În
cafeneaua plasată strategic lângă o cofetărie, erau destul de mulți clienți,
chiar mult prea mulți, pentru ora destul de nepotrivită: cei ce-și băuseră
cafeaua înainte de slujbă trecuseră deja, cei ce-și luau una „la purtător”, în
pahar oribil din carton cerat, nu aici veneau, iar ora prânzului era încă
departe.
Mesele,
așezate în lungul vitrinei mari și luminoase, perpendicular pe ea, aveau pe
fiecare parte câte o banchetă pentru două persoane: și, deși totul era compus
numai și numai din dreptunghiuri și paralelipipede, cu toată această nedorită
și în mod sigur întâmplătoare repetiție, întregul arăta bine! Marmura (de fapt
travertin, înobilat cu această denumire) de pe pereți, cu vinișoarele-i
vineții, părea a crește din podeaua tot de marmură, totul strălucea, totul
încânta ochiul și simțurile, totul era etalat cu mândrie ... și întregul acesta
plin de așa zisa marmură, de acest nevinovat fals de mai toți clienții cunoscut
și acceptat, părea a fi cald și primitor, nu rece și distant; poate și din cauza
candelabrului central, piesă plină de cristaluri scânteietoare!
Prima impresie,
era aceea a unei săli de bal transformată în altceva!
Și, cu toate acestea, trecerea de la
bal la cafenea, părea a nu-i fi făcut rău: cunoscătorii știau că aici se bea
cea mai bună cafea din oraș, că se folosesc numai și numai aparate italienești
vechi, de pe vremuri și că un expresso de aici, sau un capucino, nu au egal în
mai toate capitalele lumii! Poate doar la Roma, în vreo bătrână cafenea uitată
de timp, ascunsă pe vreo străduță paralelă cu via Corso, să mai fi putut găsi
asemenea minunății!
Tânărul ce abia intrase, îl cunoștea
bine pe proprietar și, în timp ce din ochi își căuta locul favorit, își aminti
cu viteza gândului motivele pentru care își bea – nu cafeaua, ci – cafelele
numai în acel loc!
Îi trecură prin fața ochilor
mașinăriile din spate, cele ce stătuseră ascunse ani de zile și pe care,
patronul, ascultând sfatul său, le scosese în față, în public, preparând totul
sub ochii clienților!
Și ce spectacol!
Și ce minune!
Mașinării vechi pentru prăjit cafeaua,
ca niște enorme cadrane ale ceasurilor unor vrăjitoare
albe, cadrane culcate, cadrane cu un singur ac, cu un unic și grăbit minutar
metalic, minutar ce avea grijă să dea cam trei patru ture pe minut, periind,
aranjând și măsurând altfel de timp, anume timpul perfect, nu bun, nu potrivit,
nu excepțional, ci perfect pentru transformarea grăunțelor acelea fără de
Dumnezeu, în sămânța celei mai dumnezeiești licori!
O minune!
O vrăjitorie!
O fabrică de parfum și de arome!
Pentru că asta te izbea prima și prima
dată: mirosul!
Sunt pe lume mirosuri plăcute, sunt și
altele mai puțin ... în sfârșit, de tot felul, însă mirosul cafelei când se
prăjește, ori al cafelei proaspăt râșnite, astea-s mirosuri demne doar de
nasuri fine și învățate a aprecia minunile Domnului uitate aici pe pământ spre
mulțumirea și încântarea muritorilor! Cum omul însă, nu s-a mulțumit niciodată
cu ce i-a dat cel de sus și a mai iscodit nițel pe de lături, curios să vadă ce
și cum, a schimbat câte ceva și în cafeaua căzută din rai tocmai prin ortodoxa
neagră Etiopie ca o ceașcă plină cu cea mai tare fiertură: prăjită și râșnită,
are un parfum sublim, dar dacă în timpul prăjirii, omul își bagă nasul – nu coada,
deși de multe ori s-ar potrivi – și scapă pe boabele încinse câteva picături de
rom, ori de cognac – altă minune uitată aici de prea bunul, atunci să te ții
minune, că nici nectarul și nici ambra dumnealor olimpienilor nu se apropie! Iar dacă se prepara amestecul special,
cu vanilie, toți cei prezenți erau convinși că simt cu adevărat mirosul raiului!
Numai cunoscătorii adevărați
jurau că înaltul personaj, perfect fiind El în toate cele, nu o uitase, nici
nu-i scăpase ci, pur și simplu, dându-i afară pe greșiții lui din rai, fiindu-i
milă de propria creație, nu se îndurase să-i lase în lume chiar cu mâna goală
și fără nici o alinare!
Așa că, ceea ce mulți ținuseră bine
ascuns, cu gând să nu-și deranjeze clienții, aici devenise atracția principală:
vechile mașinării, îmbrăcate ca niște prințese numai și numai în ceea ce părea
aur lustruit din cap până-n picioare, își făceau datoria zilnic, la ore fixe,
prăjind, amestecând sau râșnind cafeaua, pregătind-o pentru a-și lăsa esența
întunecată ca pielea frumoaselor ce o culeseseră, în ceștile primitoare ale
cunoscătorilor. Amestecurile minunate, erau făcute numai și numai de către
tatăl patronului, armean pur sânge, însoțit în tumultul vieții cu o urmașă de
italieni, născând din această însoțire unul dintre cele mai fine și mai
simțitoare nasuri și gusturi în ale cafelei, la fel cum bătrânii știau să
însoțească arabica și robusta cu cine știe ce adaosuri secrete! Bătrânul, deși
se credea că face și puțin spectacol, își lua sarcina foarte în serios, iar fiul,
se plânsese de mai multe ori că în momentul dispariției tatălui, va închide!
Eh, d’ale comerțului!
Tânărul nostru, în timp ce
rememora povestea bine știută, aruncă priviri nemulțumite către masa favorită,
ocupată acum de o pereche în vârstă: tocmai se prăjea niște cafea, drept care,
toți clienții erau zâmbitori și cu nasurile în vânt, cu ochii larg deschiși de
surprinsă plăcere, ori aproape închiși în încercarea de a savura cât mai
complet mirosul bine cunoscut!
La masa favorită, domnul îi prinse
privirea: o singură fracțiune de secundă, de o clipă a fost nevoie pentru a
înțelege ce se întâmplă! Se aplecă peste masă, către însoțitoarea sa,
șoptindu-i ceva, iar aceasta aprobă din cap: în aceeași clipă, domnul în vârstă
se ridică și-i făcu semn tânărului să se apropie, arătându-i printr-un gest
scurt că întreaga banchetă îi stă la dispoziție, el mutându-se lângă ceea ce
părea a-i fi soție! Schimbul de semne, invitația, tot acest balet lipsit de
muzică, fuseseră atât de firești, încât tânărul consideră că ar fi de prost
gust să refuze invitația, drept care, se apropie de masă și salutând din cap,
spuse:
- Îmi cer sincer scuze, doar dacă nu
deranjez ...
- Nici gând tinere domn, nici gând: chiar
ne face plăcere să vă avem lângă noi la masă! Permiteți vă rog să v-o prezint
pe soția mea, doamna Lucreția Callimachi, iar eu sunt general Gheorghe
Callimachi!
- Mă bucur să vă cunosc, numele meu este
Mihai Jora.
- Din familia muzicianului? Nu am
întâlnit de mult pe cineva din familia Jora!
- Din câte știu, nu ... bunicii mei au
venit din Ardeal când cu dictatul, știți, nu cred să avem vreo legătură cu
Mihail Jora muzicianul sau cu familia de boieri Jora!
- George (îl pronunța franțuzește, Jorj)
se grăbește întotdeauna sperând să găsească vechi cunoștințe! Dacă te-a făcut
tinere să te simți deranjat, îmi cer scuze pentru bruschețea soțului meu! Știi
și dumneata cum sunt militarii!
- Draga mea, crede-mă te rog, că la
Robănești numai de delicatețe nu aveai nevoie! Și apoi, nu ne-am văzut de atâta
timp ...
- La Robănești? Ce s-a întâmplat la
Robănești și unde este Robănești? Mihai Jora era surprins de un nume de care în
viața lui nu auzise!
- Ai greșit și l-ai pornit! Acum o să te
cicălească și pe dumneata cu poveștile din militărie: dar dacă se întâmplă să
te plictisească, te rog să ne spui, nu va fi nici o supărare!
- Nu mă plictisesc atât de ușor doamnă,
în nici un caz, sunt însă în căutarea unui subiect interesant și cât mai puțin cunoscut,
așa că ...
- Literele, ai terminat literele ... Nu,
nu-mi spune ... la Sorbona?
- Nu doamnă – deja cei doi îl făceau să
zâmbească – nu la Sorbona, la București ...
- Ei, nici Bucureștiul nu-i de lepădat,
talentul este talent oriunde! Dar ce-ți va povesti George, nu se potrivește,
Robăneștii sunt un moment mult prea bine cunoscut și țin mai curând de istorie!
- Nu vreau să vă contrazic, nici să par
necioplit sau incult, însă eu în viața mea nu am auzit de Robănești! Cei doi
soți se priviră lung, sincer mirați:
- Vezi dragă? Vezi că am avut dreptate că
vremurile se schimbă?
- Chiar vă rog domnule general, sunt
numai ochi și urechi! Măcar până ne vine cafeaua!
- Bine ... dar numai pentru că insiști
... în dimineața zilei de 10 noiemvrie, dar dă-mi voie să o iau o idee mai pe
departe ... Știi desigur că la jumătatea lui octomvrie, la Târgu Jiu, populația
a luptat contra germanilor și a reușit să-i ...
- ... care octombrie domnule general? Luați-mă
pe și mai departe, că pe mine m-ați pierdut pe drum! Deja! Chiar m-ați făcut
curios!
- Domnule Jora, cât timp George ne
amintește aceste evenimente, ți-aș propune să nu mai ții fata asta în picioare
lângă masa noastră și să-i spui ce să-ți aducă! Dacă nu te-ai hotărât încă,
te-aș sfătui să încerci un capucino, cu sau fără lichior de mandarine alături,
alegerea dumitale! Jenându-se să arate că este de fapt unul dintre obișnuiții
casei, Mihai, se întoarse spre fată, constată că-i este total necunoscută, așa,
îmbrăcată cu o uniformă retro – și nu-i venea rău deloc! – și-i comandă un
capucino:
- Fără lichior te rog, este cam devreme
... Așadar, domnule general,
sunt al dumneavoastră!
- Adu-i dragă și lichiorul, să-l învățăm că niciodată nu este prea
devreme ci doar prea târziu!
Fă-ne domnule plăcerea de a nu ne lăsa singuri cu tabieturile noastre, așa că
te rugăm să le încerci ca pe vremuri și, dacă nu ți-or plăcea ...
- În regulă domnule general, „la ordin” – ca pe vremuri?
- Perfect! Așadar, pe scurt ... tinere și drag prieten, îți spuneam
că pe la mijlocul lui octomvrie 1916, armata germană ce trecuse Carpații pe
Valea Jiului, ajunsese în urmărirea oștirii noastre la Târgu Jiu. Ei bine, aici
au rămas numai răniții și ceva personal medical, grosul armatei îndreptându-se
spre următoarea linie de rezistență, adică spre Olt. Cum germanii veneau foarte
repede în urma noastră, locuitorii din Târgu Jiu s-au organizat, care cu arme
de vânătoare, care cu arme militare, unii chiar cu pistoale, ba chiar se spune
că ar fi fost folosite și puști din războiul de independență, ei, cum îți
spuneam, s-au organizat și, profitând și de apele mari și iuți ale Jiului în
acele zile, i-au ținut pe nemți în loc trei zile! Ce a fost domnule acolo, nu se poate istorisi,
închipuiește-ți dumneata bărbații așezați după un val de pământ ridicat în
grabă de-a curmezișul podului de peste Jiu, chiar pe malul dinspre oraș,
bărbații zic, așezați după acest val de pământ, înarmați numai și numai cu arme
vechi, ținând în loc ditamai armata germană! Încearcă de rog, să vezi cu ochii
minții acest Termopile românesc, încearcă numai să-ți închipui cum bărbații,
majoritatea oameni în vârstă, trăgeau necontenit asupra inamicului ce avea
peste doi ani de front, cum femeile și copiii le cărau muniție, extrăgeau
răniții, aduceau mâncare ... au fost domnule copii care au turnat gloanțe
pentru puștile vechi, au luptat se spune și la baionetă contra celor mai buni
soldați din lume! Trei zile i-au ținut domnule în loc, trei zile ... În aceste
trei zile ... aaa, ne-a venit cafeaua, mă bucur ... eu o beau cu un cognac
alături, parcă-i dă un gust mai bun ... așa, și după astea trei zile, până și
comandantul german i-a lăudat pe locuitori pentru vitejia lor. Buuun, în acest
timp, noi ne retrăgeam către Olt, hotărâți să le ținem piept pe marele râu și
cu speranța că vor sosi – așa cum se auzea – aliații ruși în ajutorul nostru,
motiv pentru care Craiova a căzut aproape fără luptă, în încercarea de a
concentra trupele pe Olt. La 7 noiemvrie Brigada 2 roşiori din Divizia 1
cavalerie se afla la Caracal, fiind formată din Regimentul 4 roşiori „Regina
Maria” şi Regimentul 9 roşiori. Ambele regimente luptaseră deja, la Flămânda,
pe Dunăre şi în Pasul Turnu Roşu. Din luna octomvrie 1916 se aflau în rezerva
grupului de apărare a Dunării. La 8 noiemvrie, când trupele germane intrau în
Craiova, trupele române începuseră retragerea din Oltenia. Brigada de roşiori
de la Caracal a primit misiunea de a acoperi aripa stângă a armatei noastre,
care se retrăgea din regiunea Jiu spre Slatina, pe valea Olteţului. În noaptea
de 7 spre 8 noiemvrie 1916 Brigada 2 roşiori a început cercetarea terenului
pentru a lua contact cu inamicul care înainta. Până la data de 9 noiemvrie, a
reuşit să intre în contact cu acesta, iar în această zi am primit ordin să
cădem în flancul şi în spatele inamicului care înainta de la Craiova spre
Ungureni şi ataca trupele române care se desfăşurau pe şoseaua Craiova-Balş, la
4 kilometri de Robăneşti şi Câmpuri.
- Deci vorbim despre primul război
mondial, da?
- Da domnule, dacă vrei să-i zici așa, da,
dar noi i-am spus mereu, precum știi, Marele
Război! Ei, să n-o mai lungesc, toate astea veneau după Turtucaia, iar mari
speranțe de salvare, nu erau: de peste Dunăre veneau nemți, bulgari și turci,
de peste Jiu și Olt nemți, dinspre nord, pe Valea Prahovei coborau nemți,
unguri și austrieci, cu toată împotrivirea diviziei de bucureșteni la Predeal!
În zona Robănești, în dimineaţa zilei de 10 noiemvrie 1916, la ora 6 dimineaţa,
pe o vreme închisă, cu ceaţă deasă, escadronul 3 din Regimentul 9 a primit
misiunea de a întoarce aripa dreaptă a inamicului şi de a-i cădea în spate,
pentru că ataca Divizia 17 română, care se afla dispusă în tranşee între
Robăneşti şi Câmpuri. La ora 8, avangarda brigăzii, formată dintr-un divizion
din Regimentul 9 roşiori şi escadronul de mitraliere, a fost primită cu foc din
partea de est şi obligată să se oprească. Divizionul 1 din Regimentul 4 roşiori
a primit misiunea de a distruge rezistenţa inamică şi a pleacat la atac cu
escadroanele 1 şi 2, atacând de front, în timp ce escadronul 3 a primit
misiunea de a întoarce aripa stângă a inamicului, escadronul 4 constituind
rezerva. După un schimb animat de focuri, trupele germane s-au retras şi
brigada a ocupat localitatea. Regimentul 9 roşiori, care primise misiunea
de a susţine partea stângă a întregului dispozitiv românesc, din păcate, nu a
reuşit să execute ordinul. Escadroanele 1, 3 şi 4 din acest regiment au
înaintat până la aproximativ 800 metri de pădurea Perşani, unde s-au oprit. Un
locotenent, unul Mora – Dumnezeu să-l ierte – s-a apropiat de aceste escadroane,
transmiţând verbal ordinul comandantului de regiment ca un escadron să şarjeze
imediat bateria de artilerie a inamicului, baterie ce se afla la liziera
pădurii Perşani. Auzind ordinul, căpitanul Filitti a spus Escadronul 3
este gata". Îți dai dumneata seama ce oameni au fost aceia? Au plecat
călări să șarjeze artileria! Bărbați, nu Escadronul 3, avea în momentul
începerii şarjei efectivul de numai 110 cavalerişti şi nici un ofiţer în afara
comandantului său, căpitanul Filitti: atâția rămăseseră! Locotenentul Roşca,
adjutantul regimentului, s-a oferit voluntar să conducă la atac unul dintre
plotoane. Două plotoane au primit misiunea de a se strecura pe sub dealul de
lângă pădurea Perşani şi să atace din flanc bateria inamică, celelalte două,
rămase sub comanda căpitanului Filitti, urmau să atace inamicul frontal, tocmai
pentru a-i distrage atenția de la plotoanele ce încercau surprinderea lui. În
momentele astea, când erau toți pregătiți de luptă, când își zicea fiecare în
gând câte un Tatăl Nostru, s-au trezit pe câmpul de bătaie cu sergentul Donici,
veteran din războiul de independență! Veteranul a cerut permisiunea să se
alăture șarjei cavaleriștilor, cum făcuse și în tinerețe, la sud de Dunăre:
căpitanul i-a aprobat! Şarja a fost lansată, sergentul Donici galopând în
fruntea cavaleriștilor cu chipiul în mână: cred că avea bine peste 70 de ani,
dar parcă atunci întinerise și avea iar 20. A căzut în fața liniei de apărare a
dușmanului, având chipiul într-o mână și un revolver în cealaltă! Dumnezeu
să-l ierte! Roşiorii au ajuns până la 150 metri de poziţia bateriei
inamice, care, văzând atacul, s-a
retras pentru a se pune la adăpostul propriei infanterii. Escadronul 3
roşiori a pornit în urmărirea artileriştilor, dar în acel moment trei
mitraliere germane au început să tragă din flanc asupra cavaleriştilor noștri.
O companie de infanterie, adăpostită în şanţul de la marginea şoselei spre
Craiova, a făcut front în faţa atacului nostru şi a deschis focul. În câteva
minute întreg escadronul 3 a fost distrus! Doar 18 oameni am reușit să ne mai
salvăm. Căpitanul Filitti a fost rănit în genunchiul stâng pe când se afla
la doar 40 metri de inamic, dar a continuat să atace ca un posedat, fiind
doborât cu cal cu tot de o grenadă germană la numai 15 paşi de poziţiile
adverse, căzând prizonier. Redus la doar două escadroane după nimicirea
escadronului 3, Regimentul 9 roşiori a fost întâmpinat cu foc puternic de către
artileria germană şi a fost nevoit să se retragă. Regimentul 4 roşiori, care
atacase inamicul frontal, având pierderi mari şi cu aripa stângă descoperită în
urma eşecului şarjei, a fost nevoit să se retragă din cauză că în spaţiul rămas
liber au început să se infiltreze trupe germane care au deschis foc din flanc. Pierderile
trupelor noastre au fost foarte mari: la Regimentul 4 roşiori, trei ofiţeri
morţi, trei ofiţeri grav răniţi, nu a supraviețuit nici unul, medicul regimentului
a căzut prizonier, iar la trupă au fost 54 morţi, 17 răniţi şi 36 dispăruţi. La
Regimentul 9 roşiori au fost un ofiţer mort, doi ofiţeri răniţi şi un escadron
distrus aproape în întregime.
- Îngrozitor moment! Înfiorător! M-a luat
cu frig numai ascultându-vă, domnule general! Era curios dacă personajul din
fața sa era profesor, eventual profesor la Academia Militară: modul în care
descria evenimentele, părea unul didactic, parcă aștepta ca cineva să ia notițe!
Și, în plus, prea știa toate denumirile acelea inutile de locuri, unități
militare și persoane ce nici prin minte nu-ți trecea dacă existaseră vreodată
cu adevărat, ori erau doar închipuirea senilă a povestitorului! Așa că, zâmbind
în sinea lui, făcu mișcarea ce avea să închidă capcana întinsă pe nebăgate de
seamă cu atâtea „vai și of”:
- Însă, am o întrebare: dumneavoastră
domnule, de unde știți de aceste întâmplări? Pentru că mie îmi sunt total
necunoscute!
- Eu, domnule Jora, am fost ultimul
ofițer căzut atunci la datorie – nu știu prin ce minune – din regimentul 4
Roșiori!
- A, sigur, nu m-am gândit! Scuzați-mă!
Asta a
fost o lovitură neașteptată!
Asta l-a
amețit!
Și l-a
îngrozit! Apucă paharul cu lichior de mandarine și, lăsând orice etichetă de o
parte, îl aruncă pe gât: în locul dulcii arsuri, simți o explozie de căldură,
urmată de moleșeală și o liniștitoare relaxare! Începu din nou, să gândească!
Lui, Mihai Jora, i se
păreau toate astea nelalocul lor: familia Callimachi, aflată în fața lui, familie
care părea formată din doi pensionari cu aer de bibelou din porțelan
translucid, îi părea acum mult mai tânără, nu păreau a fi aceiași oameni la
masa cărora se așezase!
Iar
doamna Callimachi, care cu câteva minute în urmă purtase un prăfuit deux pieces
maron care te ducea cu gândul la lucrurile puse de o parte pentru înmormântare,
era îmbrăcată acum cu o rochie ușoară – mătase? – având aruncată pe umeri o
enormă coadă de vulpe argintie și pe cap o pălărie ciudată plină de pene! La
gât, un lung șirag de mărgele sferice și sidefii, poate perle, îi prilejuiau
doamnei o mișcare îndelung studiată de mângâiere a acestora. Alături de ea,
generalul Callimachi, mult mai tânăr, într-o uniformă scorțoasă și roșie – deci
asta însemna roșior, se lumină dintr-o dată tânărul! – tocmai își punea pe masă
mănușile subțiri, din piele albă, alături de cascheta împodobită cu o splendidă
stemă cu coroană, lucrată toată numai din fir auriu împletit!
În aer plutea
un miros de flori, un miros ușor, pe care nu reuși să-l identifice.
Tânărul Jora, s-ar fi frecat la ochi,
dar nu se simțea în stare să facă gestul! Să fi fost ceva în lichiorul ce
însoțise ceașca de capucino? Nu, sigur nu, ceașca de capucino era încă
fierbinte în fața lui, neatinsă, iar de lichior parcă nici nu se atinsese!
Scutură din cap și se concentră mai
mult: doamna, mult mai tânără acum,
avea o pălărie ridicolă, ca o jumătate de minge așezată pe cap, o coafură
ciudată, de sub pălărie ieșindu-i numai un breton și niște cârlionți în dreptul
urechilor, iar machiajul era de-a dreptul strident, cu ochii puternic marcați
și gura rujată în formă de inimioară cu o culoare foarte tare: parcă și rochia
era mai decoltată! Acum și generalul era mai tânăr, tot în uniformă, dar
purtând mustață: i se păru că pe
umerii generalului, epoleții erau mai puțin încărcați și, parcă și uniforma era
mai puțin înzorzonată, dar tot roșie! Își privi paharul și ceașca de capucino:
ceașca fierbinte, paharul alături, ambele neatinse! Dar știa bine că băuse din
amândouă: din amândouă! Și ce grad era cel purtat de general? Nu văzuse în
viața lui așa ceva, drept care se hotărî să scoată laptop-ul să verifice: în
locul genții textile a calculatorului, se afla o servietă elegantă, din piele,
iar mâna ce o întinsese, parcă nu-i aparținea! Doamna Callimachi, îl privea
zâmbitoare.
În acel moment se hotărî: avea să-și
demonstreze sieși că nu visează și că este supus unei farse: se pipăi discret
și simți forma telefonului în buzunarul de la piept!
Asta era!
Avea să bage mâna în buzunar, să pornească pe nevăzute telefonul pe
aparat foto, pentru ca apoi, scoțându-l, să-i surprindă pe toți făcându-le poze
și filmându-i!
„Da da, cine râde la urmă, râde mai
bine: generalul Callimachi, da? Madame Callimachi,
da? Ei, las că vedeți voi, direct pe Youtube vă pun, să vă vadă o lume întreagă
în toată splendoarea ridicolelor voastre roluri!”
Strecură mâna în buzunar, minunându-se
în sinea lui de faptul că poartă vestă și că în cravată are înfipt un ac de
prost gust, cu o bilă sidefie enormă în vârf!
„Am fost la vreun bal mascat și am
uitat? M-am îmbătat și ăștia râd de mine? M-au drogat? Asta este, m-au
drogat! Am mai auzit de cazuri în care musafirilor li se dau droguri fără
știința lor, tocmai pentru a li se crea dependența și a-i transforma în clienți!
Sigur, asta este, asta s-a întâmplat! Cineva m-a drogat și eu acum trag
ponoasele! Dar cine? Și unde? Și când? Nu-mi amintesc să fi fost la vreo
petrecere și cu atât mai puțin la un desuet bal mascat! Lasă, odată filmați,
ies ei la iveală!”
Cu mâna băgată în buzunar, simți
telefonul care-l aștepta.
Asta-i dădu încredere.
Căută pe pipăite tasta de comandă
rapidă a aparatului foto: se felicită în gândul lui că nu se zgârcise și
cumpărase un telefon cu toate funcțiile la superlativ! Nu se știe când îți
trebuie! Parcă tasta nu era chiar la locul ei, dar așa cum era îmbrăcat și
încorsetat, nici nu se mira că nu găsește la locul lui fiecare lucrușor cu care
era învățat atunci când era în jeans-i.
Se gândi cu mare plecere la „surpriza”
ce avea să le-o facă: să-i vadă pe toți cu mutrele plouate ... familia
Callimachi, da? Tânărul – de acum – Callimachi povestea cum fusese când
trecuseră Carpații în Transilvania în vara lui 1919 ... alte povești ... auzi,
Robănești și lupta de la Jiu! Ar mai lipsi să-i povestească cum ajunseseră
românii pe Marte ...
- ... populația ne primea cu brațele
deschise, era un entuziasm de nedescris! Iar când generalul Angelescu ne-a transmis
ordinul Marelui Cartier General de a continua înaintarea și urmărirea armatei
ungare dincolo de Tisa, toată lumea era în delir!
- Dincolo de Tisa, domnule general?
- Mișule, nu mă avansa avant time, poate
o veni și vremea aia!
- Va veni sigur, scumpule! Tânăra doamnă
îi strângea ofițerului brațul cu afecțiune.
- Da, așa s-a întâmplat că am avut noroc să fiu în escadronul ...
- Zâmbiți vă rog! Scoase fulgerător telefonul din buzunarul de la
piept și-l îndreptă spre cei doi, apăsând în aceeași clipă declanșatorul
aparatului foto!
Masa s-a
umplut de țigări, au căzut și pe jos: brațul metalic ce i le ținea strânse și
ordodate în tabacheră, tocmai atunci se rupsese, lăsându-le să se împrăștie!
- Mișule, este adevărat că sunt mare
fumător, dar doar le fumez, nu le și beau! Îmi datorezi un cognac! He, he, dacă
aveam la Aiud țigările astea ...
- Și mie o cafea, Mihai, spuse doamna
Callimachi arătând spre ceașca în care tronau două sau trei țigarete și
încercând să readucă pe vechiul făgaș conversația!
- Muream să fumez o țigare! Muream!
- Când domnule general?
- După război Mișule, în pușcărie, la Aiud!
Doamna
Callimachi privi ostentativ spre tavan, spunând încet
- Gata dragule, despre asta nu vorbim!
- Am murit cu gândul la o ultimă țigare și n-am avut parte de ea! Nici măcar de
o ultimă țigare: măcar ca ultima dorință!
Mihai Jora, uluit, nu mai putea să
vorbească: își privi telefonul! Nu era telefon, era o tabacheră din aur, cu
monograma MJJ inscripționată elegant cu
briliante – de unde știa că este din aur și cu ce pietre era bătută, habar nu
avea – iar generalul Callimachi – sau cine dracu’ o fi fost el – tacticos,
aprinse o brichetă și i-o întinse să-și aprindă țigareta!
Nu mai înțelegea nimic: ce Aiud?
Ce țigare?
Ce ultimă dorință?
De ce și când și pentru cine și pentru
ce?
Lumea lui solidă, începuse să se
învârtă, să se clatine, să se dilueze: totul în jur părea nu vopsit, ci făcut
dintr-o acuarelă ce-și schimba singură culoarea și forma, sub acțiunea unei ape
nevăzute!
- Îmi cer scuze, nu știu ce s-a întâmplat!
- Ei lasă, nu-i nimic, s-a desfăcut și basta! Ba, ia uite, chiar s-a
rupt! S-o dai să ți-o dreagă, că-i păcat de așa piesă frumoasă! spuse doamna.
- Și cu asemenea proveniență! completă generalul, ceea ce-i făcu pe
el și pe soția sa, să zâmbească cu subînțeles!
- ... cum îți spuneam, în Ardeal trupele au fost primite cu urale, iar
după bătaia bună ce le-am dat-o ungurilor, ne-am grăbit a trece Tisa: în multe
locuri am trecut înaintea lor, pe podurile de vase aruncate chiar de ei. În ziua de 3
august ...
- 1919?
- Sigur că 1919 ... deci în 3 august 1919,
făcând parte din Regimentul 4 Roșiori, am primit ordin de la generalul Rusescu
să-l însoțim și, unde ne pomenim că ne duce generalul direct la Budapesta! Noi
știam bine că în oraș sunt mii și mii de soldați refugiați, știam bine că sunt
și bolșevici înarmați, ce să-ți mai spun, mi-a fost un pic teamă, dar generalul
Rusescu, în fruntea a trei escadroane de roșiori parcă era la paradă … și
mergea în fruntea noastră!
- Și nu a opus nimeni rezistență?
- Vezi bine, că se temeau de răzbunarea
românească! Răzbunare ce n-a venit niciodată
... Ei, cum îți spuneam, am trecut noi prin oraș - aveam cu noi niște ardeleni
cari făcuseră armata acolo - și ne-am îndreptat spre centrul orașului. La un
moment dat, ne-a ieșit în cale un grup de vreo zece bărbați, toți oameni în
vârstă, toți civili: erau primarul și mai mulți consilieri, ce veneau să ne
roage să nu le distrugem orașul! Peste tot pe la geamuri, vedeai numai steaguri
albe, iar pe străzi nici țipenie de om. Generalul Rusescu, le-a cerut în
franțuzește să predea orașul în liniște, ca să nu fie obligat să-l bombardeze –
bineînțeles că noi, care eram la vreo patru sute de inși, nu aveam nici un tun:
în schimb, a promis că dacă până a doua zi nu iese nimeni din casă și orașul
rămâne liniștit, nu se va întâmpla nimic! Crezi sau nu, îndrumați de ardelenii
noștri, am ajuns la o cazarmă din oraș – unde am și înnoptat – iar în oraș a
fost liniște de credeai că nu mai locuiește nimeni acolo! A doua zi, a intrat
și grosul armatei, și generalul comandant Mărdărescu ... Noi ne plângeam că ne
este greu ... dar trebuia să-i vezi pe unguri! Ți’era milă de ei, săracii: când
a văzut comandantul ce prăpăd făcuseră bolșevicii în oraș, a ordonat
organizarea de cantine pentru locuitori și ajutorarea lor, în special cu
mâncare ...
- Interesant, nu știam ...
- În noiemvrie, când am predat orașul,
mulți ne-au mulțumit: astăzi le-ar fi rușine să recunoască, dar atunci i-am scăpat de la moartea prin inaniție!
- Dar în țară crezi că a fost mai bine?
Mihai o privi pe doamna Callimachi, devenită și mai tânără dar și mai puțin
sulemenită – sulemenită, de unde scosese cuvântul ăsta și ce însemna el exact?
– în timp ce aceasta își amintea!
- În țară, tifosul exantematic a făcut
ravagii, foametea bătea la ușă, Raoul, fratele meu, dincolo de Prut dezarma nu numai
unități rusești ci și unele franțuzești care-și aleseseră soviete, să-i conducă
... Mă mir domnule Jora că nu ai cunoștință de aceste întâmplări! Doamna
Callimachi, scoase din poșetă un etui din piele de căprioară, întunecat la
culoare, din care scoase un evantai pe care-l desfăcu. Evantaiul, parcă din
dantelă neagră, nu era foarte mare dar părea extrem de împodobit și de fin,
doamna folosindu-l atât pentru a se răcori, cât și pentru a-și întări spusele!
Mihai Jora, era uluit: cei doi
vârstnici la a căror masă se așezase cu – nu știa cu cât timp în urmă – arătau
destul de uzați: ea, mică, parcă intrată la apă, tasată de osteoporoză, căruntă,
el, înalt dacă-l deșirai, dar îndoit ca un semn de întrebare, aproape chel,
erau acum două persoane în floarea vârstei, amândoi drepți și chiar frumoși!
Doamna Callimachi, părea acum o femeie pe la 40 de ani, îmbrăcată extrem de
elegant, pentru după amiază, cu o rochie neagră la două rânduri de nasturi mari,
albi, acoperită cu o pălărioară minusculă, ca ceva între tocă și pălărie, ceva
completat cu o voaletă – lui Mihai i se părea foarte elegant - și era însoțită
de un ofițer zdravăn, îmbrăcat într-o uniformă kaki, purtând pe epoleți trese
aurii, ofițer în care, fără un efort prea mare îl recunoșteai pe generalul
Callimachi!
- Da, pe 16 iulie ’41 am luat masivul
Cornești, botezat de către serviciile de propagandă „Cheia strategică a
Basarabiei” și în aceeași zi am și fost lovit! Atunci s-a întâmplat ...
- Ce s-a întâmplat domnule general?
- Atunci mi-a explodat grenada aceea în
mână și mi-am pierdut viața și aceste două degete!
Abia atunci Mihai observă că
generalului îi lipseau inelarul și degetul mic de la mâna stângă: putea jura că le avusese până
atunci!
- Da, a fost neplăcut!
- Să știi George (tot Jorj îi spunea), cu
toate pierderile, pentru tine a fost mai bine! În primul rând te-am avut
permanent acasă!
Uluit, Mihai Jora își dădu seama că nu
se mai găsea în aceeași cafenea! Mai exact, clădirea părea a fi aceeași, dar
interiorul era total schimbat, pereții fiind acoperiți cu catifea roșie, iar
locul marmurei de pe jos era luat de un covor gros. Personalul de servire era
tot feminin, îmbrăcat tot într-un stil necunoscut lui, însă acum, supravegheat
în mod vizibil de un șef îmbrăcat într-un frac negru! Când se produseseră
schimbările? Ferestrele mari, adevărate vitrine, pe care le știa împodobite cu
perdele albe, ușoare, erau acoperite acum de draperii grele, tot din catifea și
tot roșii! Doamna Callimachi, privi pe fereastră spre exteriorul foarte însorit
și, ridicându-și cu mâna dreaptă voaleta în timp ce cu stânga trăgea ușor
într-o parte catifeaua draperiei grele ca o cortină de teatru, spuse:
- George, Mareșalul se duce la palat?
- Da dragă, l-a chemat Majestatea Sa!
Mihai, aplecându-se în față aruncă o privire
pe geam unde văzu câteva automobile greoaie, o trăsură – o trăsură? – și mai
mulți pietoni! Era un soare orbitor, la lumina căruia recunoscu fațada laterală
a hotelului Athenee Palace: pe Calea Victoriei nu trecea nici o mașină în viteză, iar în momentul în
care-și spunea că participă fără să vrea la turnarea unui film, auzi în spatele
său râsete puternice. Se întoarse cu grijă, astfel încât să nu-i întoarcă
spatele doamnei Callimachi și privi spre masa zgomotoasă: asta era, se turna un
film, iar el, probabil,
făcea parte din figurație! La masa de unde venise zgomotul deranjant, erau
așezați mai mulți bărbați, îmbrăcați în uniforme germane și se părea că râd
toți de unul dintre ei, sau de gluma lui!
- Ciudat rău, nu-i așa?
- ... poftim?
- Și mie mi se pare ciudat ca după ce ne-am bătut cu ei pe viață și
pe moarte ca chiorii, acum să fim aliați! Dar ... nu știi unde
te duce viața! Mai bine cu ăștia decât cu bolșevicii, nu?
- Adică?
- Adică, să sperăm că-i vor încetini pe
ruși la Iași și că-i vor putea opri în Moldova și pe linia munților, că dacă se
revarsă în Muntenia, praful se alege de noi!
- Dar dumneavoastră, domnule general, nu
mai luptați? Generalul îl privi mirat, dar doamna Callimachi salvă situația:
- Știi Mihai, atunci, în 1942, când
George (iarăși Jorj, clar doar așa îi spunea, doar franțuzește) l-a întrebat pe
Mareșal dacă-i ordin să fie considerați jidanii dușmani ai țării și de ce sunt
ei vinovați de toate relele, conducerea armatei a considerat că este mai bine
să-l pensioneze! Așa că nu mai luptă! În schimb, are dreptul de a purta
uniforma după cum vezi ... s-au temut că dacă-i fac un rău mai mare iese
răscoală! A propos, că mi-am adus aminte: ia să văd! Și scoțând un alt etui,
din marochin roșu de data aceasta, extrase cu delicatețe din el o pereche de
ochelari:
- Trebuie să-ți văd decorația! Cum adică ce decorație, Mihai mă superi!
- ... ?
- Tu chiar crezi că-i de ici de colo să
primești Legiunea pentru merite culturale, de nu o porți? Te rog fă bine și
arat-o lumii, că ai meritat-o, nu e căpătată degeaba! Nemulțumită, băgă
ochelarii ce păreau a avea rame din aur, înapoi în etui, pe care-l închise cu
un pocnet răsunător, asemănător unui foc de armă, zgomot ce ținea să
demonstreze o dată în plus, nemulțumirea doamnei!
- Lasă-l dragă, este tânăr, nu-l certa!
Ia să văd, la ce te uiți? Se întoarse ușor și privi peste umăr.
- Da, frumoasă, dar periculoasă!
Mihai văzu și el despre cine vorbea generalul:
la câțiva metri distanță numai, în spatele banchetei soților Callimachi, stătea
singură la o masă, o brunetă cam la vreo 25 ani, cu ochi verzi, cu un aer
elegant și rafinat, fumând dintr-o țigaretă fixată într-un lung și probabil
inutil țigaret. Bruneta, îl fixa cu privirea de ceva timp, lucru pe care-l
băgase de seamă abia destul de târziu. Femeia, era nu frumoasă, ci de-a dreptul
splendidă, dar privirea pe care i-o arunca,
nu era una de dragoste ci mai curând una rece și supărată!
- Cine este, dacă nu sunt indiscret?
- Mihai, glumești? N-o recunoști pe Marie
Jeanne Jiga? Se poate? Îți râzi de noi ...
- Mișule, nu știu ce te-a făcut să
renunți la așa splendoare de femeie și la averea fabuloasă ...
- Splendoare? Las’ că vezi dumneata
domnule general! Doamna Callimachi zâmbea, dând de înțeles că este de acord cu
soțul ei.
- ... pe care ți-ar fi putut-o aduce! Să nu mai spun că
venea și cu postul de atașat diplomatic în Elveția! Ce-ai avut omule? Ce ți-a
făcut? Pregătisem tot, te-am așteptat ca proștii la altar, ea la un pas de
sinucidere și tu ... dracu’ știe pe unde! Că te-am găsit după două zile, beat
mort în cârciuma aia nenorocită din Ferentari! Ne-a fost o rușine Mișule ...
- Mă iertați un moment? Mă întorc îndată!
Se ridică de la masă, complet zăpăcit:
nu-l durea capul, nu simțea nimic, senzația era de plutire, de plutire nu de
amețeală, de plutire ... impresia era că se află pe un pânza unui tablou la
care un pictor nebun lucrează trăgând tușe la întâmplare.
Cu mâna în buzunar, își verifică
cheile apartamentului: erau acolo, singura lui legătura cu o realitate mai
volatilă decât mirosul cafelei! Își jură să-i bată obrazul cunoscutului său,
proprietarul cafenelei, fără de care farsa care i se juca nu ar fi putut fi
pusă la cale. Scoase cheile din buzunarul pantalonilor și le privi. Amândouă
cheile, galbene, din alamă sau bronz,
deși diferite una de alta, purtau aceeași inscripție, YALE, iar el nu le văzuse
în viața lui! Se clătină și se ținu de tocul unei uși!
- Sunteți bine domnule? Doriți să chem pe
cineva?
Vocea era a garderobierei – o fată
simpluță și destul de drăguță, care părea sincer interesată de starea lui. Dar
cafeneaua pe care o știa el, nu avea și nici nu avusese vreodată garderobă și
garderobieră!
- Nu ... nu, mulțumesc!
Mai mult pe pipăite, se îndreptă spre
toaletă. Interiorul, faianțat complet, arăta destul de comun și nu putea spune
că îi este cunoscut sau nu. Pe unul dintre pereți, trona un bătrân aparat cu
prosop textil „bandă rulantă”, în stare perfectă! Chiuvetele, de un alb
imaculat, aveau o formă neobișnuită, iar bateriile din alamă, erau neobișnuite
și ele: nu văzuse formele acelea în viața lui, iar lumina, galbenă aproape, era
dată de niște lămpi fixate pe tavan. În toaletă, mai era un bărbat care tocmai
se pregătea să se spele pe mâini: nu-și aruncară nici măcar o privire.
Mihai, se spălă pe mâini și pe față,
se clăti bine și, ajuns în fața prosopului derulant, constată că acesta, oricât
l-ar fi tras, nu avea nici o zonă complet uscată: o privire aruncată iute în
jur, îl lămuri de inexistența unei alte posibilități de ștergere sau uscare,
drept care, băgă două degete în buzunarul hainei și extrase o batistă cu care
începu să se șteargă. În acest timp, se gândea și nu găsea răspuns: niciodată,
dar niciodată nu purtase și nu folosise vreo batistă, obiect pe care-l
considera total neigienic și pe care îl înlocuia întotdeauna cu șervețele de
hârtie! Ridică din umeri mai mult în sinea lui decât fizic și părăsi încăperea, îndreptându-se spre masa
celor doi Callimachi ca spre un eșafod: nu putea să nu se întrebe ce alte
surprize îl mai așteaptă. În sală, se aprinseseră toate luminile de atmosferă
pentru că prin vitrine se vedea că se întunecase de-a binelea: circulau mașini
și trăsuri, iar pietonii se strecurau cu multă dexteritate printre ele;
ofițerii germani se liniștiseră.
Covorul gros, roșu, înăbușea zgomotul
pașilor, ceea ce-i dădu posibilitatea să audă din încăperea de toaletă din care
tocmai ieșise, sunetul de uragan în miniatură al unui uscător cu aer cald!
Garderoba era goală, iar garderobiera
ce se dovedise atât de atentă și de amabilă, lipsea.
În tot decorul acela greu, exagerat de
roșu, exagerat de catifelat, exagerat de „atmosferizat” prin lumină și sunete,
persista mirosul încântător al cafelei proaspăt prăjite și proaspăt rîșnite,
ceea ce-l făcu să înțeleagă faptul ciudat că de când îi întâlnise pe cei doi,
cafeaua, pentru care de fapt intrase în cafenea, aproape nu mai jucase nici un
rol, dispăruse atât ca aromă cât și ca gust și,
chiar și ca idee!
Trecând pe sub arcada mascată cu
draperii grele și – nu se putea altfel – roșii, pătrunse în sala mare, unde
animația se mai diminuase: soții Callimachi, păreau a-l aștepta discutând
destul de aprins, iar generalul tocmai gesticula explicând ceva doamnei ce
stingea tocmai atunci o țigare în frumoasa piesă de cristal ce juca rol de
scrumiară.
Acea Marie Jeanne Jiga, în continuare
singură la masa ei, îl urmărea cu o privire de cobră pregătită să atace!
„Când
s-a întunecat?”
„Cât
timp am petrecut astăzi aici?”
„Cine
sunt oamenii ăștia?”
„Ce mi
s-a întâmplat?”
Mai mult
ca să scape de privirea „splendorii”, deși nu era de bon ton, își mai trecu
odată batista rece peste față: simți marmura sub picior; sunetul sălii se
schimbă în aceeași clipă, se schimbă delicat și subtil, devenind mai intens dar
nu mai deranjant; mirosurile obișnuite îl izbiră; din depărtare se auzi un
sunet disperat de motocicletă supraturată; dinspre Calea Victoriei, claxoanele
și frânele obișnuite invadară din nou incinta cunoscută; coborî mâna din
dreptul feței, mototoli șervețelul de hârtie cu care se ștergea total neelegant
în public pe față și, căutând din priviri un coș în care să-l arunce, constată
că masa lor era goală și cafeneaua revenise la aspectul bine cunoscut, că afară
era soare și în interior pătrundea blând,
lumina aceea a dimineții târzii de dinaintea prânzului; luminile erau stinse
aproape în totalitate!
Mirosul
cafelei îl invada plăcut!
Se așeză
la masă și văzu că are în fața sa un expresso dublu fierbinte, într-o ceașcă
îngustă, groasă și înaltă, fără briz brizuri, zahăr, scorțișoară sau alte
adaosuri care strică licoarea și maschează adevăratul gust al cafelei bine
făcute! Atinse ceașca, pentru a se lămuri: era foarte fierbinte, iar inelul de un
alb feciorelnic de deasupra nivelului cafelei, arăta că nu se atinsese încă de
ea!
Se așeză, simțind că amețește!
Îl văzu atunci pe patron, care apăruse
printre clienți, cum făcea de obicei, interesându-se dacă totul este bine și,
cu un semn discret îi atrase atenția:
- Domnule, aveți cumva aici lichior de
mandarine?
- Aaa, doriți o cafea Maria Thereza, ca
la Viena! Nu, nu avem, genul acesta de cafea nu a avut prea mare succes la noi,
știți, a fost considerată mai de cucoane, dar dacă vreți, mă interesez care
este cel mai potrivit lichior și ...
- Nu, mulțumesc, eram doar curios ...
- Să știți că și cu lichior de portocale
iese o cafea foarte bună, tot vieneză, iar noi putem prepara una ca la poarta
Gloriette, dacă nu mai bună ...
- Nu, nu, vă mulțumesc, rămân la
obiceiurile mele! Eram doar curios. Dacă sunteți amabil, aș dori nota!
- Dar nici nu v-ați atins de cafea! Are ceva? Nu vă place?
- Nu, nu are nimic, dar mă grăbesc! Își văzu telefonul pe masă, lângă
geanta laptop-ului:
tocmai am fost sunat și trebuie să mă grăbesc! Vă rog ...
- Nici nu v-ați atins de ea! Îmi pare rău
- și făcu semn unei fete din personal să fie pregătită să debaraseze masa –
astăzi nu costă nimic și, vă mai așteptăm!
Grăbit să iasă cât mai repede din acel
loc ce-i părea acum sinistru, Mihai Jora își luă lucrurile și se ridică brusc,
îndreptându-se spre ușă: întoarse spatele, fără să mai salute, dar atât de plin
de gânduri încât, nici nu i se mai părea că ar comite o impolitețe!
Cafeneaua, cu tot aerul ei modern și
curat, cu tot mirosul de cafea bună, cu toată strălucirea și cu toate fețele
amabile și zâmbitoare ce-i știau toate gusturile, cafeneaua părea a fi plină de
un aer stătut, un aer prin care, dacă ar pătrunde o geană de lumină, în
strălucirea ei ai putea
admira dansul firelor de praf!
Totul părea stătut!
Totul
părea vechi!
Totul
părea uzat!
Totul
părea o fațadă smulsă din satele lui Potemkin!
Totul
părea fals!
Se simți
nesigur, se simți amenințat, iar minele zâmbitoare ale personalului îi păreau
niște hârci, niște hârci zâmbindu-i prin lipsa buzelor și nu din bunăvoință,
niște hârci pândindu-l să se întoarcă cu spatele și să îl ...
Brusc,
realizând că fără să vrea, chiar se întoarce cu spatele, jenându-se în același
timp de ceea ce părea a fi doar o nebunie a lui, de moment, încercă să se
îndrepte spre ieșire mergând puțin într-o parte, în speranța de a vedea și ușa
și de a supraveghea și monștrii ce se jucau cu mintea lui!
- La revedere, domnule ...
Nu
răspunse: până la ușa cu celulă fotoelectrică ce luase pe negândite locul
grelei uși turnante de până cu câteva minute în urmă, nu avea mai mult de cincisprezece
pași: dacă se forța puțin, poate doar zece pași!
Unul, doi, trei ...
Halucinații ...
Simțea că a început să respire sacadat
și că dintr-o dată a transpirat!
Patru, cinci, șase pași ...
- Domnule Jora!
Șapte pași, ușa era tot mai aproape!
Halucinații de sunet și de miros ...
Opt pași, ușa era și mai aproape dar
în același moment simți un fior rece, un curent rece pe șira spinării!
- Domnule Jora ...! Vă rog! Vocea era
imperativă!
Nouă pași, intră în zona senzorului de
mișcare al ușii, dar aceasta nu se deschise: ca orice asemenea ușă modernă care
se respectă, nici aceasta nu avea nici un mâner!
Zece pași și, disperat, aproape că se
lovi cu nasul de ușa închisă!
În urma lui, i se părea că aude râsete,
că aude tot felul de zgomote nefamiliare indicând un pericol iminent!
Halucinații care-i luau mințile!
Sau deja i le
luaseră!
- ... domnule Jora, mă scuzați, ochelarii
dumneavoastră, să nu vă uitați ochelarii!
Mihai se întoarse: fata care debarasa
masa, îi întindea, îndatoritoare, etui-ul din marochin roșu!
În timp ce perdeaua de aer de deasupra
intrării îi sufla direct în creștet, ușa cafenelei se deschise larg, către
căldura de afară și soarele orbitor ce începuse s-o atingă!
Cafeneaua, după ce se jucase cu el, îl
arunca în stradă!
Se întoarse și privi clădirea; în fața
lui, ușor retras de la Calea Victoriei, se ridica un hotel: NOU!
În acel moment, a fost convins: numai
gândul că ar putea să bea o cafea și-l făcea să vomite!
