Era cald ...
Era foarte cald, iar briza mării nu se făcea simțită deloc.Motivul ăsta mi s-a părut suficient de solid ca să renunț la plaja supraîncinsă și să mă refugiez într-o cafenea de pe mal: plasată bine, între casele ridicate în buza malului și marea aflată la doar câțiva metri mai jos, sub stâncile fioroase, terasa aceasta era acoperită și bine aerisită! Nu-i trebuia condiționare, curentul de aer fiind prezent permanent, completat de umbra ce o făcea să pară aproape întunecată prin comparație cu soarele mult prea strălucitor al exteriorului. Avea deci tot ce-i trebuia și ceva în plus: era unul dintre puținele locuri în care puteai bea o cafea cu adevărat bună! Deși plasată tot în inima Mediteranei, deși veche cunoscătoare a obiceiului acesta devenit viciu, Grecia nu oferă o cafea la fel de bună cum este cea italienească, așa că un loc cu un expresso veritabil, trebuie păstrat bine ascuns de puhoiul de clienți care, în scurtă vreme ar reuși să pervertească patronul la câștiguri mai ușoare!
Dar, nu despre această cafenea doream eu să vă povestesc, ci despre ceea
ce s-a întâmplat în acea zi fierbinte acolo: cea mai mare parte a întâmplării o
reproduc din amintire, doar finalul fiindu-mi povestit ulterior de către câțiva
martori oculari: așadar ...
Era cald ...
Era foarte cald ...
Era acea atmosferă în care simți imediat dacă o parte a corpului îți
este atinsă de soare, era acea combinație de temperatură-umezeală-lipsă a
vântului care te face să înțelegi necesitatea siestei mediteraneene și să nu-i
mai tratezi pe localnici de puturoși – între noi fie vorba, de cele mai multe
ori, o asemenea părere ascunde invidia continentalilor pentru găselnița
mediteraneenilor!
În sfârșit ...
M-am așezat deci la mica masă de două locuri ce-mi oferea priveliștea liniștitoare
a mării plate și, la apropierea chelnerului, i-am făcut prin semne comanda
devenită obișnuință: l-am privit printre degetul mare și arătătorul mâinii
drepte, ținute în plan vertical la circa un centimetru și jumătate unul de
altul, degete ridicate cam în dreptul ochilor, semn universal ce ținea locul
tuturor cuvintelor din lume, însemnând „un expresso dublu mic, fără nimic”,
adică, dintr-o cantitate dublă de cafea se obține o ceșcuță mică mititică din
nectarul zeilor, fără zahăr sau alte adaosuri!
Regina cafelelor!
Regina tuturor cafelelor, chiar dacă unii spun că este otravă curată!
Dar cine zice asta, se înșeală!
Vedeți dumneavoastră, se spune că gusturile nu se discută, dar la cafea proverbul
ăsta nu merge, pentru că atunci când îți torni în „cană” – auzi, să bei cafea
cu cana! – lapte din belșug, sau zahăr în orice cantitate, distrugi gustul de
cafelei!
Și este păcat!
Chiar nu mai bei cafea, ci o amestecătură fără noimă: la ce bun să mai
strici licoarea dacă tot o amesteci cu toate prostiile? Pune liniștit zahăr cât
vrei într-o cană cu lapte și bea-o sănătos
– vaca nu se supără! Dar să strici sublimul gust al unei cafele de bună
calitate prin adaosuri nedorite ... asta-i blasfemie! Boabele acelea minunate,
prăjite cum trebuie și amestecate în proporții savante, numai de maeștri
știute, râșnite la dimensiunea perfectă pentru un expresso care să nu cuprindă
decât esența licorii, boabele acelea deci, când sunt transformate în minunea
numită cafea, trebuie să se odihnească pentru câteva clipe într-un loc special,
iar acesta este o ceșcuță albă – neapărat albă, poate cu emblema discretă a
producătorului, dar nu mai mult – cu fundul gros, cu pereții groși și – element
esențial al unei cafele bune – încălzită din timp, alene, pe expressor, până la
temperatura la care să poată fi ținută delicat între cele două degete cu care
tocmai vă povesteam că am făcut comanda!
Să bei expresso turnat într-o ceașcă rece, este ca și cum a-i mânca
piftie caldă!
De aici, gustul cunoscătorilor a împărțit băutorii adevărați în două
mari tipuri, deși, în realitate divizarea aceasta este artificială: sunt cei ce
o beau din mai multe înghițituri mici și cei ce o preferă „a l’italienne”,
adică cei ce o aruncă dintr-o singură mișcare pe gât! Sincer vorbind, și unii
și alții preferă cafeaua adevărată, tare, amară, concentrată!
Nu vă faceți iluzii, băutorii de cafele scurte nu sunt niciodată
grăbiți, așa că o pot lungi cu vorba și tutunul mult și bine: și în plus, sunt
și simpatici! Mai ales dacă lângă ingenua ceșcuță albă cu cafea, se așează și
un pahar cu ... să zicem un cognac, un brandy ...
Dar să revenim ...
Tocmai dădusem liniștit comanda și mă pregăteam să-mi fumez cele câteva
țigări cu care o acompaniam de obicei – nu strâmbați din nas, cafeaua și
tutunul, dacă sunt de bună calitate, se ajută și se completează reciproc, iar
dacă ai suficient timp și la un expresso alături un cognac și aprinzi un
„Romeo&Julieta”, începi să înțelegi cum era în grădina Edenului înainte de
... în sfârșit, înainte!
Așadar, tocmai dădusem comanda, cafeneaua era goală, mi-am tras mai
aproape scrumiera, țigările și bricheta, și tocmai când dădeam să pornesc
ritualul oricărui adevărat orant în ale cafelei, surpriză, la masa mea, pe
celălalt scaun, s-a așezat cineva! Nu, nu era soția mea, pe care o știam rămasă
pe plajă împreună cu niște prieteni: era un ... cineva!
Acest cineva, un bărbat așadar, era genul de om fără vârstă, putând avea
foarte bine 35 dar și 60 de ani, era bronzat, ochii păreau de culoare închisă –
dar în lumina redusă a cafenelei nu sunt convins că am văzut bine – bărbierit
cu o zi sau două în urmă, bine clădit dar fără a părea atletic, cu un păr ce
fusese șaten sau brunet iar acum era ușor grizonat, tuns destul de scurt din
câte puteam vedea, și cu o mustață cam dezordonată! Personajul, era îmbrăcat în
alb, cu pantaloni albi, pantofi albi, haină albă de vară și pălărie, de
asemenea albă: numai cămașa, panglica pălăriei, cureaua pantalonilor și a
ceasului stricau armonia, acestea fiind de un roșu ... cum să spun ... roșul
miezului sfeclei roșii coapte câteva ceasuri în cuptor. În mod paradoxal, deși
povestită așa ținuta pare stridentă și de prost gust, mie atunci mi s-a părut
foarte reușită și chiar normală! Mi-am explicat faptul că era încheiat la toți
nasturii, prin obiceiul arăbesc de a se izola de căldura ucigătoare prin
îmbrăcăminte și de a nu expune soarelui decât strictul necesar: și părea să funcționeze,
deoarece nu transpira absolut de loc!
Și-a tras liniștit scaunul, s-a așezat de parcă nu era nimeni la masă,
și-a împins pălăria ce-i era cam mare neglijent pe spate, apoi s-a întors către
chelnerul ce-l urmărea pas cu pas, făcându-i același gest universal al
cunoscătorilor și băutorilor de cafea. În mâna stângă avea un trabuc aprins și
destul de urât mirositor.
În tot acest timp, eu mă întrebam cum să reacționez, pentru că din
întreaga cafenea goală, el alesese să se așeze la singura masă ocupată: se
temea oare de singurătate?
-
Nu, nu mă tem de
singurătate, iar dacă tu, vechiul meu prieten, îți pui asemenea întrebări,
înseamnă că m-am schimbat foarte mult și chiar nu ești în stare să mă
recunoști!
-
Nu, chiar nu vă ...
-
Nu-i nimic, o să-ți
aduci aminte, așa că lasă politețurile inutile! Nu te întreb ce mai faci,
pentru că mă aștept la același răspuns ridicol, la același „bine”, deși asta
este o prostie enormă! Cum adică „faci bine”? Ce înseamnă asta? De ce bine și
nu rău? Care este deosebirea dintre aceste două noțiuni? Așa cum mai mulți
filozofi au băgat deja de seamă, binele fără rău nu ar fi posibil, răul fără
bine la fel ... adică nu poți măsura nimic dacă nu ai un termen de comparație!
Asiaticii, în special chinezii, au fost o idee mai isteți, și nu au botezat
cele două virtuale entități cu nume atât de drastice, mulțumindu-se să le spună
simplu, Yin și Yiang! Creștinii însă, convinși că stăpânesc adevărul absolut,
au hotărât ce este bine și ce este rău: au tras ei linie și au delimitat albul
de negru, binele de rău, bărbatul de femeie! Ce să-ți spun! Știau
ei să facă filozofie?
Chiar nu mă interesa opinia lui filozofică în problema binelui și a
răului, așa că am încercat să scap:
-
Să știi că filozofia
asta dobândită la școala vieții pe mine mă lasă rece!
-
Da, știu că nu-ți place
povestea cu binele și cu răul ... aș spune că-i fumată, nu? Și începu să râdă! Chiar
dacă nu-ți place, n-ai ce face, vei sta să mă asculți și, dacă poftești, să mă
contrazici! Zâmbi
în colțul gurii și continuă fără să-mi dea prilejul să răspund:
-
Cât despre școala
vieții ... Hm, să privim foarte superficial lucrurile și să ne închipuim un
exemplu simplu ... să zicem că eu mor de foame, dar tu ai o pâine pe care
refuzi să mi-o dai: dacă eu iau această
pâine și o mănânc, comit un furt – care este un lucru rău – dar nu mă las răpus de inaniție, adică
nu mă sinucid prin înfometare, ascult deci porunca divină și nu iau viața pe
care mi-a dat-o ... altcineva! Așadar, am făcut un bine prin intermediul unui
rău? Când fi-voi judecat, mă va lăuda cineva că nu m-am sinucis dar voi fi
pedepsit pentru că am furat? Iar tu, stăpânul pâinii, în ce relație te afli cu
actul furtului? Refuzul de a-mi da pâinea și ghiontul spre moartea prin
înfometare pe care mi-l dai, fac din tine un prezumtiv asasin, ori doar un bun
creștin care-și apără bunul? Pentru că, cine știe, poate că nu-mi dădeai pâinea
ta, dorind s-o duci acasă, copiilor! În sfârșit, problema poate fi complicată
la infinit! Înțelegi
ce vreau să spun?
-
Da ... sigur că da ...
În tot acest timp, nu-l ascultam cu foarte mare atenție pentru că mă gândeam
disperat de unde ne cunoaștem ... doar dacă nu m-a confundat! Și în timpul ăsta
pufăia din trabuc, zâmbind!
-
Nu mă asculți cu
atenție și bănuiești că te confund, dar te înșeli, când erai copil eram chiar
prieteni! Nu-i nimic, o să-ți amintești ...! Și mi-a tras diminutivul cu care
mă alintau părinții și prietenii apropiați pe vremea copilăriei!
-
Dar de unde ... ?
-
Te întrebi de unde
știu? Ți-am spus doar că am fost prietenul tău cel mai bun! Buuun, mai departe.
Nu mă recunoști pentru că voi oamenii, aveți un mod ciudat de a percepe lumea,
un mod pe care nu-l mai întâlnești nicăieri: aveți o pasiune a imperfecțiunii,
a evazivului, a relativului, nici nu știu cum i-aș putea spune mai bine! Întrebi
un om ce mai face și el răspunde „bine”, deși știe clar că nu-l crezi, că știi
că i-a murit mama, că are nevasta bolnavă, că n-are bani ... însă el răspunde
„bine”! Cui folosește prostia asta? Nimănui
... Sau, și mai simplu,
întreabă pe cineva ce vârstă are: îți va răspunde tot într-un mod relativ, că
are 39 sau 47 sau 62.
-
Și? Renunțasem la a
afla cine este și de unde-l cunoșteam, ceea ce spunea nu mi se părea foarte
interesant, drept care-mi puteam permite să fiu puțin impertinent și să-l
șicanez, mai ales că fumul trabucului devenea de nesuportat.
-
Nu te știam
impertinent, asta-i o fațetă pe care nu ți-o cunoșteam! Și a făcut semn
chelnerului să mai aducă două cafele. Ei bine, dacă ești atent, o să vezi în ce
fel este omul marcat de educație: în timp ce copilul mic, cel care abia a
învățat să vorbească, la întrebarea cu vârsta îți va răspunde cât mai precis cu
putință, pe măsură ce este educat, devine tot mai evaziv! Un copil îți va spune
sincer că are trei ani și opt luni sau patru ani și două luni, omul matur însă
îți va arunca acel 39 și atât! Bine bine, 39, dar cum? Împliniți? În curs de
împlinire? De
când? Vezi,
am și propus ca vârsta să fie exprimată în alt mod, mult mai precis ... să
spunem din momentul nașterii, numărul de zile, dar mi s-a zis că este prea
complicat și că nimeni nu-și bate capul să transforme zilele în ani ... apoi,
ar mai fi varianta cu anii și numărul de zile până la întreg, dar din nou am
fost refuzat ... au fost mai multe propuneri și nici una acceptată, nici măcar
ultima, care era pe departe cea mai corectă și mai precisă! Să știi că nici
varianta japoneză, aceea în care copilul are un an când se naște nu este foarte
corectă, așa că propunerea mea ar fi fost cea mai potrivită!
Eu, în acest timp, mă întrebam care!
-
Da, nu ești singurul
care și-a pus această întrebare: răspunsul însă, este de o simplitate
dezarmantă! Se calculează vârsta descrescător și anume cât mai este de trăit
până în momentul morții! Și asta, a fost refuzată, ca fiind neproductivă! Și
a mai făcut semn de două cafele, în timp ce puturoasa țigare de foi, părea a nu
se mai termina.
-
Eu mă gândesc că
povestea cu cât mai ai de trăit ar implica niște cunoștințe ...
-
Așa este, chiar asta mi
s-a reproșat: cunoștințe și informații ce nu pot fi date publicității! Dar, ca
să-ți faci o părere despre cât de impreciși sunt oamenii, îți dau un alt
exemplu: întreabă pe cine vrei ce greutate are! Exceptând unii sportivi, sau
astronauții ori balerinii, toți ceilalți o bălmăjesc, spunându-ți greutatea de
acum o lună sau greutatea pe care și-o doresc! Așa că ar trebui să spună „acum
cinci minute aveam ...”,
ținând cont că între timp sau au băut ceva, sau au transpirat, sau ... sau ...
Vezi tu, principiul nedeterminării poate fi aplicat fără probleme ființelor
umane, pentru că ele, niciodată nu spun, nu știu, nu văd cu exactitate un lucru
sau un fapt, ci îl vor converti după propria lor înțelegere sau dorință. Și
fără nici o legătură cu discuția de până atunci, mă întrebă:
-
Îți place caracatița?
-
Așa este omenește, așa
suntem construiți ... Da, îmi place!
-
Și pentru că veni vorba
de dorință ... o să luăm câte o porție de caracatiță, o prepară genial aici, nu
nu, te rog, ești invitatul meu ... și nu te mai uita după blonda aia suplă cu
țâțe mari, este măritată și încă este fericită! Îți spun eu! Și
a mai cerut două cafele până la venirea mâncării pentru care a comandat în
grecește un vin de care eu n-am auzit.
Aveam să constat că niciodată nu le spunea piept sau sâni, ci numai țâțe:
și da, priveam cu plăcere o tânără de pe plajă, dar așa ... din punct de vedere
... estetic.
-
Da, le spun țâțe pentru
că asta sunt, dacă nu-ți convine pot schimba cu mameloane și da, o urmăreai pe
tânăra doamnă dintr-un interes pur academic ... mă lași? L-ai citit
cumva pe Roger Avermaete? Da? Am dreptate că este simpatic? Sunt mort după el –
ce calambururi îmi ies astăzi ... cred că mă stimulezi! Are un scurt text,
poate ți-l amintești, în care vorbește despre etalarea țâțelor, este nostim
foc, explică în doar câteva vorbe cum cultura fiecărui neam dictează ce este
important și ce nu, cum în lumea creștină țâțele sunt păzite ca fiind cea mai
de preț comoară, iar în Bali sunt etalate fără sfială și fără a deranja pe
cineva! Are dreptate, mai puțin într-un punct: femeile din Bali nu au sâni
frumoși ca europenele – îți spun eu, care i-am văzut! Când ne mai întâlnim, din păcate
destul de rar în ultima vreme, stăm la o cafea – și lui îi place cafeaua bună –
și ne amuzăm: este extrem de spiritual, aș spune că-i dat dracului! Iar dacă
apare și Klapka – eu așa-i spun, pentru că nu-i place și să asculți apoi ce-i
la gura lui – să te ții ce distracție iese! Revenind la cucoanele noastre ... cu junele astea este o întreagă
poveste, legată la rândul ei tot de imperfecțiuni, imprecizii, de bine și de
rău. Rar vei găsi o femeie care să-și recunoacă vârsta: nu mă întreba de ce,
pentru că răspunsul general acceptat este „din cochetărie” și este cel mai
potrivit și mai de înțeles, însă povestea asta care vă pare vouă o glumă, poate
produce mari încurcături! Dacă nu-i știi vârsta exactă și ea la 14 ani arată de
18, mai poți s-o păzești să nu dea de dracu’? Ori când doamna, la 60, folosind
tot felul de creme, operații și alte invenții, reușește să arate de 40, îl mai
poți învinovăți pe tânărul vânător de avere? Nu, nu mai poți face aproape nimic
în lipsa unor date precise și concrete. Bun,
să privim plaja asta bolovănoasă și să vedem cam ce tipuri umane descoperim. Iată-ți
juna domniță după care-ți tot fug ochii: îți place, nu?
În acest timp, mi-am mai aprins o țigare în încercarea de a trage de
timp, dar el, cu cafeaua într-o mână și cu trabucul în cealaltă, spuse râzând:
-
Nu trage de timp, că nu
are rost! Știu bine că-ți place și nu-i nimic rău în asta, așa este omul
construit ... eu înțeleg ... iar păcatul la rândul lui este tot omenesc ... da,
da, EU înțeleg! Voi nu înțelegeți, vouă nu vi se pare normal să priviți ce-i
frumos! Dar să
revenim ... tânăra în discuție, așa de bine și de frumoasă și de plină de viață
cum o vezi, nu arată în realitate chiar cum ți-o închipui tu! Nici gând! Are
implanturi de silicon, are gene false, are părul vopsit ... nu te mira ... nici
soțul ei nu le știe pe toate! Privește-o cu atenție, hai, fără jenă, și
spune-mi ce părere ai tu despre o femeie care vine la baie cu gene false: ai o
părere bună despre intelectul ei? Privește-o acum
pe cea de alături! Da da, nu te mai întreba ... a, a adus cafeaua! Măi băiete –
și-i făcu chelnerului semn de alte două cafele, apoi mi se adresă mie – ai
rămas tot copil: cea de alături, care arată de vreo 50 are peste 60 și un
cancer genital –
medicul ia dat cam șase luni de viață și ea a hotărât să vină aici să se
distreze. Dar pe musculosul acela, îl vezi?
Frumos bărbat, nu? Ai răbdare, în doar câteva minute vei avea o mare decepție! Ah,
iată și familia fericită, împlinită, cu copii ... Așa cum îi vezi, ea are un
amant și va fugi de acasă peste câteva luni,
lăsându-și soțul singur cu cei trei copii! Sau „tinerii”
pensionari de acolo, de lângă apă: poți crede că nu sunt căsătoriți și că sunt
într-o aventură? A propos, juna-ți favorită, dacă ar avea de ales, ar alege femeile ...
dar nu i s-a oferit nici una cu destui bani! N-ai decât să nu crezi, la fel cum nu vei crede că cele două din
dreapta, cele care-și schimbă costumele de baie cu cele de plajă sunt
căsătorite! Între ele! Și
începu să râdă ușor, în surdină, așa cum râzi la un banc uitat de mulți ani și
pe care cineva ți-l servește drept prospătură!
Mă întrebam de unde știa toate astea sau mai exact, cum, și de ce le
inventa!
Ceru încă două cafele și trase din trabuc, râse parcă forțat și spuse:
-
Nu le inventez, este
adevărul adevărat și este datoria mea să le știu! Vrei să-ți spun ceva despre
prietenii voștri? Nici nu te gândi la așa ceva: ar însemna să stric prietenii
vechi și nu asta intenționez! Ah,
da, era să uit ... privește băiatul cu chaise-longue-urile: băiat este un fel
de a spune, că are bine peste 40 ... la anul nu va mai fi aici ... în iarna
asta va muri din cauza unei boli de piele, cauzată de supraexpunerea solară ...
nici nu bănuiește, altfel diseară nu s-ar mai opri la taverna favorită și s-ar
duce direct acasă, la nevasta-i ortodoxă pe care încă o iubește! Ai idee ce
tare mă enervează obiceiul ăsta de a ierarhiza și de a structura totul?
Ortodoxie, catolicism, islam ... totul este o apă și-un pământ!
În acest timp îmi plimbam privirea pe plajă, îngrozit pentru că oriunde
zăboveam mai mult, comeseanul meu și începea să turuie: și cum priveam plaja –
nu lipsit de un oarecare interes, recunosc – mi s-au oprit ochii asupra
tânărului musculos de mai devreme; un bărbat mai în vârstă îl ungea pe piept cu
o loțiune bronzantă!
-
Ce zici, am avut
dreptate? Da, nu te înșeli, sunt iubiți! De fapt, tânărul este un întreținut și
îi mulțumește mult mai bogatului și vârstnicului său iubit, cu o boală de care
încă nu știe nici unul dintre ei! Cum ți se pare plaja acum? Îți mai place?
Ca să nu-i răspund, am întins mâna după brichetă în încercarea de a-mi
aprinde o nouă țigare, moment în care el, pufăind din trabucul urât mirositor,
spuse cu un aer de constatare:
-
Tot cu aragazul? Este
cea mai bună brichetă, nu? Mai
ceru două cafele și continuă să tragă din trabuc. Vrei
să știi ceva anume despre cineva? Spune-mi și se rezolvă negreșit! Râse din nou,
printre norii groși de fum. Ți-a plăcut caracatița? Dar vinul? Desertul
parcă a fost cam dulce, nu crezi?
Nu știam când mâncasem, dar le simțeam pe toate, de parcă abia
încheiasem masa, așa că i-am răspuns
din cap, afirmativ!
Țigara mea părea a nu se mai termina!
-
Hai să te și înveselesc
puțin: să știi că stă cu el numai din interes!
-
... cine ...?
-
Hopa, acum suntem
interesați! Da, EA stă cu el numai din interes, dar se păcălește îngrozitor,
pentru că el trăiește numai și numai din datorii, n-a mai câștigat un ban de
ani de zile! Să vezi ce scandal o să fie când se va afla ... va fi cu
sinucidere ... nu te face că nu știi despre cine-i vorba! Dar chelnerul îți
place? Ce zici de el?
-
... da ... pare un
tânăr de treabă!
-
Află că este absolvent
de politehnică și lucrează aici sezonier. Nu-și va găsi de lucru nici la anul
și-și va pune capăt zilelor în seara de Crăciun!
-
De unde le tot scoți? Ce
glumă este asta? Și de ce? Deja atingea
puncte în care devenea insuportabil!
-
He he, nu este nici o
glumă – și râse din nou, de data aceasta din toată inima – nu este nici o
glumă! Aveți totul în fața ochilor, dar nu vreți să vedeți, auziți totul dar nu
vreți să înțelegeți, așa că nu este nici o glumă și nici o invenție! Să nu uit
... știi negul ăla urât care ți-a ieșit pe ...
-
Da? Asta mă speria!
-
... pe fund? Stai
liniștit, este doar un neg și atâta tot.
-
De unde știi ... ?
-
Înțelege odată pentru
totdeauna că vedeți și sunteți orbi, că auziți și sunteți surzi ... nu vrei să
pricepi că nimic nu este lăsat la voia întâmplării? Dacă astăzi noi îi vom lăsa
băiatului ăsta câțiva bănuți în plus, el îi va juca diseară la loterie și la
următoarea extragere va câștiga premiul cel mare: nu va mai veni la muncă, își
va deschide propria afacere, mama lui va fi fericită, iubita din copilărie ...
-
Atunci să-i lăsăm cât
de mult putem!
-
... iubita lui din
copilărie se va sinucide pentru că el o va părăsi pentru o blondă specializată
în tocat banii și, foarte important, câștigând el, nu va mai câștiga cel ce ar
fi făcut-o dacă băiatul nostru n-ar fi jucat ... un tip la vreo 50 ani, care
necâștigând nu va mai putea plăti tratamentul pentru cancerul osos al fiului
cel mic ...
-
Gata! Ajunge!
-
Ești sigur că ajunge?
Făcu semn chelnerului să mai aducă două cafele, trase cu poftă din trabuc,
încât vârful acestuia fu înconjurat de un inel incandescent ce mânca țigara de
foi lăsând în urmă cenușă albă, apoi râse cu poftă. Vezi
cum trabucul este încoronat de o aură? Ca sfinții! Și iarăși râse! Ești
sigur de ce nu vrei să-i lăsăm niște bani? Pentru a salva un biet copil bolnav
de cancer, sau pentru că ești zgârcit? Dacă era în discuție cuconița aceea,
ce-ai fi ales oare ... ?
-
Te rog nu fi vulgar ,
dacă mă cunoști atât de bine cum insinuezi, știi bine că nu-mi place!
-
Oare? Adică tu, tu și
toți ceilalți oameni vă feriți să vă manifestați vulgar în public, dar nu să
gândiți vulgar! Vulgaritatea a ajuns să vă însoțească pas cu pas, face parte
din normalul vostru, din ființa voastră, din standardul de bună cuviință, din
viața de zi cu zi! Iată-le pe cele două tinerele, da da, cele din fața ta:
le-ai privit cu atenție mai devreme când își schimbau costumele de baie cu
altele de plajă. Le-ai privit cu plăcere? Măcar cu o plăcere vinovată? Nu, nici
măcar ... le-ai privit doar cu curiozitate, știind că sunt niște prădătoare de
bărbați, știind din ce trăiesc ... și cu toate astea, în loc să te revolți, în
loc să-ți spui că nu este bine ca asemenea exemplare să se expună privirilor
copiilor de pe plajă, doar le-ai privit ... De
ce? Pentru
că ți s-a părut firesc, aproape ca respirația, ca cele două să se dezbrace în
văzul tuturor, să-și prezinte de fapt „oferta”, lucru care nu te-a revoltat de
loc! Chiar deloc, nici pe tine, nici pe alții sau altele! V-am obișnuit cu
vulgaritatea, cu prostul gust, cu goliciunea, reușită totală! Ceea ce acum o
generație era obscen, astăzi este modern, ceea ce acum o generație era
apreciat, astăzi este desuet și inutil, ceea ce acum o generație era o pasageră
trecere de vreme, astăzi a devenit afacere și este de o importanță
capitală! Mă poți contrazice? Eu
am tăcut! Așa credeam și eu, că nu poți!
-
De fapt, nu prea
înțeleg la ce te referi ... ăsta-i motivul pentru care nu te contrazic! Îmi
torni o bălmăjeală fără noimă și vrei să te cred atoatecunoscător și
atoateștiutor ...
-
În regulă, hai să-ți
explic, deși credeam că ești mai puțin orb decât alții! Cu o
generație în urmă, o blondă starletă i-a cântat unui personaj sus pus „la mulți
ani”, poveste care a generat o mulțime de discuții! Îți
amintești? Bineînțeles ... Ce
a deranjat atunci, nu a fost personajul pentru care s-a cântat, nici
interpretarea, nici frumusețea cântăreței – pentru gustul meu, arăta cam Barbie
– nimic din toate astea, a deranjat excesul de senzualitate afișat în public!
Astăzi, v-am tocit simțurile, astfel că nu mai există senzualitate, ideea fiind
înlocuită de cuvântul atotcuprinzător „sexy”, completat – te rog nu mă
întrerupe – cu din ce în ce mai multă pornografie!
-
Eu nu ...
-
Tu nu! Mai lasă-mă cu
poveștile astea ... acum o generație știați cu toții cine a luat Nobel pentru
fizică sau pentru literatură, astăzi știți cu cine s-a mai culcat vreo
femeiușcă din asta, de pe plajă, dar care are tupeul să cânte sau mai știu eu
cum să se dea în spectacol în public! TU NU ! TU
NU! Ce
să-ți spun ... el nu! Ba și tu consideri normal ca un sportiv oarecare să câștige într-un an
cât venitul unui stat african, numai și numai pentru că SE joacă și face
reclamă unor tâmpenii de produse, când în urmă cu 40 ori 50 de ani, același ar
fi profitat de șansa de a fi un bun atlet pentru a-și termina cât mai bine
studiile! Te-ai
gândit vreodată ce se fac acești oameni când termină cu sportul? Te-ai
gândit că sunt condamnați la singurătate? Te-ai
gândit că societatea le dă bani și faimă pentru a avea ce să împrăștie? Te-ai gândit
că voi, societatea îi transformați în niște înfumurați aroganți și bețivi și drogați?
Cu asta mă prinsese, știam cât le poate pielea și mintea multor sportivi
de vârf, dar nu aveam de gând să-i dau satisfacție:
-
Au prieteni, au
admiratori, fac și afaceri ...
-
Da da, așa este ... tu
chiar crezi că eu înghit aiureala asta a ta în care nici măcar tu nu crezi? Nu
au nimic! NIMIC! Prin căpățânile lor bate vântul, prietenii – dacă-i au – le
seamănă întru totul, afacerile – dacă le fac – sunt de cele mai multe ori păguboase,
înțelegi de ce spun că-i paște o viață de singurătate? În puțină vreme se
satură și de blonda sintetică cu care i-am căptușit, și ... Și ce se alege de
viața lor? De banii lor?
-
Eu tot cred că
exagerezi, și în plus ești atât de vehement, încât regret discuția purtată!
-
Nu, nu este adevărat,
nu regreți nimic, ba mai mult, deși nu m-ai recunoscut încă, în adâncul tău îmi
dai dreptate! Dar, din păcate nu mai pot sta, așa că o cafea mai bem și oricât
insiști, trebuie să plec că mai am drumuri de făcut. Tocmai
bine, o ultimă cafea – și-i făcu semn din nou chelnerului – am timp să termin
și de fumat, mai trece și soarele ăsta nenorocit ...
-
Chiar și cu ochelari de
soare, nu-l suporți?
-
Rar de tot port așa
ceva ... Știi de
ce? Nu-mi
place nimic ce distorsionează realitatea: asta mă deosebește de masa mare a
oamenilor! Îmi placi, așa că fii atent la ce-ți spun: m-am gândit și mi-am dat
seama că m-am simțit bine cu tine, îmi semeni, tragi la cafele și la țigări, te
mai uiți și după cucoane, ești aproape neatins de ultimele arme ...
-
Arme?
-
... folosite! Da, arme,
arme inventate și folosite – o spun cu mândrie – chiar de mine! Păi tu crezi că stridența și vulgaritatea
televiziunilor a venit de nici unde? Că vedetele
Playboy ajung în parlament doar că vor ele? Sau
că fetițele se maturizează atât de devreme se datorează vreunui hormon de
creștere? Sau că buna cuviință și buna
creștere au încetat să mai aibă vreo valoare în ochii maselor, din întâmplare? Că
pornografia și proasta creștere v-au inundat din greșeală? Așa
crezi? Că
de capul lor sunt sportivii vedete și fizicienii atomiști mor de foame? Că
de aiurea au apărut atâția preoți pedofili și atâția homosexuali? Cine
crezi tu că a inventat implanturile cu silicon? Dar produsele de unică folosință, care vă secătuiesc rezervele și
îmbogățesc doar câțiva oameni, a cui operă crezi tu că sunt?
-
Credeam că bomba
atomică este o armă, nu aparatele de ras, bomba atomică chiar este o armă
fantastică și ...
-
Bomba atomică este un
mare fâs, este demnă de a fi realizată de om, bomba atomică nu este o armă,
este o petardă: face POC o singură dată și apoi radiațiile se păstrează un timp
– zile, luni sau chiar ani, vreme în care teritoriul astfel cucerit este
imposibil de folosit!De
ce l-ai cucerit? La
ce-ți folosește? La
ce bun efortul? Treabă
omenească, sută la sută omenească: să distrugi ce vrei să câștigi! Brrr,
aproape că mă ia cu frig! Nu
așa se lucrează, este lipsit de inteligență, de randament, de eficacitate și de
finețe, cine va învățat, va învățat prost: nu așa se procedează, cucerirea
trebuie să cadă în mâna cuceritorului ca un fruct copt la vreme, cucerirea nici
nu trebuie să știe că a fost cucerită, cucerirea nu trebuie să fie atinsă de
violență și cu atât mai puțin distrusă, cucerirea trebuie să creadă tot timpul
că este stăpână pe destinul ei! Armele,
domnul meu, nu sunt cele care ucid, care produc imediat moarte și sânge, armele
adevărate sunt cu mult mai subtile decât îți închipui, așa că îți dau două
exemple, doar două ... în ultimele decenii, îmi poți spune două personaje, la
întâmplare, care și-au marcat epoca? Poți?
-
Bineînțeles ... ar fi
... Papa și ... cum o chema ... da, Lady D!
-
Care Papă?
-
Ioan Paul, bineînțeles!
-
Bineînțeles ... tocmai
acest bineînțeles este aici marea problemă! Ei bine, aceste două personaje au
fost două arme!
-
Ești ridicol, știi?
-
Da, îți par ridicol,
dar te-ai gândit vreodată că polonezul, cu mâinile goale, numai și numai cu cuvântul
și corectitudinea, crezând în Dumnezeul dragostei de oameni și al facerii de
bine, era să-mi dea tot planul peste cap? Și că a demolat un imperiu fără să
tragă un singur glonț? Știai asta? Nu, domnul nu este atât de ridicol încât să
știe! Asta se întâmpla în timp ce eu mă luptam
să-mi înlocuiesc creația pierdută din greșeală în tunelurile Parisului! Da,
prințesa adulterină a fost creația mea, prințesa „stoarce lacrimi” a fost
creată tocmai pentru a da oamenilor simpli o poveste despre cum este bine să nu
respecți nimic, a fost și încă mai este exemplul perfect despre cum nu trebuie
să respecți nici o regulă și despre cum vulgaritatea poate deveni lege: ție, ca
om cu judecată, ți s-a părut normal ca o
viitoare regină, în loc să-și vadă de responsabilități și de crescut copiii, să
se ocupe de orice alte prostii și să se afișeze – ea, o creștină
– cu un musulman bogat? Nu te-ai întrebat niciodată dacă nu și-a pierdut
mințile? Nu ți-ai spus în sinea ta niciodată „i-a luat dracu’ mințile!”?
Niciodată?
-
Ba da, sincer să fiu
...Chiar mă gândisem și o judecasem la vremea ei pentru faptul că a acceptat un
rol pe care nu era dispusă să-l joace!
-
Da, știu că a-i
judecat-o și a-i condamnat-o în sinea ta, dar ca tine sunt puțini ... ca să
vezi ce bine am lucrat, gândește-te că acum, la atâția ani de la moarte, încă
mai este adulată și admirată! Nu că ar merita ...
-
Cum poți face asta?
-
Foarte simplu! Mă
folosesc de slăbiciunile omenești! Toți vreți să conduceți, toți sunteți
pricepuți, dacă-mi permiți, sunteți pricepuți pe dracu’...! Știi
care a fost primul pas? Nu
știi ... primul pas a fost democrația: v-am dat democrația, această jucărie
periculoasă, această armă tăcută, și v-am lăsat să vă jucați cu ea! Ca orice copil mic și neștiutor, ați început prin a o băga în gură, în ochi, ați
ronțăit-o, ați gustat-o, ați aruncat-o, ați întors-o pe toate părțile, până ce
vi s-a părut că v-ați prins cum trebuie să te joci cu jucăria cea nouă:
filozofii au lăudat-o și au dezgropat istoria vechii Grecii – nici atunci nu
făceau cafea – v-au spus povestea cu demos și cratos, dar au uitat să vă spună
că era „democrație militară”, adică limitată, în care votau numai purtătorii de
arme, și de fapt nici nu se poate numi vot ce făceau ei, pentru că nu aveau
dreptul să discute nimic, doar aprobau prin zgomotoase lovituri de scut! Atunci când ați
căpătat noua jucărie, ați avut grijă să demolați tot ceea ce construiseți bun
în două mii de ani, v-ați grăbit să dărâmați familiile aristocraților cu zeci
de generații cunoscute în urmă și le-ați înlocuit cu fotbaliști și cu
stripteuze! O mână de oameni în fiecare țară, doar câțiva, au înțeles cum funcționează
jucăria cea nouă și v-au demonstrat
că sunteți prea mulți pentru democrația directă, propunându-vă în schimb
democrația reprezentativă, formând o barieră solidă între voi și nivelul
conducerii! V-a
supărat asta? Nu, nu v-a supărat, pentru că omul, de felul lui este comod – ca
să nu spun altfel – așa că bucuros ați lăsat altora sarcina de a vă conduce! În
concluzie, în loc să aveți conducători crescuți de la naștere pentru acest
scop, vă lăsați duși ca vitele la abator de orice slujbaș impertinent și bun de
gură!
-
Nu te pot crede, nu
pot, democrația are foarte multe părți bune și în plus, scoate din popor cei
mai potriviți oameni ...
-
Parca-i fi frati-miu! Și
lui i-am spus că democrația ucide tot, și nu m-a crezut! Nu a vrut și pace! Și mi-a dat exemplu un președinte
ales de mai multe ori ... iar eu i-am arătat cum oamenii, imediat după acel
splendid personaj, au hotărât să limiteze numărul de mandate în care poate fi
ales un om, oricât de bun ar fi el, mai ales dacă-i foarte bun! Vezi tu, dacă
după polonezul acela periculos, cardinalii ar fi ales unul la fel, m-aș fi dat
peste cap să modific regulamentul Sfântului Petru privitor la alegerea papilor:
dar lucrarea mea progresează frumos, drept care urmașul a dărâmat în doar câțiva
ani tot capitalul de încredere dobândit de predecesorul lui! I-am ales bine
numele, nu? Binecuvântatul ... ha, ha, ha!
-
Eu refuz să te cred, nu
este singurul caz ...
-
Da, nici el nu m-a
crezut și a fost de acord să facem rămășag: pentru trei sute de ani, mână
liberă! Am jurat că dacă în trei sute de ani nu schimb radical totul, mă
călugăresc! Mai am aproape o sută cinci zeci – am început cu Traviata ... ce
vremuri, la premieră a fost fluierată, iar acum este cel mai sigur succes de
casă în orice stagiune, ce vremuri, v-am adus în situația de a aplauda și de a
plânge de mila unei cocote – dar cu televiziunea și educația modernă, aproape
că nu mai trebuie să muncesc ... lucrarea este pe drumul cel bun!
-
Cred că ești nebun, ai
scăpat de la vreun ospiciu ...
-
Ha, ha, s-o crezi tu!
Venisem de fapt să te iau cu mine, dar m-ai amuzat, m-ai binedispus și, în plus,
am văzut că avem aceleași gusturi, după cum ai observat și tu: ne plac femeile
frumoase, alcoolul bun, tutunul bun, mâncarea pe alese, glumele, adică, într-un
cuvânt, ne place să trăim, așa că voi mai veni să stăm la câte un taifas
împreună ... momentan te las în pace ... mi-ai plăcut! La
bună vedere!
De undeva din exterior se auzea zgomot de glasuri și asta părea a-l face
să se grăbească! Se ridică și se înclinat adânc în fața mea, în timp ce eu,
luat prin surprindere, încercam să mă ridic.
Zgomotul creștea în intensitate! S-a înclinat și mai mult, peste masă,
și-a scos pălăria astfel încât să pot privi calota și borurile albe, apoi,
brusc s-a ridicat spunându-mi:
-
Mi-a făcut plăcere, ne
mai întâlnim! Crede-mă,
nu este chiar atât de rău cum vă închipuiți voi!
Avea urechile ascuțite, fața măslinie și prelungă, chiar foarte lungă
acum, când barba-i de o zi se transformase într-un cioc, tot păru-i devenise
negru ca smoala, iar deasupra frunții i se vedeau două protuberanțe!
Zgomotul devenise foarte puternic, aproape că nu mai înțelegeam ce
spune, iar penumbra cafenelei era străpunsă de fulgere luminoase!
-
Ce-i cu tine?
-
Tu ... tu
-
Ce ai? Transpiri!
Îți
este cald? Prea
multă cafea ... ar trebui să ai mai multă grijă de tine ... dar o rezolvăm
îndată!
A făcut un singur gest cu mâna, un gest savant și îndelung studiat, prin
care aruncă trabucul peste stânci, marea răspunzându-i mugind și aruncând pe
deasupra stâncilor un unic și masiv val înspumat asupra mea și a mesei la care
mă aflam!
În acel moment unic, zgomotul s-a transformat într-o explozie de sunete
iar el a dispărut !
Cei care m-au ridicat de pe jos, mi-au povestit într-o engleză ciudată,
stricată și amestecată cu gesturi, că am stat la masă singur destul de mult
timp, că am bolborosit tot felul de vorbe, pentru ei fără nici o noimă, că am
băut vreo zece cafele și am fumat probabil un pachet de țigări, după care, din
senin am strigat ceva, am dat să mă ridic, mi s-a făcut probabil rău și m-am prăbușit lângă masă!
S-au grăbit să mă ridice și să mă așeze pe câteva scaune alăturate!
Cum tot nu-mi reveneam, unul dintre ei s-a speriat și mi-a aruncat tot
conținutul unei carafe cu apă în cap: abia asta a avut efect și am început să
dau semne de viață!
Pe măsură ce-mi reveneam, simțeam că în aer persista un miros greu, de
trabuc, lucru ce mi-a dat o puternică
senzație de vomă.
Chelnerul care mă servea de obicei și care mă cunoștea mai bine, m-a
întrebat dacă-mi poate folosi batista pe care o țineam strâns în mână. Am dat
din cap afirmativ, el a luat-o și a început să mă șteargă pe față și pe frunte.
Dând s-o desfacă, din batistă a căzut un bilețel, pe care patronul
cafenelei l-a ridicat și mi l-a înmânat după ce l-a privit fugitiv: era scris
de mână, cu caractere latine, cu un scris frumos și cursiv, deci omul nu
înțelesese nimic. L-am privit în fugă și am descifrat fără probleme textul, cu
toată caligrafia înflorată:
„NU ESTE DRACUL CHIAR ATÂT DE NEGRU!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu