Cântecul

   Era sâmbătă la prânz și oamenii, foarte obosiți după alergătura și prăfăraia înghițite, zăceau trântiți pe la umbră, pe unde găseau. Fiind așadar și sâmbătă și prânz, chinul pe săptămâna aceea se încheiase. Se formau noi unități, erau aduși oameni de peste tot din țară, leaturile mai vechi, care fuseseră la cătănie își aminteau cu plăcere vremea tinereții și se purtau de parcă nici nu fuseseră lăsați la vatră. În schimb cei mai tineri, ăia de făcuseră doar premilitara, erau speriați de-a dreptul de armele adevărate care înlocuiseră puștile de lemn din civilie, de disciplina armatei și de dreptul aproape de viață și de moarte al tuturor  superiorilor: sublocotenenții erau ca sfinții, iar un locotenent sau căpitan, ehe, parcă era Sfântul Petru. Cât despre comandanții armatei, despre colonei și generali, aproape că le era frică să vorbească: acolo erau numai Dumnezei!

   Unii dintre ei avuseseră prilejul să vadă armata germană în unele ieșiri de defilare și prezentare de onor... și rămăseseră impresionați!

   Impresionați!

   Și uluiți!

   Și îngroziți!

   Ăia musai că nu erau oameni! Nu puteau fi oameni!

   Cătanele bătrâne, văzuseră deîndată că se mișcau toți ca unul, că lucea echipamentul pe ei de parcă era turnat, că dacă nu erau în formație erau toți veseli, că erau bine hrăniți, dar și că superiorii și subordonații păreau a fi într-un fel de camaraderie care la români nu exista: dacă Gheorghe ori Vasile ori Ilie nu executa exact ce-i cerea subofițerul sau ofițerul comandant, acesta îl lua imediat la palme, chiar de față cu civili, iar lucrul părea normal tuturor! Chiar și femeilor, dacă se întâmpla să fie în asistență!

   Ei bine, la nemți așa ceva nu vedeai!

   Și apoi, nici ei nu erau chiar așa de răi pe cât se spunea, erau băieți buni, plăteau totul cu bani buni, românești, schimbați la bancă, se mai uitau după câte o fată, da’ dacă vedeau că-i însoțită ori că nu-i bagă’n seamă, nu făceau pe cocoșii, ci pur și simplu se retrăgeau. Multă vreme băieții de la țară s-au uitat lung la ei cum dădeau copiilor ciocolată și bomboane și le lăsa gura apă că ei nu văzuseră și nici nu gustaseră asemenea (bănuiau) bunătăți în viața lor, că de, românu’ ca tot omu’ simplu, cozonacii la Paște ori Crăciun și ceva colivă la vreo’nmormântare ori pomană: că altfel, cine să stea să facă dulce, că ei erau oameni cu treabă multă și muierile lor la fel. Nici în poligon nu prea se puneau cu aliații, că degeaba băga al nostru săracu’ trei febeuri cu zebeu’, că neamțu’ în timpul ăsta trăgea cu automatul cât tot plutonul! La ce nu se dădeau pe nemți, se știa bine: la lupta cu baineta sau corp la corp și la marș! Mai ales la marș, îi lăsau în urmă una două! He, he... păi ce, era de colea cât mersese ei pe jos de când era copii și pân’acu? Că doar se știa că regina bătăliilor era infanteria și că infanteria trebuia musai să aibă talpa lată! Altfel nu se poate! Auzi... infanterie cu camionul! Mai mare rușinea! Și atrileria cu tractoare! Păi atunci, plăvanii pentru ce i-a mai lăsat Dumnezeu pe pământ? Adevărat că n-avea iuțeala tractoarelor, dar și unde se opintea plăvanul, ținea tractorul pe loc! Că nu o singură dată venise unul cu caii ori cu bivolii de scosese vreo mândrețe de mașină dintr-o mizerie de șanț cu apă ori baltă plină de noroi! Asta era, dacă-i puneai să-ți răspundă, nici unul n-ar fi schimbat locul cu nemții, dar în sinea lor, imediat ar fi făcut-o!

-         Drepți! Vă aliniați! Hai bă, mai iute mișcarea, mai iute!

-         Da ce-i dom’ sergent, s-o termina d’ale gurii?

-         Bă taci dracului că te mănânc, ai auzit?

-         Gata dom’ sergent, am tăcut... că doar am întrebat și io că...

-         Taci ostaș...

-         Că doară...

-         Taci ...

-         Nu dau tatarii!

-         ... că te mănânc! Taci! Asta-i aliniere? La loc comanda! Vă aliniați! N-auziți, hai! Înapoi fuga marș! Culcat! Târîș, mitralieră din partea dreaptă, salt înainte! Stai, drepți! La stânga’nprejur! V-a ajuns? Bază caporalul Costescu...

-         BAZĂ!

-         ... în coloană adunarea!

   Oamenii, sătui și așa de instrucție, se mișcară la perfecție, aproape ca nemții și, sergentul Popa, satisfăcut de autodemonstrația de autoritate, le comandă să intre la masă. Fiind ei încartiruiți într-o tabără de instrucție pe câmp, masa se servea într-un fel de cort mare, dar fără pereți, numai un acoperiș pus pe niște pari zdraveni, totul legat cu funii.

   Aici la cort, îi aștepta o surpriză: nu aveau pe masă mămăligă, ci pâine, iar ciorba de fasole era înlocuită de una de carne, urmată de niște carne friptă – de-i zicea friptură de porc cu pi... cu piu... în sfârșit, cu cartofi fierți și zdrobiți – și apoi căpătară chiar și biscuiți!  Unii, își băgară prin buzunare ceva pâine, să fie, alții se uitau lung de nu le dă și vreo țuică, că poate   s-a schimbat ziua lui Vodă sau cine știe...

   Când tocmai mâncaseră și unii râgâiau mulțumiți, se lăsară pe spate, proptindu-se spate în spate cu cel de pe banca vecină și în timp ce unii se scobeau în dinți, alții aprinseră câte o țigare, dar pe ascuns, că n-aveai voie să fumezi acolo.

   Se întâmpla ceva... sigur era ceva... Ca tot ostașul care știe să citească niște semne mai mult decât subtile, fiecare simțea că ceva se schimbă, că-i bine sau rău, nu se știa încă, dar așa cum știau toți, nu există schimbre bună! Mai ales că nu se vedea nici un gradat! Ce chestie dom’le...

-         Unde’s ăștia, căprarii?

-         Uite-i colo’n soare, alineați dă paradă! Așteaptă iei ceva, că ori au făcutără ceva, ori i’anunță ceva... și mie tot nu-mi place!

-         Dă-i dracu’ dă jigodii... ce mi-ar place să-i și dea nițel cu burta dă pământ. Să vază și iei cum ie!

-         Lasă-i mă dracu’, Costică fratele meu, îndatorează-mă rogu-te cu o țigare, că ies deseară’n oraș și-ți aduc nește Regale...

-         Mă Ilie, da’ diștept iești mă tu și io prost: adică io să te țân pă țâgări și tu sufletu’, să fii numa’ dator! Ia mai dă-te mă’n...

   Cam așa erau discuțiile sub cort, în lipsa superiorilor! Nu se vorbea cu răutate, erau niște convenții aceste discuții, dacă acel Ilie chiar căpăta o țigare de la Costică, s-ar fi crucit, nu alta! Oamenii se adunau fie pe leaturi, fie pe loc de pământ, măcar cu conjudețeni să fii, că ăilalții erau parcă mai străini decât ai tăi! Cel mai bine era când se găseau oameni de vârstă apropiată și din același loc, cum ar fi adică din aceeași plasă... atunci se simțeau de parcă nici nu plecaseră de acasă! Ce viață...

   Se lungea cam mult povestea, nu de alta, dar era sâmbătă, era zi de baie și de schimbat lenjeria și apoi, unii aveau bilete de voie: venea camionul de-i lua pe la cinci și-i aducea înapoi la zece fără ceva, să fie adică la apelul de seară!

   O mașină mică, neagră, ridicând nori enormi de praf, opri pe drumul de pământ pentru o clipă și-l scuipă aproape din mers pe dom căpitan!

   Văzură cum comandantul de batalion se echilibrează cu greu și cum tușește aproape să-și dea plămânii în praful ridicat de automobil: mai stătu preț de câteva clipe, apoi își scutură praful de pe piept și umeri, își aranjă ținuta cât putu mai bine și se îndreptă spre grupul ofițerilor. Trei sublocotenenți și tot atâția locotenenți, stăteau sub un umbrar, fumând și discutând între ei: apariția căpitanului îi făcu să ia poziția de drepți! Căpitanul le dădu „pe loc repaus” și începu să le vorbească. Cum nimeni nu auzea ce le spunea, oamenii continuară cu ale lor.

-         Io, io tot îmi pare rău dă prostia făcută!

-         Ce prostie Sile?

-         Păi nu-ți spusei? Când m-o luat gheneralu’ la oaste pentru Măria Sa șî pentru Țară, am vrut să vânz pământu’, da’ a mea nu, că să nu’l vânz, că să’l las... Al dracu’ pământ, că-l vindeam și’l beam tot, nimica nu lăsam! Așa, prafu’ s’alege, că aia a mea rămâne cu pământu’ și io mă canonesc acilea ca un ocnaș! Că așa o fos’ și’n războiu’ăl’laltu’...

-         Las’ mă Sile, că merge vorba că’n toamnă cine are pământ pleacă acasă la munci, să nu moară țara dă foame...

-         Da’ dă unde dracu’ știi tu asta? Ți-o zâs gheneralu’?

-         Așa zice oamenii Sile, ce te superi pă mine? Că știu și io să te’njur...  

   După câteva minute, căpitanul termină ce avea de comunicat și, în timp ce bea o cană cu apă rece, adusă chiar atunci de la puț, ofițerii își chemară fiecare gradații, îi aliniară și începură a le vorbi.

   În tot acest timp, trupa prinsese curaj și oamenii porniseră a se foi. Unul, Ion, de prin Argeș de felul lui, începuse a cânta.

-         Dar ce bălmăjești tu acolo, mă Ioane? îl întrebă camaradul lui, Ghiță Popescu.

-         Ia, un cântec de l-am auzit odat’ la noi, la horă!

-         Mă Ioane, dar cântecul ăsta nu-i așa, e altfel, tu nu-l știi și te chinuiești și pe tine și pe bietul cântec!

-         D’apoi cum să fie altfel, dom’ Ghiță, că doară la horă l-am auzit...

-         Mă Ioane, ascultă mă la mine! Ghiță Popescu, om pe la vreo 35 de ani, era bucureștean și părea a ști pe toți și toate, așa că în compania lor era o autoritate în multe domenii nemilitare.

-         Nu cred, dom Ghiță!

-         Mă băiete, cântecul ăsta nici măcar nu-i cântec popular, mă... a fost făcut să semene cu unul popular, dar nu-i! L-a compus, adică i-a făcut muzica, unul Ion Vasilescu, iar vorbele sunt ale lui Nicu Vlădoianu! Voi, se vede treaba că nu l-ați ascultat cântat de Maria Tănase, că de vreo trei ani de când a apărut, toată lumea îl cântă, dar nimeni ca ea!

-         Și cum îl cântă dom Ghiță? În jurul lui Ghiță Popescu, bucureșteanul priceput la multe chestii de care oamenii de la țară nici nu aveau habar, se adunase un grup ce stătea cu gura căscată, așteptând povestea pe care camaradul lor o avea întotdeauna ascunsă în mânecă.

-         Mă băieți, dar voi pe Maria Tănase ați ascultat-o vreodată?

-         Păi und’ s’o ascultăm, vai di păcatili noastri, că ce, că noi n’aviem radio șî nici daraveră d’aia cu plăci, iar Măria asta la noi în sat n’o vinit să ni cânti! Replica asta însemna: știi bine că nu am ascultat-o, chiar dacă am auzit de ea, nu știm cum cântă, așa că n-o mai lungi și spune povestea, că acum termină ăștia ce au de vorbit și rămâne nespusă!

-         Da, așa este... Ei bine, aflați măi băieți, că Maria asta este o frumusețe de fată și, pe deasupra, mai are și un glas de aur! Când cântă ea, și Vodă tace...

-         Vodă ăsta micu’?

-         Măi, ești bou! Era un fel de a spune, era o metaforă! Ei, cu vorbe din astea de le știa numai el și locotenentul lor, îi băga’n cofă mereu de le închidea gura! Și vedeți voi, că cântecul are și vorbe și zice de una care tot face farmece – ca la voi, la țară – să-i vină iubitul noaptea și să stea cât mai mult, mă’nțelegi!

-         Hă, hă, hă...

-         Dacă sunteți neamuri proaste, nu vă mai povestesc nimica!

-         Gata dom Ghiță, am tăcut!

-         Buuun! Vorbele sună cam așa:

„Mi-am pus busuioc în păr, măi
Să pot avea pe vino-ncoa'
Să fiu ochioasă, năbădăioasă
Să se-mbulzească și să mă iubească băieții

Măi busuiocule, măi nu fi rău
Hai și ajută-mi cu farmecul tău.

Mi-am pus busuioc în sân, măi
Pe suflețel să-mi șadă el
Să mă mângâie și să nu spuie
Cine-i iubitul și cine îmi este sortitul.

Măi busuioace măi busuiocel
Vezi și-l alege p-ăl mai frumușel.

Că zică lumea ori și ce
Poate să spună că sunt nebună
Că e prostie, vrăjitorie
Păi zică lumea ori și ce
Eu tot cred în farmece.”

      Mai departe nu mi-l amintesc acum, dar parcă așa zice cântecul! Și vedeți voi, că nu-l cântă doar așa, din gură: nuuu, îi ține isonul unu’, Grigoraș Dinicu, cu orchestra lui! Dar știi cum cântă? Dumnezeiește, nu alta!

-         Cum cântă dom Ghiță?

-         Păi... Ghiță Popescu, afon de felul lui, se gândea cum să explice fără să fie nevoit să le cânte! Păi, în taraful țiganului ăsta de Dinicu, sunt toți numai unul și unul și umblă noaptea prin mai multe cârciumi, pe unde au înțelegeri și cântă cu Maria Tănase...

-         Numa’ p’ăsta, cu busuiocu’?

-         Nu, că știe mai multe și le cântă pe toate... stai și asculți, de uiți să și mănânci!

-         Da’ ce, la București oaminii nu mâncă acas’ la iei? Că la noi în sat, ie cârciumă, da’ se vie doar ca să se beie!

-         Nu prostovane, la oraș, oamenii ies seara cu familiile la restaurant, că la cârciumă te duci numai tu, cu măta și cu tactu’, iar la restaurant stau să bea, să mănânce și să se simtă bine!

-         Lasă-l dom Ghiță, că-l știi că-i tolomac, zi-i mai departe!

-         Da... Ei bine, se face o liniște când cântă, de n-auzi nici musca! Și să vezi cum se ține țiganul cu țambalul după cântăreață, de zici că-i tras cu ață, iar Grigoraș Dinicu, cu vioara...

-         La noi în sat se zice și din drâmbă și din frunză și...

-         Și mai taci dracului din gură! Ei... și Grigoraș Dinicu, le zice din vioară de crezi că vorbește... el doar cântă din vioră și tu auzi cuvintele în minte! Dar și ăilalți țigani cu viorile, fac așa ca un tablou numai pe muzică, de crezi că și vezi fata aia de-și caută iubitul și tot face farmece...

-         Adunarea! Compania a... în careu adunarea... plutonul 3, mai iute, mai iute... hai, plotoanele adunarea în careu, mai repede, mai repede... vrei palme, dobitocule? Ce-am zis eu...

   În doar câteva clipe, povestea fusese uitată și toate plutoanele batalionului erau adunate separat în careu, în așa fel încât fiecare comandant de pluton să transmită ordinele trupei și fiecare ostaș să priceapă de îndată totul!

-         Plutonul... este gata...

-         Drepți! Pe loc repaus! Băgați bine la cap: la noapte se pregătește o alarmă cu aplicație! Domn Căpitan a aflat și dumnealui de mai sus, așa că fiți cu băgare de seamă: dacă nu iese totul brici, v-ați dat foc la valiză? Priceput? Dracul vă ia pe   toți! Stingerea la ora nouă, că nu știm când o fi, plantoanele să fie cu ochii beliți, că niciodată nu se știe ce le dă prin cap ăstora de la comandament și liniște și atenție! Pe care fumează-n formație îl belesc cu mâna mea! Toate permisiile și învoirile se suspendă! Înțeles?

-         ’nțeles! Partea cu învoirile nu le plăcea, dar ce să faci?

-         Marș la program! Caporal, ai comanda...

   Liniștea de dinainte se dusese!

   Nu le plăcea așa ceva, aplicație, alarmă... ăia mari se plictiseau și se jucau de-a războiul, iar pe ei îi țineau de două luni aici, în Lunca Prutului, să moară de căldură și să-i mănânce țânțarii, când acasă era atâta treabă de făcut... de, așa-i la cătănie!

-         Nu mai bine vindeam io pământul cela, cum am vrut?

-         Da’ de ce să-l vinzi măi Sile, de unde luai tu dup’aia pământ, nevastă-ta cum trăia mă’ în lipsa ta?

-         Da’ ce mă doare, luam banii, ș’îi beam șî io ca omu’, muierea pleca la măsa, că se descurca și io...

-         Și tu ești un prostovan, asta ești! 

   Programul de sâmbătă seara s-a desfășurat normal, numai zvonurile nu le dădeau pace: ziceau unii că se face aplicație ca să-i scoată pe ei din luncă și să bage și pe alții, ba nu, că ăștia vor să-i ducă prin toate bălțile, cu tot echipamentul în spate, să vadă ce-au învățat... mama lor de îmbuibați!

   La nouă seara, fără goarnă, tabăra primi ordinul de stingere.

   Dar ce, crezi că somnu-i cătană, că vine la ordin?

-         Și cântă frumos, zici?

-         Dumnezeiește, nu frumos!

-         Da’ mai tăceți bă din gură!

   Câte un pic, câte un pic, tabăra se liniști și, în căldura înăbușitoare a nopții, majoritatea reușiră să adoarmă. Ostașii ce făceau plantoanele și santinelele înarmate, obișnuiți cu controalele dese, renunțaseră să mai fumeze, ci doar se plimbau de colo colo, pe sector, încercând să fie cât mai vigilenți!

   Greierii cântau de zor, de prin bălți se auzeau broaștele orăcăind. Deasupra capetelor, carul mic se învârtea după capul oiștii la nesfârșit: unii se simțeau acum ca acasă.

 

   La orele două din noapte, a sunat goarna deșteptarea: oamenii au dat să se repeadă la arme, dar gradații i-au oprit și le-au cerut doar să se echipeze și să se alinieze pentru onor! Deși era caldă noaptea, unii începură a dârdâi: în aer plutea ceva nedefinit, iar superiorii, nu urlau ordinele ca de obicei, ci vorbeau cu ton scăzut. Așteptară câteva minute, până ce apăru domn căpitan, ținând în mână o hârtie sau un plic. La ordinul unui locotenent, batalionul se adună în careu, pentru a asculta ce avea a le spune comandantul lor.

-         Batalionul este la ordin, domnule căpitan!

-         Ostași! Luați aminte! Am primit acest plic de la comandamentul ierarhic superior, cu ordinul de a vi-l citi la orele două din noapte! Liniște și băgați la cap! Căpitanul începu să le citească:

 

"V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă; să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a Bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna.

Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!

Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.
Ostaşi,
Plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte. Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aci straja dreptăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc.
Ostaşi,
Înainte. Să luptaţi pentru gloria Neamului. Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri. Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei noastre cu gândul ţintă la Dumnezeu.
Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru.
Ostaşi, Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!"
Comandant de căpetenie al Armatei: Generalul Antonescu 22 iunie 1941

-         Dumnezeu să ne ajute! spuse căpitanul!

-         De astăzi copii, suntem în război!

-         Vezi bă, că mai bine vindeam io pământu’?

-         De ce, bă, Sile?

-         Păi în ăl’lalt război nu știi cum fuse? Dă plecat, plecară mulți, dă întors veniră numa’ cîțiva, apoi îl dădeam și-l beam, iară la întoarcere ne dădea iară stăpânirea pământ, cum o fost și-n ăl’lalt război. Ce, nu știi de la ăia bătrâni?

-         De, cam așa ie …

-         Comanda la mine! se auzi căpitanul, „Tatăl nostru, carele ești în ceruri …”!

   După rugăciune, oamenii se foiră nițel, se aranjară, iar căpitanul le ordonă din nou:

„Cu cântec, înainteee, marș!”