Întrebarea

 

   „Stau și mă întreb dacă este adevărat ce se spune ... mă întreb și nu știu ce să cred ... ”

-         Voi trebuie să înțelegeți că nu sunteți trișori!

-         Dar atunci, ce suntem?

-         Ascultați-mă cu atenție! Ce este un trișor? Ei? V-ați pus vreodată întrebarea asta? Ce este un trișor?

-         Ăăă ...

-         Vedeți? Vă luați după prostiile din filme sau din discuțiile cu alții! Nu gândiți cu creierii voștri, ci gândiți în clișee!

-         ...

-         Măi copii, măi! V-am mai spus și altă dată și, promit să fie ultima oară când vă spun: trișorul, așa cum ne învață pe noi dicționarele scrise de oameni deștepți, este acela care „înșeală la jocul de cărți; care induce în eroare; care păcălește, care înșeală în general, etc, etc ... ”! Ce facem noi din toate astea? Facem ceva?

   Și-l împunse pe Dan cu degetul:

-         Spune tu, facem noi ceva din toate astea?

-         Nu, nu facem!

-         Și atunci? De unde prostiile astea din creierii voștri?

   Avea obiceiul ăsta, cu creierii, îi plăcea cum sună și repeta prostia cât putea de des!

-         Ce mama dracului aveți băi în creieri?

-         Nu știm dacă este chiar așa o glumă, nouă ni se pare că este al dracului de ilegal, asta avem „în creieri”!

   Asta era Ana, o fată brunetă, frumușică, dar nu suficient să întoarcă priviri pe stradă, în schimb foc de isteață: atât de isteață, încât mă făcuse la un moment dat să mă întreb dacă nu este de la concurență, atât de repede prindea!

-         Fată dragă, dacă era ilegal nu mă băgam, ai cuvântul meu! Noi nu facem decât o singură „ilegalitate” ... și anume, nu ne lăsăm păcăliți, adică nu jucăm prost așa cum vor ei!

-         Știi ...

-         Măi fată, de când este ilegal să joci bine? Spuneți voi băieți, este ilegal să joci bine? Spuneți voi!

-         Nu, nu este ilegal, aveți dreptate ...

   Discuția asta, avusese loc prima oară cu vreo șase luni în urmă, apoi revenise periodic, cu o perioadă din ce în ce mai mică, sau, dacă preferați, cu o frecvență din ce în ce mai mare! În realitate, nu era teama de ilegalitate ci, apropierea momentului în care urma să ieșim în lume și să facem ceea ce ne învățase Șeful!

-         Noi jucăm perfect, noi nu jucăm foarte bine ci perfect și, facem asta cu calculator?

-         Nu!

-         Umblăm în cărți?

-         Nu!

-         Măsluim cărți?

-         Nu!

-         Furăm?

-         Nu!

-         Păcălim, înșelăm?

-         Nu, nu, nu și nu!

-         Perfect, așa vă vreau!

   Șeful, un tip pe la 50 de ani, ne adunase, sau mai bine zis ne recrutase în diverse moduri, despre care nu vorbeam între noi: pe mine de exemplu mă găsise într-o sală prăpădită și împuțită cu jocuri mecanice, o sală mai mult ilegală, unde puteai juca și pe datorie, iar mașinile nu înapoiau jucătorilor nici 5% din suma jucată: un jaf, ce să vă spun, dar patronul sălii îl știa pe Șeful și-mi era obligat ... iar eu voiam neapărat să dau de Șef și să intru în afacerea lui! Nu era ăsta singurul lucru pe care-l doream, bineînțeles, dar era suficient pentru acel moment! Patronul deci, a avut grijă să-i spună Șefului că are un băiat care s-a lăsat de școală din dependență de joc, că băiatul ăsta ar face orice pentru banii de joc, că are minte și nu se droghează, nici nu se îmbată ...

   Iar Șeful a venit să vadă marfa, i-a plăcut ce a văzut și, prinzând un moment de liniște, a venit în spatele meu, mi-a pus o mână pe umăr de m-a făcut să mă întorc de la cireșe și măsline spre el și, mi-a spus:

-         Mai stai mult la căcatul ăsta de joc? Sau mergi cu mine?

-         Unde să merg? Dacă ești popo, nu ți-ai găsit omul, eu nu-s bulangiu!

   M-am întors la joc! L-am auzit cum a început să râdă!

-         Băi băiete, dacă eram popo, fii sigur că nu la un amărât ca tine m-aș fi uitat! Eu te întreb dacă vrei să-ți pierzi timpul cu căcatul ăsta de joc sau vrei să vii cu mine și să înveți să faci bani adevărați! Asta te-am întrebat, nu dacă te arzi`n cur! Ai priceput?

-         Unde să merg? Și despre ce bani adevărați vorbești?

-         Regula numărul unu: nu întrebi nimic, aștepți să se întâmple! Să-ți intre`n creieri dacă vrei să fac om din tine!

-         Bine, bine`mi intră, dar am o datorie la ăștia d`aici, de la sală ...

-         Este plătită!

-         Și dacă nu mai merg?

-         Tu pierzi, nu eu! Dacă vrei, vii acum, dacă nu, la revedere!

   Mi-a întors spatele și a plecat! Eu, țuști după el: doar așteptam de câteva luni momentul ăsta! A urcat într-o mașină mare, de teren, a lăsat portiera deschisă - să se vadă interiorul din piele bej și să se audă avertizorul bing, bing, bing - și-a pus centura tacticos, a pornit motorul, apoi m-a privit prin geamul portierei din dreapta. Geamul a început să coboare, iar eu am belit ochii mari:

-         Urci, sau te las aici?

-         Urc, urc, cum să nu, urc!

-         Regula numărul doi: spală-te! Dacă te mai prind jegos, cu mine a-i terminat-o! 

   Programul de selecție a început aproape imediat, adică a doua sau a treia zi. A avut grijă să nu spună nimic nimănui până nu am rămas, după un triaj serios, doar câțiva: selecția s-a făcut după criterii clare sau urmare a unor teste, teste a căror importanță colegii mei nu o înțelegeau!

   Unii au întrebat care va fi programul de lucru: au plecat printre primii.

   Alții, nu au reușit să facă socoteli simple, de adunare și de scădere: au plecat și ei rapid.

   Alții, foarte buni în primele ore de lucru, pe măsură ce oboseau dădeau rateuri: și ei sau dus.

   Au fost și unii naivi sau timizi și au plecat și ei.

   În final, cei rămași, deși nu arătau cine știe ce, erau în stare să facă ceea ce avea să le ceară Șeful! Și nu avea să le ceară mare lucru: trebuiau numai să asculte cu o ureche un ceardaș, cu cealaltă Anotimpurile lui Vivaldi, în fața ochilor să li se deruleze Bolero-ul lui Ravel dansat de baletul lui Bejart și, ei, în timpul ăsta, să fie capabili să fredoneze fără greșeală „I, robot” a lui Alan Parsons!

   Cam așa ceva urma să li se ceară!

   Nu avea să fie ușor, dar efortul avea să merite: iar eu, eram dispus să-l fac!  

   Atunci când nu mai rămăsesem decât o mână de oameni, ne-a invitat la o pizza pe care a comandat-o el pe banii lui, a adus și bere, apoi, după ce am mâncat bine, ne-a spus despre ce este vorba! Ne plătise pe toți cei selectați sau nu, ne dădea câte o sută pe zi, așa că nu se aștepta ca cineva să dea din gură!

-         Sunteți un material bun, din care eu mă simt în stare să fac o echipă beton! Totu-i să vreți și voi!

-         Care sunt beneficiile prognozate?

   Ăsta era David, etern student la Management, comerț și altele asemenea, om pe la 35 de ani.

-         Băi, mă sperii cu limbajul ăsta! Ajungem îndată la asta! Așadar, dacă vreți, care aveți curaj, după ce ne antrenăm bine de tot, adică după vreo șase luni, o să ieșim pe aici pe lângă casă, să ne încercăm puterile. Apoi, după ce ne rodăm, plecăm afară și în maximum două săptămâni dăm lovitura! Dacă ne merge - două săptămâni, nu mai mult și, ne alegem în medie cam cu un milion de om! Dacă rezistăm mai mult, suma crește proporțional!

-         Și după aia?

-         Și după aia, fiecare cu drumul lui! Bani, va avea fiecare să trăiască toată viața liniștit! Să-și relaxeze creierii! 

   Asta a fost tot: ne-am apucat de treabă!

   Am învățat cel mai simplu și mai tâmpit joc de cărți din lume, anume 21 sau Vingt-et-un sau Black Jack: jocul, un fel de „cine are cartea mai mare”, nu este deloc complicat, se prinde repede și lasă impresia că este la îndemâna oricui! Ei bine, tocmai pentru că este atât de simplu atrage jucători, atrage sume mari de bani și, mai ales, atrage naivi!

-         Oricine poate să joace 21, dar nu oricine poate să câștige!

-         Dar este atât de simplu ...

-         Tocmai pentru că este atât de simplu! În principiu, câștigă cine face mai mult din însumarea valorii cărților primite: această valoare, este cea scrisă pe carte, asul este un punct sau 11 - la dorința jucătorului - iar decarii și toate figurile sunt zece puncte.   Simplu, nu? Bineînțeles ... Iar pentru că lucrurile sunt atât de simple, cazinoul le face și mai favorabile pentru jucător, adică îi dă acestuia voie ca în anumite situații să-și dubleze pariul sau să-și mărească numărul de boxe jucate ori, dacă nu-i mulțumit de cărțile primite, să se retragă din joc! Numai avantaje, nu? Bineînțeles ... Apoi, pentru că jucătorul nu pare a avea suficiente avantaje, cazinoul îi mai dă unul, adică, crupierul nu se oprește din tras cărți până nu face cel puțin 17 puncte, în timp ce jucătorul se poate opri oricând dorește! Nu uitați, cine sare de 21 pierde automat! Bineînțeles ... Un singur lucru pare a fi în avantajul casei, anume faptul că se joacă cu șase pachete de cărți odată! Cu 312 cărți în același timp! Ca să nu se amestece prea des și, astfel, clientul să piardă timp, sau să se plictisească! Bineînțeles ...

-         Într-adevăr nu pare complicat!

-         Tocmai ăsta este pericolul cel mare cu care sunt păcăliți și cei cu mai mulți creieri decât media! Jocul este atât de simplu, încât crezi că îl înveți pe dată și ești convins că totul ține de inspirație: și tocmai de aceea îl joacă și sărăntocii și bogătașii și, tocmai de aceea pierd și sărăntocii și bogătașii, numai că sărăntocii îl joacă pentru a se îmbogăți iar bogătașii pentru a se distra! Ați înțeles? Da?

   Și a continuat lecția ce părea o glumă:

-         Crupierul dă tuturor câte două cărți, lui una și, la fiecare pariu în parte, întreabă clientul ce dorește, făcând tot ceea ce vrea acesta atâta timp cât este în regulamentul jocului! Jucătorul atinge pariul lui când îl așează pe masă sau când îl ia dacă este câștigător, altfel crupierul face tot! Absolut tot: jucătorul nici măcar cărțile nu le atinge! Vă întrebați cum de nu câștigă toată lumea? Încercați și veți avea o mare surpriză: chiar dacă permanent jucătorul trăiește cu impresia că este în câștig ... nici gând!

   Matematica s-a dovedit din nou regina tuturor lucrurilor și limbajul universal de exprimare și de înțelegere:

-         Masa va câștiga în jur de 2,4% din fiecare pariu pus pe masă! Calculele făcute pe o lună sau mai mult, arată că acest procent este corect și că indiferent de pierderi de moment - uneori chiar spectaculoase - masa câștigă în medie 2,4% din suma jucată!   Este lege și gata! De fapt, este matematică și gata: totul este calculat! Este atât de bine calculat, încât cazinoul, își permite să plătească jucătorului care are din primele două cărți 21 - adică as plus decar ori figură - o primă de cincizeci la sută la pariul jucat: la o sută pariată, masa-ți va plăti 150! Așa sunt ei, darnici ...

   Avea un stil interesant de predare și, mă făcuse curios și atent, chiar și pe mine, care l-aș fi putut învăța câteva chestii interesante:

-         În realitate, la jocul ăsta imbecil de simplu, s-au pierdut și încă se mai pierd averi, se distrug destine, se produc tragedii ... pentru că jocul este calculat matematic și, cum matematica este limbajul universal fără greșeală, nici aici nu se înșeală! Așadar, cum să faci să câștigi? Cum reușești să învingi monstrul ăsta atrăgător și simpatic? Vedeți voi, problema este formată din două părți. Prima, este aceea numită joc perfect, este partea deloc simplă în care vom învăța să jucăm ca niște profesioniști, fără greșeală, lucru pe care cazinoul îl recunoaște și-l acceptă, știind că orice s-ar întâmpla, în timp, procentul de 2,4 va funcționa fără greș! A doua parte componentă ce se cere stăpânită dumnezeiește, este aceea care ne permite să fim înaintea crupierului! Numai fiind cu un pas înaintea jocului, adică știind ce carte urmează să iasă din pachet, putem transforma perfecțiunea modului de a juca în câștig! Simplu, nu? Dar cum să faci, dacă nu atingi cărțile, nu le amesteci, nu le măsluiești? Aveți idee? Ce zic creierii voștri?

   Liniște! Am înghițit în sec, odată cu răspunsul corect ce dădea să-mi iasă la iveală și, cum un gest deja pornise, m-am șters pe frunte, spunând:

-         Să mă ia dracu` dacă mă prind!

   Șeful, m-a privit lung, a făcut o pauză de efect și a spus:

-         Tot prin matematică! Da, da, tot prin matematică! Sau, mai simplu spus, dacă din zece scazi trei, evident că mai rămâne șapte: de acord? Tocmai asta-i slăbiciunea jocului - singura - faptul că jucătorul știe ce cărți au fost jucate, ce cărți au ieșit deja, iar printr-o simplă scădere, poate spune ce a mai rămas de jucat: dar cum să ții minte 312 cărți, chiar dacă nu contează culoarea lor? Simplu ... Tot prin matematică! Vedeți voi, vrem nu vrem, revenim la matematică!

-         Cum așa? Ăsta era Paul, un tip mic, gras, veșnic asudat ... o figură mai de mexican, dar fără mustață.

-         Da, posibil, pentru că aici intervenim noi, cei care jucăm perfect: folosind diferite sisteme de evaluare, putem spune cu precizie cuprinsă între 50% și 95% ce carte urmează să iasă din pachet! Nu, nu vă poate spune nimeni că vine un doi de treflă sau un popă de caro, dar un jucător foarte bine pregătit - așa cum veți fi voi - vă poate spune că urmează o carte de zece puncte sau una mică, de două sau - mai puțin probabil - de trei! Interesant, nu?

-         Să fiu al dracu`, chiar se poate? Îi ridicam mingea la fileu, intenționat!

   M-a privit din nou zâmbind, continuând:

-         Cei capabili de asemenea performanțe, nu sunt niște supra oameni, dar nici trișori nu sunt: ei nu se folosesc de nici un dispozitiv care să-i ajute, ei joacă numai și numai după cum le dictează metoda lor de joc! Și atât! Ei se rezumă la a calcula permanent, moment de moment șansele cărților din pachet, numărând cărțile ieșite: un bun numărător, se formează în cel puțin șase luni de muncă asiduă și, dacă nu este atent, dacă nu este protejat, dacă nu este ajutat, își rupe gâtul în câteva nopți! Așa că simpla pregătire, oricât de bună, nu este suficientă! Aceasta, se combină cu informații culese din cazinoul țintit cu mult timp înainte de data acțiunii: prin întrebări simple, se poate afla care este programul crupierilor, când încep și când termină lucrul - este de preferat să acționezi la sfârșitul zilei de muncă, atunci când sunt obosiți, sau cum sunt plătiți în acel cazinou - pentru asta, priviți-le pantofii, toate cazinourile își obligă angajații să poarte uniformă dar le permite să poarte propriii pantofi, iar asta spune foarte multe despre un om! Aceste amănunte, nu vă interesează pe voi, sunt treaba mea, eu nu le culeg personal, dar le primesc și le prelucrez, hotărând de comun acord cu asociații mei unde să lucrăm!

-         Asociații? Deci nu suntem doar noi?

-         Ai avea curaj să intri să joci sub propriul tău nume? Nu te sfătuiesc! În sfârșit, să n-o mai lungim, lucrurile se desfășoară cam așa ... 

   „La o masă de Black Jack, s-a așezat o domnișoară - doamnă? - pe la două zeci și ceva de ani, bine îmbrăcată, chiar elegant, mirosind discret a parfum de bună calitate, coafată, aranjată, împodobită cu bijuterii fine și scumpe: o persoană discretă, dar greu de uitat.

   Este la prima intrare în acest cazinou.

   Întreabă cu glas scăzut dacă se poate fuma, iar crupierul și inspectorul mesei - amândoi bărbați - se bâlbâie încercând să-i răspundă cât mai rapid că da. Clienta, scoate o tabacheră aurie ori chiar din aur, extrage ușor o țigaretă subțire și lungă și, și-o aprinde cu o brichetă ce pare și ea din aur. Își pune lucrurile la loc în poșeta semnată de un creator celebru, apoi, fără grabă, întreabă care este limita mesei: jumătate dintre cei aflați în acel moment în sală, sunt întorși s-o privească! Să o privească și să o soarbă din priviri! Deși nu se aud distinct, pot fi ghicite multe oftaturi. Dintre cei întorși, nu sunt toți numai bărbați care o privesc cu admirație ... o parte sunt femei care deja o invidiază! În acel moment, în acea clipă scurtă, în acea secundă, se iau hotărâri ferme, ce nu vor fi respectate niciodată: fiecare își promite să țină dietă, sau să-și schimbe culoarea părului ori coafura, sau stilul de a se îmbrăca! Unii, simțindu-se mai potenți financiar, se hotărăsc să nu o piardă din ochi și, dacă se va dovedi că este singură, mai târziu, să se mute la masa ei și să-i facă avansuri! Clienții casei, îl cheamă pe directorul de serviciu din acea seară, un tip ras în cap, unul care se crede mare cuceritor pentru că se culcă cu angajatele pe care le amenință cu concedierea, și-l întreabă cine este ... minunea! Acesta, redus la rolul de umil servitor, renunță să mai ofteze cu ochii după clientă și, ca o slugă ce s-a obișnuit să fie, fuge la intrare, acolo unde sunt înregistrați clienții. După câteva minute, mândru ca un cocoș, vine și raportează stăpânilor lui: nu știe nimic în afara numelui, vârstei și naționalității! Dar este mândru: a fost băgat în seamă!

   Magnetul, începe să joace. Este clar că banii nu sunt importanți și că joacă de plictiseală: în plus, pentru cine are ochi și minte, este clar că este obișnuită să fie tratată ca o prințesă, deoarece, chiar dacă la masă mai era un jucător, unul cu mutră de mexican, ce fredona jocul pariind la limita minimă a mesei la ultima boxă, ea s-a așezat pe scaunul din mijloc, a aruncat iute câteva dintre cele mai mari bancnote crupierului, să i le schimbe și, a început să parieze! 

   Plictisită!

   Blazată!

   Banii schimbați, i-a pierdut destul de repede, dar, din fericire, a apărut din senin cel ce se dovedea a fi soțul: lucrurile s-au petrecut asemănător, cu diferența că acum au oftat femeile aflate în cazinou.

   Cei doi, au jucat liniștiți, făcând conversație cu personalul, pierzând puțin câte puțin, bând un cognac, o cafea, fumând - soțul trabuc - și lăsând impresia că timpul trece mult prea greu: cărțile au fost din nou amestecate, din nou s-a jucat, până ce, într-un moment în care se jucase cam un sfert din cărți, soțul a scos telefonul, și-a cerut scuze și s-a îndepărtat de masă ca să vorbească. Soția, a continuat să joace, dar numai câte o boxă, iar mexicanul, supărat pentru că pierduse - vreo patru cinci sute, nu mai mult - s-a ridicat și a părăsit masa vociferând: nu făcând scandal, ci arătându-se supărat că a pierdut! De la o masă de ruletă, aflată la numai câțiva metri distanță, un tânăr lățos, genul hippy, a luat o mână de fise și s-a dus de s-a așezat în locul mexicanului.

   Și a început să parieze!

   Pe toate boxele!

   La maximum!

   A dublat pariurile!

   A separat cărțile și făcut două pariuri dintr-unul!

   Le-a dublat din nou!

   Văzând ce bine știe să joace, cei doi încântători soți, au jucat și ei la maximum - fiecare în parte - pe boxele hipiotului, regulamentul permite! De unde se juca de obicei un singur pariu modest, de 25, s-a ajuns ca simultan pe masă, să se parieze pe fiecare dintre cele șapte boxe câte trei pariuri la maximum, adică 500 ori trei ori șapte boxe, asta însemnând în medie, cam 10.500! Unele erau dublate, altele separate, din când în când mai erau și pierdute, așa că, nu  s-a mirat nimeni că în numai trei minute casa nu mai putea plăti din lipsă de fise! Cât timp au așteptat alimentarea mesei cu un alt lot de jetoane, cei doi soți au comentat cu glas ridicat norocul hipiotului, profitând și de faptul că acesta, în mod evident, nu le înțelegea limba!

   Procedura odată încheiată, jocul a fost reluat: la sfârșitul cărților, masa pierduse curat, peste o sută de mii!

   Hipiotul, și-a luat fisele și a plecat cu ele spre casierie, să le schimbe în bani; cei doi soți, care și ei câștigaseră fiecare în parte câte o mică avere, comentau atât între ei cât și cu personalul norocul uluitor al străinului; într-un târziu, clătinând din cap, și-au dus și ei fisele să le schimbe în bani! Toți trei au lăsat bacșișuri generoase, atât la masă cât și casierilor! 

   După un sfert de oră, părăsiseră cazinoul, lăsându-i pe angajați încă zăpăciți!

   Hipiotul, a cerut să-i fie chemat un taxi, dar i s-a oferit limuzina companiei, pe care a acceptat-o: i-a cerut șoferului, în engleză, să-l lase în fața unuia dintre hotelurile mari din oraș și l-a întrebat dacă poate face rost de fete - da, dar mâine, că sunt ocupate la ora asta, iar atunci când a coborât, a avut grijă să-i dea o bancnotă de cinci sute. A intrat în hotel, a răspuns salutului celor de la recepție, s-a îndreptat către zona lifturilor și, când a știut că a ieșit din zona în care șoferul limuzinei îl putea urmări cu privirea, a cotit-o spre accesul în parcarea subterană.

   Cei doi soți, au cerut valetului să le aducă mașina, au urcat după ce au lăsat un nou bacșiș și, s-au îndepărtat în liniște.

   Mașina clasică a celor doi, după câțiva kilometri, a intrat într-o parcare.

   Încet, fără grabă, a tras lângă o dubă: au coborât, au încuiat, soțul a agățat cheile mașinii de un cârlig plasat în interiorul aripii față de pe partea șoferului, apoi, amândoi, au deschis ușa din spate a dubei fără geamuri și au urcat!

-         Ce-a durat frate atât, că ne-ați băgat la bănuieli? întrebă mexicanul întorcându-se de pe scaunul din dreapta, chiar nu știam ce să mai credem!

-         Cred că ar trebui să avem mai multă încredere unii în alții, spuse hipiotul de la volan și s-o mai lăsăm dracului de paranoia! Bătea un a propos la mexican!

-         Bine, bine, am înțeles, v-ați speriat și ne pare rău, dar acum hai să mergem că ne așteaptă Șeful! spuse Laura urcând, iar duba, în liniște, se îndreptă spre ieșirea din parcare.”   

   Sper că vă place scenariul, pentru că și nouă ne-a plăcut, așa că ne-am hotărât să-l respectăm întocmai!

   Laura sau Ana urmau să fie acea „femme fatale”, dar bineînțeles că înclinam spre Laura, care arăta mult mai bine.

   David, școlit printre boieri se pregătea să-i fie soț în seara respectivă.

   Paul ar fi fost mexicanul, iar eu hipiotul.

   Dan, cu figura lui ștearsă, avea să asiste din public și la nevoie să dea o mână de ajutor: nu știam cum ar fi fost asta, dar eram foarte mândri de noi când i-am prezentat planul Șefului. Eu, știam că așa ceva funcționează numai în filme, dar nu mă puteam opune entuziasmului colegilor mei, drept care nu doar că nu i-am ponderat, dar chiar am mai adăugat de la mine niște fițe!

   Șeful a râs de noi, de s-a prăpădit:

-         Măi copii măi, voi ați văzut prea multe filme cu James Bond!

-         De ce Șefu`?

-         Păi, asta ce propuneți voi aici, este film, nu realitate! Voi chiar vreți să vă dea ăia`n brânci afară? Sunteți nebuni? Sau nu ați priceput nimic până acum?

-         Noi totuși credem că ar merge ...

-         Uite ce vă propun! Am cheltuit cu voi până acum o mulțime de bani și am pierdut o groază de vreme: facem socotelile, ne înapoiați banii, apoi faceți ce poftiți! Dar, pe mine nu mă cunoașteți, că mă faceți de râs!

   Măcar a avut eleganța de a nu spune pe față că Laura nu este nici pe departe atât de răpitoare cum i se pare lui David - sau mie!

   În continuare, ne-a explicat că angajații nu stau ca oile, că o masă care pierde atât de mult și de brusc este suspectă, că există căi și mijloace de a încetini jocul, că este posibil chiar să fie dat afară un jucător bănuit că numără cărți, ori pot chema poliția, multe lucruri urâte ne-a spus atunci, așa că, toți colegii mei s-au dezumflat.

   Așa, morcoviți, am început ultima parte a antrenamentului.

   Lucrurile, se complicaseră mult de tot, deveniseră din ce în ce mai complexe, iar rezultatele nu mai erau chiar atât de bune! Dacă începusem cu sistemul Hi-Lo, care este unul simplu, chiar rudimentar și care mersese ușor, trupa făcuse un adevărat curs pentru jucătorii de Black Jack, progresând pe nesimțite de la -1,0,+1 la -2,-1,0,+1,+2, adică la Omega II, considerat de mulți ca foarte sigur, dar foarte greu de folosit. Și pentru că nu era suficient, Șeful, ne-a prezentat plusurile și minusurile sistemului, minusuri pe care el le rezolvase prin introducerea unor noi factori în ecuația și așa stufoasă a calculelor curente!

   Ceea ce voia Șeful, era de bun simț, adică, cerea să faci toate calculele în funcție de câte cărți tăia crupierul - adică acele cărți ce nu se jucau - și de câți ași se jucau! Pare foarte simplu, dar când socotești la fiecare mână 1 pentru un trei adunat cu -2 pentru un valet și rezultatului îi aplici corecția procentuală a tăierii pachetului și o ponderezi cu numărul de ași jucați, credeți-mă că nu mai este nici simplu, nici ușor, nici de bun simț!

   În această perioadă, începusem deja să mă văd cu Ana.  De fapt, chiar îmi plăcea ... pentru inteligența ei, pentru umorul ei, pentru caracterul ei! Era - pentru mine - perfectă! Iar despre frumusețe, să fiu iertat, dar eu arătam ca un hippy, ce pretenții ar fi trebuit să am? Ne înțelegeam bine, aveam cam aceleași gusturi și păreri, la antrenamente de multe ori o lăsam să fie mai rapidă decât mine - îi dădea încredere în ea - și chiar mă lăsam ajutat!

   Era bine, eram liniștiți, eram mulțumiți!

   La un moment dat, chiar ne-am pomenit făcând împreună planuri de viitor: visa să devină scriitoare, visa să avem undeva o căsuță, la munte sau la mare - nu se hotărâse încă - vreo doi copii, un câine, ea să stea și să scrie - urma să aibă succes, ăsta era un lucru de la sine      înțeles - să ne plimbăm, să facem sport ... cu câinele nu ne înțelegeam, pentru că eu aș fi vrut o pisică, una puturoasă și mămoasă, o felină unduitoare ... însă, de fiecare dată mi se aducea același argument, cum că mâțele seamănă prea mult oamenilor, că sunt ascunse, că sunt mincinoase, că sunt posesive ...

-         Bine, așa o fi, dar sunt elegante, se preling, ai văzut bine, ele nu merg, ele se scurg ...

-         Da, dar ce ascund sub frumusețea asta ... pe când un câine este cinstit și direct și te iubește necondiționat!

-         Se poate, dar te rog eu să rămâi pisica mea!

   Rădea, ne sărutam și treceam la altele. Și din ... acel punct de vedere era bine, fiind amândoi maturi și fără așteptări nerealiste de la celălalt!

   Nu mai așteptam decât să facem banii promiși de Șef și să ne vedem apoi de viața noastră!

   Doar asta ne doream!

   Cel puțin, asta își dorea Ana! 

   Laura, cealaltă fată din grup, frumoasă de puteai s-o duci la un concurs de miss, avea un talent înnăscut de a face pe proasta și de a nu ieși în evidență în nici un fel: de multe ori se îmbrăca și se farda astfel încât să estompeze ceea ce mama natură-i dăruise din belșug! Ea și Ana, poate și fiindcă erau singurele femei din grup, erau apropiate, chiar prietene pot spune, lucru care pe mine mă bucura pentru că-mi puteam nota și altfel de informații decât cele obișnuite, Ana povestindu-mi pe îndelete mai toate bârfele.  

   După un timp oarecare, și Omega II a fost stăpânit de toată lumea și, am trecut la varianta ce părea a fi invenția Șefului, aceea cu așii și procentajele tăierii: antrenamentul dur la care fusesem supuși, faptul că toți eram cu mințile brici - cu creierii, cum încă spunea Șeful - a făcut ca la numai șapte luni de la începutul activității, să fim gata!

   Gata!

   Șeful, ne-a invitat la masă, ca o formă de recunoaștere a absolvirii unei forme de pregătire pentru un obiect de curs deosebit de dificil: examenele urmau să vină! 

   Mai întâi și mai întâi, am primit acte de identitate false: nu s-a mai plâns nimeni că este ilegal, ne obișnuisem cu ideea.

   Apoi, am început să ieșim în lume, adică să mergem prin cazinouri, să privim jucătorii, să jucăm și noi, sume mici - să ne facem mâna adică - să numărăm pe viu, în timpul unui joc  real ... atunci au înțeles cu adevărat colegii mei de ce ne punea Șeful la treabă cu muzica urlând și cu televizorul pus pe un canal de știri cu volumul la maximum! Diferența între realitate și antrenament era atât de mare, încât toți au avut același sentiment, de uluire, de surprindere, de neputință! Mai ales că în prima săptămână erau toți convinși că toată lumea stă cu ochii pe ei - deși, bineînțeles, era fals!

   Am dus-o așa, cam o lună, timp în care devenisem familiari unora dintre angajații cazinourilor pe care le frecventam: pierdeam regulat niște bani, dădeam bacșișuri mici - dar dădeam - nu aveam pretenții ieșite din comun, jucam cam toate jocurile - și ruletă și poker, ba am încercat chiar și un joc chinezesc de zaruri! Era suficient să calculezi cotele de plată pentru câștiguri și înțelegeai șansele reale de câștig, dar clienți erau mulți: și se distrau!

   După luna asta de acomodare, Șeful ne-a strâns din nou și ne-a dat sarcini specifice, începând realizarea echipei: tot atunci, ne-a spus că lista victimelor s-a restrâns simțitor și că ar trebui să fim pregătiți!

   Eu știam că cei cu cel mai slab sistem de securitate a jocurilor nu meritau să fie atacați, pentru că nu aveau lichidități în casă, decât la nivelul supraviețuirii de pe o zi pe alta și mi-am închipuit că despre asta este vorba!

   În aceeași seară, Ana mi-a povestit ce i-a spus Laura: că se simte urmărită, că a fost aproape agresată de unul - un țigan cu mutră de gorilă - care i-a spus că-i este patron!

-         Tu știi bine că pentru Laura tot ce-i rău este automat țigan sau țigănesc ...

-         Mi l-a descris și mi-am dat seama că și eu l-am văzut: este unul gras ...

   Și mi l-a descris pe unul dintre capii afacerii: îl știam implicat, așa că am mimat surprinderea!

-         Pe ăsta cred că și eu l-am văzut!

-         Acum, mă crezi?

-         Bineînțeles că te cred!

-         După ce mi-a spus Laura, am fost atentă: țiganul dă bani

          cu camătă celorlalți jucători și este permanent însoțit de

          alți doi, care-l păzesc - știam toate astea, nu-mi spunea

          nimic nou - și cred că este foarte periculos!

-         Crezi? Într-adevăr era periculos.

-         Da, cred, ba mai mult, mă întreb dacă nu cumva Șeful este

          asociat cu astfel de oameni, dacă nu cumva ...

-         Nu cred, pare un tip prea fin ca să se amestece cu asemenea oameni - mi-ar fi părut rău să-i spulber deja visul cu casa, copiii, câinele ... - nu-l văd în stare de o asemenea prostituare!

-         Îl crezi sau nu, mie mi-e frică și dacă aș putea, aș pleca și aș lăsa totul baltă!

-         Liniștește-te, să mai vedem cum evoluează lucrurile!

-         Bine ... dar dacă mă simt amenințată, p`aci mi-i drumul, nu mai stau un minut!

-         Numai tu ai pierde, ai pierde și bani, m-ai pierde și pe mine!

-         Pe tine? De ce?

-         Pentru că eu vreau bani! Și rămân: de aia!

   Am continuat să lucrăm, punând la cale tot felul de scenarii, învățând semne și reacțiile la semne, finisând ultimele detalii: ni s-a explicat că jucătorii înrăiți se jucau permanent cu fisele, drept care Șeful ne-a atras atenția să nu facem la fel, ni s-a explicat că unii numărători - mai slabi - își puneau semne, câte o țigare, o brichetă, deci alt lucru interzis ... am învățat să nu ne ferim de alcool, dar să avem măsură ... am învățat cum să vorbim, cum să dăm bacșiș, cum să dăm banii la schimb ... în circa două zeci de zile, am învățat să ne stăpânim și să arătăm lumii o altă față decât a noastră!

   Cei mai constanți numărători, Dan și Ana, urmau să joace și să fie permanent în priză: de fapt, ei conduceau balul și dădeau verdele pentru atac! O masă devenea interesantă numai dacă numărătoarea ajungea la - 15 sau la +15 ori mai mult: cei doi, adevărate calculatoare umane, nu greșeau mai mult de două puncte pe pachet și, asta în situația în care foloseau sistemul ALFA, adică un Omega II mult îmbunătățit! Ajunseseră să vorbească cu altcineva, să comande o cafea chelneriței și, în acest timp să țină numărătoarea, să înmulțească rezultatul cu un coeficient ales invers proporțional cu tăierea pachetului de 312 cărți, să țină socoteala așilor jucați și, din toată nebunia asta, să transmită mesaje echipei!

   Echipa nu era niciodată aceeași, ori eram eu, ori David, mai rar Ana singură sau cu Paul!

   Omul nostru de la masă, așezat cât mai spre sfârșitul boxelor - ca să numere toată mâna, cu tot cu ce se punea atunci pe masă - putea să se aplece cu scaunul pe spate, adică numărătoarea este incertă, putea cere inspectorului să cheme pe cineva de la bar sunând din clopoțel, adică se apropia de un număr interesant, sau, pur și simplu, se întindea cu mâinile deasupra capului, așa cum ar face un om foarte obosit, dar care nu vrea să plece acasă! Când se întindea astfel, înțelegeam că trebuie să mă prezint la joc: numărătoarea era cu plus! Dacă se întindea cu mâinile în lateral, era cu minus! Eu mă duceam la masă, schimbam câteva sute și începeam să joc: mai întâi o boxă, apoi două și, în scurtă vreme pariam pe toate boxele libere! Dacă schimbam cinci sute, plecam cu cel puțin 2500. Mai mult, bătea la ochi!

   Dădeam un bacșiș generos și mă duceam la ruletă, unde mai jucam, la trecerea timpului, cam jumătate de ceas, apoi plecam liniștit.

   Dan juca până spre dimineață, având mare grijă să nu câștige.

   Așa se desfășurau lucrurile, oamenii se obișnuiseră cu noi, ne simpatizau pentru că dădeam bacșiș ... ne pregăteam. Doar Paul pornise mai greu, dar după câteva zile, dacă-l priveai cu atenție, jurai că n-a făcut toată viața lui altceva! 

   Lucrurile mergeau cum nu se poate mai bine, Laura încetase să se mai teamă după ce lucrase de câteva ori singură, iar Ana, se liniștise și ea.

   A propos de combinația mea cu Ana, la un moment dat, Șeful ne povestea - pentru destindere dar și pentru a ne atenționa că lui nu-i scapă nimic - diverse istorii și anecdote, cum ar fi cu Romeo și Julieta sau cu Bonnie & Clyde, și a încheiat spunând ceva de genul:                                                                                    

     -      Au femeile talentul ăsta, de a ne pune pe noi bărbații să alegem după ce ne-au rupt de toate cele, adică practică chiar fără să știe „Divide et impera”! La asta, Laura, intervenind pe neașteptate, a întrebat cu un aer naiv:

-         Divide și mai cine?

   În acel moment toți au considerat-o reprezentarea bancurilor cu blonde!

   Să nu uit, legat de Laura: mai toți oamenii încearcă să facă pe deștepții și, nu le reușește: ea, face pe proasta și-i iese de minune!

   Din moment ce nu mai era un secret că suntem un cuplu, ne-am mutat împreună.

   Atunci, după o noapte de dragoste, i-am prezentat ideea mea: a fost de acord din prima clipă, necondiționat!

   Alte prietenii ieșite din comun, nu am observat, dar pot spune că eram foarte buni colegi!  

   Am lucrat pe brânci, noapte de noapte, luând câte puțin de la mulți, lucru care nu a bătut la ochi, iar nouă ne-a adus o bunăstare pe care majoritatea oamenilor nici măcar nu o bănuiesc: banii câștigați, erau împărțiți în părți egale, câte una pentru Ana, Laura, Dan, David, Paul, eu, Șeful și un asociat pe care nu-l văzusem niciodată! Așadar opt părți, din care Ana împreună cu mine, având două, ne ajungeam și chiar aveam și rezerve! 

   La un moment dat, Șeful ne-a adunat din nou pe toți: ne pregătise pizza și bere!

-         Știți ce înseamnă asta?

-         Nu știm, probabil că vi s-a făcut poftă de pizza, ha, ha ... Paul nu era un tip stilat!

-         Da, mi s-a făcut poftă de pizza, ha, ha, ha ... nu, nu mi s-a făcut poftă de pizza! Nu  mi-a plăcut niciodată în mod deosebit pizza, dar pentru că nu vă cade fisa, vă spun tot eu: astăzi se împlinește un an de când tot aici, tot la o pizza și la o bere, v-am povestit ce vreau să fac și pentru ce v-am selectat! Vă amintiți?

-         Da ...

-         Fantastic ...

-         Când a trecut un an?

-         Ce chestie!

-         Vreau să-mi spuneți - sincer - dacă a meritat efortul! Ce ziceți?

-         Da, a meritat!

-         Adică da, merită! Nu ajungeam la un asemenea câștig nici dacă ne angajam la NASA! E super, e ...

-         E momentul să dăm lovitura pentru care ne-am pregătit!

   S-a făcut liniște! Așteptam momentul, îmi era clar că Șeful nu avea de gând să se mulțumească cu mărunțiș: nici eu!

-         Lovitura? Cum adică? Ce lovitură?

-         Voi credeați că am muncit atât ca să stăm aici să adunăm frimiturile căzute de la alții? Nu v-am spus eu că este cercetată piața autohtonă pentru a găsi locul perfect?

-         Ba da!

-         L-am găsit! Începând de sâmbăta viitoare putem acționa în orice moment! Fiți pregătiți!

   Ne-a făcut un program de parcă mergeam la olimpiadă!

   Ne culcam devreme, ne trezeam devreme, făceam gimnastică și plimbări lungi, stăteam mai tot timpul împreună ... mai număram așa, ca o glumă ... mâncam pe săturate și, de multe ori și dormeam în timpul zilei: eu unul, mă așteptam să mă controleze la unghii și la batistuță!

   În ziua de joi a acelei săptămâni, Șeful m-a chemat la el, pentru a mă pune în temă cu acțiunea: lăsa impresia de militărie! Astfel, am aflat „că creierii lui” hotărâseră un scenariu clasic, cu Ana, Paul și David la numărat la trei mese diferite, în timp ce Dan și cu mine aveam libertatea de a aștepta semnalul și de a lovi!

-         Vom putea acționa în liniște: idioții nu iau nici o hotărâre de capul lor, apelează mereu la aprobarea directorului cel mare ...

-         Și? Care-i șmecheria?

-         Șmecheria este că directorul cel mare este plecat din țară ... este cu una dintre angajate și, sigur nu va răspunde la telefon, preferând să sune a doua zi și să întrebe ce s-a întâmplat! Avem timp să-i tocăm!

-         În regulă, am priceput!

-         Ba n-ai priceput, tocmai asta-i nostim: fiind ăla plecat, nu va face nimeni nimic, așa că de data asta nu aveți limită! Îi tocați, le luați cât de mult puteți! Acest cazinou, are o istorie interesantă: cu mai mulți ani în urmă, într-o sâmbătă noapte, au pierdut!

      Mult!

      Mult de tot!

      Și n-au avut bani lichizi să plătească! De atunci, vinerea se face o aprovizionare suplimentară, adică se aduc din bancă bani, ca și cum ar pierde toate cele trei zile! Te- ai prins acum? Este singurul care are lichidități disponibile din care să ne facem       parte: ceilalți, nu ne vor putea plăti sume foarte mari și, ne vor chema luni să ne dea diferența ... dar până luni pot studia înregistrările jocurilor ... se pot deștepta!

-         Am prins ideea: așadar, sâmbătă noapte, îi jupuim cât putem mai tare!

-         Încă ceva, dar ține-o pentru tine! Și vorbind în șoaptă, îmi spuse cu aerul că putem fi urmăriți:

-         Vom avea și ajutor din interior!

-         Serios?

-         Da! Lucrează șeful de la supraveghere, singur și, cum este în datorii până-n gât, se va face o bună parte din noapte că nu vede nimic! Spre dimineață, are liber, dar până atunci, sper că-i închidem noi pe ei!

   Interesant ... foarte interesant! 

   Când m-am întors în camera noastră, am încercat ușa, să văd dacă-i încuiată! Nu era, așa că am apăsat clanța și am intrat: Ana, tocmai vorbea la telefon, vorbea încet, ferit, iar când și-a dat seama că am intrat a început să vorbească tare ostentativ! M-am făcut că nu bag de seamă și m-am grăbit la toaletă, cu toate că nu aveam nevoie.

   Prin ușa întredeschisă, am auzit cum își lua la revedere de la o femeie, pare-se maică-sa, drept care, în mod intenționat, când a dat să-mi povestească ce și cu cine a vorbit, am întrerupt-o, povestindu-i ce mi-a spus Șeful. A fost ușurată și, fără nici o urmă de supărare a trecut peste proasta mea creștere în legătură cu prezumtiva-mi viitoare soacră: părea prea ușurată! Am căzut de comun acord că era timpul să acționăm și noi, în aceeași noapte: am recapitulat propriul scenariu, am repetat fiecare mișcare și, am văzut că ne aminteam totul perfect și că ne sincronizam foarte bine, dacă nu ca timp, că asta nu aveam încă de unde ști, dar ca mod de gândire!

   Eram pregătiți! 

   Nu a fost în acea sâmbătă: nu erau întrunite toate condițiile, adică, în noaptea de vineri spre sâmbătă, câștigase cineva destul de mult la ruletă, așa că am înghițit în sec și am mai așteptat o tură.  

   Și a venit următoarea noapte de vineri! Am hotărât să acționăm vineri pentru că nu voiam să mai riscăm să ne-o ia altul înainte, iar directorul cel mare tot nu se întorsese: tocmai bine!

   Așa cum era de așteptat, cazinoul era plin, se juca la multe mese, oamenii erau agitați, iar atmosfera părea foarte încărcată.

   S-a jucat destul de tare de la bun  început.

   Eu m-am lipit la o masă VIP lângă un israelian care juca binișor, dar per ansamblu, pierdea: juca sume mari, așa că jucând după model la aceeași masă cu el, eu câștigam, el pierdea, casa era mulțumită.

   Numărătorii noștri asudau din greu, dar nu ieșea nimic spectaculos!

   Am făcut un semn și Laura a venit la masa VIP, unde a început să numere.

   În primul joc, nimic!

   Crupierul a făcut cărțile, le-a dat la tăiat, le-a tăiat și el ... iar jocul a reînceput. Se jucau mai multe boxe odată, așa că după numai patru mâini, Laura i-a spus inspectorului:

-         Cheamă dragă barul, vreau un coinac! Așa cerea ea în cazinou, coinac, niciodată cognac!

-         Îndată domnișoară, răspunse acesta și începu să sune clopoțelul ca să vină o chelneriță.

   Cererea adresată personalului însemna + 20, dar dublată de „coinac” însemna + 30! Adică un pachet absolut fabulos! Chiar atunci, în mod neașteptat, israelianul, rămas fără bani, a scos cartea de credit și a trimis-o în casierie pentru a obține cash: practic, am rămas singur la masă, cu crupierul!

   Și a început jocul!

   Șapte boxe pariate la fiecare mână; cel puțin câte două pariuri sparte în două; cel puțin cinci pariuri dublate! În acest timp, israelianul, în așteptarea banilor, părea că mă învață cum să joc, eu făcând, bineînțeles, pe prostul! Laura, și-a strigat prietena și, împreună cu Ana, au început să parieze pe boxele mele!

-         Trage!

-         Să trag?

-         Da, trage carte! Aici, stai!

   Eu făceam ca el, știind că este corect, iar acolo unde-l vedeam pornit să joace tot după sistem, știind ce carte vine, i-o luam înainte:

-         Aici, numai de-al dracului dublez!

-         Ai pariat o mie, dacă pierzi?

-         Ce, nu m-ai învățat de bine până acum? Ia uite cât am câștigat, „domn profesor”!

   Veselie mare, bacșișuri așișderea ... când s-au terminat cărțile, câștigasem împreună cu Ana și Laura, peste trei sute de mii! Era fabulos, mai ales că crupierul greșise tăind cărțile în așa fel încât să ne lase mai multe să jucăm!

   Cărțile au fost din nou făcute, i-au adus și colegului fise - refuzase elegant un împrumut pe care i-l oferisem: „nu-ți da norocul”! - și am continuat jocul.

   Am pus câte o mie pe boxă: crupierul și-a dat șase! Eu, mi-am întrebat din ochi profesorul, iar el mi-a răspuns prin viu grai:

-         Unde poți, sparge pariul, unde ai maxim 11 dublezi!

-         Nu-i periculos?

-         Mergi pe mâna mea, până acum am greșit?

-         Nu! Așa fac!

   Ca o paranteză: pentru crupier, care la 16 mai trage carte și la 17 se oprește, șase este cea mai proastă carte! Asta pentru că, șansele de a face 17 trăgând o singură carte sunt reduse - adică îi trebuie un as - iar posibilitate de a face peste 21 din două cărți, este foarte mare: orice combinație de cărți mai mari de 8 duc la un total de 22 - adică 8, 9, 10, J, Q, K, deci 6 cărți ori patru culori ori șase pachete înseamnă 144 de cărți din 312, la care putem adăuga liniștiți și combinațiile 6 + 10 și 7 +10 reduse la jumătate, adică 6, 7, două cărți ori patru culori ori șase pachete pe din două, deci un total de 144 + 24, ceea ce înseamnă 168! Notați, că 168 ori 2 înseamnă 336, sau, procentual, 54% dintre cărți, jucate oricum, vor da un total de peste 21! Adică, oricât s-ar da crupierul peste cap, va plăti cel puțin trei pariuri din patru, atunci când are prima carte șase!

   Am jucat așa cum mă învăța „domn profesor” care brusc îmi devenise cel mai bun prieten: îl lăudam, mă arătam uimit de știința lui, timp în care devalizam cazinoul! Angajații, cam verzi la față, continuau să dea cărțile, noi continuam să câștigăm, continuam să dăm bacșișuri din ce în ce mai grase, iar conducerea nu bănuia nimic, din moment ce israelianul era un client vechi, unul care pierduse acolo sume uriașe!

   Ana și Laura, s-au tot plimbat între mese, jucând și la mine și la Dan și la David: am aflat după aceea, că amândurora le mersese în plin!

   Ba chiar și lui Paul!

   Dimineața, când am vrut să-mi iau banii, am fost rugat să-i las acolo până luni: am refuzat, bineînțeles - i-am lăsat numai cu ceva mărunțiș în casierie! De fapt, nici nu am apucat să refuz: „domn profesor”, care era în spatele meu, a început să facă scandal, cum că atunci când pierdem nu aducem banii a doua zi, ci ne sunt luați înainte, așa că să facă bine să plătească ... într-un târziu, am fost plătiți și am plecat!

   Israelianul, m-a invitat la un alt cazinou, ținut de coreligionari de ai lui, să mai jucăm: am acceptat, de fapt am acceptat tot grupul. Când am ajuns acolo, se lumina de ziuă: jucători mai erau doar câțiva și păreau și ei obosiți, așa că nu am jucat decât vreo două ore! A fost tragic: orice făceam, câștigam! Până la urmă, șeful cazinoului a venit la amicul israelian și i-a spus ceva: acesta, ne-a transmis și nouă că din acel moment, nu mai putem juca, pentru că nu mai au bani să ne plătească! Ne-am schimbat deci fisele și, am plecat!

   Despărțirea a fost cu pupături, cu schimbat numere de telefon, cu dat întâlniri ... nu mai văzuse săracul în viața lui un asemenea joc!   Am chemat niște taxiuri și am plecat spre casă: am schimbat taxiurile de mai multe ori, am trecut în mai multe mașini, pentru ca în final să ne vedem cu toții strânși la Șeful. Eram încântați! 

   Primele socoteli, dădeau un rezultat interesant: peste șase milioane, în cinci oameni în două cazinouri! Era o minune că ne lăsaseră să jucăm!

-         Nu v-am spus eu că nu se ia nici o decizie fără aprobare de sus?

-         N-am crezut să ne lase să jucăm toată noaptea! N-am crezut!

-         Măi băiete, felicitări: ai fost foarte inspirat când te-ai lipit de VIP-ul ăla, pe cuvânt! A fost cea mai bună acoperire! Bravo!

-         Doar el?

-         Nu, pentru toți bravo! Acum, la nani, pentru că la noapte ieșim din nou!

-         Unde?

-         O să vedeți voi: avem un pont! Iar mâine, pa: plecăm din țară și nu ne mai întoarcem decât peste câteva luni! Aveți aici pașapoarte pe numele voastre, când ajungem afară, o să folosim alte cărți de identitate ...

-         Și împărțeala? Banii?

-         Mâine dimineață, când strângem tot!

   Șeful, în fața noastră a descuiat safe-ul, a pus banii înăuntru și l-a încuiat la loc! Erau totuși peste șase milioane: puteau tenta pe oricine! 

   Ne-am dus la culcare.

   Am așteptat două ore: în acest timp, i-am auzit pe toți cum se pregăteau de odihnă, le-am ascultat glumele, felicitările, speranțele ...

   Așteptând în pat, unul lângă altul, fiecare și-a revăzut planul.    Atunci când am fost convinși că toți dorm, am coborât și ne-am îndreptat spre camera comună, acolo unde se găsea safe-ul. Pe drum, m-am oprit la tabloul electric și am decuplat siguranțele care alimentau circuitele de supraveghere: bateriile pentru urgențe știam că nu țin mai mult de două minute. După trei minute, ne-am strecurat în camera cu safe-ul: era un model banal, electronic, unul care nu ar face față nici măcar unui începător; mi-am scos sculele și m-am apucat de treabă!

   A durat sub un minut până l-am deschis!

   Safe-ul era gol!

   Pe moment, m-am blocat!

   Ana, a privit și ea interiorul gol, apoi m-a dat ușurel la parte, și-a băgat amândouă mâinile în interior și, după câteva secunde mi-a arătat ceva cu degetul: prin basculare, fundul devenea o altă cutie de valori, una ascunsă privirii! Acolo erau și banii noștri!

   I-am luat și i-am pus într-o geantă: păreau toți.

   În timp ce căutam în safe - nu se știe niciodată peste ce mai dai - Ana mi-a luat ușor mâna dreaptă și a tras-o spre ea: era un semn de afecțiune, de îmbărbătare, așa că nu m-am opus! Am fost surprins când am înțeles că afecțiunea și ei, era de fapt o pereche de cătușe: eram prins cu mâna dreaptă de calorifer - unul solid, din fontă! Am zmucit, cred că involuntar, iar din încheietură a început să-mi picure sânge. Ana a râs:

-         Ar fi păcat să te rănești! Mare păcat!

-         De ce faci asta?

-         Pentru că nu am chef să împart banii cu nimeni și, cu atât mai puțin cu autoritățile statului!

-         Ce autorități ... ?

   Încercam, timid, să fac pe prostul! 

-         Alea pentru care lucrezi, domnule agent! Ha, ha, ești 006 sau 008? Ei?

   Am tăcut: v-am spus că sincronizarea ne funcționa perfect? V-am spus, da ... drept care, chiar atunci când trebuia, pe neașteptate, s-a deschis ușa și a intrat Laura! A fost o surpriză mare pentru Ana: Laura ținea un pistol în mână și, a intrat cu o figură foarte serioasă!

-         Bine că ai venit, este la mare fix! Desfă-mi te rog cătușele și transferă-i-le domnișoarei aici de față, i-am spus! Nu-mi venea să-i dau ordine, nu știu de ce.

   Laura m-a privit cu seriozitate, apoi m-a întrebat cu aerul ei naiv de copil tâmpit:

-         Să i le transfer sau să i le pun?

   Și a izbucnit în râs! Dar nu singură, ci împreună cu Ana! Apoi, s-au sărutat, lung și lasciv: am început să mă luminez ...

-         Te-ai prins Bondule, cum stă treaba? Merci de safe, că singure nu-i dădeam de cap! Să nu uit - Laura avea de acum un ton dur, iar Ana nu mai părea a conta - poți să țipi oricât, să urli, să te dai cu capul de toți pereții, știi bine încă din timpul antrenamentelor că incinta asta este perfect izolată fonic ... poți urla până-ți sar „toți creierii”, cum spune stimatul nostru profesor în ale jocului de cărți, căruia te lăsăm pe tine să-i mulțumești din partea noastră, atunci când va trebui să explici de ce ești singur și legat lângă safe-ul gol! Frumos nu? Și tu care credeai că ne dai gata cu bărbăția ta ...

   În timpul ăsta, cele două, s-au îmbrățișat, ca într-o scenă dintr-un film de categoria B: una ținea geanta cu bani, cealaltă un pistol!

-         ... de parcă altceva nu mai conteaz ...   Un zgomot puternic, urmat de prăbușirea Laurei și de un miros urât, asociat de obicei cu focurile de armă, ne-a schimbat imediat punctul de interes:

-         Scârba dracului, putoarea, credea că ne păcălește! Auzi tu, ea pleca cu toți banii și noi rămâneam cu buza umflată! Bă tâmpiților, voi chiar ați crezut că lăsăm totul supravegheat cu gioarsele ale la vedere? Păi alea nici nu mergeau, fraierilor!

   Țiganul ne vorbea, în timp ce Șeful băga un pistol în buzunarul hainei!

-         Dă-i încoace!

   Țiganul a întins mâna, iar Ana i-a dat banii: a lovit-o apoi puternic în cap, cu o bară scurtă, metalică.

   Ana a scos un oftat și a căzut.

-         Hai bărbate, că am ajuns la țanc, altfel de găurea nebuna asta, nu-i așa?

   Am dat să spun da, moment în care m-a lovit și pe mine în cap, cu aceeași bară! 

 „Stau și mă întreb dacă este adevărat ce se spune ... mă întreb și nu știu ce să cred ... se spune că în momentul morții ... îți trece toată viața pe dinaintea ochilor ... mie nu mi-a trecut decât ultimul an ... cât am lucrat sub acoperire ... așa că nu știu ce să cred ... mor ... sau nu?”