4
Curtea fabricii abia se curățase de zăpada acelei ierni care venise
târziu și stătuse mult. În fiecare an, se întâmpla la fel: oamenii priveau pe
geam, vedeau că ninge și, se bucurau: se trezea în ei ceva de copil, niște
amintiri de pe vremea când nu aveau decât grija de a se juca și de a-și face
lecțiile cât mai repede! Și, eventual, de a nu-i asculta tovarășa - sau doamna,
funcție de clasă!
Așa că, până și astăzi, când zăpada era percepută aproape ca o
calamitate, primul care anunța „Afară ninge!”, era privit cu simpatie,
cuvintele lui erau întâmpinate cu zâmbete!
Apoi, „Afară ninge!” era spus cu un alt ton, cu o intonație care te
făcea să aștepți un „băgami-aș” chiar și din partea femeilor! Culmea, parcă
nici copiii nu se mai bucurau când ningea, puțini mai ieșeau cu săniuța - mai
mult se bucurau alții de „Săniuță” - iar frigul din case și lipsa de lumină și
apă caldă, făcea ca toată iarnă să aibă un aspect lugubru! Totul se suprapunea
pe închiderea imediată a circulației auto pentru particulari, zăpada rămânând
în troiene înghețate pe drumuri, până târziu, în primăvară, când soarele se
îndura și făcea treaba oamenilor. Iar pentru că nu era curățată, din albă și
frumoasă, în numai câteva ore neaua devenea gri, cenușie, murdară, urâtă,
respingătoare!
Primăvara putea fi un motiv de bucurie din moment ce aducea topirea
zăpezii, dar nici sentimentul acesta nu era deplin: încălzirea vremii, ducea la
topire, iar topirea ducea la dezvelirea gunoaielor nemișcate din toamna trecută
și la formarea unor adevărate torente sau lacuri de acumulare, în special în
intersecții și în lungul trotuarelor!
Era vremea cizmelor de cauciuc!
Și a fustelor mai scurte!
A dispariției căciulilor!
Și a cojoacelor!
Ori a înlocuitoarelor de palton!
Era frumos!
Bine, să nu uităm că unele femei nu renunțau la căciula din blană de
vulpe - cumpărată cu mari sacrificii - decât târziu, când alții erau deja la
sacou și la mânecă scurtă: nu le părea rău de iarnă, le părea rău că nu-și mai
pot etala minunăția de căciulă răsucită, confecționată de câte un meșteșugar
dintr-o zonă necooperativizată, unul priceput la toate!
Cine nu avea cizme de cauciuc, își blestema zilele încălțat cu ghete sau
bocanci ce păreau fabricați din sugativă, dar viața mergea înainte!
Mai greu era pentru cei care așteptau autobuzul sau troleibuzul: în fața
trotuarului pe care era instalată stația, se găsea mai întotdeauna o asemenea
baltă mare cât lacul Vidraru și adâncă de vreo două palme, iar mașinile nu
trăgeau niciodată la bordură! Călătorii, după ce urcau, începeau să vocifereze
la adresa șoferului, acesta însă, doar se amuza: a fi șofer pe transportul în
comun, era motiv de veșnic amuzament.
Într-o asemenea primăvară timpurie sau iarnă târzie, într-un asemenea
moment nehotărât, în care-ți este greu să spui în ce anotimp te afli, maistrul
Marin Mateescu fu chemat la birourile fabricii, la nea Gică. Nea Gică, pentru
ceilalți, pentru el Gică, doar îi fusese ucenic, ce mama dracului! Intră
zâmbitor, trase ușa după el și, la semnul lui Gică, se așeză la masa acoperită
cu o pânză roșie.
-
Da, tovarășe secretar,
am înțeles! Gică vorbea la telefon: de fapt, nu vorbea, el doar aproba.
-
Da, tovarășe secretar,
am înțeles! După ce continuă așa câteva minute, încheie convorbirea spunând
-
Da, tovarășe secretar,
am înțeles, să trăiți!
Apoi, puse cu grijă receptorul greu în furcă: îl așeză de parcă se temea
să nu-l spargă. În sfârșit, reuși să-și dezlipească mâna și o mută, cu infinită
grijă, în fața lui pe masă.
-
Ce-ai pățit Gică? Ești
supărat?
-
Măi nea Marine,
treaba-i groasă!
-
Adică?
-
Adică am primit o
sarcină de partid, nea Marine!
-
A-i primit-o, să fii
sănătos: se rezolvă, stai liniștit.
-
N-am primit-o eu, nea
Marine, am primit-o noi, toată fabrica!
-
Și care-i frate,
sarcina aia? Iar decretul cu femeia, sau ce, că pe mine sarcină numai la asta
mă face să mă gândesc! Ha, ha, ha ...
-
Tovarășe Mateescu! Te
rog, puțină seriozitate! Păi se poate? Dacă de la dumneata nu primesc răspunsul
cuvenit, atunci de la cine?
-
Hai mă Gică ...
-
Nici un hai mă Gică,
tovarășe Mateescu! Știi bine că nu accept asemenea familiarisme, asemenea
comportament netovărășesc! De la dumneata mă așteptam la mai mult!
-
Am înțeles, tovarășe
... Bălălău! Așa-l chema după numele de familie, așa că dacă-i plăcea ...
-
Tovarășe Mateescu, uite
cum stă treaba cu sarcina de partid: în pauza de masă, vom ține o ședință cu
tot personalul și, aș vrea ca dumneata să iei cuvântul după mine și să spui că
ești de acord, că ce bine s-a gândit partidul, mă înțelegi, susținerea dumitale
îi va face pe toți să tacă din gură!
-
Bine bine, om face-o și
pe asta, dar despre ce-i vorba? Cu ce vrei să fiu de acord?
-
Să-mi spui dacă vrei,
că dacă nu vrei, rog pe altcineva: de-un exemplu, pe Stoican de la ghilotină!
-
Hai bă Gică, tu vrei
musai să mă enervezi? Despre ce-i vorba?
-
Am primit sarcină de la
partid, să curățăm curtea fabricii! Bec să fie! Și să ducem toate deșeurile la
fier vechi, că avem cotă! Și să spoim copacii cu var, că uite c-a venit
primăvara și știi cum e cu dăunătorii, așa că trebuie să o facem lună ...
-
Asta-i problema? Lasă
bă băiete, c-o facem, nu-ți face tu griji!
-
... lună, duminică!
-
Ce? Când ai zis? Până
duminică?
-
Nu, nu până! DUMINICĂ!
-
Bă, mai dă-i în pizda
măsii cu sarcinile lor, dar duminică-i Paștele, bă Gică!
-
Ce este?
-
Paștele!
-
Ia mai lasă-mă-n pace
cu prostiile astea, nea Marine! Păi se poate, dumneata, un element de încredere
al fabricii, dai dovadă de misticism? Nu credeam, nu credeam nici în ruptul
capului! Deci? Ai înțeles? Adunăm oamenii în hala mare, eu le spun ce-a zis
partidul, iar dumneata iei imediat cuvântul și zici că-i o idee bună, că bine
s-a gândit partidul, că era nevoie, că uite ce mizerie ... A! Și să nu uiți să
zici de cota de fier vechi! Îți promit că dacă faci așa, duminică la cel târziu
zece ți-am și dat drumul! Și fii atent, tovarășe Mateescu, vreau listă de
prezență - o s-o facă șefii de echipe - și să nu prind pe cineva cu băutură sau
cu ouă roșii, că pe cuvântul meu că-i pare rău!
M-ai auzit? Să te gândești, să-mi spui, că dacă nu vrei, ți-am spus, îl
pun pe Stoican!
Secretarul de partid, rămas singur, își aprinse un Snagov - avea și
Kent, dar fuma numai acasă - și se întinse iute spre telefon: aceeași mână ce
umbla atât de grijuliu cu receptorul, nu mai avea acum nici un fel de reținere.
Formă un număr, apoi puse telefonul între ureche și umărul stâng, stând cu
capul strâmb, pentru a avea două mâini libere - cu una ținea Snagoava, cu
cealaltă își apropia scrumiera.
Era ocupat. Formă din nou.
De data aceasta, cineva răspunse.
-
La învățământ vă rog
domnișoară. Mai așteptă câteva clipe, trăgând din țigară.
-
Cu doamna Bălălău vă
rog ... mulțumesc ...
-
Bună Miți, ce faci, de
ce nu mă suni? Păi nu ai zis că mă suni? Ce? Încă n-a venit fratitu`? Și dacă
nu vine? Ce facem fără miel? Vezi ce bine că am luat ouă săptămâna trecută? Cum
ni le-a adus, le-am și luat! Ce? La biserică? Când? De înviere? Dar tu te-ai gândit ce ar zice lumea dacă ne-ar
vedea pe noi la înviere? Eu secretar de partid, tu șefa de la învățământul
politic ... Hai, lasă, nu te bosumfla, înțelege și tu, că la anul om merge la
mama la țară și acolo nu ne știe lumea și putem merge și la înviere!
4 - Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu