La colțul făcut de strada îngustă și întunecoasă cu bulevardul
principal, erau strânși mai mulți bărbați. Păreau a nu avea nici o treabă și nici
o obligație pe astă lume, deși un ochi versat ar fi observat atenția cu care
privesc strada și trecătorii. Grupul, care număra de obicei cinci sau șase
persoane, nu era stabil cantitativ sau calitativ, pentru că, permanent se
găseau unii să vină și alții să plece. Dar indiferent de numărul sau numele
lor, păreau a purta toți un fel de uniformă: pantofi înguști, lungi și
ascuțiți, bine lustruiți, negri sau albi - mai rar bicolori - pantaloni de un
albastru incert bine strânși pe picior și haine scurte, din piele neagră. Nici
unul nu avea capul acoperit, iar asta te făcea să mai observi ceva: erau toți
bruneți, aveau tenul închis la culoare și - lucru foarte important - semănau
între ei la trăsături, având aproape toți arcadele și pomeții proeminenți. Unul
dintre tineri - pentru că media vârstei grupului nu depășea 25 sau 26 de ani - avea
fruntea mai teșită decât ceilalți, arcadele mai proeminente, lucruri ce te-ar
fi dus cu gândul la un reprezentant de marcă al pierdutei ramuri umane din
valea Neander: acest lucru însă, chiar dacă ar fi trecut cuiva prin minte,
ieșea imediat din discuție, lucru știut fiind că respectivii umanoizi nu purtau
lanțuri și ghiuluri ostentative, masive și din aur!
Tinerii, acostau sotto voce câte un trecător, încercând să nu fie auziți
și de alți pietoni din zonă și, ori intrau în discuție cu acesta, ori pur și
simplu erau tratați cu un refuz - mergând de la totala indiferență până la
priviri ofensate sau chiar unele vorbe aruncate din mers - așa încât căutau din
mers următorul mușteriu.
Grupul acesta, foarte omogen cu toată permanenta lui fluctuație, părea a
se ocupa numai cu fumatul, lăsând impresia că și-a propus realizarea unui covor
din mucuri de țigări în fața dughenelor de schimb valutar pe unde-și făceau
veacul.
-
Bă, hai bă acasă, hai
bă că te cheamă mama! Chemarea aceasta, făcută cu voce neașteptat de sonoră,
venea dinspre un puști de vreo zece ani, copilul părând o miniatură a celor
mari. Numai la haine nu le semăna, fiind îmbrăcat într-un costum de sport și
încălțat cu papuci.
-
Hai bă acasă, hai bă
c-a murit bunicu`!
Unul din grup, cel cu osatura mai proeminentă, având aerul de șef al
celorlalți, îi răspunse mesagerului stând sprijinit de perete:
-
Du-te bă acasă, că viu
și io acu`! Apoi, întorcându-se spre tovarășii de fumat, le spuse acestora, cu
glas tare:
-
Avea cred o sută dă
ani, ce dracu` mai vrea, c-a fos` și la Bug cân` la dus Antonescu, o fos` și`n
Bărăgan, ce vroia, să ne`ngroape pă toți?
Copilul, cu urechea la pândă, prinse spusele destinatarului, și-i luă
vorba din gură:
-
Bă, nu bunicu` tău bă,
bunicul meu o murit!
-
Tata? Întrebarea ieși
ca un strigăt de luptă!
-
Tata?
-
Da bă, bunicu`, c-a
căzut ca secerat și ...
Vorbea deja singur, cel mare o luase la fugă spre casă!
Tânărul, a alergat mai mai să-și dea sufletul, până și-a dat seama că
(unu) este prea departe ca s-o țină numa`ntr`o goneală și (doi) că oricât de
iute ajungea, „mortu` dă la groapă, nu să mai dezgroapă”!
A lăsat deci pasul mai moale, viteza mai mică ajutând procesul gândirii
...
„Taică`miu - adică bunicul lu` ăla mic - o fo` unul dântre șăfii ăi mai
mari a lu` clanurili dân toată zona asta a noastră, nu numa` dân oraș, iară dă
pă urma șefiii lui, noi toți avuserăm dă câștigat, că și atunci când tă saltă
gaborii, numa` le zâci „io`s a lu`cutare” și umblă ai dracu` mai cu grijă!
Acu`, lucrurile n`or fos` conduse numa` dă ăl bătrân, că mai fuse și fra`timiu
ăla mare, că și iel știe cui și cât și unde și când să dee banu` gros, da` ce
facem noi că al dracu`i legat în Jărmania și pân` o veni, nici dă cocalari nu
mai suntem buni dacă nu ne`arătăm mușchiu la proști, să ne știe dă stăpâni!”
Era clară preocuparea tânărului, era clară prin comportament: a trecut
prin câteva intersecții de-a dreptul, ori pe roșu, n-a răspuns la saluturi, n-a
văzut, n-a auzit, ci doar a gândit!
Și a gândit!
Și iar a gândit și a socotit cum să facă să nu piardă clanul lor poziția
dominantă în zonă, cum să țină-n frâu familiile mai mici, familii care s-ar fi
băgat oricând peste ei, să le ia banul de la gură!
Trebuia să facă față, trebuia să țină piept tuturor, trebuia să tragă de
timp și să reziste fără să piardă poziția, până reușea să se întoarcă
frati`su`: știa și el cui se dădea banul, dar nu știa nici cât și
nici cât de des, nu știa nici în ce fel și, mai ales, nu știa ce putea să ceară
pentru banii dați!
Atunci când îl claxona un șofer mai cu foc - că-i coborâse de pe trotuar
chiar în față! - îi veni ideea salvatoare, idee care-l făcu să se oprească-n
loc, idee ce-i veni tocmai de la claxon: înmormântarea trebuia să fie dovada că
nu s-a schimbat nimic! Zâmbi și porni spre casă, de data aceasta cu pas măsurat
și liniștit, de stăpân sigur cu pe el!
Când ajunse acasă, avu un scurt moment de nesiguranță, de panică chiar:
măsa, cu surorile ei și ale lui, adică toată partea muierească, atât a lor cât
și a vecinilor, urla și se văita: lacrimi, basmale smulse și aruncate pe jos,
în praf, un tămbălău de nu se putea înțelege om cu om!
Nu zise nimic, nu făcu nimic, doar privi din poartă spectacolul obișnuit
la mort: își trase sufletul, își liniști respirația și, abia apoi privi grupul
de bărbați ce stătea deoparte. Copiii stăteau cu copiii, fetele mai măricele
intraseră și ele printre alea bătrâne, să învețe cum e cu bocitul mortului, iar
bărbații maturi și adolescenții mai răsăriți, adunați unul într-altul, stăteau
cum spuneam, la o parte, toți încruntați, cu chipuri și mai întunecate decât îi
dăruise natura.
Unul dintre băieții mai mici, se cățărase pe o mașină nemțească, trimisă
de frati-său cu puțin timp în urmă, mașină scumpă, care aștepta ceva schimbări
ca să fie vândută. Făcu un efort să-și
amintească al cui e copilul, pentru ca apoi, să înceapă ascensiunea!
Îi făcu tatălui - unul dintre frații lui mai mici - un semn autoritar
chemându-l la el: momentul a fost foarte important ... dacă nu venea, ori dacă făcea
mutre, însemna că are probleme! Dar veni iute la chemarea lui!
-
Dă-l bă pă fii`tu jos
dă pă mașină, că să nu vă dau io pă ambiidoi!
-
Firi`al dracu` dă plod
nenorocit, pleacă mă dă pă Merțan mă ... ! Fratele mai mic își manifesta
autoritatea asupra propriului copil, care o și rupse la fugă.
Apoi, făcu semn grupului să iasă din fundul curții, de unde asista la
spectacolul bocitului și să vină la el: îi văzu privindu-se unul pe altul și
apoi pornind! Le întoarse spatele și intră în casa a mare, din față, lăsând ușa
de intrare de perete. În câteva clipe, toți se găseau în camera mare și
împodobită, unul dintre ei atrăgându-i atenția ultimului intrat să închidă ușa.
Se așeză pe un fotoliu larg și nefolosit; unul dintre verii lui se așeză
și el, dar îl privi cu asemenea căutătură, că ceilalți îi făcură semne și-i
șușotiră să se ridice.
-
Dumnezeu să-l ierte!
-
Dumnezeu să-l ierte ...
răspunseră ceilalți. Era clar că luase hotărârea cea bună.
-
Ați chemat doftoru`?
-
Da, da na` mai avut
ce`i face! Cică inima, că cică iera prea gras și că cică iera grăsime și pă
inimă, că a obosit nu`ș ce mușchi că că ...
-
Gata! Cum i-a tăiat-o,
cum a tăcut: asta era de bine! Pe cine ați chemat păntru`ngropăciune?
-
L-am sunat io pă Nelu a
lu` Coaie, a zăs că vine răpde, trebe s`apară ...
-
Bă, ești prost? Pă Nelu
a lu` Coaie? Ești un bou! Cum să cheamă ... cum să cheamă ...
-
Magazinu` ăla dân
centru, ăla frumosu` dă pompe funebri?
-
Îhî!
-
Nu știu!
-
Ești bou! Bă - și se
adresă unuia dintre tinerii ce abia de scurtă vreme se amestecaseră printre
bărbați - sună la poliție, să mi-l dee pă șefu`!
-
Io să sun?
-
Da` cine bă, m-ai văzt
că i-am zâs lu` altu`?
Roșu tot, tânărul sună la poliție, pe numărul de ei știut. Îl ceru pe
șef, iar când de la capătul celălalt cineva întrebă cine-l caută, răspunse cu
un aer dur: EU! Șeful se prezentă repede la telefon.
-
Hai salut, ce s-a
întâmplat?
-
Sunt eu ... da ...
băiatul ... da ... acum taci și ascultă-mă! Te duci și-l iai pă patronu` dă la
pompi fenebri dân centru ... nu te interesează cine a murit! ... și vii trap cu
iel aci! Acu! Dacă în cel mult zece minute nu iești cu iel acilea, dracu` vă ia
p`amândoi! Și-i aruncă telefonul tânărului - era mai greu, șeful de la poliție
încă nu-l recunoștea după voce, ca pe tasu`! Se întoarse din nou către
adolescentul pe care-l pusese să telefoneze:
-
Tu știi să scrii? Și să
citești?
-
Da ...
-
Atunci să stai pă lângă
mine! Băgați la dovleac ce vă spun: acu` n`aveți nimic dă făcut, că să ocupă
muierile și pompele, așa că puneți mâna și gândiți și găsiți toate rudele și
toți pretenarii și toți nașii și finii și ciscrii și toți ăia de vă ieste
obligați, îi spuneți lu` ăsta micu` și iel face o listă să știm sigur că n-am
sărit pă nimini ...
-
Da` frati`miu`i la
Italia şi`i ...
-
Și`l bag în pizda
măsii, că când l`a scăpat mortu` dă pușcărie ș`a dat și`n stânga și`n dreapta,
stătea pitit în camera dân fund și mai mai că să scăpa pă iel ... bă
tolomacilor bă, faceți lista și`i sunați să vie toți, toți să vie, cu câte
mașini are, cu coroane și cu flori, că tăticu` iera împăratu` la căcatu` ăsta
dă județ bă, să vie toți cu mașinili, să blocheze străzili, să fie munți dă
flori bă, ați priceput?
Tânărul intelectual, văzu pe geam - din întâmplare - că în curte
intraseră doi străini, amândoi în civil, iar pe unul îl cunoștea bine și știa
că-i polițist. Se strecură ușurel afară și, de la înălțimea celor câteva
trepte, îi fluieră și când cei doi lăsară spectacolul bocitului și
se-ntoarseră spre el, le spuse cu
un ton poruncitor:
-
Stați acolo, că vă
chiamă iel dă`ndată ce se liberează! Și intră înapoi în grabă mare, să nu
piardă ceva din ce se spunea!
Noul șef, deja acceptat de toată lumea, ba chiar și de frații lui mai
mari, le dădea sfaturi:
-
Voi ca bărbați, că
doară asta vreți a părea, nu mai pișați ochii ci căscați-i mari, că vine ai lu`
Ursaru` dă ne belește dă tot ce avem mânca`va`ș gura voastră dă fraieri! Cin`
să ocupă dă strâns banu`n târg?
-
Io, spuse unul mai în
vârstă, îmbrăcat cu o haină verde, pantaloni roșii și o cămașă roz, larg
descheiată cu scopul de a-și arăta pieptul păros și lanțul gros de aur.
-
Și azi i-ai strâns?
-
Păi ... dac`a murit
tăticu` ...
-
Păi dac`a murit tăticu`
tu nu`ț` mai faci treaba, mârțoagă? Marș chiar acu` dă strânge tot, plus înc`o
dat` p`atât, tocma` c`a murit tăticu`!
-
Păi ...
-
Bă, ăla a lu Zambila,
mergi cu iel și vezi tot ce face și ce mișcă și cân` tă`nturnezi, vii la mandea
și`i spui tot ... și ce`a făcut și câți bani o luat! Hai, marș d`acilea, la
muncă! Și voi, ce-mi stați aci ca muierile! Voi n`aveți treabă?
Perechea de civili, asistă cum se scurge o întreagă faună din casa cea
mare din față. Puștiul care-i primise, ieși ultimul și apoi le făcu și lor semn
să intre!
-
Ce-am auzit Aurele, a
murit ăl bătrân? Bă băiete, Dumnezeu să-l odihnească și ...
-
Ce`i dom` Șef, de ce`mi
vorbești așa, m`ai săltat cu duba după stradă, ori ce? Parcă n-aș vrea să stricăm prietenia!
-
Nu dom`le, nici io nu
vreau!
-
Bine că n-ai venit în
țoale dă gabor ... bă, tu ăstălalt, tu iești bă șefu` la mortăciuni?
-
Da, eu sunt ... Șeful
firmei de pompe funebre, un tip care se credea prin natura meseriei „tare” se
înmuiase de tot! Eu sunt și, eu și firma mea vrem să ne exprimăm condoleanțele
și să vă spunem că vă stăm oricând la dispoziție ...
-
Bă, tu te duci cu dom`
Șef la cimitir, vezi că ți`arată iel cari`i cavou` și pân` la`ngropăciune să fie
tot numa` și numa`n marmoră neagră și lucioasă, și să-i scrii numele cu auriu
și cu slove mari, să să vază bine și tu, șefule, să-i zici lu` șefu` dă la
cimitire că nu vinde nici un loc dă jur împrejuru` lu` taică`miu că dracu`l ia,
că acolo să`mi facă pân` la`ngropare așa, ca un fel dă parc!
-
Dar nu cred să fie timp
domnule, știți că ...
-
Bă, io te`am întrebat
dacă`i timp? Io ț`am zâs ce să faci bă, ș`atât!
-
Să știți că marmura
neagră și lustruită este scumpă, că este ...
-
Bă, mie`mi pui d`aia
italienească bă și să iasă bine bă, banu nu contează ...
Șeful de la poliție îi făcea semne discrete cu piciorul:
-
Lăsați, că-l știu eu,
se descurcă ...
-
Nu știu ...
-
Se descurcă, garantez
...
-
A venit popa!
Tânărul adjunct, luându-și deja rolul în primire, simțind că poate
rămâne mâna dreaptă a șefului cel mare, intervenise peste polițist fără jenă!
-
Să aștepte! Faceți tot
cum v`am cerut, mai târziu să veniți să spuneți care`i treaba!
-
Am înțeles, să trăiți!
-
Bagă`l bă, pă popă!
Stați așa voi, nu plecați!
-
Dumnezeu să aibă în
grija lui sufletul robului său ...
-
Gata popo, ascultă
acilea: duminecă, la`nmormântare ...
-
Nu se poate fiule
duminică, este prea mult, astăzi este abia miercuri!
-
Ba să poate și nu mai
mă`ntrerupe! Duminică, vreau să fie aci și la cimitir toți popii din județ,
pricepi? Te ocupi dă tot, să fie ce n`a văzut Parisu` popo, ai priceput? Îl
aduci și pă arhimadridu` sau pă care poți, să fie acilea popi și cântăreți dă
să să ducă buhu`, ai priceput popo? Iar tu, acu`ai aflat cât trebui` să țână
mortu`, așa că vezi cum îl îmbălsămezi, că dac`o fi ceva, intri`n groapă`n
locu` lui! Să-i aduci cel mai scump coșciug pă care`l găsești ...
În mai puțin de două ceasuri, știa toată lumea că-i un nou stăpân, unul
chiar mai al dracului decât cel de dinaintea lui! Iar lucrurile începură să se
miște! De multe ori, nici nu mai era nevoie să-l întrebe cineva cum vrea, că
lucrurile se făceau de la sine ... cum a fost cu aleea pe care era cavoul, că
era cam ruptă și primăria a trimis într-o singură noapte lucrători de-au
asfaltat-o toată, de nouă, de credeai că-i autostradă!
Ziua de duminică sosise!
Pregătirile erau terminate!
Cavoul la fel!
Cimitirul arăta ca la sărbători.
Cel mai mare și mai select restaurant din oraș, era pregătit să
primească chiar și o mie de oaspeți la pomana de după înmormântare. O bună
parte din oraș era deja blocat de mulțimea de merțane și beemveuri cu numere de
înmatriculare de Germania sau - doar câteva - din alte județe. Munți de coroane
ocupau curtea, strada, traseul spre cimitir și cimitirul în sine. Poliția
rutieră amendase câțive cetățeni care se plânseseră de perturbarea traficului
și acum se ocupa numai și numai de buna desfășurare a înmormântării.
Oamenii de la pompe funebre își făcuseră bine datoria, că mortul arăta
de credeai că doarme, nu alta, iar muierile își făceau cruce și scuipau în sân
la așa minune!
Fratele mai mare din Germania, nu reușise să ajungă, însă deja nu i se
mai simțea lipsa: conducerea clanului fusese preluată cu mână forte și, se
părea că nici nu avea să fie lăsată prea curând - nu crâcnise nimeni, trecerea
fusese lină, taxele de protecție strânse la zi, fetițele producătoare
produceau, fostul combinat din apropiere era în continuare văduvit de tot ce
însemna metal ... se mai dădea și câte o spargere, se ascundeau prăzile „de
afară”, se dădeau ciubucurile celor care-i protejau ... cerșetoria curgea mai
departe ... nimic nu se schimbase!
Numai o supărare avea noul Șef: comandantul garnizoanei, un colonel
destul de tânăr și pe post de doar câteva luni la ei în localitate, deși fusese
de acord să închirieze muzica militară pentru înmormântare, nu voise nici în
ruptul capului să trimită un pluton să tragă trei salve de onoare: așa era el,
al dracului!
Dar șeful, își pusese-n gând deja să-i arate cine-i mai tare!
În rest, totul era perfect!
Chiar și fântâna de lângă cavou: omul de la pompe funebre era plin de
idei!
La ora prânzului, printre cerșetori și invitați din toată țara, și-au
făcut loc notabilitățile orașului: nu a venit primarul, ci adjunctul său, apoi
șeful judecătoriei, al poliției, al spitalului, avocați, procurori, patroni, ba
se zvonea că o să vină și prefectul dacă scapă la vreme și termină o
teleconferință cu capitala!
Popii începură slujba chiar acasă la mort: bocetele porniră cu și mai
mare foc.
La fiecare încrucișare de drumuri, cortegiul se oprea, popii mai spuneau
câte ceva, iar oameni special desemnați aruncau în fața mulțimii adunate monede
de unu și doi euro: aruncau cu pumnul, fără să se zgârcească!
Drumul dura mult și era parcurs cu pas de melc, cu mult mai încet decât
la orice înmormântare obișnuită, dar noul Șef, cu o intuiție diabolică, înțelegea
că este momentul în care mulțimea de curioși adunată pe marginea drumului afla
cine-i noul stăpân! Și era mândru că toți ochii se îndreptau spre el, toate
privirile, toate semnele: chiar și șușotelile îl bucurau ... puteau să-l
înjure, el se va dovedi noul Șef al clanurilor!
Convoiul, era format dintr-o mașină lungă, neagră, specială pentru
transportat sicriul la groapă, înconjurată de o armată de preoți și de diaconi
ce slujeau și cântau la căpătâiul mortului, tămâiau și-și târau scumpele
odăjdii pe dinaintea mulțimii de curioși; în fața ei, mergea cu pas încet un
zdrahon ce purta crucea și deschidea alaiul; în spatele mașinii - ce se dovedea
punctul de atracție - mergeau Șeful și cei apropiați mortului; mașina neagră,
era acoperită aproape în totalitate cu flori; în spatele apropiaților, care
mergeau toți cu capul în pământ - mai puțin Șeful - mergea fanfara militară,
cântând de la marșul funebru al lui Chopin și până la marșul funerar al lui
Siegfried; abia în spatele fanfarei veneau mai multe camioane pline cu coroane
cu flori; apoi, mulțimea prietenilor și apropiaților, tovarăși de afaceri,
convoiul fiind încheiat de o mulțime de gură cască!
Femeile boceau de sărea cămașa de pe ele, își smulgeau părul din cap și
urlau de mama focului.
La intrarea în cimitir, porțile erau larg deschise iar poliția gonise
toți cerșetorii în spate, ca să nu deranjeze ceremonia, urmând să fie omeniți
cu pomeni după aceea.
Mașina cea neagră și lungă, mișcându-se cu viteză mică și tocmai de
aceea cu multă solemnitate, înaintă pe aleea centrală a cimitirului: tot orașul
părea să fi ieșit să asiste la ceremonie; poliția făcea loc, ținând la distanță
rezonabilă curioșii și cerșetorii; pensionarii oftau cu gândul la așa mândrețe
de înmormântare și calculând în gând cât trebuia să fi costat totul; două
vecine șușoteau întrebându-se dacă mortu` avusese ceva pregătit de îmbrăcat sau
de dat de pomană, că parcă prea erau toate din belșug!
Când mașina a ajuns la cavou, toată lumea s-a oprit și, în timp ce
preoții cântau
„Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna
adormitului robului Tău,
Hristoase Dumnezeul nostru şi Ţie slavă
înălţăm,
împreună şi Celui fără de-nceput al Tău
Părinte şi Preasfântului
şi bunului şi de‑viaţă‑făcătorului Tău Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.”
angajații firmei de pompe funebre
ridicară cu grijă sicriul foarte greu, ornat și înzorzonat și-l așezară pe un
fel de cărucior ce-l aduseseră ei special.
Cavoul, deși înconjurat pe toate părțile de câte un loc liber, tot nu
era la alee, de care îl despărțea un rând de morminte. Când, în cântecul
preoților greul sicriu era mutat spre locul cel veșnic, toți, adică mulțimea de
rude și apropiați ai răposatului au dat fuga să fie cât mai aproape și au
călcat în picioare toate mormintele ce le-au ieșit în cale: în acest timp,
poliția s-a retras, conștientă că nu poate îndepărta mulțimea ce se ținea ca
familie a răposatului, făcând în acest fel mai mult loc.
Deasupra intrării în negrul și luciosul loc de veci, stătea scris cu
litere enorme și aurii numele proprietarului:
COSTICĂ CĂLDĂRARU .
Fanfara, înghesuită și aliniată strâmb pe aleea centrală, cânta în
surdină Reqviem-ul lui Verdi, fiind doar un fond pentru slujba ortodoxă care
continua pe măsură ce preoții își treceau unii altora cântarea, cu grijă să
nu-i lase glasul!
În mulțime, o băbuță strângând la piept o săpăligă și un bidon mare din
plastic, îmbrăcată toată în negru din cap până-n picioare, fiind cam tare de
urechi, văzând un crucifix pe capacul sicriului, întrebă cu glas neașteptat de puternic
„Da` dacă nu era ortodox, de ce-l îngroapă maică acilea?” Mulțimea o făcu pe
dată să tacă! Spectacolul le părea mult prea grandios pentru a pune tocmai acum
asemenea întrebări!
-
Cât i-o fi costat toată
înmormântarea asta?
-
Maică, da` frumos mort!
-
Cică mânerele la sicriu
e de aur!
-
O pune poliția să
păzească?
-
Zice că dup`aia s-a
pregătit pomană mare, cu dezlegare la carne, că a dat voie ăsta, popa ăla
marele!
-
Dar nu mai împinge
domnule, că n-am unde să mă duc!
-
Ehe, cu așa
înmormântare tot să mori!
„După chipul şi după asemănarea Ta ai plăsmuit
din început pe om,
şi l‑ai pus în rai să stăpânească peste
făpturile Tale;
dar din pizma diavolului fiind amăgit, s‑a
făcut părtaş mâncării,
călcător poruncilor Tale făcându‑se.
Pentru aceasta l‑ai osândit să se întoarcă
iarăşi în pământul din care a fost luat,
Doamne, şi să‑şi ceară odihnă.”
La fiecare Amin, mulțimea se închina de zor, cei mai mulți cu gândul la
pomana promisă.
Sicriul ajunsese la locul unde trebuia să fie coborât.
Totul curgea ca untdelemnul când îl torni liniștit în candelă.
„Mă închin Tatălui, Cel ce a născut şi purces,
prin naştere şi purcedere fără început;
slăvesc pe Fiul, Cel ce S‑a născut;
şi laud pe Duhul Sfânt,
Cel ce străluceşte, împreună cu Tatăl şi cu
Fiul.”
Angajații, îmbrăcați în negru și purtând chiar și mănuși negre, începură
pregătirile și așteptau doar ordinul patronului lor pentru coborârea sicriului
la locul pregătit.
Fanfara, începu a durui din tobe!
Trompetele parcă au plâns!
„Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim
să fiţi în neştiinţă,
ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au
nădejde.
Pentru că de credem că Iisus a murit şi a
înviat, tot aşa credem că Dumnezeu,
pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce
împreună cu El.
Căci aceasta vă spunem, după cuvântul
Domnului, că noi, cei vii,
care vom fi rămas până la venirea Domnului,
nu vom lua înainte celor adormiţi, pentru că
însuşi Domnul,
întru poruncă, la glasul arhanghelului şi
întru trâmbiţa lui Dumnezeu,
Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru
Hristos vor învia întâi.
După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas,
vom fi răpiţi, împreună cu ei,
în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul, în
văzduh,
şi aşa pururea cu Domnul vom fi.”
Preoții tocmai începuseră a spune „Pace ție, pace ție”, iar când armata
de diaconi se pregătea să răspundă „Aliluia, aliluia” și mulțimea de gură cască
avea grijă să toarne de zor cruci, în cimitir răsună puternic, clar, sonor și
fără posibilitate de confuzie,
Lambada!
Se auzea tare!
Se auzea vesel și săltăreț!
Șeful cel nou se înnegri și mai și față de ce era!
După o primă surpriză, mulțimea pufni în râs iar oamenii începură a-și
da coate!
Fanfara, pierdu ritmul și în final se opri, dar nu până nu trase o
cacofonie muzicală îngrozitoare!
Lambada!
Era în mod sigur un telefon ceea ce se auzea!
Bărbații din familie, începură să arunce priviri furioase în jur!
Lambada!
Mai întâi s-au privit între ei, ba unii chiar s-au pipăit în grabă;
femeile, simțind că dintr-o dată, din atmosfera festivă și impresionantă s-a
ales praful în râsetele privitorilor, începură să-l afurisească și să-l blesteme
„pă nonorocit”.
Lambada!
Oricât de urât se uitau toți și oricât se agitau, telefonul nu tăcea!
Dintr-o dată, unul dintre nepoți, mai dezghețat, îi făcu Șefului un semn
spre sicriu, iar acesta se întoarse simțind că îngheață!
Lambada!
Notabilitățile orașului încercau cu disperare să se facă nevăzute,
muzicanții din fanfară, începuseră să țină ritmul cunoscutei melodii ca un cor
mut, mulțimea râdea cu gurile până la urechi!
Acela a fost momentul loviturii:
LAMBADA!
LAMBADA!
Beep
„AI SONAT LA COSTICĂ CĂLDĂRARU.
NU PO` VORBI ACU `,
DA` LAS` UN MASAJ
CĂ TĂ CAUT IO - MAI
TÂRZIU.”
Beep.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu