații, anume împrumutaseră cuvinte unii de la alții, ori le dăduseră sensuri noi, cert este că puțin câte puțin, începuseră a se înțelege între ei. Însă la povești, oamenii stăteau cu cei cu care aveau aceeași limbă: erau prea multe lucruri de înțeles, lucruri pe care altfel le-ar fi pierdut! Într-un loc, se vorbea despre strigoi, în altul, un neamț spunea povestea lui Lorelei, descriind cum s-a aruncat ea în apele Rinului, lângă un alt foc, un fost cioban, fugit de dincolo de munți - nu se știa de ce - recita molcom legenda de dincoace de Carpați, a meșterului Manole, în timp ce alții stau de vorbă pe șușotite despre mândruțe ori alte treburi. 

   Moș Gorun, provocat din nou de curioși, a reluat povestea comorilor bune și rele și a focurilor albastre: după cum și ce vorbește, lasă de înțeles că ar ști mult mai mult!

   Așa se scurgeau serile de obicei, mai puțin cele în care venea câte un tată supărat din sat,  de-l căuta pe vreun flăcău care, vrând, nevrând, după obiceiul locului, se și pomenea cu pirostriile puse, ori cele în care se certau vreunii ca chiorii, sau serile zilelor în care li se plăteau salariile: inginerul Brădeanu știa că a doua zi, numai pe jumătate dintre ei se putea baza la muncă.

   Într-una dintre seri, tânărul Brădeanu, se așeză lângă moș Gorun și, după salutul obișnuit, scoase o țigară de fabrică, de la oraș, și-i oferi și moșului, Acesta, zâmbi, dar refuză: știa că asemenea gesturi sunt menite a pregăti terenul pentru vreo discuție, ori pentru o rugăminte:

-         Să nu-ți fie cu supărare, dar eu o-i duhăni din luleaua mea, cum sunt învățat de când lumea! Dar dumneata, spune ce ai pe suflet, că eu te-oi asculta.

-         Ăăăă  ... tânărul, luat prin surprindere, își pierduse îndrăzneala.

-         Spune, că oameni suntem și om sta de vorbă. Moșul, în timpul ăsta își îndesa luleaua de lut. Vrei să știi va să zică, ce-i adevăr și ce nu-i, din poveștile lu’ nen’tu Gorun,  așa-i?

-         Așa-i, dar de unde știi?

-         D-apăi cum să nu știu? Eu de ce mi-s aici? De florile mărului? He, he  ...

   Își aprinse luleaua liniștit, cu amnarul, pentru ca apoi, pufăind ca o mașină cu aburi, să înceapă a povesti, de parcă tânărul era un elev iar el se aștepta să ia și notițe:

-         Vezi dumneata, știu eu oarece lucruri, dar nu știe nimeni niciodată nici foarte bine, nici tot! Vezi dumneta, tinere, lucrurile stau cam așa  ...

