Mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva, la scurt timp după accidentul de
motocicletă.
Nu aș fi băgat de seamă, dacă nu mi s-ar fi părut că medicul care-mi
completa scârbit și grăbit actele pentru ieșirea din spital este parcă dintr-un
film cu imaginea dublată. Apoi, am fost atât de uluit, încât era să mă dau de
gol: din fericire, am tăcut la timp.
Mi-a trebuit ceva vreme ca să pot să stăpânesc și să manipulez Darul
acesta, motiv pentru care am umblat pe la diverși specialiști, plângându-mă de
dureri inventate și învățând cum să procedez și până unde mă pot întinde: ei,
specialiștii, erau convinși că sunt șocat și li se părea normal ca din când în
când să vorbesc incoerent!
După ce m-am lămurit și m-am liniștit, m-am verificat în fața poliției
rutiere, atunci când am acceptat înțelegerea cu motociclistul care mă lovise:
el a scăpat de un dosar penal de vătămare, dosar la care nici nu se aștepta,
iar eu am pus mâna pe niște bani frumoși și nesperați.
Lucrurile s-au desfășurat cam așa ...
... el, motociclistul, a dat în fața polițistului o declarație, pe care
a și semnat-o, declarație în care mă acuza - pe bună dreptate - că traversasem
prin loc nepermis, fără să mă asigur. Ghinionul lui, a fost că a scris-o în
prezența mea: îmi făcusem deja hârtiile, în care mă disculpam și arătam ce
greșeli comisese autorul accidentului.
În momentul în care a lăsat hârtia jos din mână, am intervenit și i-am
cerut polițistului să nu ia încă în considerare cele declarate și, să mă
asculte: după care, în fața celor doi, am început ceva de genul „sunt convins
că a scris că traversam prin loc nepermis, că nu m-am asigurat, dar nu spune că
avea 130 km/h - asta l-a dat pe spate pe motociclist - și că din această cauză
am fost aruncat mult dincolo de trecerea de pietoni (nu călcasem în viața mea
pe acea zebră!), sunt convins că declară că eram foarte beat (așa era) dar,
pentru a vă demonstra că nu a fost așa, am să povestesc cum s-a petrecut
accidentul ...” După care, am început să povestesc cu lux de amănunte ce se
întâmplase în acea noapte ... cu luxul amănuntelor pe care le citisem atunci
când „autorul” își scria declarația! Ba, chiar le-am spus ce cască purta, ce
semne distinctive avea ... să nu o mai lungesc: amândoi, deși nu le venea să
creadă, erau convinși că fusesem cel mai treaz om din lume, cel mai corect și,
cu siguranță cel mai atent - analiza sangvină demonstrând o alcoolemie de peste
unu la mie, fusese cu siguranță viciată de ceva! Am mai adăugat, că știam ce va
declara „autorul”, pentru că în timp ce eram amândoi întinși pe caldarâm, el, crezându-mă
inconștient, îmi zisese tot ce avea de gând să declare! Am încheiat spunând că
fusese probabil șocat de accident și că din cauza asta uitase ... tânărul se
uita la mine uluit! Bineînțeles că nu-și amintea nimic din ceea ce nu spusese
în viața lui!
Nefiind cu morți și nici cu pretenții exagerate, polițistul a închis
urmărirea penală, i-a recomandat motociclistului „să ne înțelegem”, i-a
suspendat permisul pe trei luni și ne-a dat afară din birou: știam că îl doare
capul!
După numai două zile, autorul mi-a înmânat în fața unui notar suma
frumoasă la care ne înțelesesem, l-am făcut să se simtă excepțional de bine
deși era dator pentru cel puțin un an la o instituție financiară nonbancară și
la niște prieteni, iar eu am plecat liniștit, hotărât să mă gândesc ce ar fi
mai bine să fac cu Darul meu!
Asta a fost prima dată când m-am folosit de îngusta fereastră temporală
prin care puteam privi câteva minute în trecut și câteva în viitor!
Nu m-am întrebat de ce, nu m-am întrebat cum: pasărea zboară deși nu
știe că profilul aripilor îi asigură portanța, așa că m-am hotărât și eu să
zbor!
Așa a început totul!
Până m-am lămurit ce se poate face și ce nu, m-am ocupat de mărunțișuri,
adică vizitam câte un club mai răsărit, intram în vorbă cu diverși oameni - neapărat
bărbați, femeile cred întotdeauna că urmărești un singur lucru - și după ce
vedeam că au băut suficient ca să se deschidă către străini, prefăcându-mă și
eu destul de băut, le propuneam un pariu: mă declaram în stare să ghicesc orice
ar fi scris ei pe o bucată de hârtie pe care urmau să o bage într-un plic!
Ofeream mereau șanse de doi la unu, adică dacă ei puneau o sută, eu puneam
două! Am făcut astfel bani frumoși și, culmea, nu era nici o escrocherie,
pentru că le spuneam clar de la bun început că le voi citi gândurile: dar
nimeni nu credea adevărul și toți căutau șmecheria. Treaba a mers bine un timp,
dar apoi am constatat că mulți se fereau de mine, iar gluma începuse să mă
plictisească.
Atunci am întâlnit-o!
Tocmai când jupuiam un grup de creduli cărora le „greșisem” ghicitul și
le plătisem deja vreo patru sau cinci sute, am simțit că de undeva, nu știam de
unde, o voce feminină mă salută! M-a salutat și - n-o să mă credeți - mi-a
zâmbit! Da, am știut că zâmbește, dar nu mă întrebați cum de știam!
După un prim moment de uluială, am înțeles enormitatea semnificației: nu
eram singur, mă rog, nu eram singurul cu asemenea capacități! Nu știam dacă să
mă bucur sau să mă întristez!
„Cine ești? Unde
ești?”
„Vezi-ți liniștit
de treabă, nu te voi da de gol: vorbim mai târziu!”
Atât a fost suficient pentru ca lumea mea, în care îmi găsisem un
echilibru pe care-l credeam solid, să fie răsturnată - dar nu ca un hopa
Mitică, nu ca o jucărie pe care o deranjezi pentru ca să revină la starea
inițială, ci ca un cataclism, ca ceva ce distruge ce credeai a fi imuabil - și
să nu mai fie niciodată la fel! Am înțeles că pot comunica, am înțeles însă
ceva mult mai groaznic: așa cum eu îi puteam spiona pe alții fără știrea lor,
puteam fi la rândul meu pus în aceeași situație! Nu se schimbase nimic în
ordinea lucrurilor, schimbasem doar nivelul, de parcă eram într-un vechi joc
video în care evoluția se petrece numai și numai prin trecerea de la un nivel oarecare,
la un altul, nu atât mai complex, cât mai stufos!
Am renunțat la a-mi recupera banii și am dat să plec, dar grupul de
cheflii începu să râdă de mine: m-am răzbunat dându-le instantaneu tuturor o
durere de cap ce avea să-i țină măcar jumătate de zi.
Am căutat din priviri în bar o persoană care să se potrivească vocii,
adică o fată pe la 25 sau 26 de ani, înaltă, suplă, cu picioare lungi și sâni
aproape prea mari, o fată frumoasă, dar, nu numai că nu am găsit nimic, dar
nici nu am putut realiza un contact cu o altă minte decât cele obișnuite,
îmbâcsite de alcool și gânduri murdare.
Am ieșit în ușa localului - nimic!
Extraordinar!
Învățasem că distanța de la care puteam „auzi” o minte, varia de nivelul
de sănătate mintală: un copil sănătos îl prindeam și de la o sută de metri, un
bătrân uzat însă, nu-mi permitea contactul decât de pe la 12, poate 15 metri,
ori vocea aceea tânără nu se putuse îndepărta atât de rapid și de mult în doar
câteva clipe! Știam distanțele foarte bine, pentru că era o mare problemă să le
filtrezi și să te ocupi numai de cea care te interesa. M-am întors în bar și am
privit clienții, dar nici unul nu părea a fi „frumusețea” care mă contactase.
Poate fusese o greșeală?
Imposibil!
Nici eu nu mai știam de ce sunt mai uluit: de faptul că se putea
„vorbi”, că mai exista cel puțin o persoană cu același dar sau că acel cineva
se putea închide complet, fiind de negăsit? Eram convins acum că îmi blocase
accesul!
Așadar, ce să mă uimească mai tare?
Liniște ...
Liniște ...
„Intră vis a vis de
unde stai, în Cafeneaua Toscană.
Te aștept la prima
masă pe partea dreaptă.
Am comandat deja
pentru tine o cafea cu coniac ... așa cum îți place!”
Așadar, mă studiase, îmi știa gusturile, iar eu nu simțisem nimic?
Am plecat valvârtej, din câțiva pași am intrat în cafenea, iar la prima
masă de pe partea dreaptă stătea ... stătea cea mai impersonală, ștearsă și
neatrăgătoare ființă din câte mi-a fost dat să văd!
„Îți trec mitocănia
cu vederea pentru că o pun pe seama sălbăticiei tale!
Și a lipsei de
educație, bineînțeles!
Acum, închide gura
și așează-te!
ACUM!”
M-am așezat. Nu înțelegeam nimic, iar prima impresie a fost că mi-a
furat cineva ceva! Nu putea fi ea! Nu se putea, mai ales că acum îmi vorbea cu
vocea subofițerului care îmi fusese instructor pe vremea când eram militar!
Imposibil!
„Calmează-te!”
Bea cafeaua,
liniștește-te și abia apoi vom sta de vorbă,”
-
Bine!
„Nu, nu așa, vom sta de vorbă
conectați - hai, bea-ți cafeaua!”
Bându-mi cafeaua, m-am liniștit, timp în care am încercat să nu mai am
nici un fel de păreri despre persoana scundă, grasă, cu fundul mare și pieptul
plat ce stătea la masă lângă mine! Am evitat s-o privesc direct, dar acum vă pot
spune că avea părul cânepiu în neorânduială și că sub nas purta un început de
mustață:
„ ... unde sunt iluziile mele,
Care le-am avut?”
În câteva minute, am simțit ca o atingere pe mână, cu toate că nu se
întâmplase fizic așa ceva:
„Ești gata să vorbim?”
„Da!”
„Cine ești? De unde
vii? De când ai această abilitate? Când ai observat că ai Darul?”
„Darul?”
„Așa-i spui, nu?
Darul!”
„Da, Darul! Acum
vreo doi ani, am avut un accident de motocicletă și, după ieșirea din spital am
observat unele mici schimbări.!
„Cum te-ai
descurcat?”
„Greu la început ...
nici acum nu pot spune că strălucesc, dar este mult mai bine decât atunci când
ieșeam pe stradă și auzeam și ce părere are un puști despre măsa, sau ce
gândește măsa despre domnul care traversa, ori ce își închipuia respectivul că
i-ar face tânărului care de fapt privea o elevă de liceu! A fost greu, a fost
oribil: nu puteam face nimic dacă erau mai mult de doi, maximum trei oameni
prezenți!”
„Așa că te-ai apucat
să escrochezi bețivi!”
„Nici gând - eu le
spun cinstit că le citesc gândurile! Dacă ei se gândesc la altceva, nu este
vina mea!”
„Bine, bine ... se
câștigă ceva din asta, ori trăiești de azi pe mâine?”
„Merge, nu te
îmbogățești, dar nici de foame nu mori! Tu însă, cine ești? Să știi că am mai
multe întrebări pentru tine!”
„Știu și-ți voi
răspunde pe rând la toate! Ți-ai dat seama că nu ești singurul capabil de așa
ceva, dar eu nu sunt încă lămurită care-ți este adevărata valoare. Spune-mi te
rog, telekinezia funcționează?”
„Tele ce? Ce-i aia?”
„Abilitatea de a
mișca obiectele cu forța gândului sau, dacă vrei definiția de dicționar,
telekinezie
- Capacitate a unor persoane de a deplasa obiecte fără să le
atingă.
Din fr. télékinésie.
Ai încercat?”
„Râzi de mine! Chestiile astea sunt posibile doar în filmele de groază!
Numai în alea proaste!”
„Zici tu? Uite ce-ți propun: pe masa din față, se găsește o scrumieră.
Poți s-o dai jos?
„Cum s-o dau jos? Să mă duc și s-o împing? Cu mâna?”
„Nu face inutil pe istețul! Gândește-te că se mișcă ... hai, gândește-te
la asta, gândește-te, așa, vezi?”
Scrumiera
a început să se miște, imperceptibil, dar s-a mișcat. M-am concentrat, adică
m-am încordat ca atunci când te dor măselele: obiectul din sticlă colorată, a
stat nemișcat pe masă și, brusc a țâșnit de parcă cineva îl aruncase cu toată
forța! Toți clienții au privit surprinși de zgomot, iar cel de la masă, chiar
cel care fuma, își privi nedumerit cotul mâinii stângi, neînțelegând cum a
putut fi atât de neatent!
De fapt, nu fusese!
Am înlemnit: nu gândisem în
viața mea că-mi stă în putință să fac așa ceva!
Sentimentul era un amestec de
încântare și de teamă: încântare pentru posedarea unei asemenea abilități și
teamă de necunoscut.
„Dar oameni ai încercat vreodată ... ?”
„Lasă-mă că asta nu mai cred! Oameni! Dar ce-i asta, curtea
miracolelor?”
„Se poate. Hai să facem o încercare: la masa alăturată, sunt doi bărbați
și trei femei - eu îl voi face pe cel gras și chelios să comande un rând de
bere pentru toată lumea, iar tu, în același moment cu mine, gândește-te intens
și ordonă-i chelnerului în capul cui să verse berea. Da? O singură dată să faci
asta, o singură dată și numai cât mă concentrez eu asupra grasului, în felul
ăsta șansele ca eu să-ți citesc gândul și să mă manifest în locul tău, sunt
aproape total excluse.”
„Aproape, nu complet!”
„Preferai să te mint? Hai, la trei: unu, doi ...!”
Bineînțeles că eu m-am gândit la
altceva, așa că i-am „ordonat” chelnerului să verse toată berea în capul
puștoaicei obraznice care mă privise cu aroganță când intrasem în cafenea și,
căzându-mi ochii pe ea - aveai pe ce! - sperasem pentru o clipă că ar fi
autoarea mesajului.
În așa zisa cafenea, se bea
într-adevăr cafea, dar mai mult se beau alcooluri scumpe: berea, prezentă și
ea, nu era chiar la mare preț, așa că la masa celor cinci fu un moment de
surpriză când cheliosul făcu semn chelnerului și-i ceru „câte o halbă pentru
fiecare”. Chelnerul, se duse liniștit la bar, unde halbele erau deja pe cale să
fie umplute cu un sortiment scump, belgian și roșu.
Priveam cu interes desfășurarea
evenimentelor - eram hotărât că dacă se dovedește că este posibil ce spunea
Pitica, aveam să pun mai multe persoane să se ia la palme în public!
Așteptam cu nerăbdare!
Chelnerul, un tip trecut de
prima tinerețe, experimentat în ale meseriei, puse halbele pe o tavă căptușită
cu un strat de cauciuc subțire, aderent și antialunecare, o ridică cu un gest
firesc de pe bar și plecă în scurta călătorie de numai patru sau cinci metri de
până la masa unde fusese comandată.
Priveam cu neîncredere.
Omul meu, s-a dus jumătate din
drum către masa celor cinci, apoi a făcut brusc o curbă la dreapta, a căscat
ochii mari de mirare, pentru ca după numai câteva secunde, să se oprească în
fața domnișoarei arogante: aceasta îl privi surprinsă și, tocmai când dădea
să-i spună ceva neplăcut, chelnerul îi răsturnă tava în cap! Fără teama că o
lovește cu halbele sau că o udă din cap până în picioare, fără să vrea chiar,
pur și simplu i-a răsturnat tava în cap! Toți cei de față priveau consternați,
mai puțin barmanul, un puști, care începu să râdă ca prostul, spunând:
-
Ia uite, avem concurs de tricouri ude!
N-a mai râs nimeni altcineva.
Nici eu, chiar dacă vedeam
răzbunată ofensa adusă de puștoaică!
Și nu râdeam, pentru că brusc în
mintea mea s-a făcut lumină: înțelegeam în sfârșit, de ce de mai multe ori
alunecaseră unele obiecte în preajma mea!
„Deci poți! Interesant! Înseamnă că a avut dreptate!”
„Cine? Cine a avut dreptate? Este timpul să mă lămurești, nu crezi?”
„Ba da! El, a spus că ești un sălbatic neșlefuit și că trebuie să te
recuperăm, să te educăm, să te finisăm adică și, apoi să te folosim.”
„Nu știu cine-i el ... ”
„Nu el, El!”
„Bine, cum zici tu! Deci, nu știu cine este, bănuiesc cum a dat de mine,
dar nu înțeleg să accept să mă facă sălbatic, plus că mă consider suficient de
educat încât să nu mă fac de râs, cât despre un angajament, mai trebuie să
vreau și eu, nu-i așa? De ce râzi?”
„Pentru că bați câmpii, d-aia!”
„Voi
... ”
„Vei tăcea și vei asculta! Eu îl numesc El sau Centrul - preferă
Centrul. Nu știu cum arată, nu știu cine este, nu știu nimic despre El. Dar
știu că și eu eram o sălbatică, știu că m-a contactat cineva din partea Centrului,
am fost educată, am fost practic învățată ceea ce nu știam că știu - dacă mă
înțelegi - pentru ca apoi să încep să lucrez pentru Centru. Acesta mă
contactează direct și-mi spune ce am de făcut: nu comit niciodată nici un act
ilegal, nici un act cu violență și nici nu mai știu pe altcineva în afară de
Centru și de persoana care m-a contactat la început! Să nu uit: mi s-a dat de
ales - puteam să refuz și gata! Așadar, refuzi și rămâi la ale tale, sau ... ?”
Am tăcut.
„Am înțeles! Pentru început primești suficienți bani cât să trăiești
fără griji: peste câteva luni, când se va termina antrenamentul, sumele vor
crește substanțial. Te sfătuiesc să-ți găsești ceva de făcut și nu să stai să
aștepți sarcini: astfel poți spune de unde ai bani și, foarte important, nici
nu te plictisești!”
De atunci,
n-am mai văzut-o decât de două ori: prima dată m-a ajutat să intru în contact,
să mă „conectez” cu Centrul și m-a supravegheat câteva ore - se temea să nu-mi
fie rău - iar a doua oară, mi-a înmânat un card de credit și un număr de cont,
spunându-mi că am intrat în pâine.
Am înțeles atunci că pregătirea
mea se sfârșise.
Cum lucra Centrul deci ... lucra
foarte inteligent, adică, lua legătura prin contact cu orice membru al - să
zicem - organizației, era cu adevărat un Centru.
Iar organizația avea ca scop
principal obținerea de informații, iar ca scop secundar, păstrarea secretului
identității membrilor ei: nu cunosc pe altcineva decât pe Pitica! Nu cunosc
este un fel de a spune, mai corect este „n-aș cunoaște” dacă aș întâlni!
Îți dădea de lucru fără a spune
despre ce este vorba și ce așteaptă.
Cu timpul, am început să bănuiesc
că Centrul nu poate intra în legătură decât cu cei ca mine: Centrul nu poate
contacta oamenii obișnuiți, cu minți normale. Dispune în schimb de o foarte
mare putere de gândire ... dacă ar fi calculator, aș spune putere de calcul!
Gândind după o matură privire retrospectivă, înțeleg că Centrul este posibil să
intre în contact cu oricine și nu doar cu cei ce au Darul, asta făcând posibile
următoarele posibilități:
-
Centrul nu poate contacta decât persoane cu Darul
deja activ
-
Centrul poate contacta pe oricine dar se folosește
de persoane active ca de niște ecrane protectoare
-
Centrul poate contacta pe oricine, dar se folosește
de persoane active pentru a se proteja sau/și pentru a lucra cu mai multe
operațiuni simultan!
Oricare variantă este posibilă,
în opinia mea.
Toate transmisiile centrului
începeau cu cuvintele
„Eliberează-ți mintea, eliberează-ți mintea, eliberează-ți mintea ... ”
Îmi răsunau la un moment dat în
cap, iar eu deveneam conștient de existența cererii cu impresia că ea era
repetată de multă vreme: nu am fost niciodată apostrofat sau atenționat, așa că
nu-mi pot da seama cât timp trecea până conștientizam semnalul din mintea mea.
Cum spuneam, îți transmitea ce
era de făcut, tu te duceai și făceai, pentru ca apoi, să auzi în minte - dacă
era necesar - comenzi și indicații. Atât!
La un moment dat, realizai că nu
mai ești conectat: din acea clipă, erai din nou liber: întotdeauna m-am simțit
ca un instrument, ca un microfon combinat cu un releu și numai atât!
În timpul antrenamentului, am
aflat că marja mea de citire era de circa cinci minute, dar că această marjă nu
avea dimensiuni fixe, adică puteam vedea cinci minute în trecut și nimic în
viitor, sau totul în viitor și nimic în trecut, sau pur și simplu împărțite
între cele două ... nu neapărat în părți egale!
Am mai fost învățat să blochez
mințile care nu mă interesau, descoperind astfel că sistemul funcționează ca o
instalație de apă: printr-o conductă, poate veni numai un anumit debit de apă,
niciodată mai mult, așa că dacă deschizi un singur robinet, o să ai presiunea
nominală Pn, dacă deschizi două robinete vei avea Pn/2,
dacă deschizi zece robinete, nu vei mai avea decât Pn/10, adică mai
nimic. Blocând accesul altor minți cu informațiile lor, crește acuratețea
datelor recepționate de la cel sau cei care te interesează cu adevărat.
Am descoperit și un lucru pe
care ceilalți nu-l știau ... anume că dacă mă conectam la o minte comună la
care era conectat un altul ca mine, puteam intra chiar în mintea acestui altul,
fără ca el să știe: nu mă întrebați cum, că nu știu, dar este clar că mintea
umană este capabilă de lucruri ieșite din comun, iar noi nu știm despre ea nimic!
Mă rog, aproape nimic ...
Am mai învățat să manevrez mai
multe contacte simultan ... dar cel mai important lucru pe care l-am aflat, a
fost că Centrul ne folosea pentru obținerea de informații, cu ajutorul cărora
putea câștiga bani!
Mulți bani!
Un exepmlu ... un exemplu simplu
și ușor de înțeles ... vă amintiți momentul de acum doi ani - așa cred - când
Banca Națională a anunțat că nu modifică dobânda cheie? Ei bine, greșeala
băncii a fost una simplă de tot: în loc să-l lase pe purtătorul de cuvânt să
facă anunțul, a trimis un viceguvernator!
Diferența?
Simplă, pentru mine care eram în
sală: purtătorul de cuvânt ar fi fost convins de ceea ce spunea,
viceguvernatorul știa că nu-i așa, ba chiar era foarte bine informat despre
viitoarea politică a băncii! A fost suficient, pentru ca persoanele informate
despre mișcarea ce urma să vină, să procedeze cum trebuie și să câștige averi!
Simplu, nu?
Am conceput deja două dosare (ANEXELE 1 și 2) unul în care am descris
cele mai multe operațiuni la care am participat, cele mai importante, al
doilea, în care încerc să sistematizez posibilitățile creierului uman din
cunoștințele mele! Legat de acest al doilea dosar, vreau să țineți cont că nu
am cunoștințe de medicină sau măcar de anatomie, că nu știu DE CE se
întâmplă lucrurile într-un fel și nu în altul, că lista pe care am făcut-o este
completă pentru mine, dar pentru altcineva poate reprezenta un nimic, în timp
ce pentru mințile comune deja seamănă a religie: adică, mintea umană poate fi
una comună, sălbatică sau evoluată.
Mintea comună, cea de care
dispune majoritatea covârșitoare a populației, este o minte în faza copilăriei
- așa i-am spus eu.
Mintea sălbatică, este o minte
care a făcut pasul de la comun spre evoluat, dar încă nu a fost finisată:
avându-mă chiar pe mine exemplu, pot spune că oricine poate ajunge să posede o
minte sălbatică sau evoluată, cu condiția ca procesul care declanșează această
schimbare să fie activat - din păcate, ori poate din fericire, nu știu care
este declanșatorul acestui proces (la mine a fost accidentul de motocicletă,
întâmplare pe care am descris-o cu lux de amănunte în ANEXA 3).
Mintea evoluată, este o minte
sălbatică educată, finisată, chiar stilată pot spune: este capabilă să facă tot
ceea ce face și mintea sălbatică, dar cu multe îmbunătățiri, despre care
posesorul minții sălbatice nici nu are habar că sunt posibile!
Ca o paranteză, trebuie să spun
că atunci când vorbesc despre creier mă refer la organ în sine, lucru care aici
nu are importanță, iar prin minte înțeleg totalitatea fenomenelor care se
manifestă ca acte de gândire și nu numai, voluntare sau involuntare, facultate
ce însoțește ființa umană, inclusiv pe cea cu creierul bolnav!
Bănuiesc, trebuie să fie clar că
doar bănuiesc și nu am certitudini, bănuiesc deci, că fiecare etapă de posibilă
dezvoltare a minții - copilărie, adolescență, maturitate - permite unele
variante și că nu este respectat un tipar universal valabil: v-am spus că eu
sunt în stare ca atunci când cercetez o minte la care este conectată o alta, să
intru în acea minte și s-o inspectez fără opreliști. Este ineresant că
posesorul nici nu știe că este citit: pus în aceeași situație, am simțit și am
blocat imediat accesul străinului - după un timp, reacția devine un automatism,
nici nu mai știu când mă închid și am ajuns în situația de „a-mi deschide
mintea” exact atunci când vreau și numai atunci, deci de a sta permanent
blocat! Dar, așa cum v-am spus, bănuiesc că există diferite varietăți, inclusiv
Centrul fiind o asemenea curiozitate!
Da, astea ar fi tipurile ... ce
poate face fiecare tip în parte, este destul de greu de spus ... eu cred că nu
sunt dotate toate mințile cu aceleași abilități, ci că există un număr de
posibilități, din care fiecare posedă mai multe sau mai puține, combinate în
diverse moduri ... în nenumărate moduri.
După ce m-am autoanalizat, pot
spune că abilitățile mele sunt următoarele:
-
citirea oricărei minți nepregătite sau a celor evoluate
dar care acceptă conectarea
-
citirea unei minți se face indiferent de limba în
care gândește mintea respectivă, ceea ce mă duce cu gândul la posibilitatea
existenței unui limbaj unic și universal
-
telekinezie
-
telepatie
-
comanda oamenilor de la distanță
-
citirea în trecut sau viitor, într-un interval de
circa cinci minute, distribuite după un tipar aleatoriu, pe care nu am reușit
să-l descifrez încă
-
posibilitatea influențării stării unei minți
nepregătite - niciodată a uneia evoluate - putându-i induce o senzație de bine
sau una de rău
-
posibilitatea influențării unei minți nepregătite
spre executarea unor acțiuni pe care în mod obișnuit nu le-ar face
-
deși am încercat în mai multe rânduri, mi-a fost
imposibil să citesc memoria unui calculator
-
nu se simte influența mecanică sau electrică asupra
capacității de aplicare a aptitudinilor descrise.
Ar mai trebui spus că niciodată
nu am auzit, citit sau influențat animale: practic, în acest domeniu animalele
sunt mute! Mă gândesc că este posibil să aibă un alt nivel pe care comunică,
poate chiar pentru fiecare specie în parte.
A, da! Uitam ... ar mai fi un
lucru ... niciodată nu am știut de la ce distanță mă putea contacta Centrul și,
în plus, dacă pe stradă fiind am mai simțit sclipirea unei minți ca a mea, întotdeauna
era o minte sălbatică: eu, niciodată nu am întâlnit o altă minte educată, una
ca a Centrului sau ca a Piticii și cu care să pot comunica liber! Am găsit
deschise numai minți sălbatice, minți care nu sunt conștiente de posibilitățile
lor, minți care nu erau nici măcar ca a mea imediat după accident - probabil că
ceilalți posesori, știind despre ce este vorba, stau închiși și se activează
doar când au nevoie!
Persoanele aflate în posesia
unor asemenea minți sălbatice, declară adesea că au impresia de „déjà vu”.
Singura dată când am fost
conectat la minți similare mie, a fost atunci când le-am găsit deschise pentru
că erau conectate la altcineva.
Pentru a masca banii primiți, am
încercat să muncesc cinstit, dar fără o calificare și fără experiență, nu mi
s-a oferit nici un post acceptabil: pe mulți i-am pricopsit cu dureri de cap
dându-mi seama cum mă priveau de fapt!
Într-un târziu, chiar Centrul
mi-a sugerat activitatea potrivită: recunosc că nu m-aș fi gândit, fiind un
domeniu total necunoscut mie - jocul de noroc. Am intrat pentru prima oară în
viața mea într-un cazinou puțin temător și cu câteva mii în buzunar și am ieșit
o legendă, având atâția bani câți n-aș fi câștigat muncind „cinstit” într-o
viață. Lucrurile, s-au desfășurat cam așa: am intrat și am început să urmăresc
diferite jocuri, încercând să mă lămuresc cum se procedează și la care aș putea
cîștiga fără să dau de bănuit. Mințile pe care le citeam fără voia lor, nu
spuneau nimic, erau deformate și nu mai gândeau normal, rațiunea fusese
înlocuită de niște automatisme din cele mai grosiere, oamenii aceia se
coborâseră singuri sub nivelul câinelui lui Pavlov! Am căutat un angajat, dar
aceștia fie se gândeau cum să ia le ia banii clienților, fie erau cu gândurile
aiurea, executând un balet plictisitor și de prea multă vreme învățat și
repetat.
În momentele acelea, mă gândeam
că va fi mai greu decât mă așteptasem, dar a apărut lângă mine o domnișoară
care arăta cam cum crezusem eu că arată atunci în cafenea vocea: blondă, înaltă,
subțire dar cu forme și cu niște sâni care întorceau multe capete - cât or fi
fost reali și cât artificiali, nu am vrut să știu niciodată! Avea un singur
defect, anume un nas cam cârn, dar tocmai asta îi dădea un „je ne sais quoi”
și-un vino`ncoa, pe care altfel poate nu le-ar fi avut!
Era tot o clientă, de fapt era o
semiprostituată, ieșită la vănătoare: semi, pentru că nu se prostitua decât
dacă rămânea total fără venituri - altfel, prefera să ciupească de pe la mese
niște bănuți! Unii clienți, o lăsau să ia, atâta timp cât nu depășea limitele
foarte elastice ale unui bun simț fără reguli stricte, alții chiar nu vedeau că
sunt furați, iar personalul o lăsa în pace pentru că arăta bine și asta atrăgea
bărbații și-i ținea în cazinou.
Dintre jocurile practicate,
trebuia să aleg unul care să-mi aducă bani repede și în cantitate mare: black
jack, este un joc de cărți, în care depinzi de ceilalți jucători și care este
de fapt și cam lent; pokerul la rândul lui, nu-ți aduce bani chiar dacă știi
cărțile adversarilor decât în cazul în care ai cărți suficient de bune. Apoi,
jocul numit Baccarat, nu îți dă voie să joci cu adevărat, fiind un fel de dans
renascentist, în care contează mai mult zâmbetele decât acțiunea, așa că am
ales regina jocurilor de noroc, adică ruleta. Ruleta, are numai avantaje: se
joacă repede, jucătorii pariază singuri, plățile se fac pe loc și rapid și, în
plus, mesele de joc sunt separate pe sumele jucate, adică cine pune pariuri de
zece nu este amestecat cu cine pariază câte o mie!
Am citit-o pe Fată, nu dorea să mă fraierească ci spera să câștige niște
bani de pe urma unui novice, drept care am comandat ceva de băut și i-am cerut
să mă învețe cum se joacă diversele jocuri. În mare, știam, mă informasem, dar
atmosfera este cu totul diferită când vezi activitatea pe viu. M-am lămurit că
ceea ce știam este valabil, drept care am început să joc la o masă cu mize
mici.
Fata s-a pregătit să plece, dar
înainte de a face gestul, am apucat-o de mână:
-
Rămâi, am nevoie de tine!
-
Bine, rămân, dar de ce?
-
Ca să-mi spui dacă greșesc sau nu!
Și am început să mă distrez!
Într-o oră, am trecut la o altă
masă, cu miză mai mare.
Am înțeles că personalul era cu
ochii pe mine.
Fata, uluită de „norocul” meu,
mă urma ducând o tăviță din plastic pe care purta trofeul acelei seri, adică
fisele reprezentând rodul muncii mele.
Când am înțeles că peste tot pe
unde jucasem, era de bun simț să las ceva și angajaților, am pus pe masă cinci
mii și am declarat cu voce tare:
-
Pentru voi copii, vă mulțumesc!
Am trimis-o pe Fată să schimbe
fisele în bani - curios fiind cât avea să-și oprească - și m-am așezat la bar
s-o aștept: surpriza a fost totală, nu-și oprise absolut nimic! Din acel moment
am început s-o folosesc, fără voia și fără știința ei.
Deveneam și eu un fel de Centru!
După două zile, am revenit: am
fost primit ca un prinț, înțelegând că mă așteptau ca să joc și să pierd banii
câștigați la prima vizită - norocul începătorului!
Au avut o surpriză! Vedeam circa două minute în viitor,
așa că m-am concentrat pe afișajul cu numerele câștigătoare: ca să nu bat la
ochi, nu pariam întotdeauna pe ce trebuia și nici nu puneam bani numai pe
numerele care câștigau! Ca să fiu sincer, nici astăzi nu știu foarte bine cum
se joacă la ruletă, nu m-a interesat și nici nevoie n-am avut, dar banii veneau
ca dintr-un izvor nesecat!
În timpul nopții, am înțeles că
urmează să se întâmple ceva neașteptat: după un 33, afișajul era gol! M-am
speriat, crezând că este ceva cu mine, dar altceva se întâmplase: casa nu mai
avea bani să mă plătească! A venit chiar directorul stabilimentului, o cucoană
urâtă, cu fața ca o tigaie și plină de pistrui, cu un păr sârmos, de fox
terrier, o tanti cam plinuță și care vorbea destul de prost, fiind stăină: am
înțeles că în sinea ei mă blestema și se întreba cum puteam să am atât de mult
noroc, drept care, am convins-o să stăm de vorbă între patru ochi. Ne-am așezat
la o masă din restaurant și i-am spus ce vreau: după ce s-a gândit puțin, a
fost de acord - nu risca nimic, ba chiar se și alegea cu bani! Când am
terminat, mi-am luat rămas bun iar ea, a fost șocată: a înțeles că vorbisem
într-un minut cât într-o oră și că nu deschisese gura nici unul dintre noi!
Din acel moment, am fost
asigurat: casinoul îmi dădea periodic adeverințe de impunere a câștigurilor,
iar eu le depuneam la bancă, dovedind că banii din conturile mele sunt curați.
Toată lumea era mulțumită!
Fata, a rămas pe lângă mine,
fără pretenții și fără obligații: avea tot ce-și dorea, avea bani la discreție
și, cel mai important, ghicise că trebuie să fie onestă în relația cu mine. Cu
toate că nu mi-a spus-o niciodată, cred că avea o bănuială tulbure, cred că în
mintea ei încolțise o idee despre faptul că în prezența mea se petrece ceva deosebit.
Cu timpul, m-am săturat de ea, dar am ținut-o în continuare aproape, pentru că
din greșeală - din greșeala mea, vreau să spun - o învățasem cu un drog pe care
nu-l putea găsi nicăieri: într-o seară, întorcându-ne dintr-un casino, s-a
plâns de o groaznică durere de cap. Am verificat-o și am constatat că băuse și
fumase prea mult - într-adevăr o durea capul! Atunci, am făcut ce nu trebuia să
fac, anume, din milă, am făcut-o să se simtă bine: nu mai bine, ci foarte bine!
Excepțional! Din acel moment, mi s-a plâns din ce în ce mai des de dureri de
cap, deși mie-mi era clar că nu urmărește decât revenirea la starea onirică
ce-i plăcea la nebunie! Greșeala mea, recunosc!
Lucrurile au mers așa, adică
foarte bine, preț de vreo patru ani.
Bani aveam, timp aveam,
misiunile Centrului nu-mi puneau probleme, când, în mod neașteptat, am fost
solicitat de doi bărbați pentru o discuție. Nu știam ce anume doresc, iar de
citit nu i-am putut citi, pentru că mă contactaseră prin apel video.
Pe scurt, pentru că sunt convins
că și dumneavoastră cunoașteți întâmplarea - dar mă simt obligat să o
repovestesc pentru mai buna înțelegere a situației - pe scurt deci, cei doi
domni foarte bine îmbrăcați, mi-au transmis că vorbesc în numele guvernului, al
întregului guvern, cât și al șefului statului și că trebuie să-mi spună mai
întâi câteva lucruri, pentru ca apoi să-mi dea ceva de ales. Mi s-a părut
ciudat ca o asemenea discuție să fie purtată la telefon și le-am spus-o, dar ei
aveau răspuns la toate întrebările: se temeau să nu le citesc mințile și astfel
să intru în posesia unor informații pe care nu ar fi trebuit să le cunosc. Am
priceput pe dată că-mi cunoșteau Darul și că găsiseră o soluție simplă și
ieftină pentru a se proteja. Mi-au plăcut și m-au făcut să devin interesat!
Cei doi mi-au transmis că situația internațională era extrem de
încordată, mult mai încordată decât de obicei și că Țara este la un pas de
război, fiind total nepregătită pentru așa ceva!
M-am întrebat în sinea mea, când
nu este situația încordată și când este Țara pregătită pentru ceva, dar am
preferat să tac.
Guvernul și toată conducerea,
ajunseseră la concluzia că în cazul unui război, vecinul ne-ar fi distrus
într-un interval de timp cuprins între două și patru săptămâni, că avea să
piară circa 15% din populație și că - cel mai grav - Țara nu și-ar fi revenit
social și economic mai devreme de douăzeci de ani!
Aveau așadar nevoie de mine,
pentru a citi mințile diplomaților și militarilor cu care urmau să se poarte
ultimele negocieri care ar fi putut păstra pacea și alunga războiul.
Mi s-a spus direct, în față, că
dacă refuz, vor avea grijă ca dosarul meu - aveau deci un dosar despre mine? -
să fie găsit în totalitate de serviciile secrete ale dușmanului victorios; în
schimb, dacă acceptam misiunea și totul se încheia cu bine, guvernul avea să
înființeze Institutul ψ, la a
cărui conducere aveam să mă aflu! Aș fi acceptat și fără recompensă, dar dacă
se putea obține ceva interesant, de ce să nu obții, nu-i așa? De bani nu aveam
nevoie, dar dacă aș fi avut, guvernul era dispus să pună la bătaie orice sumă
rezonabilă, în orice monedă, obiect, material sau metal de valoare: nu am
definit „rezonabil”, pentru că nu mă interesa, drept care am refuzat din start,
cu gândul la distracția unei tocmeli, dar după ce cei doi mi-au promis că odată
cu îndeplinirea sarcinii voi primi ca bonus dispariția Centrului - pe care îl
urmăreau de mult - am ales varianta institutului!
Următoarele două săptămâni am
fost instruit, m-au școlit intens, iar Centrul, din fericire, nu mi-a cerut
nici o misiune, sau a fost blocat. În tot acest timp am fost izolat, nu am
văzut pe nimeni, am comunicat numai cu cei doi și întotdeauna electronic și de
la mare distanță: o singură dată i-am întrebat de Fată, iar ei mi-au răspuns să
nu-mi fac griji, că este protejată și nu-i lipsește nimic!
Nu mi-a spus nimeni cum dăduseră
de mine, când se petrecuse sau de când mă supravegheau, dar mi-am spus că asta
voi afla când voi fi în prezența unor persoane cu responsabilități adevărate,
nu a celor care mă instruiau de la distanță și care aveau această unică
sarcină!
Am învățat în tot acest timp, cu
un program de peste zece ore de muncă intensă pe zi, un sistem de
stenodactilografie - nu-mi era clar la ce mi-ar folosi, dar mi-am spus că probabil
se luptau în concursuri de scris viteză și citirea în alfabetul Braille. Le-am
învățat ușor și repede, rugându-mă lui Dumnezeu să nu fiu supus cine știe cărui
tratament care să mă ducă la orbire.
Am fost dezamăgit de modul în
care au organizat întâlnirea: cu toate că s-a întins pe mai multe zile, nu am
fost niciodată prezent la discuțiile dintre cele două delegații. Pentru că
toată zona era temeinic verificată pentru descoperirea instrumentelor spion și
apoi bine garnisită cu aparatură de bruiere - ambele servicii secrete făceau
asta, dar pe mine nu mă deranja deloc - nu puteam folosi nici un dispozitiv
electronic, pentru a nu fi descoperit, așa că brusc am înțeles la ce-mi va
folosi sistemul de scriere rapidă.
Aveam un loc special rezervat,
anume în plafonul dublu de deasupra camerei aflate la etajul superior sălii de
ședințe: intram acolo cu două ore înainte de începerea ședințelor și rămâneam
permanent în întuneric până noaptea târziu, până se termina și curățenia: totul
a durat o săptămână, iar pe mine m-a stors mai ceva ca pe o lămâie!
Am notat totul, am notat ce
gândeau negociatorii, am notat ce simțeau negociatorii, din a doua zi mi-am
notat și propriile impresii. Notam și trimiteam „JOS”, printr-o țeavă, bilețelele
pe care le îngreunam cu agrafe masive de păr: pe aceeași cale, de undeva de „SUS ” sus, îmi veneau
bilețele scrise în alfabetul orbilor, bilețele care conțineau indicații despre
influențele pe care trebuia să le exercit asupra celor din sală: atunci am
aflat cu stupoare, că nici propria noastră delegație nu știa de existența mea!
La sfârșitul misiunii, am fost
primit în secret de Șeful Statului, care mi-a mulțumit pentru serviciile aduse,
mi-a promis o decorație și a ordonat primului ministru să fiu deja numit în
postul de director general al Institutului
ψ! Primul ministru a luat poziția de drepți și zâmbind a declarat că
totul este pregătit și că ne vom duce în chiar aceeași seară să preiau
institutul și că toți angajații mă așteaptă cu nerăbdare. Am cerut permisiunea
să trecem pe acasă, să mă schimb, să mă aranjez - nu-ți permiți să apari
jigărit într-un asemenea moment! - dar primul ministru m-a asigurat că totul
este pregătit la institut, că totul este gata!
Mințile celor doi erau vesele,
nu ascundeau nimic și, amândoi când spuneau institut, se gândeau la același
loc, adică o suprafață mare de teren, plină de verdeață, de copaci bătrâni și
ronduri de flori, cu alei umbrite între clădiri cu un aspect vechi, dar bine
îngrijite. Institutul era împrejmuit cu un gard solid și bine păzit. Adică,
totul era normal.
Ținând cont de toate cele ce
v-am adus la cunoștință, vă rog domnule Prim-ministru să-mi spuneți de ce mă
aflu aici, unde sunt înconjurat numai de minți bolnave și nu sunt dus să-mi iau
în primire postul de director general de la Institutul
ψ, așa cum mi-ați propis!
Jean - Martin Charcot
Hospital „La Pitié salpêtrière”
-
Da dragă colega, cunosc
scrierile pacientului, trimite câte una în fiecare lună: cu o precizie de
metronom, pot spune! De regulă, destinatarii sunt serviciile secrete, sau
primul ministru ori, chiar președintele republicii!
-
Înțeleg că are o manie
a scrisului ...
-
Nu chiar ... este un
caz aparte, un caz care atâta timp cât are la îndemână hârtie și instrumente
pentru scris, este liniștit și nu deranjează pe nimeni. Când nu le are, intră
într-o stare de prostație, nu se mai spală, nu mai mănâncă, nu-și ia
medicamentele. Ai văzut și dumneata că altceva decât să-l calmezi, nu ai ce
face. În cazul acestui bolnav, boala
maniaco-depresivă, tulburarea
bipolară adică, este evidentă ca un exemplu de manual, dovedind clar de
ce este o afecţiune mintală gravă. Pendularea ciclică între exaltarea maniacală
şi disperare, ca și unicitatea perfecțiunii ciclului de manifestare, îl fac un
adevărat material didactic. În timp ce la unii pacienți modelul modificărilor
de stare afectivă variază mult - în unele cazuri, episoadele maniacale şi
depresive pot fi separate de ani de funcţionare normală - la el sunt precise și
predictibile. Dacă la unii bolnavi, prin cicluri frecvente înțelegem repetarea
lor de trei sau patru ori pe an, cu mici pauze între ele, la acest pacient
boala se manifestă mai precis decât un ciclu menstrual. Pe de altă parte, am
constatat că depresia şi mania aflate într-un ciclu continuu, nu sunt niciodată
frânate sau accelerate de tratament și nici separate de perioade de acalmie.
Vei vedea și dumneata dacă îl vei observa suficient timp, că respectă perfect
tiparul obișnuit, perioada de depresie fiind mai lungă decât cea de manie,
adică, după ce-și scrie „Memoriile” în două trei zile, până la următorul episod
maniacal cade într-o stare de depresie și de disperare, așteptând răspunsul!
Este extrem de interesant un lucru pentru care nu am găsit încă un răspuns
mulțumitor: se crede Charcot numai în perioada maniacală, adică atât timp cât
scrie! Personalitatea multiplă sau tulburarea de identitate disociată, știm
bine că este o tulburare cronică ce constă în prezența a două sau mai multe
personalități distincte, fiecare având un set specific de atitudini și comportamente:
în cazul acestui nefericit, sunt doar două personalități în universul lui:
Charcot și un om obișnuit și disperat, care așteaptă! În una, maximum două zile
după ce „trimite” manuscrisul, își schimbă personalitatea și redevine el
însuși: schimbarea se produce cândva, în timpul somnului, astfel că la trezire
dacă-l întrebi de Charcot ridică din umeri și este deja intrat în faza
depresivă, așteptând cu disperare ceva - nu știe niciodată ce! Dar am mai
discutat despre pacientul acesta, nu-i așa? Sau te pasionează cazul lui și
exemplul perfect de combinație de tulburare bipolară și personalitate multiplă
pe care-l reprezintă?
-
Recunosc domnule
Profesor, recunosc că m-ați prins! Mi-ați prezentat cazul cu lux de amănunte și
mi-ați predat istoricul lui și, de atunci m-am simțit fascinat de acest bolnav.
Așa că, observându-l liniștit în ultimii doi ani, am făcut câteva observații
interesante, pe care le-am completat cu cercetări personale. Aș dori să vi le
prezint ...
-
Bine, te ascult, dar nu
te lungi pentru că am o întâlnire importantă!
-
Voi fi rapid domnule
Profesor! Așadar, pacientul scrie de mână în fiecare lună un „memoriu”: acest
memoriu domnule, este identic de la o lună la alta, este identic până la a-l
crede multiplicat, este identic până la nivel de punct și de virgulă și de
așezare în pagină!
-
Da, și?
-
Mă întreb dacă poate
reproduce cu atâta acuratețe acele pagini sau dacă are o sursă externă, mereu
aceeași!
-
Eu chiar mă grăbesc ...
nu ai vrea să lăsăm pe altă dată?
-
Nu domnule Profesor, să
nu lăsăm pe altă dată, pentru că mai am foarte puțin! Am făcut cercetări
domnule Profesor, cercetări personale, dar prin intermediul unui detectiv
particular și, am aflat astfel că accidentul de motocicletă chiar s-a petrecut:
autorul lui, este și astăzi uluit de întâmplarea inexplicabilă la care a
participat! Am discutat personal cu el și își amintește absolut totul!
Polițistul de la circulație, între timp s-a pensionat. Cu el a fost mai greu,
cred că din cauza vârstei, dar nici el n-a uitat perfecțiunea amintirilor victimei
unui accident rutier - de obicei, pentru o vreme, victima nici nu mai știe cum
se numește, iar creierul, de multe ori, în dorința de autoprotecție, refuză
să-și amintească evenimentele.
-
Să știi că ...
-
Îndată termin: am
cercetat arhivele și am descoperit într-un ziar de scandal de acum vreo zece
ani, un articolaș despre un iluzionist care se învârtea prin zona turistică a
orașului și ghicea aproape fără greș gândurile naivilor dispuși să-l plătească
pentru asta! Apoi, am mai găsit la finanțe declarațiile de impunere ale unui
personaj ce seamănă izbitor cu iluzionistul de mai sus, declarații - era foarte
corect, era de-a dreptul pedant financiar! - ce spuneau clar că avea o avere
considerabilă, obținută în totalitate din câștiguri la jocuri de noroc!
-
Tinere coleg, nu mă
interesează pasiunea dumitale pentru scotocit în vechi istorii ...
-
În aceeași perioadă,
țara a fost zguduită de mai multe scandaluri financiare, s-au făcut averi peste
noapte, averi uriașe, speculând la bursă ori cu cursul valutar: iluzionistul
nostru nu pare amestecat, însă câștigă sume enorme într-un casino din capitală!
-
Ai început să mă
plictisești, ești obraznic și ...
-
... și cu asta termin!
Ascultați, înainte de a face datele din acest dosar publice! Da, am aici, în
aceste trei dosare, toate interviurile cu martori, am toate declarațiile lor
sub jurământ, am declarații fiscale, am documente scoase din arhive și, cel mai
important, le am puse cap la cap! Am până și declarația originală a autorului
accidentului de motocicletă, declarație pe care el de fapt a scris-o la
sugestia bolnavului nostru de astăzi! Așadar, povestea acestui om se încheie în
cea mai nebunească și incredibilă întâmplare a ultimilor ani: se încheie în
momentul în care au loc acele ultime discuții dintre marea putere ce ne este
vecin - foarte agresiv, știm bine - și guvernul nostru, discuții la care se
aștepta un ultimatum privind un rapt teritorial și în schimb, spre uimirea
politicienilor și militarilor din întreaga lume, în locul acelui gest de forță,
vecinul și-a achitat datoriile față de noi, s-a retras din zona tampon pe care
o ocupa „preventiv” de treizeci de ani, și-a deschis porțile comerciale către
noi și ne vinde energie ieftină! Atunci, iluzionistul nostru a încetat să mai
existe: atunci a dispărut! În euforia generală nici nu era greu să treacă
neobservată lipsa unei persoane, una care nici nu era foarte sociabilă sau
cunoscută! Toate aceste lucruri m-au făcut să privesc lucrurile altfel și să-mi
pun niște întrebări diferite, domnule Profesor!
-
Da? De exemplu?
-
De exemplu, unde sunt
ANEXELE despre care pomenește pacientul în scrierea lui lunară?
-
Și?
-
Și cred că pacientul
nostru este Iluzionistul, este omul Centrului! Și mai cred că dumneavoastră
știți asta și că îl controlați și că acele ANEXE sunt foarte importante pentru
că vă ajută să înțelegeți ...
-
Te înșeli tinere ... te
înșeli amarnic ...
-
Ba nu mă înșel deloc!
-
Ba da, te înșeli! Nu am
avut niciodată ANEXELE! Privește te rog în spatele dumitale!
-
Poftim? A, da,
asistenta dumneavoastră! Bună ziua domnișoară.
-
Nu domnișoară, ci
doamnă! Sunt soția ...
„Eliberează-ți mintea, eliberează-ți mintea, eliberează-ți mintea ... ”
-
... profesorului
dumitale ...
„Eliberează-ți mintea, eliberează-ți mintea, eliberează-ți mintea ... ”
-
Tinere coleg, n-o
recunoști? „Avea un
singur defect, anume un nas cam cârn, dar tocmai asta îi dădea un „je ne sais
quoi” și-un vino`ncoa, pe care altfel poate nu le-ar fi avut!” Acum
o recunoști?
-
Acum mă recunoști?
„Eliberează-ți mintea, eliberează-ți mintea, eliberează-ți mintea ...
... acum mă înțelegi?”
-
Acum o înțelegi?
„Eliberează-ți mintea, eliberează-ți mintea, eliberează-ți mintea ... ”
-
Încetați, încetați,
auuu, încetați, mă doare groaznic capul!
-
Dă-mi ANEXELE, așa ...
-
Vai, capul meu! Mă
doare îngrozitor, capul!
-
Acum, pentru că mi-ai
dat ANEXELE pe care ți le-a dictat chiar Sălbăticitul, te vei simți foarte
bine!
-
Păcat doar că ești atât
de grav bolnav mintal!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu