6 - Să nu ucizi

 

   Un bărbat cu o figură obosită, îmbrăcat în kaki din cap până-n picioare, se apropia cu greutate prin noroiul frământat, de bordeiul cu plan de cruce în care știa că se găsește comandantul diviziei a-18-a. Bărbatul, potrivit ca înălțime, lat în umeri, părea neras de câteva zile și arăta de parcă s-ar fi temut să nu-și piardă cizmele în nămolul Teleormanului. Epoleți nu avea, dar cine era suficient de aproape de el, putea desluși pe petlițe semnele de colonel de roșiori. Mai făcu câțiva pași greoi, se opri și-și lăsă din mâini poalele mantalei pe care le ținuse până atunci ridicate cu mâinile, își aranjă ținuta cât putu mai bine și, se prezentă ofițerului ce ieșise de sub streașina îngustă a bordeiului.

-          Sunt colonelul Naumescu, am ordin să mă prezint la comandantul diviziei.

-          Am onoarea domnule colonel, domnul general vă așteaptă! Vă rog să așteptați doar un moment, să vă anunț! Ofițerul, un locotenent cam bătrâior și slăbuț - „rezervist”, își spuse colonelul fără pic de simpatie - intră în bordei și, după numai câteva clipe, ieși spunând:

-          Poftiți domnule colonel!

   Colonelul intră prin ușa scundă, se lovi la cap de pragul de sus și înjură în gând, apoi luă poziția de drepți și se prezentă regulamentar în fața superiorului pe care-l întâlnea pentru prima dată:

-          Sunt colonel Naumescu, am onoarea să mă prezint la ordin! Salută și rămase în poziție de drepți. În doar câteva clipe, văzu și memoră tot interiorul: generalul Referendaru era așezat la o masă plină de hârtii și de hărți, într-o parte un colonel de stat major scria de zor ceva, în fundul bordeiului două ordonanțe păreau a pregăti de mâncare.

-          Bine ai venit colonele! Pe loc repaus! Cum te simți domnule?

-          Domnule general, am onoarea să raportez: mă simt bine!

-          Domnule colonel, te rog, suntem amândoi ofițeri de carieră, acum suntem între noi, așa că te rog lasă puțin regulamentul la o parte! Ofițerul de stat major zâmbi continuându-și calculele.

-          Am înțeles ... domnule general, m-a lovit acum vreo trei luni, în plină vară, o pneumonie de care nu mai scap și, colac peste pupăză, o rană căpătată acum o lună, nu se mai închide! Doctorii spun că este o infecție ceva, dar nu-i dau de cap!

-          Și cum se manifestă, domnule colonel? Te doare?

-          Durerea este suportabilă domnule general, dar obosesc foarte repede.

-          De ce n-ai cerut concediu?

-          Tocmai acum? În plin război? Nu se făcea, domnule general!

-          Vezi Costică - spuse generalul, adresându-se stat majoristului - vezi? De asemenea oameni avem nevoie! Acesta dădu din cap afirmativ și își văzu de treabă.

-          Domnule colonel, cunoști situația frontului?

-          Doar local, domnule general!

-          Ei bine, hai să te lămuresc iute, ca să pricepi cât de importantă este misia dumitale!

-          La ordin, domnule general!

-          Să nu uit ... dacă tot te simți rău, te rog ca în luptă să delegi comanda altcuiva.

-          Voi vedea domnule general ...

-          Buuun ... așadar ... Situația, în data de 10 ale lunii noiembrie, nu este de loc roză! Asta înseamnă că după ce ne-am retras de la Olt, dușmanul ne-a urmat îndeaproape: nici nu-i de mirare din moment ce fiecare grupă are cel puțin o mitralieră, bașca experiența de pe frontul de vest de unde au fost aduși! Mai departe ... am reușit să-i oprim pe moment aici - și arătă pe hartă cu degetul - pe valea Teleormanului, pe de o parte pentru că și-au întins prea mult aprovizionarea, pe de alta din cauza terenului greu. Ai văzut și dumneata prin ce-ai trecut până ai ajuns aici, la mine!

-          Da, domnule general!

-          Din păcate, cu câteva zile în urmă, unități turco bulgare au forțat Dunărea și ne pot cădea în spate sau în flanc, mai ales că prima mișcare pe care au făcut-o a fost de a ataca dinspre Zimnicea spre Giurgiu, care a și căzut. Din fericire, din Zimnicea a scăpat un detașament important, pe care l-am alipit diviziei. Buuun ... colonele, divizia a primit ordin să se îndrepte urgent spre București și să ocupe un aliniament în apărarea capitalei: cred că lupta decisivă pentru oraș, se va da undeva pe Argeș ... așa ... oricum, lupta domnule colonel, este inutilă! Dușmanul se revarsă peste Dunăre, pe Valea Prahovei, peste Olt ai văzut și dumneata ... ce să-ți mai spun ... de la București nu a mai rămas cu adevărat liber decât drumul Buzăului - făcu o pauză lungă - probabil ne vom retrage în Moldova sau vom capitula - făcu o pauză și mai lungă - futu-i în cur de aliați care te lasă să te bați singur cu cele mai puternice armate din lume! Auzi dumneata, divizia 21, formată din bucureșteni și ilfoveni, a rămas după luptele de la Predeal cu nici trei mii de suflete și ai dracului ruși nici nu se clintesc! Auzi, că putem face față! Suntem înconjurați din toate părțile, iară ei se poartă de parcă ar vrea să ne vadă învinși, de parcă nu luptăm și pentru ei! În sfârșit ... ai înțeles colonele că nu avem ce aștepta de la aliatul rus - și le-am spus să nu se bazeze pe ei, dar cine să m-asculte!?! Uite care este de fapt problema, domnule colonel: în timp ce încercam să stabilizăm frontul și să fixăm dușmanul ca să nu se ducă direct spre București, acesta a aruncat un batalion de vânători de munte tocmai aici - și arătă din nou cu degetul pe hartă - în satul Prunaru! De sat mă lipsesc bucuros, că trebuie să fie o păduchelniță ca mai toate satele din Bărăgan, dar cine ține satul Prunaru, ține drumul! În acest moment domnule colonel, suntem încercuiți, suntem în imposibilitatea de a ne retrage spre capitală! Ai înțeles?

-          ... am înțeles ... colonelul Naumescu realizase tragedia situației abia atunci, în fața hărții generale a frontului. Erau tăiate toate legăturile diviziei, iar dacă drumul nu putea fi eliberat, dușmanul avea să ucidă sau să captureze între zece și cincisprezece mii de oameni cu tot echipamentul lor!

-          Ei bine, domnule colonel, avem o singură soluție: începând cu ziua de zece, chiar din zori, detașamentul Zimnicea va ataca satul Prunaru! Va ataca domnule, până-l va stăpâni sau, măcar până va zdruncina apărarea vânătorilor. Apoi, batalionul 43 va lovi pe neașteptate și va ocupa localitatea. În timpul ăsta, dumneata colonele, trebuie să-ți duci oamenii în apropiere, ca atunci când nemții o vor lua la fugă, să-i urmărești, astfel încât să muți centrul de greutate al luptei în altă zonă și să-i distrugi. Când îți vei încheia misiunea, te vei lipi de ariergarda diviziei, urmând să vă alăturați nouă pe noul aliniament, ce ne va fi dictat de Marele Cartier General. Ai înțeles colonele?

-          Da, domnule general, am înțeles ...

-          Spune domnule, ce te nemulțumește?

-          ... domnule general, să știți că Regimentul 2 Roșiori pe care am onoarea să-l comand, este incomplet atât ca dotare, cât și ca personal: ne lipsește în primul rând muniția domnule general ... înțeleg că nu doriți un atac al lăncierilor, ca la Waterloo ...

-          Ba da domnule! Ba da, chiar asta dorim - colonelul de stat major prinsese viață - vrem să-ți vedem roșiorii în acțiune! Ce dracu` domnule colonel, de unde vrei să-ți dăm oameni și muniție? Ce, crezi că noi mai avem? Nu vezi că nici mâncare nu mai este și că ne hrănește populația din sate? Te rog încetează cu acțiunea asta defetistă, sau mă obligi să raportez pe linie ierarhică atitudinea dumitale!

-          ... nu sunt defetist domnule colonel!

-          Nu ești pe dracu` ... ba ești ... dacă te aud ostașii din regiment cum te plângi ca o babă, ce crezi că ar face? Cum ar lupta? Ar mai lupta?

   Colonelul Naumescu, era surprins și nu știa cum să reacționeze!
   În aceeași clipă, interveni generalul:

-          Domnule colonel, ai înțeles sper misiunea Regimentului!

-          Am înțeles!

-          Vei primi cât de curând ordinele de luptă!

-          Am înțeles!

-          Și, colonele, să nu uit: ne-am bucura dacă ți-ai conduce personal oamenii în luptă!

-          Am înțeles!

-          Ești liber, colonele! Și însoți cuvintele cu un gest de lehamite, făcut din mână.

   Colonelul Naumescu, se întoarse cu mare greutate la punctul de comandă al regimentului, punct plasat undeva în plin câmp. Cum ajunse, ordonă adunarea tuturor ofițerilor, iar trupei pregătirea pentru plecarea unității.

-          Domnilor, am primit astăzi misiunea de luptă a Regimentului 2 Roșiori, așa că v-am chemat ca să vă informez. Situația este astfel ...

   Explică pe îndelete ce se petrecuse pe front în ultimele zile - lor lipsindu-le informațiile aproape cu desăvârșire. Le mai spuse că la București se pregătea retragerea la Iași, după cum îi spusese un bun coleg care se găsea atunci în statul major al diviziei, că probabil lupta decisivă avea să se dea pe Argeș ... nimic îmbucurător. Explică planul de luptă, fără a spune că nu este de acord cu el, ba chiar îl lăudă ... află că sunt aprovizionați numai de populație, că muniția este pe ducă ... le știa el mai bine, pe toate! Acum așteptau, pregătiți să plece în orice moment, ordinul de luptă scris și semnat.

   Au așteptat până a doua zi, pe seară. Nu se schimbase nimic din planul original, numai pe un colț al ordinului, cineva scrisese de mână „Succes în luptă, colonele!” și semnase indescifrabil.

   În timpul deplasării unității către noua poziție, avu de furcă cu toți ofițerii regimentului, fiecare în parte atrăgându-i atenția că nu este apt de luptă, dar rămase neclintit pe poziție.

   Pe măsură ce se apropiau, se auzea din ce în ce mai puternic zgomot de luptă, așa că ordonă deplasarea numai prin văi și virogi, evitând
să-și scoată oamenii în câmp deschis sau pe vreo culme. Ajunși în punctul indicat de ordinul de luptă, colonelul trimise oameni în recunoaștere, iar veștile aduse de ei nu erau dintre cele mai bune: inamicul, era puternic fortificat printre ruinele satului, avea câteva zeci de mitraliere și mai multe arme automate, părând de neatins. Locotenentul Titi Postelnicu, un băiat de viitor, fusese capturat de dușman și se părea că fusese împușcat: colonelul spuse în gând „Dumnezeu să-l ierte” și continuă să aștepte.

   Comunicațiile cu eșalonul superior erau extrem de dificile, așa că Regimentul era permanent în stare de alertă.

   Au asistat la mai multe atacuri ale detașamentului Zimnicea și, au înțeles că șansele de a sparge apărarea germană se apropiau de zero: a raportat pe linie ierarhică, dar n-a primit răspuns. După două zile în care a dat cel puțin patru atacuri frontale, detașamentul Zimnicea practic nu mai exista! Câțiva supraviețuitori, care fugiseră unde văzuseră cu ochii, numai să nu cadă prizonieri, blestemau comandanții care-i aruncaseră orbește în luptă, fără mijloacele de a sparge apărararea unei fortărețe, practic cu mâinile goale! Colonelul se gândi din nou la generalul Referendaru și la colonelul lui de stat major: își reținu cu greu înjurăturile!

   Le sosi un furier de la divizie, cu ordinul de a fi pregătiți să atace imediat ce Batalionul 43 avea să-i scoată pe nemți din poziție! Colonelul îl asculta uluit: nimeni nu știa situația reală de pe front?

   Furierul, care era un băiat dezghețat de la termen redus, îi spuse între patru ochi că întreaga divizie este pe picior de plecare, deci că toată lumea așteaptă ca atacul de infanterie urmat de cel de cavalerie, să rupă frontul și să permită retragerea spre București. Și, a propos de București, îi spuse în mare taină că toți ofițerii erau îngrijorați, pentru că se auzise că fostul șef al Marelui Cartier, generalul Vasile Zottu se sinucisese în casa lui din capitală, știind că este bănuit că ar fi lucrat în favoarea Germaniei!

  

   Noaptea trecu greu!

   Se temeau să facă focul, ca să nu se dea de gol: distanța de liniile germane era de vreun kilometru.

   Au stat și au așteptat.

   În zori, ascunși de ceața deasă, infanteriștii Batalionului 43 dădură pe muțește un atac disperat: atunci când erau deja în liniile inamicului, s-au auzit primele focuri de armă: ostașii, băieți vânjoși de la țară, atacaseră prin negură, în special la baionetă sau la cuțit, producând o surpriză absolută! Lupta era feroce, se auzea până la ei cum icnesc și cum se vaită și unii și alții!

   Colonelul Naumescu se gândi că așa trebuie că suna o luptă dată de Ștefan cel Mare, așa, liniștită.

   Iscoadele trimise să supravegheze evenimentele, îi aduseră răspunsul așteptat: Batalionul 43, aproape nu mai exista! În schimb, dușmanul fusese dislocat dintre ruinele satului și era total zăpăcit de evenimentele neașteptate.

   Colonelul înțelese că este momentul perfect pentru atac: chemă un băiat mai iute de picior la el și-i dădu ordin să fugă la divizie cu un mesaj în care se spunea că au pornit la atac. Apoi, îl rugă pe preotul de campanie să-i îmbărbăteze pe oameni: acesta, își puse odăjdiile simple, militare, se ridică în picioare în timp ce toți ceilalți îngenuncheară, și le ținu o scurtă slujbă ...

„Tatăl nostru care-le ești în ceruri

Sfințească-se numele tău

...

...

Amin”

   Le spuse apoi și câteva cuvinte de încurajare, încheind totul cu

„Așa să ne ajute Dumnezeu!

Amin!”

   Trupa, într-un suflet, repetă Amin!

   Ți se făcea pielea de găină ascultând trei sute de oameni rugându-se la unison.

   Colonelul, se ridică primul în picioare, își privi oamenii și, le spuse:

„Băieți, ne așteaptă cea mai mare încleștare a vieții noastre!

Dacă nu-i dăm pe nemți peste cap, întreaga divizie cade prizonieră!

Dacă divizia cade prizonieră, nici capitala nu mai scapă!

Trebuie să dăm din noi tot ce avem mai bun!

Încălecați, treceți pe escadroane, fiecare comandant de escadron să preia comanda.

La ordinul meu, atacăm!

Înainte de asta, un ultim ordin: vă ordon să nu muriți!

Și acum ...

cu Dumnezeu înainte ...

... la ataaac!”

   Cele trei escadroane de roșiori se repeziră cu lăncile și săbiile scoase spre liniile inamicului: zeci de dușmani se aflau încă în câmp deschis , în fața ruinelor satului!

   Au fost călcați în picioare!

   Primele două escadroane, care atacau frontal, au ajuns repede la zidurile caselor și au sărit ca la concurs peste ele, tăind cu săbiile sau împungând cu lănciile.

   Dușmanul răspundea cu focuri de armă, dar într-o asemenea aglomerație, armele automate nu erau un avantaj, pentru că te puteai împușca singur.

   S-a ajuns la o luptă corp la corp, mai mult la baionetă și mai puțin cu arme de foc. Cu tot atacul cavaleriei care șarjase nebunește, dușmanul, deși împins în interiorul satului, rezista, ba chiar, ajunși într-un loc mai larg, au început din nou să tragă cu armele automate!

   Zeci de mitraliere așezate să bată foc încrucișat, au început să toace vitejii roșiori: vestoanele kaki de campanie, începuseră să semene cu faimoasele haine de paradă: sângele devenise un simplu colorant!

   Colonelul Naumescu, deși rănit, continuă să lupte, până în momentul în care calul de sub el a fost împușcat; un locotenent a dat să-l ajute, dar colonelul i-a spus:

-          Lasă-mă pe mine, sună atacul!

   Locotenentul, căută din priviri gornistul și-l găsi mort, așa că puse mâna și dădu chiar el semnalul atacului: oamenii, auzindu-l, se adunară din nou și porniră într-o ultimă șarjă, de data aceasta - sperau ei - cea decisivă!

   La același semnal, escadronul trei, care ocolise satul, șarjă din spatele dușmanului și-l zdruncină aproape definitiv.

   Lupta a continuat cu ferocitate încă aproape o oră: nu mai luptau ca niște soldați, ci ca niște fiare, ca niște animale!

   Șarja sinucigașă, nu a reușit să scoată dușmanul din întăritură, dar l-a slăbit suficient ca acesta să nu mai poată lupta atunci când divizia a-18-a a început retragerea.

   Divizia s-a retras fără pierderi majore; a luptat în Bătălia Bucureștiului de pe Argeș și Neajlov; s-a retras în Moldova, unde în timpul iernii a intrat în refacere.

   Generalul Referendaru a fost promovat în 1918; a fost numit inspector general al artileriei până în anul 1928 când a trecut în rezervă; nu se știe când și unde a murit.

   Colonelul Naumescu, a căzut prizonier și a murit urmare a rănilor, într-un lagăr din Bulgaria, în 1917.

   Regimentul 2 Roșiori, avea în momentul plecării la atac mai puțin de trei sute de oameni; la prânz, în ziua șarjei de la Prunaru, în Pădurea Dârzea s-a făcut apelul unității: lipseau la apelul unității șapte ofițeri și două sute nouă ostași ...

    Să nu ucizi