7 - Să nu fii desfrânat

 

   A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti ...

   A fost dar un împărat, bogat peste măsură, puternic la fel și care stăpânea o împărăție ale cărei margini nici el nu le mai știa!

   Și a avut acest împărat tot ce și-a dorit, numai copii nu.

   După multe opinteli și rugăciuni și vraci scurtați de cap, o babă bătrână ca timpul, i-a spus împărătesei secretul cel mare: anume, ce să mănânce și ce să bea ei amândoi pentru a rămâne grea. Iară cei doi așa făcură și visul cel mare li se împlini!

   Împărăteasa, născu o fată, deșteaptă și frumoasă de mică, dar ... împărăteasa muri la facere!

   Poate și din astă cauză împăratul o iubea pe copilă nespus!

   Timpul a trecut, împăratul împărățea, împărăția se întindea, prințesa creștea ... așa că mergeau toate lucrurile bine și frumos, de nu-ți venea a crede! Când a ajuns prințesa la vârsta măritișului, mulți prinți, atât din vecini cât și de peste mări și țări veniră s-o pețească, dară ea zise numai nu și nu!

   La toți strâmba din nas, unul nu-i plăcea!

-          Fata tatii - o întreba împăratul - fata tatii, nu sunt frumoși?

-          Ba da, tată drag, sunt frumoși!

-          Nu sunt manierați și bine crescuți?

-          Ba da, tată drag, sunt!

-          Nu sunt viteji?

-          Ba da!

-          Nu știu a dansa?

-          Ba da!

-          Nu știu a spune vorbe dulci?

-          Ba da!

-          D`apăi atunci, de ce nu-ți alegi tu unul, să te văd la casa ta, cum zice obiceiul din bătrâni ... ?

-          Încă nu-mi place nici unul dintre ei!

   Toată curtea împărătească a fost de acord cu bătrânul împărat, cum că fata-i mofturoasă și parcă prea i s-a căutat în coarne!

   Dar, vezi bine că în pețit venise și Zmeul, singurul băiat al Zmeoaicei, dar cum era cu câțiva ani mai vârstnic decât ceilalți și cam urât și deloc mlădios și nici bun dansator și nici bun recitator de poeme de dragoste, nici nu fusese lăsat să intre! Numai după ce a făcut scandal la poartă și a rupt în bătaie cu mâinile lui aspre de muncă vreo câteva gărzi, fu lăsat să intre înăuntru: mai mult i-au dat voie pentru că zgomotul scandalului putea ajunge tocmai până-n sala tronului! Cum a intrat, a apucat să se minuneze de frumusețea prințesei, de bogățiile din palat și, numai o singură dată a putut privi către pețită - că era cu un cap și mai bine mai înalt decât ceilalți pețitori - că l-au și scos din sală!

   Nu dădea cum trebuie, vezi bine că și mirosea nițel a tutun parcă, dacă nu cumva și a transpirație: de, ca tot omul abia venit de pe drum!

   N-au mai trecut decât vreo două zile și, a izbucnit un mare scandal!

   Dar ce spunem noi mare - uriaș!

   Pe negândite, pe neștiute, pe neașteptate, Prințesa dispăruse!

   S-a făcut anchetă, străjerii au cercetat, au pus bănuiții la cazne, dar singurul lucru ce l-au aflat, a fost că Zmeul - băiatul Zmeoaicei - se cam învârtise primprejur cu câtva timp în urmă!

   A fost suficient!

   S-au lămurit!

   Toată lumea știe, vezi bine, că ocupația de căpetenie a zmeilor, este să fure fete de împărat, adică prințese, așa că nu mai încăpea nici o îndoială: zmeul o furase pe frumoasa prințesă!

  

   Atunci, împăratul, supărat peste poate, s-a hotărât că trebuiește a face orice efort, numai să-și vadă fata înapoi! Așa că, a pus darabanii de au strigat în cele patru zări, că cine i-o aduce fata, vie și nevătămată, i-o dă de soție și jumătate de împărăție! Jumătatea ailaltă, vezi bine, după ce-i suna lui ceasul ...

   Ei bine, dar ce-a fost năvală la pețit n-a fost nimic!

   Acum, din toate colțurile pământului - da, știm că-i rotund, dar așa vine vorba! - au apărut tot felul de viteji, de războinici, de eroi, de ingineri cu mașini de luptă proaspăt inventate ... a fost o paradă cum rar ți-e dat să vezi!

   Iară printre ei, se strecură și mezinul unei familii mai sărmane, unul care nu avea după cea bea apă, dar altfel voinic și viteaz și fălos din cale afară, bărbat ce-și făcuse ucenicia armelor pe lângă cei mai mari căpitani de oaste din vremea aceea.

   Înainte de a veni el la curtea împăratului, Viteazul și Voinicul, îi spuse lui tătâne-său ce-ar avea de gând a face și, acesta îi dădu bătrânul lui cal de luptă, care ajunsese o răpciugă de era vai de capul lui și o cioară, cel puțin la fel de vârstnică, de trăia prin podul casei. Ascultând de sfatul înțeleptului său tată, VV - îi vom spune așa, prescurtat - a dat calului o găleată de jăratec și ciorii o cană așișderea: calul s-a făcut o mândrețe de armăsar, de putea să și zboare, în timp ce cioara a rămas la fel de prăpădită și fără pene.

   Cioara, așa amărâtă cum era ea, l-a învățat cum să-și pregătească armele și pe unde s-o apuce, pentru că, vezi bine, neamul ei cioresc, din zbor vedea tot pământul și-i dădea informații, chiar dacă-i căzuseră aproape toate penele!

   Așadar, cu binecuvântarea mitropolitului acelei împărății și a împăratului însuși, plecă și VV în căutarea fetei. Și a căutat-o el ce a căutat-o, că ar fi umblat după ea și-n ziua de azi de nu-i spunea cioara că este în casa Zmeului, de până la urmă își făcu curaj și o luă spre tărâmul de dincolo de mări, unde sălășluia acesta împreună cu mumă-sa.

   Iar cum mergea el așa, deodată în cale i se puse un munte mare, mare de tot, aproape de netrecut:

-          Aha - își zise în sinea lui VV - a bătrână a aruncat bucata de gresie și a făcut farmece, de s-a făcut munte!

   Așa era obiceiul acelor vremuri, cu farmece!

   Armăsarul însă, numai ce s-a opintit pe picioarele din spate și, dintr-un singur salt a fost în partea ailaltă a muntelui!

   Și iar a mers VV, a mers până i s-a urât - i se ura destul de repede, fie vorba între noi - până ce, a dat de o pădure mare și lungă și lată și deasă și întunecată!

-          Așa deci, babornița de Zmeoaică, se vede treaba, a aruncat și peria și i-a făcut farmece!

   Armăsarul însă, din nou a sărit obstacolul fără probleme!

   Și iar a mers VV zile la rând, de se întreba de nu s-o termina pământul!

   Și uite așa, a ajuns la o mare mare, lungă și lată și adâncă! Ce să facă?

-          A dracului babă, s-a apucat să arunce și oglinda și iar să facă farmece!

   Dar armăsarul, iar se opinti, își deschise aripile de pegas și, îl trecu marea într-un zbor liniștit, total lipsit de turbulențe!

   Și cum a ajuns pe malul celălalt al mării, văzu VV curtea Zmeului!

   Se uita și se minuna, se crucea, nu-i venea a crede: peste tot animale pe pășuni, moriști învârtite de vânt scoteau apa din puțuri, oameni bine hrăniți lucrau la câmp, copii adunați sub un copac, la umbră, cu învățătoarea lor, se holbau la el și rădeau de parcă vedeau cine știe ce panaramă! Se frecă la ochi, îi deschise, dar spectacolul rămase neschimbat: oameni mulțumiți lucrau, totul era frumos și curat și ordonat, copiii învățau carte și, mai ales, se părea că mâncarea și hainele nu lipseau nimănui! Atunci, a întrebat:

-          În ce împărăție am ajuns, cioară?

-          Suntem pe tărâmul de dincolo, pe tărâmul Zmeului!

-          Și astea-s tot farmece?

-          Încă nu am suficiente informații - răspunse cioara și plecă să caute apă vie și apă moartă, că știa că trebuia să se lupte VV cu stăpânul locului, să se bage-n pământ unul pe altul, mă rog, vezi bine ocupații din astea zmeiești și vitejești!

   VV încă nu se dezmeticise, când un servitor de la curțile Zmeului se apropie de el și îl întrebă:

-          Numele dumneavoastră ...

-          Scopul și durata vizitei ...

-          Călătoriți în grup sau ...

-          Unde sunteți cazat ...

-          Mijloc de transport ...

   Aflând slujitorul care era scopul vizitei, îl rugă pe VV să aștepte puțin și plecă. Nu trecură decât câteva minute, și apăru minunea minunilor, frumusețea fără seamăn a pământului, trandafirul tuturor grădinilor, vezi bine, prințesa furată! Și cum se apropie de VV, ea îi zise:

-          Bună ziua!

-          Am onoarea și plăcerea să vă sa...

-          Lasă prostiile astea, că n-am timp, ai sosit tocmai când aveam treabă și eram ocupați până peste cap. Cine ești?

-          Eu sunt VV și am venit ...

-          Da, știu pentru ce ai venit!

-          Atunci, prințesă, pot să te iau pe crupa calului și să te duc înapoi împăratului care ne așteaptă?

-          Și să mă iei de soție și să capeți jumătate de împărăție? Asta vrei? Să știi că eu i-am spus lui taică-miu să nu-mi mai trimtă pe cap toți vânătorii de zestre, că m-am plictisit! Și apoi, ce-ai făcut tu deosebit? Informații și pe unde-i drumul, ai aflat de la cioară, că altfel și acum te învârteai pe la marginea orașului de scaun al lui taică-miu, așa, cum ai dat de un obstacol, te-a salvat calul, că tu nici măcar să descaleci ca să-l ușurezi nu te-ai gândit! Apoi, cine v-a spus vouă că sunt furată? Ați înnebunit toți? Nu m-a furat Zmeul, am plecat cu el de bună voie ...

-          De ce?

-          Pentru că el este singurul bărbat dintre voi toți! El muncește, are grijă de casă, nu asuprește oamenii și se zbate să aibă fiecare ce-i trebuie, nu plânge ca prostul la telenovele și nici bărbații nu-i plac! Este mai solid și mai înalt decât voi toți ceilalți, încât pe lângă el, păreți niște adolescenți! Unde mai pui că mă și înțeleg foarte bine cu soacră-mea, mai ales de când am hotărât să fie fiecare cu casa ei! Așadar, fii atent: ți-am rezervat loc la un han să stai la noapte, să bei, să mănânci, să te odihnești ...

-          ... eu ...

-          Este pe cheltuiala noastră nu-ți face griji! Poți să-ți duci și calul și cioara! Dar mâine dimineață, la prima oră, pleci și nu te mai întorci, că de te mai întorci, îl las pe bărbată-miu să-ți vorbească! Ai înțeles?

-          Deci nu vii cu mine? întrebă VV cu un aer sfârșit, văzând cum jumătatea de împărăție îi zboară de sub nas. Rămâi aici?

-          Dar ce credeai, că sunt vreo desfrânată, să mă plimb de la un bărbat la altul? Mută-ți gândul!

Și-am încălecat pe-o șa

Și v-am spus povestea-șa!

Să nu fii desfrânat

6 - Să nu ucizi

 

   Un bărbat cu o figură obosită, îmbrăcat în kaki din cap până-n picioare, se apropia cu greutate prin noroiul frământat, de bordeiul cu plan de cruce în care știa că se găsește comandantul diviziei a-18-a. Bărbatul, potrivit ca înălțime, lat în umeri, părea neras de câteva zile și arăta de parcă s-ar fi temut să nu-și piardă cizmele în nămolul Teleormanului. Epoleți nu avea, dar cine era suficient de aproape de el, putea desluși pe petlițe semnele de colonel de roșiori. Mai făcu câțiva pași greoi, se opri și-și lăsă din mâini poalele mantalei pe care le ținuse până atunci ridicate cu mâinile, își aranjă ținuta cât putu mai bine și, se prezentă ofițerului ce ieșise de sub streașina îngustă a bordeiului.

-          Sunt colonelul Naumescu, am ordin să mă prezint la comandantul diviziei.

-          Am onoarea domnule colonel, domnul general vă așteaptă! Vă rog să așteptați doar un moment, să vă anunț! Ofițerul, un locotenent cam bătrâior și slăbuț - „rezervist”, își spuse colonelul fără pic de simpatie - intră în bordei și, după numai câteva clipe, ieși spunând:

-          Poftiți domnule colonel!

   Colonelul intră prin ușa scundă, se lovi la cap de pragul de sus și înjură în gând, apoi luă poziția de drepți și se prezentă regulamentar în fața superiorului pe care-l întâlnea pentru prima dată:

-          Sunt colonel Naumescu, am onoarea să mă prezint la ordin! Salută și rămase în poziție de drepți. În doar câteva clipe, văzu și memoră tot interiorul: generalul Referendaru era așezat la o masă plină de hârtii și de hărți, într-o parte un colonel de stat major scria de zor ceva, în fundul bordeiului două ordonanțe păreau a pregăti de mâncare.

-          Bine ai venit colonele! Pe loc repaus! Cum te simți domnule?

-          Domnule general, am onoarea să raportez: mă simt bine!

-          Domnule colonel, te rog, suntem amândoi ofițeri de carieră, acum suntem între noi, așa că te rog lasă puțin regulamentul la o parte! Ofițerul de stat major zâmbi continuându-și calculele.

-          Am înțeles ... domnule general, m-a lovit acum vreo trei luni, în plină vară, o pneumonie de care nu mai scap și, colac peste pupăză, o rană căpătată acum o lună, nu se mai închide! Doctorii spun că este o infecție ceva, dar nu-i dau de cap!

-          Și cum se manifestă, domnule colonel? Te doare?

-          Durerea este suportabilă domnule general, dar obosesc foarte repede.

-          De ce n-ai cerut concediu?

-          Tocmai acum? În plin război? Nu se făcea, domnule general!

-          Vezi Costică - spuse generalul, adresându-se stat majoristului - vezi? De asemenea oameni avem nevoie! Acesta dădu din cap afirmativ și își văzu de treabă.

-          Domnule colonel, cunoști situația frontului?

-          Doar local, domnule general!

-          Ei bine, hai să te lămuresc iute, ca să pricepi cât de importantă este misia dumitale!

-          La ordin, domnule general!

-          Să nu uit ... dacă tot te simți rău, te rog ca în luptă să delegi comanda altcuiva.

-          Voi vedea domnule general ...

-          Buuun ... așadar ... Situația, în data de 10 ale lunii noiembrie, nu este de loc roză! Asta înseamnă că după ce ne-am retras de la Olt, dușmanul ne-a urmat îndeaproape: nici nu-i de mirare din moment ce fiecare grupă are cel puțin o mitralieră, bașca experiența de pe frontul de vest de unde au fost aduși! Mai departe ... am reușit să-i oprim pe moment aici - și arătă pe hartă cu degetul - pe valea Teleormanului, pe de o parte pentru că și-au întins prea mult aprovizionarea, pe de alta din cauza terenului greu. Ai văzut și dumneata prin ce-ai trecut până ai ajuns aici, la mine!

-          Da, domnule general!

-          Din păcate, cu câteva zile în urmă, unități turco bulgare au forțat Dunărea și ne pot cădea în spate sau în flanc, mai ales că prima mișcare pe care au făcut-o a fost de a ataca dinspre Zimnicea spre Giurgiu, care a și căzut. Din fericire, din Zimnicea a scăpat un detașament important, pe care l-am alipit diviziei. Buuun ... colonele, divizia a primit ordin să se îndrepte urgent spre București și să ocupe un aliniament în apărarea capitalei: cred că lupta decisivă pentru oraș, se va da undeva pe Argeș ... așa ... oricum, lupta domnule colonel, este inutilă! Dușmanul se revarsă peste Dunăre, pe Valea Prahovei, peste Olt ai văzut și dumneata ... ce să-ți mai spun ... de la București nu a mai rămas cu adevărat liber decât drumul Buzăului - făcu o pauză lungă - probabil ne vom retrage în Moldova sau vom capitula - făcu o pauză și mai lungă - futu-i în cur de aliați care te lasă să te bați singur cu cele mai puternice armate din lume! Auzi dumneata, divizia 21, formată din bucureșteni și ilfoveni, a rămas după luptele de la Predeal cu nici trei mii de suflete și ai dracului ruși nici nu se clintesc! Auzi, că putem face față! Suntem înconjurați din toate părțile, iară ei se poartă de parcă ar vrea să ne vadă învinși, de parcă nu luptăm și pentru ei! În sfârșit ... ai înțeles colonele că nu avem ce aștepta de la aliatul rus - și le-am spus să nu se bazeze pe ei, dar cine să m-asculte!?! Uite care este de fapt problema, domnule colonel: în timp ce încercam să stabilizăm frontul și să fixăm dușmanul ca să nu se ducă direct spre București, acesta a aruncat un batalion de vânători de munte tocmai aici - și arătă din nou cu degetul pe hartă - în satul Prunaru! De sat mă lipsesc bucuros, că trebuie să fie o păduchelniță ca mai toate satele din Bărăgan, dar cine ține satul Prunaru, ține drumul! În acest moment domnule colonel, suntem încercuiți, suntem în imposibilitatea de a ne retrage spre capitală! Ai înțeles?

-          ... am înțeles ... colonelul Naumescu realizase tragedia situației abia atunci, în fața hărții generale a frontului. Erau tăiate toate legăturile diviziei, iar dacă drumul nu putea fi eliberat, dușmanul avea să ucidă sau să captureze între zece și cincisprezece mii de oameni cu tot echipamentul lor!

-          Ei bine, domnule colonel, avem o singură soluție: începând cu ziua de zece, chiar din zori, detașamentul Zimnicea va ataca satul Prunaru! Va ataca domnule, până-l va stăpâni sau, măcar până va zdruncina apărarea vânătorilor. Apoi, batalionul 43 va lovi pe neașteptate și va ocupa localitatea. În timpul ăsta, dumneata colonele, trebuie să-ți duci oamenii în apropiere, ca atunci când nemții o vor lua la fugă, să-i urmărești, astfel încât să muți centrul de greutate al luptei în altă zonă și să-i distrugi. Când îți vei încheia misiunea, te vei lipi de ariergarda diviziei, urmând să vă alăturați nouă pe noul aliniament, ce ne va fi dictat de Marele Cartier General. Ai înțeles colonele?

-          Da, domnule general, am înțeles ...

-          Spune domnule, ce te nemulțumește?

-          ... domnule general, să știți că Regimentul 2 Roșiori pe care am onoarea să-l comand, este incomplet atât ca dotare, cât și ca personal: ne lipsește în primul rând muniția domnule general ... înțeleg că nu doriți un atac al lăncierilor, ca la Waterloo ...

-          Ba da domnule! Ba da, chiar asta dorim - colonelul de stat major prinsese viață - vrem să-ți vedem roșiorii în acțiune! Ce dracu` domnule colonel, de unde vrei să-ți dăm oameni și muniție? Ce, crezi că noi mai avem? Nu vezi că nici mâncare nu mai este și că ne hrănește populația din sate? Te rog încetează cu acțiunea asta defetistă, sau mă obligi să raportez pe linie ierarhică atitudinea dumitale!

-          ... nu sunt defetist domnule colonel!

-          Nu ești pe dracu` ... ba ești ... dacă te aud ostașii din regiment cum te plângi ca o babă, ce crezi că ar face? Cum ar lupta? Ar mai lupta?

   Colonelul Naumescu, era surprins și nu știa cum să reacționeze!
   În aceeași clipă, interveni generalul:

-          Domnule colonel, ai înțeles sper misiunea Regimentului!

-          Am înțeles!

-          Vei primi cât de curând ordinele de luptă!

-          Am înțeles!

-          Și, colonele, să nu uit: ne-am bucura dacă ți-ai conduce personal oamenii în luptă!

-          Am înțeles!

-          Ești liber, colonele! Și însoți cuvintele cu un gest de lehamite, făcut din mână.

   Colonelul Naumescu, se întoarse cu mare greutate la punctul de comandă al regimentului, punct plasat undeva în plin câmp. Cum ajunse, ordonă adunarea tuturor ofițerilor, iar trupei pregătirea pentru plecarea unității.

-          Domnilor, am primit astăzi misiunea de luptă a Regimentului 2 Roșiori, așa că v-am chemat ca să vă informez. Situația este astfel ...

   Explică pe îndelete ce se petrecuse pe front în ultimele zile - lor lipsindu-le informațiile aproape cu desăvârșire. Le mai spuse că la București se pregătea retragerea la Iași, după cum îi spusese un bun coleg care se găsea atunci în statul major al diviziei, că probabil lupta decisivă avea să se dea pe Argeș ... nimic îmbucurător. Explică planul de luptă, fără a spune că nu este de acord cu el, ba chiar îl lăudă ... află că sunt aprovizionați numai de populație, că muniția este pe ducă ... le știa el mai bine, pe toate! Acum așteptau, pregătiți să plece în orice moment, ordinul de luptă scris și semnat.

   Au așteptat până a doua zi, pe seară. Nu se schimbase nimic din planul original, numai pe un colț al ordinului, cineva scrisese de mână „Succes în luptă, colonele!” și semnase indescifrabil.

   În timpul deplasării unității către noua poziție, avu de furcă cu toți ofițerii regimentului, fiecare în parte atrăgându-i atenția că nu este apt de luptă, dar rămase neclintit pe poziție.

   Pe măsură ce se apropiau, se auzea din ce în ce mai puternic zgomot de luptă, așa că ordonă deplasarea numai prin văi și virogi, evitând
să-și scoată oamenii în câmp deschis sau pe vreo culme. Ajunși în punctul indicat de ordinul de luptă, colonelul trimise oameni în recunoaștere, iar veștile aduse de ei nu erau dintre cele mai bune: inamicul, era puternic fortificat printre ruinele satului, avea câteva zeci de mitraliere și mai multe arme automate, părând de neatins. Locotenentul Titi Postelnicu, un băiat de viitor, fusese capturat de dușman și se părea că fusese împușcat: colonelul spuse în gând „Dumnezeu să-l ierte” și continuă să aștepte.

   Comunicațiile cu eșalonul superior erau extrem de dificile, așa că Regimentul era permanent în stare de alertă.

   Au asistat la mai multe atacuri ale detașamentului Zimnicea și, au înțeles că șansele de a sparge apărarea germană se apropiau de zero: a raportat pe linie ierarhică, dar n-a primit răspuns. După două zile în care a dat cel puțin patru atacuri frontale, detașamentul Zimnicea practic nu mai exista! Câțiva supraviețuitori, care fugiseră unde văzuseră cu ochii, numai să nu cadă prizonieri, blestemau comandanții care-i aruncaseră orbește în luptă, fără mijloacele de a sparge apărararea unei fortărețe, practic cu mâinile goale! Colonelul se gândi din nou la generalul Referendaru și la colonelul lui de stat major: își reținu cu greu înjurăturile!

   Le sosi un furier de la divizie, cu ordinul de a fi pregătiți să atace imediat ce Batalionul 43 avea să-i scoată pe nemți din poziție! Colonelul îl asculta uluit: nimeni nu știa situația reală de pe front?

   Furierul, care era un băiat dezghețat de la termen redus, îi spuse între patru ochi că întreaga divizie este pe picior de plecare, deci că toată lumea așteaptă ca atacul de infanterie urmat de cel de cavalerie, să rupă frontul și să permită retragerea spre București. Și, a propos de București, îi spuse în mare taină că toți ofițerii erau îngrijorați, pentru că se auzise că fostul șef al Marelui Cartier, generalul Vasile Zottu se sinucisese în casa lui din capitală, știind că este bănuit că ar fi lucrat în favoarea Germaniei!

  

   Noaptea trecu greu!

   Se temeau să facă focul, ca să nu se dea de gol: distanța de liniile germane era de vreun kilometru.

   Au stat și au așteptat.

   În zori, ascunși de ceața deasă, infanteriștii Batalionului 43 dădură pe muțește un atac disperat: atunci când erau deja în liniile inamicului, s-au auzit primele focuri de armă: ostașii, băieți vânjoși de la țară, atacaseră prin negură, în special la baionetă sau la cuțit, producând o surpriză absolută! Lupta era feroce, se auzea până la ei cum icnesc și cum se vaită și unii și alții!

   Colonelul Naumescu se gândi că așa trebuie că suna o luptă dată de Ștefan cel Mare, așa, liniștită.

   Iscoadele trimise să supravegheze evenimentele, îi aduseră răspunsul așteptat: Batalionul 43, aproape nu mai exista! În schimb, dușmanul fusese dislocat dintre ruinele satului și era total zăpăcit de evenimentele neașteptate.

   Colonelul înțelese că este momentul perfect pentru atac: chemă un băiat mai iute de picior la el și-i dădu ordin să fugă la divizie cu un mesaj în care se spunea că au pornit la atac. Apoi, îl rugă pe preotul de campanie să-i îmbărbăteze pe oameni: acesta, își puse odăjdiile simple, militare, se ridică în picioare în timp ce toți ceilalți îngenuncheară, și le ținu o scurtă slujbă ...

„Tatăl nostru care-le ești în ceruri

Sfințească-se numele tău

...

...

Amin”

   Le spuse apoi și câteva cuvinte de încurajare, încheind totul cu

„Așa să ne ajute Dumnezeu!

Amin!”

   Trupa, într-un suflet, repetă Amin!

   Ți se făcea pielea de găină ascultând trei sute de oameni rugându-se la unison.

   Colonelul, se ridică primul în picioare, își privi oamenii și, le spuse:

„Băieți, ne așteaptă cea mai mare încleștare a vieții noastre!

Dacă nu-i dăm pe nemți peste cap, întreaga divizie cade prizonieră!

Dacă divizia cade prizonieră, nici capitala nu mai scapă!

Trebuie să dăm din noi tot ce avem mai bun!

Încălecați, treceți pe escadroane, fiecare comandant de escadron să preia comanda.

La ordinul meu, atacăm!

Înainte de asta, un ultim ordin: vă ordon să nu muriți!

Și acum ...

cu Dumnezeu înainte ...

... la ataaac!”

   Cele trei escadroane de roșiori se repeziră cu lăncile și săbiile scoase spre liniile inamicului: zeci de dușmani se aflau încă în câmp deschis , în fața ruinelor satului!

   Au fost călcați în picioare!

   Primele două escadroane, care atacau frontal, au ajuns repede la zidurile caselor și au sărit ca la concurs peste ele, tăind cu săbiile sau împungând cu lănciile.

   Dușmanul răspundea cu focuri de armă, dar într-o asemenea aglomerație, armele automate nu erau un avantaj, pentru că te puteai împușca singur.

   S-a ajuns la o luptă corp la corp, mai mult la baionetă și mai puțin cu arme de foc. Cu tot atacul cavaleriei care șarjase nebunește, dușmanul, deși împins în interiorul satului, rezista, ba chiar, ajunși într-un loc mai larg, au început din nou să tragă cu armele automate!

   Zeci de mitraliere așezate să bată foc încrucișat, au început să toace vitejii roșiori: vestoanele kaki de campanie, începuseră să semene cu faimoasele haine de paradă: sângele devenise un simplu colorant!

   Colonelul Naumescu, deși rănit, continuă să lupte, până în momentul în care calul de sub el a fost împușcat; un locotenent a dat să-l ajute, dar colonelul i-a spus:

-          Lasă-mă pe mine, sună atacul!

   Locotenentul, căută din priviri gornistul și-l găsi mort, așa că puse mâna și dădu chiar el semnalul atacului: oamenii, auzindu-l, se adunară din nou și porniră într-o ultimă șarjă, de data aceasta - sperau ei - cea decisivă!

   La același semnal, escadronul trei, care ocolise satul, șarjă din spatele dușmanului și-l zdruncină aproape definitiv.

   Lupta a continuat cu ferocitate încă aproape o oră: nu mai luptau ca niște soldați, ci ca niște fiare, ca niște animale!

   Șarja sinucigașă, nu a reușit să scoată dușmanul din întăritură, dar l-a slăbit suficient ca acesta să nu mai poată lupta atunci când divizia a-18-a a început retragerea.

   Divizia s-a retras fără pierderi majore; a luptat în Bătălia Bucureștiului de pe Argeș și Neajlov; s-a retras în Moldova, unde în timpul iernii a intrat în refacere.

   Generalul Referendaru a fost promovat în 1918; a fost numit inspector general al artileriei până în anul 1928 când a trecut în rezervă; nu se știe când și unde a murit.

   Colonelul Naumescu, a căzut prizonier și a murit urmare a rănilor, într-un lagăr din Bulgaria, în 1917.

   Regimentul 2 Roșiori, avea în momentul plecării la atac mai puțin de trei sute de oameni; la prânz, în ziua șarjei de la Prunaru, în Pădurea Dârzea s-a făcut apelul unității: lipseau la apelul unității șapte ofițeri și două sute nouă ostași ...

    Să nu ucizi

5 - Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta

5

-          Ce faci coană Mărioară? Ești bine? Io, nu prea ... ba chiar mi`s supărată ... rău ... 
   De ce?
   Păi cum dă ce? Ia vin nițel la gard ... hai să`ți spui ... că mă`ntâlnii mai acu fo juma` dă ceas cu popa ăsta nou, dă`l aduseră`n sat după popa Berindei, ăl bătrân ... cum zici că`l cheamă? 
   Popa Vasile? Mai mare râsu`, așa mare nume dă sfânt la un biet popă ... da` tare mai m`a supărat ...

   Că auzi, cum veneam așa pă uliță, unde dau nas în nas cu popa ... săru`mâna părinte, bună zâua tanti Floareo, că ce mai faci, că unde te mai duci, că de unde vii, d`ale popii, că știi bine că dacă tă prinde tă descoase ca pe`o haină de`o dai la Gheorghe la întors ... așa ...

   Și ce crezi că`mi zâce?

   Că cică că nu m`a mai văz`t pă la slujbă dă la o vreme și că tomnai o pusă pă priotesă dă să`ntrebe pân sat dacă n`oi fi bonlavă Doamne ferește`, bat în lemn`, că dacă`i nevoie dă ajutor, doar să zâc și s`o griji și iel de ce`o putea ... că una, că alta, că uite că intrăm în post și că să vin să mă spovedesc ... d`ale popilor, că doar îi știi cum îs!

   Da` și io minte proastă, că n`avusei treabă să`m` văz dă drum și`i zisei că`i ajut pă nepoții ăștia doi ai mei, ăștia tinerii dă abia să luară.

   Iel, zice că nu`i știe, că ori nu s`au luat în sat acilea, ori că`, Doamne ferește`, nu s`a luat decât la sfat și fără cununie? Io, i`am zâs că să luară copiii numa` la sfat, că dă nuntă încă n`avură bani, da` că`n toamna a care vine, sigur o să facă iei nuntă cum trebui, cu biserică și popă și cort, că au arvunitără pân`acu muzica, digeiu` cum îi zâce azi, că să n`aibă dumnealui grije, că o să facă și nunta creștinească, cum îi legiuit!

   Popa atuncea, că vezi bine de ce nu`mi place? Că`i ca râia! Popa atunce, cum îți spusei, nu mă lăsă în pace: că cum îi ajut, că i`os enoriașă așa, mai bătrână, că nu trebe să mai lucrez, că să`i las pă iei, că ie tineri ... îmi zâcea și iera tot numa` un zâmbet, că doară doară m`o îndupleca să`i las p`ăștia micii singuri și să vin la slujbă!

   Da` și io i`am zâs, că mă duc la slujbă la oraș, că`i biserici mai mari și mai frumoase, ba parcă și popi mai învățați: unde credeam că popa s`o supărat, numa` unde`l văz că zâmbește, larg dă i să vedea dinții ăia dă aur dân fundu` gurii! Și`mi zâse apoi, că ce caut la piață, că i`os femeie bătrână, că n`ar mai trebui să stau la tarabă să vânz câtu`i zâua dă lungă, că știe iel că`i greu, că de, nu`i lucru ușor să te lupți cu marfa pă rată, cu taraba, cu cântaru` ... că la oraș, acu` dă când ie tot felu` dă magazine, s`a umplut piețile dă țigani care nu tă lasă să faci prețul cum vrei tu și nici clienții nu mai ie ușor dă mulțumit ... aci avea dreptate ... că iote, țân minte când ieram tânără și mă duceam cu răposatu` la piață, bătaie iera pă ce duceam, chiar dacă aveam grijă să fie cartofii plini dă noroi ori salata jumulită că când o vinzi dân două să faci trei! Da, așa iera, că acu` coană Mărioară, îi văzuși și dumneata, toți numa` cu nasu` pă sus, că ie prea urâte, că ie prea la fel, că cu ce le`ai udat, că când le dai îmgrășământ, că ce îngrășământ le dai ... că a ajuns orice prostănac dă la oraș dă nu mai vrea dăcât bio și ieco, ce dracu` o mai fi și astea ... da ai mei s`o învățat: ie bio, zice băiatu`, ie bio și iei cumpără ca proștii, că dracu a mai pomenit vinete d`un kil gata coapte mai nainte cu două săptămâni dă sfinții Petru și Pavel!

   Da, tot iei ie proști, că dacă zici ca iei, cumpără toate prostiilii! Auzi, să`ți zâc ce`am auzit ... Nelu, ăla al vicelui primarele, îl știi? Da, îl știi ... ia roșii dă la turci și le dă la piață că ie roșii timpurii, dă solar ... dăștept băietu`, nimic dă zâs, dăștept ... că i`am zâs și io lu` nepotu` ăsta al meu, că tu ce te mai spetești mă ca prostu` cu munca, hai dă ia și tu dă la angro și dă la piață! Că dacă la băiatu lu` vicele primarele îi merge, o merge și la tine! Păi nu?

   Așa, că bine zăci, că uitai de la ce`am plecat!

   Dupe ce`mi făcu popa capu` călindar, că nu`i bine pentru mine, femeie bătrână, că`i greu, dă parcă știe iel cum ie să dai produsele la piață, că ce dă muncă, că să te păzești și dă hoții ăia dă țigani, că doară ț`am zâs că plină`i piața dă iei ...

   Așa, l`am lăsat să zîcă, iar când dădea s`o ia iar dă la capăt, că nu mai avea ce spune, i`am trântit`o și io, dă i`am zâs dă l`am lăsat fără grai!

   Așa i`am zăs: da` ce crezi sfinția ta, dom părinte, că pă mine copiii mă ia să vânz în piață? Nici gând părinte, că iei are milă dă bătrânețile mele și nu mă pune la muncă! Io doar mă duc cu iei la oraș, îi ajut să`și care sacii ori lăzile la tarabă, fata apoi rămâne la vânzare iară băiatu`, nepotu`meu, mă ia binișor dă mână, ne urcăm într`un tren d`ăla dă merge pă supt pământ ... da, pă supt pământ, că și io m`am minunat la ce le`o trebui Doamne să să bage`n gaura aia în loc să stea afară, la aier, așa, stăi că iară mă pierd cu vorba ... da deci, mă duce băiatu` cu trenul ăla dă merge cum ți`am zâs, pă supt pământ, până la o biserică mare, una cu mulți credincioși, de`i așezată undeva în centru` la oraș și mă lasă acolo, dă nu fac nimica toată ziulica ... doară întind și io mâna, că cum face alții, po` și io să fac! Și să vezi coană Mărioară cum s`adună bănișorii, fără să vinzi la tarabă, că orășenii ăștia e și fuduli și proști! Într`o zi ca toate alilalte, scoț măcar drumu` și mai rămâne și peste, iară dacă`i sărbătoare, trebui` să am negreșit la mine un sac, că dă lumea dă pomană, și s`adună și colivă, și colaci, bașca banii, de vine nepotu`meu pă la prânz dă ia colaci și o sticlă dă vin, dă mănâncă la piață, sub tarabă cu fata, că io până seara fac înc`o dată pe atât, dă avem dup`aia dă dat și la porci două zile!

   Auzi și dumneata, că asta`i muncă, că io câștig mai bine decât fiu`meu când iera iel tractorist, he, he ...

   Cum zici?

   Că asta`i cerșetorie?

   Că`i dă rușine și că să le fie rușine nepoților că mă duce la oraș, femeie bătrână, să mă puie la cerșit?

   Da` ia mai du`te dracu` dă babă scofâlcită, că de mică copilă numa` fudulă dă parca`i avea un par în cur te știu!

   Huo, îț` pare rău că pă tine nu te duce niminea zi dă zi la oraș, să faci un bănișor, fire`ai tu a dreacului să fii!

   Ptiu, uite unde ajungem dacă ascultăm ca proștii dă popa Vasile!

   Doamne ferește!

 

 5 - Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău

4 - Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești

4

  

   Curtea fabricii abia se curățase de zăpada acelei ierni care venise târziu și stătuse mult. În fiecare an, se întâmpla la fel: oamenii priveau pe geam, vedeau că ninge și, se bucurau: se trezea în ei ceva de copil, niște amintiri de pe vremea când nu aveau decât grija de a se juca și de a-și face lecțiile cât mai repede! Și, eventual, de a nu-i asculta tovarășa - sau doamna, funcție de clasă!

   Așa că, până și astăzi, când zăpada era percepută aproape ca o calamitate, primul care anunța „Afară ninge!”, era privit cu simpatie, cuvintele lui erau întâmpinate cu zâmbete! 

   Apoi, „Afară ninge!” era spus cu un alt ton, cu o intonație care te făcea să aștepți un „băgami-aș” chiar și din partea femeilor! Culmea, parcă nici copiii nu se mai bucurau când ningea, puțini mai ieșeau cu săniuța - mai mult se bucurau alții de „Săniuță” - iar frigul din case și lipsa de lumină și apă caldă, făcea ca toată iarnă să aibă un aspect lugubru! Totul se suprapunea pe închiderea imediată a circulației auto pentru particulari, zăpada rămânând în troiene înghețate pe drumuri, până târziu, în primăvară, când soarele se îndura și făcea treaba oamenilor. Iar pentru că nu era curățată, din albă și frumoasă, în numai câteva ore neaua devenea gri, cenușie, murdară, urâtă, respingătoare!

   Primăvara putea fi un motiv de bucurie din moment ce aducea topirea zăpezii, dar nici sentimentul acesta nu era deplin: încălzirea vremii, ducea la topire, iar topirea ducea la dezvelirea gunoaielor nemișcate din toamna trecută și la formarea unor adevărate torente sau lacuri de acumulare, în special în intersecții și în lungul trotuarelor!

   Era vremea cizmelor de cauciuc!

   Și a fustelor mai scurte!

   A dispariției căciulilor!

   Și a cojoacelor!

   Ori a înlocuitoarelor de palton!

   Era frumos!

   Bine, să nu uităm că unele femei nu renunțau la căciula din blană de vulpe - cumpărată cu mari sacrificii - decât târziu, când alții erau deja la sacou și la mânecă scurtă: nu le părea rău de iarnă, le părea rău că nu-și mai pot etala minunăția de căciulă răsucită, confecționată de câte un meșteșugar dintr-o zonă necooperativizată, unul priceput la toate!

   Cine nu avea cizme de cauciuc, își blestema zilele încălțat cu ghete sau bocanci ce păreau fabricați din sugativă, dar viața mergea înainte!

   Mai greu era pentru cei care așteptau autobuzul sau troleibuzul: în fața trotuarului pe care era instalată stația, se găsea mai întotdeauna o asemenea baltă mare cât lacul Vidraru și adâncă de vreo două palme, iar mașinile nu trăgeau niciodată la bordură! Călătorii, după ce urcau, începeau să vocifereze la adresa șoferului, acesta însă, doar se amuza: a fi șofer pe transportul în comun, era motiv de veșnic amuzament.

   Într-o asemenea primăvară timpurie sau iarnă târzie, într-un asemenea moment nehotărât, în care-ți este greu să spui în ce anotimp te afli, maistrul Marin Mateescu fu chemat la birourile fabricii, la nea Gică. Nea Gică, pentru ceilalți, pentru el Gică, doar îi fusese ucenic, ce mama dracului! Intră zâmbitor, trase ușa după el și, la semnul lui Gică, se așeză la masa acoperită cu o pânză roșie.

-          Da, tovarășe secretar, am înțeles! Gică vorbea la telefon: de fapt, nu vorbea, el doar aproba.

-          Da, tovarășe secretar, am înțeles! După ce continuă așa câteva minute, încheie convorbirea spunând

-          Da, tovarășe secretar, am înțeles, să trăiți!

   Apoi, puse cu grijă receptorul greu în furcă: îl așeză de parcă se temea să nu-l spargă. În sfârșit, reuși să-și dezlipească mâna și o mută, cu infinită grijă, în fața lui pe masă.

-          Ce-ai pățit Gică? Ești supărat?

-          Măi nea Marine, treaba-i groasă!

-          Adică?

-          Adică am primit o sarcină de partid, nea Marine!

-          A-i primit-o, să fii sănătos: se rezolvă, stai liniștit.

-          N-am primit-o eu, nea Marine, am primit-o noi, toată fabrica!

-          Și care-i frate, sarcina aia? Iar decretul cu femeia, sau ce, că pe mine sarcină numai la asta mă face să mă gândesc! Ha, ha, ha ...

-          Tovarășe Mateescu! Te rog, puțină seriozitate! Păi se poate? Dacă de la dumneata nu primesc răspunsul cuvenit, atunci de la cine?

-          Hai mă Gică ...

-          Nici un hai mă Gică, tovarășe Mateescu! Știi bine că nu accept asemenea familiarisme, asemenea comportament netovărășesc! De la dumneata mă așteptam la mai mult!

-          Am înțeles, tovarășe ... Bălălău! Așa-l chema după numele de familie, așa că dacă-i plăcea ...

-          Tovarășe Mateescu, uite cum stă treaba cu sarcina de partid: în pauza de masă, vom ține o ședință cu tot personalul și, aș vrea ca dumneata să iei cuvântul după mine și să spui că ești de acord, că ce bine s-a gândit partidul, mă înțelegi, susținerea dumitale îi va face pe toți să tacă din gură!

-          Bine bine, om face-o și pe asta, dar despre ce-i vorba? Cu ce vrei să fiu de acord?

-          Să-mi spui dacă vrei, că dacă nu vrei, rog pe altcineva: de-un exemplu, pe Stoican de la ghilotină!

-          Hai bă Gică, tu vrei musai să mă enervezi? Despre ce-i vorba?

-          Am primit sarcină de la partid, să curățăm curtea fabricii! Bec să fie! Și să ducem toate deșeurile la fier vechi, că avem cotă! Și să spoim copacii cu var, că uite c-a venit primăvara și știi cum e cu dăunătorii, așa că trebuie să o facem lună ...

-          Asta-i problema? Lasă bă băiete, c-o facem, nu-ți face tu griji!

-          ... lună, duminică!

-          Ce? Când ai zis? Până duminică?

-          Nu, nu până! DUMINICĂ!

-          Bă, mai dă-i în pizda măsii cu sarcinile lor, dar duminică-i Paștele, bă Gică!

-          Ce este?

-          Paștele!

-          Ia mai lasă-mă-n pace cu prostiile astea, nea Marine! Păi se poate, dumneata, un element de încredere al fabricii, dai dovadă de misticism? Nu credeam, nu credeam nici în ruptul capului! Deci? Ai înțeles? Adunăm oamenii în hala mare, eu le spun ce-a zis partidul, iar dumneata iei imediat cuvântul și zici că-i o idee bună, că bine s-a gândit partidul, că era nevoie, că uite ce mizerie ... A! Și să nu uiți să zici de cota de fier vechi! Îți promit că dacă faci așa, duminică la cel târziu zece ți-am și dat drumul! Și fii atent, tovarășe Mateescu, vreau listă de prezență - o s-o facă șefii de echipe - și să nu prind pe cineva cu băutură sau cu ouă roșii, că pe cuvântul meu că-i pare rău!  M-ai auzit? Să te gândești, să-mi spui, că dacă nu vrei, ți-am spus, îl pun pe Stoican!

   Secretarul de partid, rămas singur, își aprinse un Snagov - avea și Kent, dar fuma numai acasă - și se întinse iute spre telefon: aceeași mână ce umbla atât de grijuliu cu receptorul, nu mai avea acum nici un fel de reținere. Formă un număr, apoi puse telefonul între ureche și umărul stâng, stând cu capul strâmb, pentru a avea două mâini libere - cu una ținea Snagoava, cu cealaltă își apropia scrumiera.

   Era ocupat. Formă din nou.

   De data aceasta, cineva răspunse.

-          La învățământ vă rog domnișoară. Mai așteptă câteva clipe, trăgând din țigară.

-          Cu doamna Bălălău vă rog ... mulțumesc ...

-          Bună Miți, ce faci, de ce nu mă suni? Păi nu ai zis că mă suni? Ce? Încă n-a venit fratitu`? Și dacă nu vine? Ce facem fără miel? Vezi ce bine că am luat ouă săptămâna trecută? Cum ni le-a adus, le-am și luat! Ce? La biserică? Când? De înviere? Dar tu  te-ai gândit ce ar zice lumea dacă ne-ar vedea pe noi la înviere? Eu secretar de partid, tu șefa de la învățământul politic ... Hai, lasă, nu te bosumfla, înțelege și tu, că la anul om merge la mama la țară și acolo nu ne știe lumea și putem merge și la înviere!

 4 - Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești