Celălalt obraz

 

   Pe drumul pietruit, autocamionul Bucegi alerga încărcat cu cherestea, dinspre balastieră spre garaj. În cabină, spre încântarea lui Grigore șoferul, aparatul de radio Sinaia, urla în încercarea de a acoperi zgomotul drumului, ultimul șlagăr, Waterloo al suedezilor ce uluiseră toată lumea cu o lună în urmă. Cu toate că melodia nu se prea auzea, Grigore o știa pe de rost și o fredona odată cu radioul:

-         Uatărluuu, la la la la la la, Uatărluu, la la ...

   Bineînțeles că unui angajat de la Autobaza Iași nu-i cerea nimeni să știe versurile în engleză, dar el era încântat de performanță!

   Era de fapt unul dintre puținii care se gândiseră să-și pună radio pe camion, chiar dacă-l luase la mâna a doua – radioul, nu camionul – iar asta-l făcuse să crească în ochii colegilor, așa că el, la numai 27 de ani, era deja un veteran al neamului lu’ Manivelă. Meseria îi plăcea, radioul îl ajuta – își amintea și acum ce mirat a fost când, trecând aparatul de pe unde medii pe unde lungi, prinsese un post necunoscut, unde cineva, vorbind o limbă română ciudată, anunța că urmează să cânte „artistul Gică Petrescu” – învățase deci să prindă și Chișinăul, de cărat căra mai mult în jurul orașului, așa că familia nu-i simțea lipsa, mai scotea un ban luând pe câte unul cu „ia-mă nene”, mai ducea acasă un lemn pentru iarnă, mai ciupea o roșie, un harbuz ... de, când ai trei copii nu-i chiar așa de ușor de trăit ... că acu’ merg și la școală ... uite, numai iarna abia încheiată o trecuseră cu bine ajutați și de verzele aduse de el și murate de nevastă-sa, dar și de cei doi saci cu barabule ... Șeful de autobază, dom’ inginer, avea grijă de șoferii lui, de-i trimitea pe rând pe unde era bine ori rău, așa că nici unul nu trăgea doar la greu sau doar la miere! Așa că, numai un puturos nu se descurca pe el și pe familia lui: și cum pe el îl știa băiet cuminte și ascultător – că odată nu-i ieșise din vorbă – îl ținea-n grijă, că știa că are trei copchii și-l trimitea toamna la cărat de la ceapeurile din preajma orașului ... adevărat e că nici Grigore nu lua numa’ pentru el, îi mai dădea și lu’ dom’ inginer, ba de multe ori chiar și colegilor care tocmai atunci cărau piatră pe vreun șantier: „asta e, dacă suntem oameni, ne înțelegem, că dacă-i înțelegere, pe toate le facem” – gândea Grigore în timp ce le ținea isonul celor de la Abba.

   Avea de dus iute lemnele astea la autobază, avea șeful o înțelegere cu balastiera, nu era treaba lui atâta vreme cât transportul se făcea cu acte, iar după aceea urma să dea o fugă să-l mute pe colegul Vasile – al dracului Vasile, ce noroc pe el – că primise apartament și el fusese însărcinat să-l ajute la mutat! Așa era obiceiul ... se ajutau unii pe alții ...

   Din față, văzu venind un tractor cu plugul atașat la spate: tractorul venea cam tare, plugul era greu, drumul rupt, așa că utilajul agricol începuse să cam țopăie!

   Deși cam bătea vântul, clar viteza era vinovată de mersul haotic al tractorului!

   Grigore, prevăzător, încetini și trase cât mai mult dreapta, în speranța că tractoristul o să-l vadă și n-o să-l lovească! Până la urmă, opri de tot pe iarba de pe marginea drumului, putând astfel vedea de ce tractorul alerga ca la curse: în cabină, alături de tractorist se afla o mândruță și acesta se dădea mare! Întotdeauna fusese o problemă mare cu tractoriștii din agricultură, care deși nu aveau permis să iasă pe drumuri – adică nu erau rutieriști – profitau de prioritatea acordată muncilor agricole și hălăduiau pe unde le poftea inima!

   Ca și ăsta, Doamne ferește, bine că nu l-a atins!

   Se apropie de oraș, o lăsă și el mai moale, că n-avea chef să-l potcovească vreun milițian cu vreo amendă și, conducând ca întotdeauna cu multă grijă, se îndreptă spre autobază ca să descarce lemnele, să curețe camionul și să plece să-l mute pe Vasile: ar fi putut să nu curețe mașina, dar cum să-i cari omului boarfele – multe, puține, rele sau bune – într-un camion care dusese tot felul de încărcături până atunci? 

   Ajunse cu bine în poarta autobazei, claxonă ușor pentru ca nea Ilie portarul să-i ridice bariera și, cu un salut din mână dădu să treacă mai departe.

-         Eugene tată, zâce dom’giner că cum vii pușcă să te duci la dumnealui la birou!

-         Da nea Ilie, am priceput, negreșit mă duc! răspunse Grigore, întrebându-se de ce deveniseră lemnele alea așa de importante dintr-o dată!

   Trase Buceagul unde știa că trebuie descărcat, făcu semn maistrului de la atelier și acesta, care știa că-s lemnele lu’ dom’ șef, chemă în grabă elevii pe care-i avea în ziua aia în practică și-i puse la descărcat camionul.

   În timpul ăsta, șoferul opri radioul mașinii, își îndesă mai bine șapca pe cap, extrase de sub parasolar actele transportului – văzuse într-un film american că acolo se țin actele și acum făcea și el la fel – și coborî, executând o mișcare de rotație îndelung exersată: pentru cine nu știe, dintr-un Buceag nu se coboară oricum, este o anumită procedură ... adică poți să cobori cum vrei tu, dar adevărații profesioniști o fac într-un singur fel și anume, deschid larg portiera, se apucă cu mâna stângă de volan, ies nițel cu fundu-n afara caroseriei și pun piciorul STÂNG – neapărat stângul – pe treapta mașinii, apoi, ținându-se în continuare cu mâna stângă de volan, fac o piruetă în timp ce coboară cu piciorul drept pe sol!

   Da, așa se coboară din Buceag!  

   Unii aduceau și îmbunătățiri acestei proceduri, adică atunci când executau pirueta în coborâre, țineau în mâna dreaptă o haină, ceva ce flutura ca o capă în fața taurului: asta era procedura completă!

   Șoferul nostru execută coborârea simplă, fără haină și se îndreptă în pas alergător către biroului șefului de autobază.

-         Să trăiți dom’ inginer, am sosit chiar acu’ și’am băgat iute la descărcat ... io aș zice    să ...

-         Grigore, uite cum stă treaba ...

-         ... spăl mașina și ...

-         Grigore! Taci și ascultă-mă! Ai tăcut? Grigore, care făcuse armata – ca tot omul – tăcu mâlc în fața șefului și ciuli urechile:

-         Grigore, ia iute camionul, dacă nu-i deja descărcat, ia-l așa și fugi acasă: a sunat un vecin de-al tău, că ți-a luat casa foc!

-         Casa mea?

-         Da’ a cui Eugene, a mea? N-ai auzit ce tocmai ți-am zis? A ta a luat foc, așa că ia mașina și fugi, că trimit pe altcineva la Vasile și tu nu mai veni până mâine!

   Șoferul se grăbi la mașină, pe care o găsi aproape goală: maistrul de la atelier știa să-i strunească pe elevii aflați în practică, mai așteptă un minut și, cu mașina goală, plecă cât de repede se putea legal, către casă: plătise o amendă pentru viteză cu vreo doi ani în urmă, fira-r ai dracului cu radarul lor cu tot și nu voia să mai plătească! 

   Traficul era destul de lejer la ora aceea, așa că și fără să se grăbească se mișca destul de repede: se gândea în timpul ăsta, de la ce o fi luat foc ...

„ ... sunt aproape convins că nevastă-mea, încăpățânată cum o știu, s-a apucat să facă săpun în curte, la pirostrii ... și cum a bătut vântul ... sau de la vreun vecin? ... nu, că dom’ inginer a zis „ți-a luat foc casa” nu că arde în cartier ... acu’ în mai foc nu se mai face ... butelia e bună ... și dom’ inginer a zis foc nu explozie ... fie ce-o fi, las că se repară, că de mâni de om îs făcute ... ”!

   Pe măsură ce se apropia de Copou, se mira că nu se observă o coloană de fum negru, așa cum văzuse el prin filme! Abia când dădu colțul și intră pe străduța lor, își dădu seama că incendiul era deja stins!

   Pe stradă ieșiseră toți vecinii, cu mic cu mare, iar parcă asta nu era de ajuns, locul era blocat și de o mașină roșie de pompieri, una alb cu albastru de miliție și un TV-eu alb, cu geamurile vopsite și ele în alb și fără insemne: pe strada lor, asemenea aglomerație de mașini era lucru rar! Cum nu se putu apropia mai mult cu ditamai camionul, trase pe dreapta, tăie contactul și sări din mașină trântind portiera după el!

   Vecina de vis a vis, când dădu cu ochii de el, începu să plângă, la fel și alte femei – așa-s femeile, bocesc din orice – dar ciudat i se păru faptul că aproape toți bărbații își fereau privirea: ce era, ce se întâmplase, ce, avea ciumă?

-         Dumneata ești tovarășul Grigore? îl interpelă un subofițer de miliție apărut ca din pământ.

-         Eu sunt – răspunse el, continuând să se apropie de casa incendiată, prin cordonul pe care cei prezenți, ca după îndelungi repetiții, îl deschideau în calea lui.

-         Tovarășe Grigore, veniți cu mine la mașină! Milițianul îl apucase de braț și-l trăgea în direcția contrară.

-         Stai dom’le să văd ...

-         Nu-i nimic de văzut, veniți cu mine! Acum!

-         Păi, de ce?

-         Așa a ordonat tovarășul căpitan! Haideți! Strânsoarea pe care o simțea pe braț, îl convinse că subofițerul avea într-adevăr ordinele lui și că trebuia să i se supună: îl însoți deci la Dacia de miliție, în care și urcară, în spate! La volan, un alt subofițer fuma:

-         Ridică geamul Mitică, ordonă cel ce-l adusese: Mitică ridică geamul, dar continuă să fumeze. Pe el, care din economie nu fumase niciodată, fumul îl deranja, dar nu-i venea la îndemână să le spună.

-         Actele dumitale te rog!

-         Dar de ce? Am făcut ceva?

-         Actele! Milițianul îi luă toate actele, inclusiv carnetul rozaliu de conducere, le verifică pe îndelete și apoi spuse:

-         Și’acu’l așteptăm pe tov căpitan ...

   Grigore încercă să protesteze, dar fără speranță de izbândă: vecinii și străinii de strada lor, priveau spre mașina de miliție și-l arătau din ochi, vorbind și – foarte important – făcându-și – babele – cruci! Simțea că înnebunește: nu făcuse nimic, era curat ca lacrima, doar dacă nu aflaseră pompierii că avea instalație de încălzit cu picurător ... cu motorină sau cu benzină ... că era interzisă ... și benzina era luată de la camion ... de acolo să fi izbucnit focul? ... dar era în luna lui mai și nu mai făceau focul de mult ... și chiar și instalația era strânsă și pusă’n magazie ... 

   De mașina de miliție, se apropie un civil: era un om între două vârste, cu burtă și cu două guși, genul de om care merge și gâfâie – Grigore, care muncea și 14 ore pe zi, nu știa cum este să fii așa de gras – tuns scurt, purtând în mână un dosar. În spatele lui, venea un alt bărbat, mult mai slab dar și mult mai tânăr, ducând un aparat de fotografiat. Grasul, îi făcu semn să coboare geamul și-i vorbi:

-         Tu ești Grigore? Proprietarul?

-         Eu, să trăiți! Șoferul recunoscuse de îndată autoritatea!

-         Bă Grigore, fii atent: mergem împreună, vezi ce-i de văzut, da’ fără urlete, fără paști și dumnezei, că ne certăm, da? E musai să nu-mi faci mie atmosferă și să-mi pui strada’n cap, că avem probleme! Ai priceput?

-         Da, să trăiți! Recunoscuse graiul diferit de al locului și își spuse în sinea lui că iar au adus oameni de pe te miri unde și că iar îi amestecă, că nu te mai puteai cunoaște de atâția venetici!

-         Haidem!

   Grigore coborî din mașina miliției și, în timp ce se apropia cu căpitanul de casa arsă, i se părea că nici pompierii care începuseră să-și strângă furtunurile nu-l priveau!

-         Țiganii au fost Grigore!

-         Da, da, țiganii!

-         Io-s martor vecine, dacă ai nevoie, doar să-mi spui!

   Grigore era zăpăcit: chiar nu mai pricepea nimic! Curtea lui, de unde o lăsase dimineață îngrijită și plină de flori, era acum o baltă neagră, umplută cu bucăți de acoperiș și lemne din astereală și cioburi și cercevele smulse. Se uită de jur împrejur și se miră din nou că nu-i vede pe-ai lui!

-         Fii atent aici tovarășe Grigore, îi spuse căpitanul, fii atent că doar odată te uiți și dup’aia mergem la sediu! Auzind asta, șoferul se forță să fie cât mai atent cu putință: milițianul, ținându-l de cot, îl duse până-n dreptul ușii.

-         Uită-te!

   Prin gaura neagră a ceea ce fusese odată ușa lui, în interiorul casei se vedea prăpădul făcut de pompieri: apa băltea, din fostul acoperiș atârnau niște rămășițe, pereții făcuți cu rolul erau spălăciți de la cât de multă apă cursese pe ei.

   „S-a dus dracului tot chirpiciul, trebuie s-o fac din nou” își spuse în sinea lui.

   Mobila nu mai era, lampa nu mai era, țoalele de pe jos nu mai ...

   „Ce-i asta? Ce văd?”

   În mijlocul odăii, claie peste grămadă, zăceau patru siluete negre: una mare și trei mai mititele!

   Simți că-i cade ceva’n cap!

   Vedea și nu înțelegea!

   Ce erau cele patru forme negre?

   Ce căutau în casa lui?

   Căpitanul îl trase de cot, dar șoferul se smuci, semn că n-a terminat de privit: căpitanul îl trase din nou, dar cu același rezultat!

-         Grigore, hai și-om vorbi! Hai că-i mai bine!

-         Ce-s astea, dom’ căpitan? Ce-s astea negre?

-         Hai la sediu Grigore, hai că vorbim acolo!

-         Țiganii din Ciurea au fost Grigore, suntem martori, venim la miliție dacă trebuie, se auzeau vecinii din spate, strigând! 

   Cu mare greutate, Grigore reuși să ajungă la mașina miliției, cu care fu transportat la secție; aici, dădu o declarație cum că fusese la muncă, ce făcuse, ce cărase ... în sfârșit ... așa ... mai fără rost. Timpul trecu, până ce căpitanul de miliție intră din nou în biroul în care era ținut șoferul, se așeză pe scaunul rapid eliberat de un plutonier și-i spuse:

-         Bă Grigore, fii fără teamă! Dacă este cu adevărat un omor, așa cum bănuiesc eu, îți promit că vinovații vor fi prinși și vor plăti pentru ce au făcut! M-ai auzit?

-         Da, am auzit ...

-         Corpurile au fost deja ridicate de medicina legală și în cel mai scurt timp vom afla ce s-a întâmplat, așa că fii liniștit. Uite, noi acum îți dăm drumul, dar să-mi promiți că stai liniștit și nu faci greutăți! Da?

-         Da ...

-         Ai aici o adresă ... aici poți să dormi câteva zile ... până te aranjezi cumva ... e de la sfatul popular ... și tot sfatul popular o să-ți dea și un ajutor de înmormântare ... și unul să-ți refaci căsuța ... hai mă Grigore, că nu-i chiar așa de rău, treci tu și prin asta ... că doar știi cum se spune ... întoarce și obrazul celălalt și meri mai departe! Fii fără grijă că nu scapă vinovații nepedepsiți! 

   A doua zi de dimineață, Grigore reuși cu mare greutate să ducă Buceagul la autobază: era la marginea orașului, nu afară, dar lui i se păru că mersese ore și ore! Colegii, care aflaseră despre tragedie, făcuseră o chetă, să-l ajute ... și se adunaseră vreo mie de lei! Șeful de autobază, l-a chemat la el în birou și i-a spus să se ducă acasă, să-și rezolve treburile, că o să primească și de la serviciu ajutor de înmormântare, că să nu-și facă griji cu zilele nelucrate că văd ei ... în sfârșit, toți se purtau foarte frumos și doreau din tot sufletul să-l ajute.

   De la autobază, Grigore o luă pe jos spre Copou: mergea plutind, ba de vreo două ori a fost la un pas să-l calce câte o mașină. Ajuns pe strada lui, văzu adevăratele dimensiuni materiale ale dezastrului: casa practic nu mai exista: cartonul asfaltat cu care-și acopereau acoperișurile mai toți ăștia cu case noi, combinat cu straturile de catran – hidroizolație – aplicate în fiecare toamnă, era un combustibil ideal și greu de stins, un material care nu ardea doar acolo unde se afla ci, mult mai rău, topindu-se și scurgându-se, transporta focul și-l instala bine în locuri noi! De multe ori, pompierii credeau că au stins incendiul, dar cartonul asfaltat se reaprindea după un timp!

   Grigore nu avu curajul să intre decât până-n poartă!

   Privea casa cu ochii altuia, cu ochii unui străin: murise și el puțin în incendiul acela!

-         Eugene, când vrei, să vorbim ceva! Era vecinul de lângă el, unul lung de nu se mai termina, cu care se cam certase, că avea un câine care urla noapte de noapte. Să vii să vorbim, că-i important!

-         Da, vin! În portiță se strânseseră mai mulți bărbați, așteptându-l pe el. Se dovedi că mai toți știau același lucru, dar că de văzut cu adevărat ceva, nu văzuseră decât lelea Frosa, de la numărul 7 și nea Ichim, ăla de era pensionar CFR și toată ziua și-o petrecea prin curte sau pe stradă ca să scape – zicea el – de cicăleala nevestei! Iar cei doi, se jurau că văzuseră un grup mare de țigănci cu puradei ieșite la furat: oamenii știau cum procedează țiganii, cum intră în curte fără să le dai voie și cum pleacă cu găina sau curcanul ascuns sub fuste sau cu ce le cade-n mână! Lelea Frosa, chiar se mirase văzând toate țigăncile alea ieșind val vârtej din curtea lui, se mirase că pe nevastă-sa o știa femeie cu capul pe umeri, nu din aia de se apuca să cumpere de la țigani! Nea Ichim în schimb, zicea că le văzuse pe țigănci când intraseră în curte și dup’aia le pierduse urma pân’ ce a izbucnit focul, dar ginerele lui, care acum dormea că lucra schimbul trei, le văzuse și când intraseră și când ieșiseră și se jura că după mai puțin de cinci minute de la plecarea lor luase foc ... și că țigăncile au fugit, n-au plecat!

   Grigore mulțumi frumos și-și notă în minte toate cele auzite. Se hotărî să plece spre miliție, dar pe drum, mai întrebă colo și colo de țigani: se părea că după ce fuseseră văzute fugind de la el, țigăncile nu mai intraseră în nici o curte!

   Ajunse la miliție și se rugă de ofițerul de serviciu să fie lăsat să vorbească cu dom’ căpitan: după ce așteptă vreun ceas, reuși să ajungă la ofițer.

-         Ia spune Grigore, care-i baiul?

-         Iaca dom’ căpitan, am întrebat și io colo și colo, mi-au spus niște vecini, am mai umblat de-am vorbit cu lume și uite ce-am aflat: și-i spuse tot, ce văzuseră oamenii, ce auziseră, cine și ce văzuse și auzise, pe unde umblaseră țiganii ... în sfârșit, tot ce știa!

-         Băi Grigore, bagă-ți bă mințile’n cap bă, tu ești șofer sau Șerlocholms? Lasă-ne bă băiatule să ne facem treaba, bă! Am dat la procuratură ce trebuia să dăm , așteptăm raportul de la medico legal și după aia mai vedem ... ce, așa crezi bă că merge treaba? Ce a auzit o babă surdă ori ce-a văzut un moș chior? Vezi-ți Grigore de treaba ta și lasă-ne să ne facem datoria, nu ne încurca! 

   Mai trecură câteva zile, timp în care doar trecea pe la miliție așa, ca de bună ziua, să afle ce s-a mai întâmplat. Când nici nu mai spera, primi o veste importantă: era gata raportul medico legal!

   Fu băgat într-un birou, unde un domn – procurorul de caz – îi explică cu lux de amănunte ce era cu acel raport și ce însemna el: Grigore nu pricepu decât puține lucruri și fără legătură între ele, cum ar fi că toate cele patru victime aveau funingine pe căile respiratorii, că fuseseră bătute – crunt – cu un obiect contondent – adică cu un par - și că muriseră arse!

   De vii!

-         Și Aurica? Aurica era ultima dintre copii, avea abia nici patru anișori!

-         Și ... Aurica ... 

   După terminarea formalităților, urmă un alt moment greu pentru Grigore: înmormântarea!

   Aceasta se făcu în cimitirul cartierului și, cu toată opoziția autorităților, credeai că a venit tot orașul să asiste: de, greu este să te desparți de un singur om drag, dar de patru deaodată, ușor o fi?

   Umbla vorba că vreo câțiva țigani fuseseră bătuți bine de tot în zilele trecute și, adevăru-i că nu prea-i mai vedeai pe stradă!

   „ ... Ca un Dumnezeu bun și de oameni iubitor ...

     ... în loc cu verdeață ...

     ... unde nu există nici durere și nici întristare ...

     ... Dumnezeu să-i ierte ...

         Dumnezeu să-i ierte!

         Amin!”

   Ceremonia, emoționantă până la lacrimi, se sfârși în liniște, iar vecinele lui mai în vârstă, împărțiseră ceva colivă făcută așa, mână de la mână, că el săracu’ nici nu știa de el! 

   Mai trecură vreo câteva zile, și Eugen Grigore se duse la serviciu.

-         Mă Grigore, mai stai mă puțin, să te liniștești mă!

-         Nu mai stau dom’ inginer, că înnebunesc, că numa’ la asta mă gândesc! Dați-mi camionul și de muncă și gata!

   Își primi înapoi Buceagul și reîncepu munca: numai radioul, nu doar că nu-l mai porni, dar odată, fiind pe drum spre Vaslui, s-a oprit și l-a aruncat din mașină!

   Și atât. 

   Zilele treceau în liniște, oamenii începuseră să uite, țiganii apăruseră din nou – ba cu ghicitul, ba cu ciorditul – viața-și revenea, Grigore la fel ... doar că trecea aproape zilnic pe la secție!

   Văzând că nu se mișcă nimic, se zbătu și intră iar la căpitanul acela ardelean:

-         Dom’ căpitan, chiar eu v-am adus martori cum că țiganii din șatra din Ciurea sunt vinovații, dar nu vreți să faceți nimica!

-         Martorii nu-s buni, Grigore ... nici unul dintre ei, nu știu de ce, întreabă-i! Acu’, doar n-oi vrea să calc niște nevinovați în picioare pentru mofturile tale! Că nu așa merge treaba Grigore, nu așa, miliția lucrează și va găsi vinovații! 

   Grigore, furios, se întoarse în cartier și se duse pușcă la nea Ichim acasă: bătrânul nu era în curte, că plecase cică la dispensar, dar era ginerele lui, care-l primi în casă și-i spuse că socrii lui – amândoi – fuseseră opriți pe stradă de țigani și amenințați, că și el, plecând seara la schimbul trei, fusese urmărit și înjurat și amenințat că vor începe cu copiii, altă dată aruncaseră în el cu capete de găini ... numai și numai să-și retragă declarațiile! Într-un cuvânt, se temeau și la miliție n-au mai vrut să dea declarații!

-         Să nu te superi vecine, dar trebuie să ne înțelegi, că parcă miliția ține cu ei, că altfel de unde să știe cine dă declarație pentru dumneata și cine nu?

   Grigore mulțumi și trecu drumul la lelea Frosa. 

   După ce bătu mult timp în poartă, lelea se hotărî să-i deschidă: ascultă aceeași poveste!

   Și se întristă și mai mult! 

   De unde cu doar câteva zile în urmă oamenii îl compătimeau, acum îl priveau ca pe un ciumat de care-i bine să te ferești: s-a lămurit că țiganii îi amenințau vecinii și, aceștia, temători, își retrăgeau declarațiile!

   Acest lucru, lui i se părea că îi acuză și mai puternic, dar miliția și procuratura erau de altă părere! 

   În aceeași perioadă, noaptea, venind de la un transport mai lung, a fost atacat cu pietre și cu bețe și i s-a strigat să înceteze cu cercetările că-l ard și pe el: a vrut să depună plângere, dar organele se fereau de el și niciodată nu a fost sigur dacă a depus plângerea aia sau nu! 

   Zilele treceau și Eugen Grigore, șofer la autobaza din marginea Iașiului devenise un deranj permanent pentru autoritățile orașului. 

   Într-o zi, l-a chemat șeful autobazei:

-         Grigore, ascultă-mă cu atenție!

-         Da șefu’ ...

-         Grigore, încetează de a mai face pe polițistul, lasă miliția să-și facă treaba, nu te mai amesteca ...

-         Da’ nu fac nimic dom’ inginer ... nici eu, nici miliția!

-         Grigore, lasă bancurile și bagă-ți mințile’n cap: asta-i viața, i-or prinde bine, nu i-or prinde, iar bine ... știi cum zice la scriptură, iubește pe aproapele tău și întoarce și celălalt obraz, că dacă nu i-or prinde ăștia acu’, le-o plătește Dumnezeu, nu-ți fie ție teamă! Și o să vezi, că și durerea se atenuează ... adică se tocește, se uită ... zău Eugene, eu îți vreau doar binele!

-         Eu nu mă las dom’ inginer! Nu mă las!

-         Bine Grigore ... tu nu te lași iar autobaza te detașează pe termen nelimitat în județul Ialomița!

-         Păi ce să fac eu în județul Ialomița, dom’ inginer?

-         Să cari recolta, să duci marfă, ce face un șofer de autocamion Grigore, nimic altceva!

-         Da’ nu se poate dom’ inginer!

-         Ba se poate Grigore, se poate!

-         Nu se poate dom’ inginer ... că trebuie să le fac de patrujdăzile dom’inginer!

-         Bine Grigore, le faci pomana de 40 de zile și apoi pleci în detașare: poate-ți găsești vreo mândruță pe acolo, că în Bărăgan e plin de fete frumoase! 

   În ziua în care se împlineau cele 40 de zile statornicite de obiceiul creștinesc, șoferul Eugen Grigore își cumpără o jumătate de litru de coniac. Era un așa zis coniac, un alcool destul de prost, dar nu avea bani de mai mult și nici nu voia să rămână în vreun fel dator cuiva.

   Făcu ultimul transport al acelei zile calde de sfârșit de iunie și, cu camionul gol, se duse la marginea orașului.

   Aici, cu ochii în zare, puțin câte puțin, bău tot coniacul.

   Nu doar că nu l-a îmbătat, ba chiar din contră, i se părea că are mintea mult mai limpede decât oricând în ultimele 40 de zile!

   A făcut un rezumat al întâmplărilor, și-a amintit de câte ori a fost la miliție, de câte ori la procuratură, și-a amintit cum le-a spus tuturor că țiganii amenință martorii și că-i obligă să-și retragă declarațiile, și-a amintit cum i-au râs în nas, și-a amintit cum l-au amenințat pe el și cum miliția nici nu l-a mai băgat în seamă, și-a amintit cum încercau să-l arate cu degetul ca pe un nebun, și-a amintit că șeful de autobază vrea – probabil la ordinul altora de sus – să-l îndepărteze din oraș trimițându-l pe termen nelimitat la 500 de kilometri distanță, și-a amintit ... și-a amintit că se află cu camionul chiar în Ciurea și că la câteva sute de metri în fața lui se află chiar șatra țigănească pe care o bănuia vinovată de moartea soției și a celor trei copii!

   A încuiat portierele.  

   A pornit motorul.

   A aprins faza lungă.

   A băgat în viteză și a pornit.

   Nu s-a grăbit – nu avea de ce, spre deosebire de țigani, el nu voia să dispară – și a făcut treaba gospodărește, ca la carte!

   A muncit pe îndelete, cu satisfacție, numai în prima viteză!

   A făcut cercuri, a mers și cu spatele!

   Ceea ce vedea în lumina puternică a farurilor, îl făcea să se simtă ca la o vânătoare nocturnă de iepuri!

   Până a rămas fără benzină!  

   Miliția și salvările trimise la fața locului, au făcut un bilanț îngrozitor: din șatră nu mai rămăsese nimic întreg, erau zeci de grav răniți și 24 de țigani morți – bărbați, femei și copii – cum îi prinsese camionul în somn, în corturi ori pe sub coviltire!

   Întrebat de un milițian de ce a făcut așa ceva, șoferul a răspuns:

„le-am arătat și obrazul celălalt!” 

   Șatra țigănească a fost mutată într-o singură noapte la peste o sută de kilometri distanță, cu camione militare, în încercarea de a evita un conflict interetnic.

   Eugen Grigore nu a fugit de la locul faptei și a așteptat liniștit să fie arestat.

   Condamnarea inițială de închisoare pe viață, i-a fost comutată după ce a „vizitat” mai multe spitale de psihiatrie, în 28 de ani de pușcărie.

   Eliberat în 2001, a trăit prin canalele Iașiului.

   A murit călcat de un autocamion.

   Eugen Grigore

   1947 - 2009