Aventuri provinciale

 

   Vremea era frumoasă, un sfârșit de septembrie, perioada aceea minunată din an când, dacă vrei căldură plăcută stai la soare, dacă vrei răcoare la fel de plăcută, faci o jumătate de pas și te așezi la umbră! Și, în mod ciudat, întotdeauna, dar întotdeauna, cine vrea să-și amintească, își dă seama că nu mai mult de o lună în urmă, canicula era cuvântul de ordine!

   Da, toamna este minunată, este încântătoare, este un vis care din păcate se termină mult, mult prea repede: în anii norocoși, se întinde spre încântarea îndrăgostiților și a reumaticilor, încă vreo lună, chiar până la sfârșitul lui octombrie, dar mai târziu, chiar dacă noiembrie nu ne udă așa cum îi stă în obicei, vremea se răcește puțin cam tare și cei ce se consideră înțelepți numai și numai pe considerente de vârstă, ne fac capul mare cu durerile lor de oase și de articulații! Știm cu toții că oasele nu mint, știm cu toții că institutul meteo ar putea fi falimentar dacă statul ar apela la vârstnici... știm! Să ne gândim însă, că și noi și copiii și nepoții noștri, vom ajunge vârstnici și-i vom plictisi pe alții cu măruntele noastre      probleme!

   Într-o asemenea toamnă caldă, uscată și lungă, una care prevestește vin mult, bun și tare și care permite chiar și celor mai mari puturoși să strângă totul de pe câmp, prin centrul orașului se plimba o tânără, împingând un landou!

   În spatele tinerei îmbrăcate modest dar foarte  curat, pășea cu ochi vigilenți și pas milităros o cucoană ca o scândură, neagră, înaltă, bățoasă, fără nici o formă, o cucoană din care vizibil era numai nasul proeminent, dumneaei nefiind blagoslovită de Dumnezeul ei cam păgân cu cele ce plac bărbaților, ci, mai curând, cu ce place mamelor grijulii cu odraslele lor! Era adică... cum să spunem, era cam ca o scândură de călcat! Părea a nu fi deranjată de aste lucruri, ba chiar din contră, era foarte mândră de rolul ei: și avea și de ce! Era prin meserie și vocație guvernantă, era mama stearpă a multor generații de copii din lumea bună, era recunoscută pentru priceperea și încăpățânarea ei: era tipul absolut și esențial de „fraulein”!

   Numai că era englezoaică!

   În sfârșit, asta conta mai puțin pentru domnișoara bătrână care, într-o viață trăită numai în familii bune și departe de țară, părea a nu fi învățat aproape nici un cuvânt din limba celor ce în schimbul priceperii ei îi dăduseră odraslele pe mână și nu se scumpiseră niciodată la plată!

   Niciodată!

   De aici se născuse o enigmă pentru multe fete’n casă aduse de la țară: ce făcea cu banii?

   De multe ori, în cămăruța lor de sub acoperiș, fetele, șușoteau câte ceva despre stăpâni ori despre angajații stăpânilor, despre cei ce le erau superiori ierarhic ... și bineînțeles că după puțin timp de slugărit prin casă, ele ar fi făcut mai bine oricare lucru se ivea – dar acest lucru este normal și este înscris în natura umană – și, în plus, atunci când se simțeau profunde – deși cuvântul nu-l cunoșteau – aduceau vorba despre fraulein și despre eterna enigmă: ce făcea cu banii?

   Niciodată nu cheltuia nimic!

   Niciodată nu-și cumpăra nimic!

   Niciodată nu fusese măcar văzută cu bani în mână!

   Niciodată!

   Și atunci?

   Trebuie că strânsese o avere frumușică de când lucra ... numai și numai în familii boierești ori foarte înstărite!

   Dar fetele de la țară veneau, prindeau ceva spoială prin casele prin care lucrau, se plimbau joia după amiaza prin parcul central cu vreun soldat din regimentul de vânători și, dacă aveau noroc nu apăreau cu burta la gură! Dacă aveau noroc, pentru că tragediile astea ieftine de duzină, de servitoare păcălite, deveniseră banale: cum veneau, așa plecau, puține dintre ele rămânând să lucreze cu adevărat pentru o familie înstărită și să învețe meserie!

   Da, da, din această cauză erau căutate „nemțoaicele”!

   A, să nu uităm, borțoase ori nu, majoritatea se căpătuiau cu câte unul de teapa lor, cu vreun căprar, ori vreun sergent ... care era mai deșteaptă, se lipea de câte un agent de poliție, dar erau destule și alea care plecate de acasă de foame, se întorceau tot acolo cu o gură’n plus de hrănit!

   Scandal mai ieșise, dar nu din cauza ostașilor de la vânători, că p’ăștia-i chema căpitanul, iar dacă se uita odată urât la unul, o și lua, nu, nu ăsta era motivul de scandal – bine, ar fi fost și de prost gust să se mai intereseze cineva de asemenea idile: motivul de scandal, de fapt de bârfă, îl dădea o familie care trimtea o slujnică la tasu’ acasă cu un copil în brațe și cu bani să se căpătuiască! Atunci, toată lumea știa că proasta prea spălase cu sârg podelele prin fața domnului!   

   Așadar, Marioara sau Getuța sau Lenuța sau cum o mai fi chemat-o pe fata’n casă, împingea grujulie landoul în care se afla primul născut al tinerei familii: servitoarea era foarte atentă, de parcă numai cu privirea și putea să paveze drumul din fața lor! Avea un comportament aferat, superior în fața celorlalte „fete”, spunând parcă „eu m-am ajuns, plimb copilul, voi tutelor stați acasă și frecați podelele – he he”! Avea și motive să se umfle’n pene: fraulein nu lăsa pe oricine să țină căruciorul! Era mândră foc, dar în sinea ei își făcea cruce, se mira și nu înțelegea: „de ce le-o fi trebuind așa mândrețe dă cărucior, că ea crescuse’n praf, în bătătura casei părintești și uit’ ce mare să făcusă!

   Ș’apoi, de ce trebuia copilu’ să să cace numa’ și numa’n dantele?

   Cucoana asta a ei, parcă iera nebună!

   Da’ și domnu’, prea’i cânta’n strună... o alinta ș’o lăsa dă capu’ iei: păi ce, ieșea măsa din vorba lu’ tasu’? Ce, avea coraj?” 

   Mergând cele două prin centru, pe bulevardul plin de tei ce parfumau la începutul verii tot orașul, nu se putea să nu fie oprite de câte o cucoană mai în vârstă, cucoană care considera că are drept de control și verificare, una dintre acele cucoane care o luau pe nemțoaică la întrebări, cucoane convinse că de grija și atenția lor are nevoie copilul și că guvernanta trebuie să le ascutle sfaturile și să bage la cap! Dacă lucrurile luau o întorsătură  îngrijorătoare, adică cucoana îi ținea prea mult în loc și eventual o și atenționa că „va vorbi ea” cu stăpâna, englezoaica spunea simplu „good bye”, comandă la care fata, moartă coaptă, pornea din nou în marș: cucoana ce le oprise, rămânea singură în urma lor, gesticulând cu umbrela și amenințând printre buze!

   Stăpâna nu primise niciodată nici un fel de plângeri!  

   Tot orașul știa tabieturile vecinilor, prietenilor, rudelor sau cunoscuților: pe ale tuturor!

   Tot orășelul, știa tot ce se poate ști despre familiile din lumea bună!

   Toată lumea se credea lumea bună!

   Toată lumea știa totul despre toată lumea, inclusiv despre cele mai multe rude din alte localități: așa era obiceiul aici, mai levantin... viața se petrecuse de când lumea și pământul pe stradă, printre ceilalți, cu care se ajutaseră sau se spionaseră... Strămoșii lor nu trăiseră ca ăștia de azi, de zici că-s sălbatici și se încuie’n case, nici gând, ei trăiseră – dacă nu pe  stradă – în grădină, ori în curte, dar mai tot timpul cu ochii peste gard! Așa se știau de mici, așa se ajutau... sau se bârfeau!

   Bârfa de altfel, în orășelul lor liniștit, fusese întotdeauna o formă de artă: puteau bârfi pe oricine, fără supărare, iar dacă le-ar fi lipsit subiectele, ar fi fost cucoanele în stare să se bârfească  singure!

   Artă, nu altceva!  

   Singura persoană pe care orașul nu putea s-o sufere, era mătușa domnului, tatăl copilului: băiatul, fiul unui influent și bogat politician local, crescuse chiar în oraș, fusese dat la  școală, fusese dat la liceu, mă rog, tot prin internate și prin străinătățuri! Plecase apoi iar la studii, undeva departe, iar la întoarcere nu s-a mai mirat nimeni că a fost numit director al liceului de băieți Mircea cel Bătrân, proaspăt înființat! Mergea vorba că aștepta să se mai învechească puțin și că avea de gând să candideze la colegiul doi ... gura lumii ...

   Ei bine, atunci când se întorsese de la studii și împreună cu tânăra-i și  grațioasa-i soție s-a hotărât să se așeze în orașul străbunilor, nu a venit singur: a venit și cu mătușa!

   În prima clipă, a fost motiv de mare bucurie: subiectele se cam tociseră și cineva nou sosit, era tocmai potrivit! Dar mătușa, le dejucă planurile! Nu numai că nu deschise casa protipendadei orașului, nu numai că nu anunță dacă are „jour fixe” și care-i aceea, dar toate cunoștințele și prezentările fură făcute în casa nepotului și prin intermediul acestuia!

   Revoltător!

   Mătușa aceasta, era o femeie înaltă – peste medie – în vârstă de vreo ... de fapt era fără vârstă, îi puteai da oricât între 40 și 60 de ani – cu un păr bogat și ușor grizonat, cu o ținută impecabilă și cu o garderobă la fel: nepotul o prezentase „Notre tante”, apoi trântise numele lui de familie și cu asta îmbolnăvise tot orașul!

   Și bărbați și femei!

   Toți erau ca la dentist!

   Nu se putea așa ceva!

   De unde s-o apuci?

   Dacă o întrebai ceva, „La tante” doar surâdea enigmatic și trecea mai departe!

   Dacă o invitai la vreun eveniment de familie ori public, îți mulțumea elegant și în aceeași zi primeai o scrisoare de refuz: cu un scris rafinat și educat, cursiv ca al unui profesor de caligrafie, „La tante” se scuza că nu poate onora invitația!

   Și gata!

   Bucuria de început, febra descoperirii, nerăbdarea de a umfla „secretele” proaspăt aflate, ajunsese acum o problemă de onoare locală: chiar nu puteau afla nimic despre ea?

   În afara familiei nepotului, motivul de supărare al urbei nu avea contact decât cu medicul și cu preotul: dacă medicul ales era considerat cel mai bun din zonă – nu este de mirare – dar faptul că preotul nu era părintele Beniamin de la catedrală, ci popa Niculae de la biserica cea mai apropiată de locuința mătușii, uimise pe toată lumea!

  „Cel puțin – așa cum bine observase soția celuilalt doctor din localitate – cel puțin e ortodoxă, de-a noastră!” De-a lor sau nu, la biserică nu era văzută, dar pe popa Niculae îl primea de fiecare dată când acesta avea chef! 

   Așa mergeau lucrurile în acea toamnă plăcută: școala începuse, internatul se umpluse, fanfara regimentului cânta încă duminica seara în chioșcul din Parcul Central – de parcă multe orașe se puteau lăuda că sunt garnizoană de regiment de vânători de munte? – recolta se arăta foarte bună, livezile erau pline de rod, viile gemeau de struguri, țăranii înstăriți se descurcau angajând muncitori cu ziua, moșierii aduceau la rândul lor mână de lucru de pe unde mai găseau – prețurile cerute de zilieri crescuseră de când era atât de mult de muncă – dar toată lumea se bucura de belșugul ce se arăta!

   Cei mai căutați, erau acum dogarii, care munceau zi și noapte la întocmit butoaie pentru vinul cel nou: lucrul ăsta, era o modă, un obicei nou, adus de unul Ionescu, unul care studiase agronomia și viticultura în Franța! Deși tot omul știa că butoiul bine spălat și afumat cu floare de sulf poate fi folosit bine merci an după an, ani și ani de zile la rând, iaca venise Ionescu ăsta cu ideile lui, cum că vinul bun se pune în butoi și nu se mai mută și că butoiul își dă tot sufletul la primul vin pe care-l pui în el ... că după aia nu mai era decât un vas ca oricare altul ... că după aia puteai folosi butoiul foarte bine la varză acră sau gogonele, că tot un drac era ...

   Ei, tot felul de prostii, prostii menite să dea dogarilor de muncă!

   Adevărul este că vinul lui Ionescu nu fierbea a doua oară în primăvară, nu făcea floare, a mucegai niciodată nu mirosea, dar acest lucru nu era băgat în seamă decât de câțiva interesați de viticultură, ceilalți nu observau decât faptul că le schimba obiceiurile!

   Și nu le plăcea! 

   În toate casele, fie mari fie mici, gospodinele nu-și mai vedeau capul de treabă: toamna bogată urma să se vadă în cămările tuturor, de la simplele murături în saramură, până la ciudățenii moderne aduse de prin străinătățuri, că dacă ăia bătrâni se mulțumeau încă cu varză, gogonele sau ardei iuți cu oțet puși la borcan, mai nou era să pui și struguri și ardei grași umpluți cu tot felul de chestii și mere și prune și multe alte nebunii ... culmea că nu erau rele ... ba chiar erau bune!

   Foarte bune! 

   Toamna frumoasă și bogată se scurgea liniștit, picura de la o zi la alte ca mustul roșu și dulce din care au voie și copiii să bea, chiar dacă dup’aia se scapă pe ei de se fac de râs, toamna era minunată și mulți credeau că nu se va mai termina! Și n-ar fi vrut să se mai termine!

   Cineva odată, la băcănia lui Avram parcă, spusese că-i mai frumoasă primăvara!

   Au râs toți de el, ca de prostul satului, au râs ca de cea mai mare neghiobie: cum dracu’ să fie mai frumoasă primăvara în care muncești de te spetești – mă rog, nu tu personal ... și te rogi bunului Dumnezeu să dea ploaie la timp, să nu dea prea multă ci câtă trebuie și când trebuie, să se ducă filoxera pe pustii, să nu dea viermii prin livezi, ba chiar și câmpul să meargă bine, animalele să se’ngrașe și să fete și câte și mai câte, cum dar să fie mai frumoasă primăvara cu atâta muncă și griji, mai frumoasă decât toamna când strângi rodul, când ai uitat cât ai muncit, când doar măsori și numeri și cântărești și te tocmești cu angrosiștii?

   Cum?

   Și-l sfătuise cineva de bine, îi spusese cum că ar trebui să mai lase poeziile, că astea nu te hrănesc: și avea dreptate! 

   Așadar, în plină toamnă frumoasă și bogată, a sosit o veste neașteptată, veste îmbucurătoare și îngrijorătoare totodată: comandantul regimentului lor de vânători, urma să fie trecut la Statul Major al Armatei, iar în locul lui urma să sosească un colonel pe care nimeni nu-l cunoștea!

   Că un adevărat concetățean era avansat atât de sus și tocmai în Capitală, era un lucru bun, sigur nu avea să uite urbea în care avea atât de mulți prieteni și fini și cumetri, dar îi neliniștea că la comandă armata nu punea pe unul dintre ofițerii regimentului, un om cunoscut, ci aducea un străin, un necunoscut! Așa este milităria, are căile și motivele ei ascunse!

   Schimbarea se făcu la sfârșitul lui septembrie, cu onoruri și fanfară, cu discursuri, cu mese și cu multe păreri de rău: noul comandant, un colonel destul de tânăr, părea la prima vedere cam scorțos, cam țeapăn, cam plin de el, drept care nu le pică foarte bine la inimă chiar din prima clipă! Însă, după scurt timp, zvonurile și vorbele, cunoștințele și secretele, ajunseră să contureze personajul: era tânăr pentru gradul și funcția ocupată, făcuse școala militară în străinătate și predase apoi și la Academia de Război, se făcuse remarcat prin multe fapte ieșite din comun, era foarte sever dar și foarte drept, nimeni niciodată – nici superior nici subaltern – nu se plânsese de el!

   Nimeni!

   Nici măcar ordonanțele!

   Și în plus, avea și un văr îndepărtat în localitate, fiind acesta chiar notar și proprietar al ziarului local: așa că, familia domnului colonel, fu rapid adoptată de noul ei oraș, reședință de garnizoană!

   Doamna colonel, o ființă delicată și liniștită dar cu ochi vii și permanent activă, își descoperi iute afinități cu cucoanele locului și, după numai vreo două luni, parcă se cunoșteau de când lumea!

   Domnul colonel, avu mai întâi multă treabă la regiment, că nu-i lucru ușor să deslușești cum a făcut fostul comandant să meargă treaba brici și toată lumea să-l laude! Dar, după ce se lămuri, începu să fie mai accesibil, iar oamenii locului descoperiră în el un conviv de cursă lungă, un om simpatic și care ținea teribil la onoarea lui de militar și de om: fostul șef de regiment nu fu uitat, dar trecerea parcă se făcu mai ușor!

 

   Și în toamna aceasta frumoasă, în orașul liniștit, acolo unde singurele probleme erau plictiseala și bârfa, a explodat bomba!

   A explodat o bombă la început silențioasă, o bombă care ușor ușor, pe muțește, a acoperit tot orașul, a pătruns în toate cotloanele lui, s-a infiltrat în toate familiile, a ajuns să atingă cu explozia ei, până și bărbații! Și toată lumea, avea aceeași reacție: doamnele începeau prin a declara că „nu se poate ...” și sfârșeau spunând „nu pot să cred, tu!”, iar domnii ascultau în liniște, se holbau și spuneau „așa deci...!” Unii adăugau „i’auzi, iapa!” dar privirea tăioasă a soțiilor îi făcea iute să-și înghită vorbele! Ce vorbeau ei între ei, mai bine să nu avem cunoștință!

   De vină pentru bomba ce părea a fi dezlegat cea mai mare enigmă a orașului, era schimbarea la comanda regimentului, în sfârșit, nu schimbarea în sine, ci micile evenimente ce au însoțit-o! Așa este soarta, se joacă cu destinele oamenilor și se amuză pe seama eforturilor lor. 

   Așadar ...

   Familia domnului colonel, avea în componență și o soacră mică, o femeie destul de ștearsă și cam bolnăvicioasă: tot timpul o durea ceva, dacă nu o durea era indispusă, dacă nu era indispusă făcea instrucție ca un căprar cu servitoarea! Această ființă ce părea tuturor imposibilă, se înțelegea minunat cu ginerele său, care o găsea amuzantă și tonică și care-i spunea pe față Mam’mare și o ruga să-și facă timp să vină la înmormântarea lui atunci când îi va veni sorocul, pentru că așa suferindă cum era – nici un doctor nu-i găsise boala – sigur avea să-i îngroape pe toți! Gluma, destul de cazonă, nu o supăra pe Mam’mare, care de fapt o ducea împărătește alături de fiică, ginere și cele două fetițe ale lor.

   Ei bine, suferindă fiind Mam’mare, odată așezată într-o nouă casă și într-o nouă garnizoană, porni – așa cum stă bine la militărie – în recunoaștere: mai întâi, descoperi că nu are nici o cunoștință – familia notarului era din partea ginerelui, deci nu se punea – iar orașul nu avea decât doi doctori mai de Doamne ajută, așa că hotărî să-i verifice pe cei doi posibili șarlatani! Văzuse dumneaei destui de-a lungul timpului, ba chiar și niște doctori nemți, când o dusese răposatul la Baden Baden și tot nu-i găsiseră leac, așa că mari speranțe nu avea: luă informații, află că de fapt pe lista cu doi doctori rămăsese unul singur, celălalt fiind – la cei patruzeci și ceva de ani – aproape un copil, așa că, înarmată cu cele mai rele așteptări și pregătită de orice ar da bunul Dumnezeu – tot ca la militărie, probabil că mintea asta exactă o făcea să se înțeleagă atât de minunat cu ginerele – se înființă în odaia de așteptare a singurului medic din oraș ce o putea vedea, trata și îngriji!

   Acesta a fost momentul, aceasta a fost clipa în care, fără ca cineva să știe, a fost aprins fitilul: și odată aprins, nu ar mai fi putut fi stins nici dacă cineva ar fi vrut asta!

   Dar cum nimeni nu știa, nici nu s-a gândit cineva să-l stingă!

   Mam’mare, însoțită de servitoare, a ajuns la doctor, acesta n-a lăsat-o deloc să aștepte, ba chiar foarte amabil a consultat-o, a ascultat-o, a rugat-o să-i povstească părerile confraților lui ce avuseseră deja plăcerea să o consulte pe doamna ...

   A fost o plăcere neașteptată, mai mare dragul să fii bolnav, iar doctorul habar nu avea că fusese scos de pe lista cu șarlatani și pus pe cea cu medici! Întrevederea a fost atât de plăcută, încât la finalul ei, domnul doctor, pentru a-i face o plăcere, în loc să-și ia sec la revedere, o invită la un tonic! Adică, pe terasa din spatele cabinetului, în aer liber, își permise să-i ofere un ceai pe care îl considera un adevărat întăritor și curățitor al întregului organism: după un moment de uluială, acceptă, mai ales pentru că știa că doctorul nu era căsătorit – și nici nu fusese vreodată. Aflându-se în aer liber, gazda ceru voie să fumeze, dacă nu deranjează ... ea îi acordă permisiunea și, în acel moment, fitilul începu să ardă mai repede: mirosul pipei ... mirosul îi era cunoscut ... îl mai simțise cu ani și ani în urmă ... iar mintea învățată până atunci a se gândi numai la picături, începu febril să lucreze la cascada memoriei mirosurilor ...

   Mulțumi pentru tratație, anunță adresa la care să fie trimise notele de plată și părăsi cabinetul cu capul lucrând ca un stat major: de unde cunoștea mirosul acela? Îi era cunoscut, îl mai simțise, de mult, de mult ... dar unde și la cine?

   Timp de câteva zile, fitilul, care luase ceva viteză, a ars din nou mocnit!

   Până când, aflându-se cu o nouă prietenă în oraș, la Vasilescu, fiindcă adusese niște pălării de la Viena, văzu prin vitrină pe cineva trecând ... cineva ... o fantomă ... cineva care-i amintea ceva ... niște întâmplări ... sau ce?

   Și fitilul care trăgea să se stingă, a început să ardă mai viu!

   Văzându-i interesul pentru persoana ce tocmai trecuse prin față pe la Vasilescu, prietena începu a-i istorisi ceea ce știa despre doamna cea singuratică și enigmatică: cu aerul că-i destăinuiește un secret bine păzit, îi povesti ceea ce știa tot târgul, inclusiv faptul că nu-i primea decât pe doctor și pe popa Niculae! Mam’mare se încruntă și adânci cercetările!

   Fitilul iarăși ardea molcom, când, dintr-o dată, așa cum se întâmplă de obicei, Mam’mare cu mintea ei de Napoleon, băgă de seamă un lucru simplu: avea două personaje care-i aminteau ceva, dar sigur erau două povești? Nu cumva ...?

   Atât a trebuit!

   Doar de atât a avut nevoie!

   Amintirile au izbucnit, vii de parcă ieri se petrecuseră întâmplările, colorate și picante ca în urmă cu atât de mulți ani!

   Nu putea crede!

   Soarta până la urmă, te face să plătești!

   Asta era, soarta!

   Se întrebă dacă să povestească cuiva!

   Dacă da, cui?

   Și când?

   Toate întrebările ei, au căpătat răspunsuri în doar câteva clipe: da, va povesti, soției notarului care le era rudă, peste două zile, când o aștepta la un ceai! Destinul era pecetluit astfel, iar ea era unealta acestui destin care în sfârșit considera că era timpul să închidă cercul și să-și ceară iertare! Făcu chiar și o repetiție în gând! Aștepta cu plăcere și nerăbdare ziua ceaiului!

   Și aceasta sosi!

   Fitilul ardea deja cu flacără, deși nimeni nu știa! 

   Soția notarului, femeie pricepută în arta bârfei, înțelese de la bun început că ruda ei îndepărtată are a-i spune lucruri importante, așa că tăcu, ascultă și înregistră cât mai fidel povestea: poate nu fidel sută la sută, dar unele amănunte pot fi deduse!

   Povestea, suna cam așa ... 

 „Cu niște ani în urmă, când eram încă o domnișoară ce mai avea de așteptat până la măritiș, în orașul nostru a fost un mare scandal! Dar mare de tot! Prefectul județului, un bărbat bine, un om cu avere, dintr-o familie bună, a fost plecat un timp în străinătate, iar când s-a întors, era bolnav! Era bolnav după jocurile de noroc! Familia, a încercat mai întâi să ascundă, apoi, a spus că doar se distrează, însă când averea a început să se subțieze, îngrijorarea și-a făcut și ea apariția!

   Domnul prefect, juca poker, un joc – am înțeles eu, de domni – ce nu are farmec decât jucat pe bani: mai întâi a semnat bilete la termen, vindea ceva sau scotea bani din bancă și plătea, apoi, a început să joace pe bucăți de moșii și a sfârșit prin a juca moșii întregi! Nu mai era de mult prefect, chiar și partidul lui l-a dat afară ... Ba a mai făcut și scandal, că se apucase de băutură!

   Mai vrei ceai? Nu? Bine ...

   Și să vezi că înainte era un bărbat bine, căsătorit cu o fată frumoasă și bogată și toate-i mergeau în plin! În sfârșit ... a ajuns de râsul lumii, dar în așa hal, încât soția cea tânără și bogată, a cerut unui judecător să-i separe dota de averea soțului! Și să vezi drăcie, că ăsta-i mâncase aproape toți banii, ce să-ți mai spun, a fost un scandal monstru!

   Te-am plictisit?

   Nu?

   Mai servește te rog o prăjitură!

   Buuun ... cu mare greutate s-a mai putut constitui o parte din zestre, dar să fim cinstite, nu a fost el nici primul și nici ultimul care toacă banii nevestei! Este? Că uite, chiar și al meu, răposatul, a venit odată acasă cu o idee că să cumpărăm acțiuni la o cale ferată, dar eu am pus picioru’n prag și i-am spus: dacă faci așa, iau fata și direct la mama mă opresc! Și crezi că a cumpărat acțiuni? Nu, nu a cumpărat și dup’aia chiar s-a dovedit că fusese o înșelătorie... așa, îți amintești ... vezi în ce băga dumnealui banii? Ce vreau eu să zic, este că dacă femeia nu-i atentă și cu mintea limpede, banul imediat praf se face!

   Este?

   Este!

   Buuun... dar vezi că mai era o problemă, că el nu vroia cu nici un chip să se despartă! Nu vroia și pace! Eu atunci, copil prost, nu înțelegeam de ce să se despartă, dar mai târziu mi-a explicat răposatu’, că dacă ăla murea sau i se întâmpla ceva, ăia de la care luase bani, ar fi luat lucrurile familiei, adică și pe ale ei, că erau la un loc, așa că era neapărat să scape și să se despartă deîndată de el! Dar cum?

   O prăjiturică nu iei?

   Și aici, s-a petrecut rușinea!

   Că s-a aflat, că doar toate se află, că cucoana asta trăia cu un altul!

   Iar acel altul era logodit!

   Dar cum s-o ia, dacă el nu vroia s-o lase să plece?

   Și atunci ăla logoditul care de fapt trăia cu nevastă-sa, a găsit soluția: l-a prins pe soț la un joc de cărți! Acum, nu știu ce să zic, unii spuneau că jocul a fost măsluit, alții că nu, eu n-am de unde să știu, dar știu că după ce l-a sărăcit în seara aia de tot ce mai avea amărâtul, după ce  i-a luat chiar și casa, el tot mai vroia să joace!

   Dar nu mai avea pe ce!

   Și atunci, cineva i-a propus și el a acceptat... să-și joace nevasta!

   Da, da, nevasta!

   Atunci s-a întâmplat ceva ce niciodată n-am aflat cu siguranță cum s-a petrecut, dar sigur știu că au prețuit-o la cinci sute de poli de aur! Au întocmit hârtie, au chemat un notar care a făcut ce face un notar – știi dumneata mai bine decât mine, că doar trăiești cu unul de atâția ani – și de față cu martori s-au semnat actele și a reînceput jocul!

   Sigur nu mai vrei o prăjitură? Știi ce bune sunt? Este o rețetă austriacă, o să ți-o trimit și dumitale, numai să supraveghezi bucătăreasa, că dacă nu face întocmai, nu iese cum   trebuie!

   Unde rămăsesem?

   Da, la cinci sute de poli... au făcut dar hârtiile cum ți-am spus și s-au așezat iar la joc! Ăsta de-și juca nevasta, cică bea cognac cu sticla și nimeni nu a încercat să-l oprească!

   Și au jucat din nou!

   Dimineață, pierduse tot!

   Chiar și nevasta!

   Câștigătorul, s-a prezentat dis de dimineață la judecătorie pentru a cere executarea actului sau înapoierea sumei pentru care fusese nevasta lăsată gaj! Judecătorul, care fusese și el noaptea la joc și știa toată întâmplarea, l-a chemat pe soț și l-a întrebat ce alege: înapoiază banii sau divorțul?

   Soțul, simțind abia atunci înșelăciunea, a început să țipe, să facă scandal, că cică a fost înșelat, că l-au păcălit, ce să-ți m-ai spun draga mea, a fost un tămbălău pe cinste, că spuneau cei ce-au trecut pe acolo, că se auzea din stradă! Toate ca toate, i-ar fi trecut cu vederea, ba chiar s-au purtat frumos cu el, deși urla, cum ți-am spus, ca din gură de șarpe ... urla el, dar degeaba, că actul fusese întocmit de un notar, era contrasemnat de martori ... și ce mai martori, că era și adjunctul colonelului comandant al regimentului – de roșiori – și doi avocați și un judecător, bașca vreo câțiva mai mărunți care se’ntâmplase să fie acolo!

   Două momente au fost, draga mea, mai penibile decât tot scandalul: primul s-a petrecut atunci când un căpitan – tot de roșiori – i-a râs soțului în nas, spunându-i că-l înțelege că-i supărat, că are dreptate să țipe, că a greșit vânzând așa mândrețe de iapă pe doar cinci sute de poli! Dacă nu era de față adjunctul colonelului să-l scape, moarte de om ieșea, nu alta! Închipuiește-ți draga mea, că au sărit să-i ceară socoteală și cel care a pierdut-o dar și cel care a câștigat-o! Căpitanul ăsta n-a apucat manevrele de primăvară – că tocmai se pregătea – că a și fost transferat ... după ce a jurat pe onoarea lui de militar că nu va spune nimănui nimica nimicuța!

   Al doilea moment, a fost atunci când soțul păgubit, cu inima’n gât, a declarat că face plângere la poliție, că erau cărțile măsluite! Era iarăși să iasă cu bătaie, noroc cu judecătorul care asista și care i-a liniștit!

   Tot acel judecător, pricepând el că nevasta pierdută și norocosul câștigător nu se putea să nu fi fost înțeleși, dar având o simpatie pentru amândoi – băiatul îi era neam pe departe – a propus, ca să împace părțile, să procedeze în mod onorabil, adică, să cheme pe soața pierdută și s-o lase pe ea să aleagă, cerându-le tuturor să jure pe Biblie în fața lui că vor respecta hotărârea doamnei!

   Draga mea, crezi ori ba, prostul de soț, convins că-l iubește de nu mai poate, nu s-a gândit nici o clipă că era ilegal actul de a vinde O PERSOANĂ, om sau femeie sau copil, nu i-a trecut prin cap că actul, chiar încheiat de un notar era de fapt nul, nu draga mea, nici gând, chiar s-a repezit să jure primul, în timp ce ceilalți îi spuneau creditorului – vezi Doamne – să nu jure, că avea să piardă!

   Surprizele s-au ținut atunci lanț, căci feciorul trimis de judecător să-i ducă doamnei un bilețel din partea lui, a găsit-o pe aceasta îmbrăcată și așteptând nerăbdătoare să iasă pe ușă!

   Să-ți mai spun draga mea cum a ales doamna?

   Ha, ha, ha ... bineînțeles că-ți este clar cu cine a ales doamna să rămână! Soțul astfel înșelat, a dat în fața judecătorului în scris declarație de renunțare și ce hârtii se mai fac acolo, că eu, m-a ferit Dumnezeu, niciodată n-am avut de-a face cu așa ceva, că la noi în neam nu s-a pomenit despărțire decât la groapă, cu popă, nu la judecător! Cum îți spuneam, a semnat toate actele privind proprietățile ce le mai avea și le-a trecut pe numele doamnei – pentru a-i acoperi ce-i lipsea din dotă – și a plecat vesel acasă: a doua zi, l-a găsit slujnica sinucis prin împușcare cu revolverul în cap!

   De atunci, de cei doi – creditorul și doamna pierdută la cărți, nimic nu s-ar mai fi știut, dacă dumnealui nu ar fi fost logodit! Ți-am spus că logodnica îmi era neam? Da, verișoară de-a doua ... da, da ... Iar viitorul socru, negustor cu dare de mână, om dintr-o bucată, care pe lângă negustorie mai știa să facă și puțină contrabandă peste munți, nu s-a pierdut cu firea și s-a dus să-l ia de piept. La mijloc era cuvântul, dar nu numai, pentru că se auzea că-i dăduse o parte din zestre înainte viitorului ginere, de-și deschisese’n oraș cabinet medical!

   Că una, că alta, că sucită că’nvârtită, omul i-a cerut – pe bună dreptate – banii înapoi și ceva pe deasupra pentru cinstea obrazului fiicei lui!

   Draga mea, tot orașul stătea cu sufletul la gură, așteptând să vază care pe care, că era bun prilej de scos șpanga ori pistolul: iar unchiu’ ăsta al meu, tatăl fetei, nici de astea n-ar fi avut trebuință, că era un zdrahon de om, cât un munte!

   Da dragă, tot orașul aștepta să vază de iese cu moarte de om!

   Și în toată nebunia asta de credeai că-i roman foileton de la gazetă nu alta, s-a întâmplat minunea: când nimenea nu mai credea că lucrurile se pot liniști, doamna a dispărut, pur și simplu a dispărut din oraș. S-a aflat după aceea, că viitorul socru fusese de acord să-i cumpere toate proprietățile pe bani peșin, actele făcându-se într-o altă localitate, ba, unde mai pui că i-a și dat mai mult decât făcea!

   Draga mea, ea a plecat, logodnicul a devenit ginere, vara mea a ajuns femeie la casa ei și, se părea că totul se încheiase cu bine: creditorii răposatului soț împărțiseră puținul rămas de la acesta, cucoana dispăruse bine merci, așa că viața a reintrat în plictiseala-i obișnuită.   

   După – să zic așa – vreo trei ani, verișoar’mea, care făcuse și-un copil, da’i murise la naștere, a făcut o gripă rea de tot, de a ținut-o toată iarna și s-a tot chinuit cu ea! Soțul, doctor, s-a zbătut, a îngrijit-o, a doftoricit-o, ce să-ți mai spun, era mai ceva decât o infirmieră; și cu toate astea, prin primăvară, biata var’mea ne-a părăsit! Ce înmormântare a avut, cred că și un patriarh și-ar dori! Părinții distruși de durere, nu știau cum să-l ogoiască pe soț, că plângea bietul om de nu se mai putea opri, ba, ca să nu se’ntâmple vreo nenorocire, avură grijă aproape o lună să nu rămâie singur... că dacă-și trăgea un glonț în cap sau lua cine știe ce doftorii ori prafuri? Că doar nu degeaba era doctor!

   Unii, mai cârcotași, s-au întrebat cum de a iubit-o așa de mult pe răposată, când știut era ce făcuse pentru ailaltă, a fugită, dar au fost de îndată puși la punct și li s-a închis gura!

   Draga mea, s-a dovedit că romanele franțuzești sunt mofturi: după vreo trei luni, că-i făcuse de 40 de zile de câtva timp, a plecat dumnealui la un congres, că avea și invitație: și așa cum l-ai văzut dumneata întorcându-se, așa l-am văzut și noi! Învățase de la socru’său  și-și dăduse tot ce avea, din vreme, așa că oamenii s-au pomenit cu un alt doctor care prelua clientela și cabinetul: îmi amintesc că atunci l-am întrebat pe papa cum de este posibil așa ceva, iar papa, râzând, mi-a spus că unde’și bagă dracul coada, mai ales dacă-i mascat într-o femeie frumoasă, este posibil orice și, să nu uit câte zile oi avea că femeilor frumoase li se iartă mai multe, li se permit mai multe și li se uită mai multe!

   Și avea dreptate papa!

   Ani și ani de zile n-am mai știut nimic de el, de la ea ne luasem gândul, uitasem întâmplarea... până acum câteva zile, când am simțit mirosul de pipă de-o fuma doctorul ce fugise! Și am început dragă, să mă gândesc și să-mi scormonesc amintirile ...

   Draga mea, mătușa directorului și doctorul orașului, sunt fugarii de altă dată! Și trăiesc aici bine merci, unde nu-i știe nici vântul, nici pământul! M-am interesat și am aflat ... da, da, de unde numele directorului ... da da, așa o cheamă ... Doamna este sora tatălui directorului liceului Mircea cel Bătrân, deci chiar îi este mătușă, și multă vreme a stat prin străinătate, pentru că frati’su’ nu vroia s-o vază, dară după ce a murit ăl bătrân, fiul, adică nepotul ei, făcându-i-se milă de ea, că prea trăia printre străini, a invitat-o să stea alături de ei! Nu-i problemă de bani, și tânărul și mătușa lui sunt bine căpătuiți, ea se poartă ca o doamnă și, chiar nu cred că nimeni n-a știut, coincidență sau nu, aici în oraș profesează chiar doctorul ce i-a fost amorul din tinerețe! Ce zici dragă, nu-i ca un roman?” 

   Ei bine, indiferent ce am bănui noi, fitilul ardea cu putere dar bomba încă nu explodase!

 

  „Și după ce am întrebat în stânga și’n dreapta, ce să vezi dragă că am aflat? Mătușa a trăit în străinătate, doctorul tot pe acolo, iar când nepotul i-a propus să se întoarcă, ea a mai tras un pic de timp, a mai lungit-o cam juma’ de an sau mai mult: în acest timp, în oraș s-a așezat doctorul, care l-a înlocuit cu succes pe predecesorul său ce s-a pensionat și, zic eu draga mea, popa Niculae!

   Da, da, poți să te miri cât vrei... popa Niculae este în oraș de scurt timp, dară voi n-ați băgat de seamă pentru că vă interesează numai catedrala și părintele Beniamim, drept care ați presupus că părințelul acesta mai tinerel este de aici, de-al locului... dar nu este, el a primit parohia abia de doi ani, fiind venit în oraș cam în același timp cu doctorul!

   O cafea bei?

   Nu?

   Hai, te rog, nu mă supăra, să-ți mai pun ...

   Bine, bine... uite ce cred eu: mătușa și doctorul au trăit împreună prin țară sau străinătăți, poate chiar căsătoriți... iar popa Niculae... auzi tu, păi popa Niculae de ce o purta ca nume de familie chiar numele doctorului? 

   Ce zici?”

   Adevărul despre această poveste nu a fost niciodată spus sau aflat în totalitate, cu siguranță!

   Sigur este un singur lucru: în acel moment fitilul s-a terminat de ars!

ȘI BOMBA A EXPLODAT!