    ... de mult, de mult de tot, în vremea Dochiei, în vremea când zeii locului trăiau pe pământ alături de oameni, locuitorii acestor ținuturi țineau la mare cinste un munte! Îl țineau de sfânt și i se închinau  ... îi ziceau Capul Uriașului  ... ehe, și pe vremea aceea, zeii acestor ținuturi, băgaseră de seamă că omul, cu cât este mai bogat și mai învățat, cu atât este mai mândru, mai înfumurat adică, și mai prost! Drept care, au hotărât ei că bine este ca toți să aibă lucruri la fel, iar știință să se dea numai câtorva oameni ce meritau să fie învățați datorită râvnei ce o arătau în slujirea zeilor și Dochiei! Zis și făcut, au întocmit legi sfinte, pe care le-au scris pe singurul material ce nici nu putrezește, nici nu ruginește, adică le-au scris pe aur! Și cum aurul în toată lumea este la mare preț, i-au făcut pe credincioșii lor să dea valoare altor lucruri și nu aurului: aurul era ca și astăzi, din belșug, dar oamenii au fost crescuți să-l socotească, dacă nu lipsit de valoare, cât bunul zeilor! În acest fel, legile sfinte au fost păstrate peste vremuri, în siguranță și strașnic păzite de tot omul! Legile acelea, sunt folosite și astăzi  ... să nu furi, să nu omori fără motiv, să nu te iubești cu neam de sânge, când se schimbă anul, cum să crești copiii, cum să-i curățești și să-i îngrijești, ba chiar și cum să faci pâine și ce să mănânci peste an ca să-ți fie bine și să nu te usuci pe picioare, ce ființe sunt bune de mâncat și care nu, ce plante sunt bune de mâncat, care sunt bune de tămăduit și care aduc nebuneala de câteva clipe, care de toată viața și care omoară omul! Vezi dumneata tinere, plantele astea care-ți dau nebuneală și care te omoară, sunt și ele bune pe pământ și erau folosite de strămoșii noștri  ... erau folosite, nu le cunoșteau doar ca să se ferească de ele! Nu înțelegi  ... văd eu  ... d-apăi, să zicem că un tată, al cuiva, ar fi greu bolnav, și-ar ruga moartea și aceasta n-ar veni! Ce ar face fiul acestui om? După învățăturile bisericii, ar sta la căpătâiul lui și l-ar aștepta să moară în chinuri. După legile zeilor din Dochia, el s-ar duce la oamenii sfinți ai ținutului și le-ar spune despre ce este vorba: aceștia ar lua mărturii de la apropiați, ar vedea bolnavul și, dacă s-ar dovedi adevărat,   i-ar strecura în băutură licoare de nebuneală, ca să se simtă bine, pentru ca apoi, să-i dea licoarea pentru drumul cel de pe urmă, la zei! Așa se făcea atunci, după legile de atunci! Iar licorile astea, erau făcute pentru mersul la zei pentru totdeauna, ori numai pentru vizitat tărâmul de dincolo și lumea sfinților. Pe vremea aceea, așa se făcea și era normal, astăzi nu se mai poate, pentru că suntem creștini! M-am îndepărtat, iartă-mă  ... da  ... comorile  ... ei bine , tezaurele acelea sunt lăsate în patru locuri în pământul Dochiei  ... primul ar fi la ceea ce astăzi se cheamă Sfânta Mănăstire Tismana  ... al doilea, se află sub o piatră mare și rotundă, al treilea este aici, în Bucegi, iar al patrulea a fost descoperit și capturat de împăratul Traian după ce a cucerit Dochia. Tocmai de aceea au fost puse mai multe în locuri deosebite, pentru a nu se pierde legile scrise pe ele! Vezi bine că toată lumea crede că strămoșii noștri nu scriau și nu citeau și, într-o oarecare măsură este adevărat, erau puțini știitorii de carte, iar aceștia erau preoții, păstrătorii legilor și conducătorii poporului pe timp de pace, oameni care au scris totul pe aur, transformând astfel agoniseala într-o îndoită comoară!

-         Dar de unde știi toate astea? De unde scoți toate poveștile astea? 

   Vineri și sâmbătă plouase foarte rău, atât de rău că nici nu putuseră lucra, iar duminică încă mai turna! Duminică la prânz, pe nepusă masă, s-au trezit cu o trăsură însoțită de o gardă de roșiori, din care a coborât chiar Vodă! A vrut să vadă ce se mai întâmpla la șantier, a salutat pe toată lumea, s-a arătat mulțumit de modul în care se lucra și, după ce a zâmbit, culmea, cu un aer serios, s-a îndreptat pe jos spre sfânta mănăstire, unde părinții îl așteptau în trapeză cu masa pusă.

   Mai mult de atâta lucru, nu putea face, că lipsită de parale era domnia lui și, tocmai de aceea nu grăbea lucrările.

   Zilele trceau cu munca planificată: de plouat, în vara aceea n-a mai plouat, deci motive de stat, altele decât sărbătorile, nu au fost. Poate n-ar fi stat ei nici de sărbători, dar veneau popii de la mănăstire și slujeau și le era rușine!

   Șanțurile de colectare și de dirijare a apei, începuseră a prinde formă, cu ghizduri frumoase, din piatră cioplită, ce nu lăsau pâraiele să se mai ducă pe unde le era voia ci le conduceau pe unde erau de trebuință! Ba, chiar mai într-o margine a poienii, în lungul unei coaste, erau adunate frumos toate apele într-un râu de puteai să juri că-i adevărat și nu de mână de om făcut!

   Vodă, însoțit de Doamna lui, mai venise peste vară de câteva ori: doar se uita și ofta!   

   Oameni mai apropiați de cei suspuși, șopteau că tare ar dori să ridice acolo o casă, un conac, ceva mic și frumos, dar că degeaba ești Domnitor, că dar-ar boala-n ele, grijile și nevoile cam tot alea sunt, adică, dacă-i sănătate nu-s bani, dacă-s bani lipsește sănătatea și, cel mai adesea, lipsesc amândouă! Oamenii, înțelegători, priveau perechea domnitoare și înțelegeau că, deși la alt nivel, problemele-s aceleași! 

   Și le părea rău de acest tânăr cu ținută frumoasă, subțire, serios și foarte atent și amabil, pe care nu se lăuda nimeni să-l fi văzut râzând!

   Chiar le părea rău! 

   Într-o seară, așa, mai aproape de Sfântul Ilie, cum stăteau lucrătorii afară la duhăneală după ce puseseră burta la cale, un moldovean de le spusese Miorița, a început a-l întărâta pe moș Gorun, că să le povestească iar cum e cu comorile. Moșul, n-a vrut, dar până la urmă, atâția   l-au rugat, că a început a le spune din nou povestea știută: cum că în pământ sunt ascunse comori de aur și cum locurile în care-s puse se văd când și când, la câte un sfânt mare, însemnate de flăcări albastre ce joacă deasupra  ... cum că multe dintre comori sunt slobode a fi găsite, dar că altele, ăle mai multe, sunt blestemate și că bine-i să te păzești  ...

-         Flăcări albastre zici?

-         Așa-i vorba, că ar fi flăcări albastre! Eu unul, nu știu că n-am văzut niciodată!

-         Ca alea de colo? strigă un țigan mai nou venit, ca alea de colo?

   Și arăta cu mâna spre întuneric, spre mijlocul poienii, acolo unde erau ca niște ridicături mici, din piatră! Toată lumea privea uimită spre întuneric, numai moldoveanul avu suficientă minte și ceru:

-         Stingeți focurile! Să vedem mai bine!

   Focurile fură stinse și, într-adevăr, în întunecimea poienii, luminată numai de sticlirea stelelor, se vedea o flacără albastră!

-         Comoara, am găsit comoara!

-         Dar dacă-i pe pământul lui Vodă, a cui e? A lui, ori a cui a găsit-o?

-         A cui o găsește, așa-i de când e lumea și pământul  ...

-         Păi aveai tu voie să sapi pe pământul omului? Eu cred că  ...

   În tot acest timp, doar câțiva dintre ei nu aveau păreri: moș Gorun, care se albise și părea a fi uitat să vorbească și moldoveanul și doi tovarăși de-ai lui, care râdeau pe înfundate!

-         Ce faceți bă? Dar de ce râdeți?

   Cineva, văzuse că cei trei nu se mai puteau ține de râs: s-a simțit dintr-o dată ca udat cu apă rece!

-         Ce ați pus la cale? Ce ați făcut?

   Pe moment, s-a făcut liniște, pentru ca apoi, în râsetele celor trei, să înceapă a se auzi înjurături grele, de mame și de cele sfinte! Când s-au liniștit, moldoveanul și ai lui, au povestit cum văzuseră la domn doctor niște alcool sanitar aprins și cum acesta ardea cu flacără albastră și cum le-a venit ideea  ... Au râs toți de așa glumă, unii cu bucurie, alții cu părere de rău, mai toți cu ușurarea că nu trebuie să afle pe pielea lor dacă-i comoară blestemată sau nu  ...

   Numai moș Gorun a tăcut tot timpul și, în scurtă vreme a și plecat!

   A doua zi după Sfântul Ilie, când oamenii se liniștiseră deja după distracția din ajun, domnul Brădeanu ăl bătrân, a chemat la el pe șeful săpătorilor și pe moldoveanul cel șugubăț: aflase de glumă și nu-i picase bine! Știa el că s-a mai întâmplat ca de la glume, muieri sau bani să iasă cele mai ale dracului dușmănii, așa că nu dorea pe șantierul lui așa ceva!

-         Ați înțeles?

-         Am priceput, domn inginer, dar o fost numa’ o glumă  ...

-         Gata, să nu mai aud așa ceva! La treabă! Și pentru că tot v-ați făcut de cap, astăzi vreau să începeți să spargeți cocoașa aia de piatră de a rămas după mutarea pământului!

-         Aoleu, domn inginer, dar tare v-ați mai supărat, dacă tocmai acolo mă puneți să sparg și să sap  ...

-         De ce?

-         Păi acolo-șa le-am pus cârpele alea de le-am dat foc, de amuțise tot șantierul!

-         Bine, vezi deci că pui mâna și sapi unde a jucat focul! Domnul Brădeanu se amuzase și el la aflarea renghiului jucat de moldovean celorlalți, dar trebuia să țină disciplina pe șantier! Vezi bine, astăzi sapi să vezi ce-oi găsi acolo!

-         Domn inginer, ce-oi găsi al meu să fie?

-         Încă nu ați plecat? Domnule maistru, te rog supraveghează-i cu atenție, nu vreau accidente la piatra aia!

-         Am înțeles dom’ inginer!

   Șeful săpătorilor, se duse și organiză chiar el munca: bolovanul acela, sau Piatra cum îi spuneau lucrătorii, ieșea puțin deasupra pământului, dar părea a fi mult întinsă pe dedesubt, la mică adâncime, așa că aduse târnăcoape, răngi de fier, baroase, dălți și lemne de foc! Aveau să spargă niște găuri și niște canale, pe care apoi să le umple cu lemne și să le dea foc: când era focul mai tare - că-l întețeau cu foale de fierărie - turnau iute apă rece și multă! Piatra, oricât de tare ar fi ea, dacă-i încinsă bine, cum dă de răcoarea apei, cum crapă de ciudă în bucăți mai mititele, care pot fi îndepărtate mai ușor! Așa că, se apucară pe rând de sfredelit piatra, pregătind-o pentru foc. Acest obicei al spartului cu foc și apă, era destul de nou, adus de niște venetici de lucraseră mult cu piatră nefasonată, iar pietrarii italieni strâmbau din nas, considerându-l barbar, însă, pentru îndepărtarea unor stânci, era binevenit și mult mai ușor decât tăiatul și spartul ei.

   În timp ce oamenii se apucaseră deja de muncă, Ionuț Brădeanu îl puse pe unul dintre ei să sondeze terenul de jur împrejur, ca să vadă cam cât au de muncit, cam cât timp și câtă piatră de cărat.

   Cum dădea omul cu țepușa de fier în pământ, cum găsea piatră la câteva palme adâncime, iar dădea, iar găsea  ... se mai îndepărta cu câțiva pași și iar începea să dea roată Pietrei înfigând țepușa  ... și iar găsea stâncă! Așa s-a tot întâmplat, până ce, cum ar veni de vale, adică pe linia ce ar fi dus la mănăstire, țepușa se înfipse fără a găsi opreliște. Lucrătorul îl chemă pe inginerul ăl mic și-i arătă. Acesta hotărî pe unde să mai încerce și, în numai două ceasuri, se lămuriră că din Piatră, care era alcătuită ca o pălărie, lipsea o țandără, lipsea adică o bucată triunghiulară până spre locul ei cel mai înălțat. Văzând că acolo stânca părea a fi cu pereții verticali, plin de curiozitate, tânărul Brădeanu luă câțiva săpători și-i puse să îndepărteze pământul, începând de la cinci ori  șase pași de unde era Piatra mai țuguiată în sus.

   Oamenii aduși pentru săpat, erau obișnuiți cu munca asta și avansară destul de repede, dar la un moment dat, începură sa coboare cu săpătura între pereți de piatră și nu mai încăpea decât unul singur. Nu era nevoie de spart cu târnăcoul, pentru că terenul era destul de lutos, dar asta nu însemna că mergea mai ușor. Până seara, degajaseră câțiva metri buni, pe o adâncime de vreun metru, un metru și ceva. Domnul inginer ăl tânăr, hotărî oprirea săpăturii, urmând a relua lucrarea a doua zi.

   Seara la foc, în mod neașteptat, nu se mai vorbi despre comori, iar oamenii parcă erau nițel stingheri: cu toții simțeau lipsa lui moș Gorun, pe care, din seara farsei cu flăcările albastre, nu-l mai văzuse nimeni. 

   Brădeanu tatăl, îl chemă după masa de seară pe fiul său în birou:

-         Ai avut vreo discuție cu moșul?

-         Cu „moșul”? Aaa, înțeleg  ... nu, nu am avut nici o discuție, nici nu l-am văzut în ultimele zile, chiar mă întrebam ce-i cu el și dacă l-ai trimis dumneata pe undeva. Dar de ce?

-         Pentru că acum seara, a venit aici în birou pe ascuns, să mă roage să ordon oprirea lucrărilor la Piatră.

-         La Piatra din poiană?

-         Exact!

-         De ce?

-         Sincer, îți spun că nu știu! Nu am înțeles nimic  ... ceva cu bătrânii, cu străbunii, chestii de-ale lui, chiar nu prea am înțeles ce voia. Și te-am chemat să te întreb dacă ai observat ceva ciudat, ieșit din comun, ceva anormal în timpul săpăturii  ...

-         Nu cred că este ceva ciudat, dar  ... și începu să-i schițeze pe un colț de plan cam cum arăta Piatra pe dedesubt și ce lucrări începuse el acolo și cum se desfășurau.

-         Te înțeleg, aș fi procedat exact la fel: și dacă nu-i nimic interesant, mut piatra spartă acolo în groapă și tot este un câștig! Dar, de ce o fi venit moș Gorun? Unde mai pui, că era schimbat la față, stafie nu alta, să nu-l recunosc!

-         Să fie bolnav?

-         Tocmai el? A propos, să nu uit: vezi că în noaptea asta am trimis la săpături doi jandarmi: nu știi ce se poate întâmpla  ... mai ales că nu-i marcată! Să nu te sperii  dacă-i găsești acolo de dimineață! 

   A doua zi, într-o sâmbătă, destul de dimineață, deci încă pe răcoare, oamenii se apucară de lucru: dintr-un motiv neștiut și necunoscut, pe șantier nu mai lucra aproape nimeni, mai toți adunându-se în jurul Pietrei. Degeaba i-au gonit maiștrii, degeaba s-a supărat domnul inginer, că nu s-au dus și pace! Cei ce săpau, cum simțeau că au obosit nițel, cum dădeau locul altuia; pământul, aproape din mână în mână era transportat de acolo, iar piatră nu mai spărgea nimeni!

   Moș Gorun nu era nicăieri!

   În schimb, venise prefectul: acum era cam mut și cu o figură nedumerită!

   Spre prânz, când e soarele sus și te bate chiar în creștetul capului, se văzu primul semn de mirare: dacă pereții din piatră, care se apropiau de mijlocul Pietrei ca un V răsturnat, împungând-o cu vârful, erau aproape drepți, era lucru curios, dar faptul că păreau ciopliți, era și mai și! Săpăturile continuară într-o frenezie de nedescris! Domnul inginer încercă să oprească oamenii, dar nimeni nu-i mai putea stăpâni! Atunci, își chemă fiul și-i spuse ceva, grăbindu-l: Ionuț, înțelegând pe dată, o rupse la fugă spre mănăstire, acolo unde era stabilit postul de jandarmi ce avea în grijă lucrările!

   În numai câteva minute, toți jandarmii erau în mijlocul poienii, împingând oamenii de acolo!

   De muncit, nu mai munceau decât cei ce săpau la Piatră, restul, adunați în jurul lor la distanță bună, unde-i țineau jandarmii cu forța, doar îi privegheau pe cei dintâi: nu se știa nimica, dar toată lumea simțea că are să se petreacă ceva de ținut minte!

-         Eu nu m-aș băga acolo, nici mort!

-         De ce mă, Gheorghe?

-         Păi, parcă poți să știi? Că tot așa a fost unu’ la noi în sat, de a găsit niște galbeni în curtea vecinului, că văzuse cum jucau flăcările, da’ era blestemați și a rămas cu gura strâmbă! Să mă bată Dumnezeu dacă  ...

-         Lasă, lasă, nu te mai jura, că te credem, dar să știi că nu-i cu toate comorile așa, că uite, ăia doi, ăia din partea Buzăului de aflară cloța cu puii, ei cum de n-au rămas cu gura strâmbă?-         Mai bine cu gura strâmbă decât ce bătaie luară săracii! Că auzii că-i bătură la stăpânire că să spuie dacă dăduseră tot ce găsiră, că stăpânirea se temea să nu fi tupilat niscai aur pă undeva  ...

-         Tot așa și la noi, o fos’ unu’ de-o găs’t o ulcică cu aur și l’or bătut pân’ l’or făcut neom, săracu’ dă iel!

-         Da’ chiar n-ai cum să afli care comoară-i bună și care-i blestemată? Că p’alea blestematele le-ai lăsa deoparte și le-ai lua numa’ p’alea bunili!

-         Și dacă-i bună comoara și te omoară jăndaru’n bătaie’i mai bine?

   Nimeni nu ar fi putut spune de ce, dar toți numai despre comori vorbeau!

   Cînd fu săpătura aproape gata, scoase oamenii domn inginer afară și chemă doi jandarmi, de-i numise comandantul lor: ăștia doi, băieți de la țară și învățați cu munca, s-au mișcat și ei binișor, nu chiar ca salahorii de meserie, dar nici de rușine nu s-au făcut! Acuma, numai domnul Brădeanu ședea pe marginea gropii ce se tot adâncise și-i veghea pe cei doi.

   Mulțimea, de unde tot șușotea, deodată a tăcut: domn inginer i-a scos pe jandarmi din groapă, i-a chemat pe fiu-său și pe prefect și, s-a băgat el în groapă cu un baros mare: se făcuse o liniște, de parcă suflet de om nu era acolo! Se simțea fiecare lovitură a barosului, de parcă era cutremur!

   Și dăi și dăi!

   Poc, poc, poc ...

   Iară în liniștea aia de mormânt, numa’ ce s-a auzit odată glasul lui moș Gorun:

-         Să vă ierte Sfinții Părinți pentru că stricați datina străbună!

-         Ia mai taci moșule!

-         Lasă-l bă’n pace, ce-ai tu cu el? 

   Dintr-o dată, ritmul loviturilor a fost rupt!

   Poc, poc, poc și ... nimic!

   Zgomotul de metronom, brusc a încetat!

   Domnul inginer a ieșit și a intrat fiu-său: după câteva clipe, atât domnul Brădeanu, cât și prefectul au început să tragă cu funiile găleți pline cu cloțuri de piatră.

-         Stați să vă ajut, domn inginer! spuse maistrul săpătorilor și dădu se apropie.

-         Ba să stai dracului unde ești, că dacă intri în cerc te pupă măta rece! îl opri comandantul de jandarmi! Auzi? Să nu te miști, că dracu’ te-a luat!

   Oamenii, cei care doriseră să dea o mână de ajutor, se opriră.

   Din groapă, se scoteau în continuare găleți cu piatră și cu pământ. Prefectul, șușoti ceva cu șeful jandarmilor și acesta, după ce scrise oarece pe o bucată de hârtie, chemă un sergent și-i ordonă ceva. Sergentul, ascultă ordinul în poziție țeapănă, de drepți, salută, făcu stânga’nprejur și o rupse la fugă! Nu pricepea nimeni ce se întâmpla! Când n-au mai scos nimic cu gălețile, au intrat toți trei în groapă și nu pe rând, ci toți odată: cum n-ar fi trebuit să aibă loc toți trei bărbații, cine a vrut a înțeles că săpătura se lărgise în vreun fel anume, iar cei mai isteți pricepură că s-a găsit o grotă ori o bortă ceva, dacă nu chiar o pivniță!

   Nu au fost lăsați să se apropie!

   În aceeași după amiază, în Poiana Văcăriei, își făcu apariția un batalion de vânători, toți cu arma în mână și baioneta pusă, de parcă plecau la război! Oamenii au fost trimiși la barăci, li s-a dat masa și atât.

   Toată noaptea, armata a ținut făclii și felinare aprinse la Piatră și au tot băgat în groapă lăzi de lemn: le băgau ușoare și le scoteau grele, că de băgat le băga doar câte un om, dar la scos, se opinteau și câte patru! În tot timpul ăsta, în marginea poienii, moș Gorun singur, stătea sprijinit de un brad și tot spunea ceva, niște vorbe de neînțeles, ceva ca o litanie lungă, fără sfârșit.

   Vânătorii, comandați de un maior, au muncit toată noaptea pe brânci, iar de dimineață, chiar dacă era sfânta duminică, au băgat în groapă niște praf de pușcă, au gonit pe toată lumea și au aruncat Piatra în aer: a fost mare zgomot, că după aceea, până după prânz nici o pasăre n-a mai cântat!

   Împrejurimile au fost bombardate cu praf și cu pietre, iar praful nu s-a așezat decât după vreo două ceasuri!

   În ziua următoare, luni adică, oamenii au fost puși să curețe urmele Pietrei, din care nu mai rămăseseră decât spărturi! Și, oricât de atenți au fost, nimic nu au mai putut pune cap la cap!

   În toamnă, când se pregăteau să încheie lucrările pe anul acela, neștiind dacă șantierul va mai continua ori ba, domnul inginer Brădeanu, îi adună pe toți, le mulțumi frumos și-i anunță că, pentru că au muncit bine, la casier îi așteaptă pe fiecare câte cinci lei - urale și chiuituri - și că în anul ce avea să vie, 1875 adică, cum o da colțul ierbii, vor reîncepe lucrările! Și că cine vrea să vină, este bine venit! Alte urale însoțiră vestea cea bună, pentru ca apoi oamenii să se așeze în liniște la rând, ca să ia cei cinci lei promiși! He, he, bani buni! 

   În anul următor, așa cum promisese Vodă, în ziua Sfinților Constantin și Elena, în fosta Poiană a Văcăriei, Domnul și Doamna, însoțiți de o numeroasă și bogată suită, puneau piatra de temelie a unui frumos castel: așa cum țăranul când se apucă de ridicat casă nouă, îi pune la temelie ori sub prag un ban - măcar de aramă - ca să-i meargă bine, așa făcu și Domnul, numai că așeză la temelia viitorului castel un hrisov și o sută de galbeni, din aceia de la 1868, ce supăraseră tare mult vecinii. În același an, lucrările au început cu multă râvnă, sub conducerea unor arhitecți nemți, ce nu s-au zgârcit cu știința lor, așa cum nici Vodă nu s-a zgârcit cu plata: după numai opt ani, în 1883, era inaugurat Castelul Peleș, una dintre cele mai elegante reședințe princiare din lume! 

-         Tată, am terminat de făcut copiile în plumb!

-         Bravo fiule, bravo ție: nu a fost muncă ușoară!

-         Nu, nu a fost: vezi și dumneata, să pregătești turnarea „a cire perdue” și s-o și faci de aproape trei sute de ori, nu este simplu lucru! Mai ales la început, că după primele trei zeci, patru zeci de plăci, n-au mai fost probleme!

-         Ai consumat ceva plumb, nu?

-         Da, sute de kilograme! Dar sunt mulțumit, care nu a fost bună, am topit-o din nou și am returnat-o până am obținut copia perfectă a originalului. Da, sunt mulțumit, după doi ani de muncă, sunt mulțumit!

-         Ce întâmplare ... ai fost un fel de alchimist, numai că tu ai obținut plumb! A propos, originalele  ... ce știi de ele, unde sunt?

-         Prefectul Săvulescu le-a pus atunci - știi bine - sub pază armată, iar domnul Catargiu a hotărât că sunt ale proprietarului terenului!

-         Păi, parcă legea zice altfel, nu?

-         Te pui dumneata cu primul ministru?

-         Nu, adevărat, nu te pui  ...

-         Noroc cu Vodă, care a cerut să fie mai întâi copiate în plumb și date copiile în păstrare mănăstirii Sinaia ... acum nu înțelege nimeni ce scrie pe ele  ... dar nici scrierea egipțienilor acum o sută de ani n-o înțelegea nimeni!

-         Dar nu semănau cu cele egipțiene, nu?

-         Nu, erau scrise cu litere latinești, grecești, iară unele parcă aduceau cu cele slavonești! Pe multe dintre plăci, erau și scene, cu oameni, cu animale ... Poate le-o descoperi cineva înțelesul!

-         Poate, dar dacă stăpânirea ne-a cerut să nu spunem nimic despre ele, greu de crezut să se facă ceva în timpul vieții noastre, sau în timpul vieții mele, fiind mai vârstnic ...

   Tăcură un timp amândoi, rememorând întâmplarea despre care nu aveau voie să vorbească și descoperirea ce părea, odată cu trecerea timpului, de poveste!

-         Auzi tu, cu moș Gorun - parcă așa-l chema, nu? - ce s-o fi întâmplat?

-         Da, moș Gorun ... nu știu tată, cât am mai stat acolo, nu am mai auzit nimic de el!

   Se lăsă din nou liniștea între ei.

-         Auzi tu ...

-         Da tată!

-         Acum, că soru-ta este măritată și la casa ei ...

-         Da tată!

-         Când ai de gând să te așezi și tu?

-         Păi ...

-         Știi, mă bate maică-ta la cap, să te întreb, să ...

   Suta de poli și hrisovul așezate la temelia Peleșului, se află și acum în același loc, neatinse: deși este o adevărată comoară, nu s-a lăudat încă nimeni că ar fi văzut flăcări albastre jucând pe acolo  ...

   Niciodată!