Curierul gâfâia, iar cei doi dispeceri de la urgențe îl priveau cu
oarecare îngăduință, lăsând totuși de înțeles că răbdarea lor avea limite: cei
doi se priviră, apoi ascultară ce avea acesta de spus.
Mesagerul, care era plin de praf și sudoare veche, de fapt de mai multe
straturi, începuse să-și revină din
alergătura pe care ei o bănuiau a fi mai mult o fațadă! În picioare purta o
pereche de sandale legate cu sfoară, iar ceea ce ar fi trebuit să fie o haină,
era mai mult o cămașă ceva mai lungă, legată-n brâu cu o funie uzată, puțin mai
groasă: bineînțeles că o asemenea arătare nu poate fi poftită să intre și să ia
loc, drept care omul fu interogat în prag!
Deși mirosea de la o poștă, unul dintre cei doi tehnicieni se îndură
și-i întinse un pahar mare, plin cu apă rece. Alergătorul, primi paharul
privindu-l cu venerație, îl ținu între palme absorbindu-i răceala ce părea a-l
surprinde, închise ochii și-și dădu capul pe spate:
-
Hai, bea te rog și apoi
spune-ne pentru ce-ai fost trimis! Dispecerul mai în vârstă nu era deloc
mulțumit să fie ținut în praful și căldura din exterior!
-
Lasă omul să-și tragă
sufletul și ne-o spune el totul! Cel mai tânăr, părea mai milos.
-
Înălțimile Voastre...
golise paharul și începuse aproape bâlbâindu-se!
-
Fără chestii din astea,
te rog! Vă știu eu bine, te-ai târât alene până la colț, pentru ca apoi să
alergi puțin și să-mi gâfâi mie’n prag...
-
Lasă-l măi, lasă-l că
ne spune!
-
Fosta-am trimis la
domniile voastre, de către stăpânele mele, să vă dau această însemnare! Omul,
murdar și obosit după alergătura aceea îngrozitoare pe drumul prăfos și în
soarele îngrozitor de fierbinte, scoase un sul dintr-un material grosolan,
legat cu o panglică și-l întinse spre cei doi. Cel mai în vârstă, îi făcu un semn
cu cotul celuilalt să-l ia, apoi întrebă:
-
Ce scriu stăpânele tale?
Care-i necazul?
-
Nu știu domniile
voastre, că eu nu știu a desluși slovele, ci doar am adus...
-
Bine, bine... poți să
pleci... Cel mai tânăr, după ce derulase sulul ce se dovedise a fi un
palimpsest refolosit a multa oară, reușise să se lămurească ce conținea și, în
timp ce-l rula la loc cu ambele mâini – avea obiceiul să colecționeze asemenea
obiecte ciudate și arhaice – înterveni între cei doi și-i spuse colegului său:
-
Avem o urgență medicală,
hai să vedem ce putem face! Apoi, adresându-se mesagerului, zise:
-
Și spune stăpânelor
tale că sigur om face tot ce în putință ne stă pentru dorința lor! Dar nu te
mai grăbi, că acum chiar n-ai de ce! Hai, șterge-o! Și trânti ușa, după care se
îndreptă hotărât spre biroul lui. Dintr-o dată, amintindu-și ceva urgent, se
repezi înapoi la ușă, o deschise smucind-o și-l surprinse pe aducătorul de
vești, tocmai când strecura paharul din sticlă ordinară și transparentă, în sân:
-
Dă-l încoace! Hai hai,
dă-l încoace! Omul, surprins asupra faptului, nu se gândi să fugă, sau își
închipui că nu avea nici o șansă în fața celuilalt, așa că-i întinse spășit
obiectul.
-
Hai, pleacă și nu uita
să le spui ce ți-am zis!
Se întoarse din nou, trânti ușa din nou și se așeză la birou în fața
calculatorului și al telefonului.
-
Deci, ce avem? întrebă
mai vârstnicul.
-
Pare o urgență medicală...
-
Erai să uiți paharul,
la un pas...
-
Da, ai dreptate...
-
Ți-am mai spus și altă
dată: oricât de multă milă ți-ar face, nu te mai apropia atât de mult de băștinași!
Îți dai seama că un asemenea pahar, care nouă ni se pare ordinar, pentru ei
este un obiect demn de venerare? Uite că procedurile nu sunt prost făcute și
nici inutile!
-
Știu că ai dreptate,
știu... trebuie să mă învăț, dar încă mi-e milă!
-
Buuun, ce a fost, a
fost, acum să vedem ce avem: ai citit mesajul?
-
Da!
-
Și ți se pare a fi un
847?
-
Evident!
-
Hai să-ți mai dau
amănunte: individul ăsta, are un noroc chior cu surorile lui, care-l îngrijesc,
o să te obișnuiești, așa-i obiceiul pe aici, o să vezi... bărbatul este totul,
femeile mai nimic, așa că fiind el bărbat, au grijă de odor ca de ochii din cap!
Iar tipul ăsta, pleacă după câte unul care vorbește frumos și când i se face
rău, se întoarce la surorile lui... sau îl aduc alții! Le-a mâncat sufletul,
bietelor femei!
-
Dar este bolnav, sau...
-
Da, este bolnav, vai de
capul lui... este schizofrenic și, destul de des, are accese de stupoare catatonică... nu-i prima oară
acum!
-
Profit că suntem între
patru ochi, iartă-mă, ce-i aia stupoare catatonică?
-
Stupoarea catatonică este
o stare apatică, lipsită de mișcare, în care bolnavul nu reacționează la nici
un stimul, de nici un fel, ioc. Pricepi? Activitatea motrică este zero sau aproape
inexistentă – la ăsta al nostru este zero! Cei aflați în această stare nu au
contact vizual, sunt muți și rigizi, doar că nu se răcesc, în rest, pentru un
timp care poate ajunge și la zile, sunt morți în toată regula: nici nu mănâncă,
nici nu beau! Din păcate, dacă se lungește criza, din cauza lipsei de
alimentație și hidratare, se pot simți foarte rău sau chiar pot muri, deci nu
este bine să fie lăsați așa prea multă vreme. Ce vă mai învață zilele astea la
școală?
-
Și se tratează chestia
asta? Hotărâse că-i mai bine să nu audă întrebarea finală a colegului mai
vârstnic și, clar mai experimentat.
-
Da, cu antipsihotice,
cu răbdare, dar, mai ales, bolnavul trebuie să aibă mare încredere în curantul
său, altfel... știi tu, ca toți schizofrenicii!
-
Am înțeles și văd că
te-ai mai lovit de situația asta, așa că spune până la capăt: ce facem?
-
Începem să căutăm o
echipă în apropiere, cât mai aproape, apoi, pentru că nu este un caz de viață
și de moarte - ți-am spus că poate sta așa zile întregi? – da, ți-am spus, deci
pentru că nu este caz de viață și de moarte, îl sunăm pe Domnul și el hotărăște
cine și când intervine. În cazuri grave, trimitem noi direct echipa și abia
apoi raportăm, dar așa...
-
Da, înțeleg, ar fi o
cheltuială aproape inutilă! Așadar, cum procedăm?
-
Ce echipe avem în
apropiere?
-
Nu prea avem, sunt
toate detașate... știi, perioada asta a anului, cu căldură exagerată și mult
praf, chiar și pe oamenii ăștia obișnuiți cu așa ceva îi pune la pământ... așa
că este mult de lucru!
-
Atunci? Cum facem? Îl
sunăm pe... – și arătă cu ochii în sus – și-l lăsăm să hotărască?
-
Exact așa, îl punem pe
el să aleagă ce și cum: noi nu suntem plătiți destul încât să ne asumăm riscul
unor asemenea hotărâri! Știi doar cât costă deplasarea unei echipe la un bolnav!
Hai, ia telefonul și sună-l...
-
Nu-l sun eu, nu am
vorbit niciodată cu el, abia am fost transferat de scurtă vreme, vorbește tu
mai bine cu Domnul! Și din nou arătă cu ochii în sus.
-
Bine! Mai vârstnicul, luă
receptorul, formă un număr scurt și, după câteva secunde de așteptare, cu aerul
omului sătul de conversații cu superiorii, spuse:
-
Să trăiți! Avem un 847
în apropiere, în plină desfășurare și... da, tot el... da, aveți dreptate, nu
avem nimic chiar aici... da... sigur... aștept... Da, notez! Echipa IH 33 să se
deplaseze..., dar, dacă-mi permiteți, IH 33 este în deșert, la instrucție! De
fapt, nici nu este o echipă completă, văd că nu-s decât vreo opt, nouă, iar
șeful lor i-a dus în pustiu, la antrenament. Da, știu că a mai fost la bolnav
și că are încredere în el, da da, știu, dar ar mai fi o singură problemă, dacă
îmi permiteți... în pustiu nu au semnal, așa că ar trebui să trimit pe cineva
personal... asta înseamnă o zi dus, o zi întors – celălalt, evident se
plictisise de toate tergiversările și probabil că ridicase puțin tonul pentru a-și impune autoritatea!
-
Am înțeles, să trăiți,
notez... gata, am notat... poftim? Ce am notat? Păi...
„Către echipa IH 33:
conducătorul urmat de ucenicii săi
se va deplasa
neîntârziat în localitatea Betania,
la familia surorilor Maria și Marta,
al căror frate Lazăr...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu