Fotbalistul

   Ziua nu era încă terminată, însă cei doi, intraseră să-și tragă sufletul după multă muncă grea și să-și povestească unul altuia nemulțumirile și împlinirile zilei. Se așezaseră la o masă de lângă intrare, liniștiți, parcă erau doi vechi prieteni ce obișnuiau să piardă frecvent timpul împreună, la o halbă de bere rece.

   La acea oră a după amiezii, clienți erau destul de puțini, fiind ocupate cam jumătate dintre mese, lucru ce nu le plăcea, dar nici personalul nu părea a fi foarte vigilent : știau bine că în timpul sezonului munceau toți pe brânci, pentru că din octombrie și până în aprilie sau chiar mai, urma să fie totul gol și turiștii păsări rare! Așa că, nu era de mirare ca personalul ce lucra luni la rând 14 sau 15 ore pe zi timp de două trei săptămâni fără pauză, să fie obosit și neatent! 

   Cei doi, ce păreau la prima vedere extrem de diferiți, erau de fapt foarte asemănători, iar unde nu semănau, se completau ca niște culori complementare ce în loc să contrasteze, se potențează una pe cealaltă!

   Cum adică semănau?

   Foarte simplu!

   În primul rând, amândoi aveau capetele rase, amândoi purtau tricouri cu tentă sportivă, amândoi erau mândrii posesori ai unor pantaloni – nu aceeași – lungi până la câteva degete sub genunchi și plini de buzunare de toate mărimile și în toate pozițiile imaginabile și inimaginabile, amândoi se evidențiau prin bijuterii stridente și masive, fabricate dintr-un metal galben, posibil aur, amândoi păreau a fi foarte foarte bronzați!

   Să nu uităm : amândoi aveau mai multe tatuaje!

  

   Atunci – vă veți întreba dumneavoastră – prin ce se deosebeau?

   Din nou, răspunsul este foarte simplu!

   Cel ce părea a fi superior în cuplul respectiv, avea aspectul unui papanaș supradimensionat, adică o bilă rasă pe post de cap era așezată pe un suport format din mai multe toruri suprapuse, ce reprezentau un număr nedefinit de burți – în picioare vreo două, așezat, datorită presiunii, cel puțin trei – totul plasat pe două picioare scurte și cam   nespălate, răsărind din pantalonii ce rezistau eroic sub falnica-i burtă etalată cu mândrie! Cele două picioare nespălate, păreau a avea propria lor viață și voință, atâta timp cât scăpate de sarcina deloc ușoară de a suporta enormul papanaș lipsit de nota de culoare pe care o dă smântâna acestui rustic dar nobil desert, se grăbiseră să arunce cât colo pe sub masă papucii din plastic pe care scria Guci și începuseră cu frenezie o porție de scărpinat a întregii zone de la genunchi în jos! Nici mâinile nu-i stăteau degeaba, ocupându-se cu aceeași plăcută acțiune de la mijloc în sus, ridicând ostentativ tricoul roșu înscris cu secera și ciocanul și cu CCCP, putând demonstra astfel oricărui curios că masa șunculară a posesorului frumosului tricou al faimoasei Sbornaia era acoperită nu numai cu sudoare, ci și cu păr negru și abundent!  

   Comeseanul, se deosebea și se completa cu tovarășul său prin aspect fizic, fiind subțire, astfel încât media celor doi se apropia de aceea a unui om normal, cât și prin ținută : acesta purta un tricou fără mâneci, împodobit cu un drapel roșu-alb-albastru și cu textul „Czech drinking team” dar, nu era încălțat cu papuci ci cu pantofi de sport sau, în limbajul curent, cu adidași! Acest lucru, nu-l împiedica nici pe el să se scarpine, lucru ciudat din moment ce în zonă ultimul țânțar fusese semnalat înaine de intervenția sovietică! 

   Tatuajele celor doi, îi asemănau dar îi și deosebeau!

   „Hocheistul”, avea pe dosul mâinii drepte tatuat un zar cu cinci puncte, pe antebrațul aceleiași mâini un pumnal scos din teacă, pereche cu un altul băgat în teacă pe stângul, iar pe piept un dragon ; pe umărul stâng, se afla scrijelită o sirenă strâmbă și înfricoșător de urâtă, albastră și neclară, cu părul vâlvoi și sânii exagerat de mari și inegali, sub care se aflase la un moment dat tatuat un nume, pe care însă posesorul încercase să-l șteargă cu lama! Cine știa să citească asemenea declarații publice, înțelegea că simeza umblătoare este un „jmecher” după cum spunea dragonul, că la un moment dat s-a aflat izolat singur între patru pereți – foarte periculos – ori că-i plăcea barbutul, după cum zicea zarul, că suporta durerea fără probleme după cum spunea sirena și, mult mai important, că jurase moarte cuiva și că și reușise să ducă jurământul la îndeplinire, conform celor două pumnale! Acum, povestea putea fi încâlcită sau descâlcită, deoarece numele a cărui ștergere nu reușise pe deplin, putea însemna că a avut vreo iubită care l-a părăsit când a fost băgat „înăuntru”, l-a părăsit pentru un altul, pentru vreun fraier, iar el a jurat răzbunare, așa că ori atunci când a ieșit „afară” ori cu alt prilej, la prins pe fraier, ori pe fosta, ori pe amândoi și le-a făcut felul, motiv pentru care a fost trimis iar la mititica și ținut la izolare. Când se scărpina mai cu spor, pe pieptu-i păros și asudat se vedeau cicatrici multiple, semn că plictisindu-se la izolare – singur între patru pereți – se automutilase pentru un efemer concediu la infirmeria penitenciarului! Așadar, cine știa să citească semnele, afla „ce roman a fost viața lui”!

   Componentul echipei de băutori, nu avea la vedere decât un ninja pe umărul drept, un înscris cu litere chinezești sau japoneze pe stângul, o figură feminină pe gamba dreaptă și un înscris greu lizibil pe dosul mâinii stângi, unde cu greu se distigea cuvântul BOX! Și el spunea o poveste, dar mai puțin impresionantă și subtilă decât a celuilalt, o poveste mai mult inventată decât trăită, vârsta-i mai jună fiind poate un motiv pentru aceasta : luptătorul și înscrisul asiatic declarau că este un adept și un cunoscător al artelor marțiale, iar capul „mândrei” așezat pe gambă, spunea că are cel puțin o iubită și că-i cad femeile la picioare! Cuvântul BOX de pe mâna stângă, era o reluare a obiceiului pușcăriașilor de pe vremuri și, lăsa de înțeles că cel astfel marcat este sau a fost boxeur, că este periculos, că este rău și mai ales că dă cu stânga! Tocmai povestea asta cu stânga părea a fi o păcăleală, deoarece tânărul își folosea dreapta pentru a goli berea din halbă! Concluzia privitorului avizat, care ar mai fi observat și lipsa semnelor de automutilare, ar fi fost că băiatul ar vrea să pară „jmecher” dar că nu-i decât „nepot” ori „impresie” și că nu numai că n-a făcut pârnaie’n viața lui, dar și că nu lucrează pe cont propriu, ci pentru cineva : acel cineva, avea semnul lui distictiv, dar probabil că cei doi îl aveau tatuat în locuri ascunse vederii – poate chiar în locul unde fusese tatuat Terente!

   Toată această descriere, ne ajută să înțelegem de ce „Hocheistul” umbla în papuci, iar „Băutorul” în pantofi de sport : dacă primul supraveghea de la distanță afacerea, celălalt era prins în miezul ei și, nu o dată se întâmplase să aibă nevoie de toată iuțeala lui pentru a scăpa de un client nemulțumit!

    -         Hai noroc!

-         Hai noroc! Dar ăsta numa’ noroc nu să chiamă, să moară mama!

-         Dă ce? Ce-ai pățit, mo’?

-         Las’ că ț’oi spune mai încolo!

   Băură din nou din halbe, se șterseră cu mâna la gură, râgâiră discret și pe rând și își surâseră cu subînțeles :  

-         Crezi că mai merge și azi?

-         Merge sigur, că-i proști ... ăștia crede că ie toți turiști!

-         Da, să pui closetul lângă ieșire ... pomană nu alta!

-         Hai, dă pă goarnă, cum a mers?

-         Păi, uite așa a mers! zise „Băutorul” și-i întinse peste masă un pachet cam cât două pachete de țigări puse-n prelungire, învelit în hârtie. „Hocheistul” luă pachețelul, îl cântări în mână o clipă, apoi desfăcând hârtia de pe unul dintre capete îi verifică interiorul și spuse :

-         Supțire bă, supțire! Ce dreacu’ai făcut? Ești bonlav? Nu merge’așa treaba aci ...

-         Am avut’o gâlcă șî ...

-         Acu’ vorbesc io bă, așa că taci dreacu’ dîn gură! Păi d’aia t’am adus io dîn țară, bă? D’aia? Vreai să te hrănesc io, bă? Ce p ... mea faci bă dă nu produci? Vreai să te trimiț cu fetițele pă centură? Ia zi?

-         Să n’am parte dă familia mea, să moară mama dacă n’am avut gherlă az’ dă  dimineață, să mor io dă’ți pun cioc!

-         Bă boule, dacă’i fo’ cioacă, io’ț iau gâtu’ bă, capișci? Mai tânărul înghețase cu halba-n mână : știa bine că șeful lui răspundea în fața altora mai mari, care nu coborau niciodată pe stradă! Și mai știa că nu putea decât să stea cuminte și să facă treabă, că ăia mai mari erau chiar mari, că ei ungeau gaborii și le făceau loc pe stradă și vedeau tot și știau tot ...

-         Să mor io dă’ți pun barbă, să moară ce-am mai scump ...

-         Ia zi, bă, ce-a fost? Da’ fără cioace c’aci tă tai!

-         Păi, ce să fie! Dimineță, ieram pă bulevardu’ ăla dă duce’n centru și văz doi fraieri, un iel ș’o ia. Mă dau binișor pă lângă iei, pă stradă zgomot, tramvaiele urla, mașinile claxona, știi doar cum ie, da’ mi s-a părut că vorbesc ceva cunoscut, așa că m-am dus io iute două colțuri dă stradă mai în față ...

-         N’ai făcut bine, dacă ți’i lua careva pă fraieri?

-         Nu mi’i lua niminea, că-i locu’ meu și dă când l’am crestat pă Jiri ăla, toți știe dă frică!

-         T’ai găsit și tu viteaz, că uite ș’acu’ plătești pentru prostia aia cu Jiri și to` mai ești dator : că cre’ că vreai la pârnaie!

-         Nu vrau la pârnaie acilea, printre străini, așa c’o să plătesc io to`!

-         Zî’i mai dăparte!

-         Așa, șî m’am dus fo două colțuri mai dăparte! M’am dat după colț după casa aia dă schimb a lu’ Albanezu’ ...

-         To` cu iel?

-         Da, to` cu iel, că ne’nțelegem! Așa ... mă duc dară, scoț patru bancnote dă o sută, pui între iele ...

-         De ce bă patru? Nu ț’am zis io că două ajunge? D’aia nu’ț plătești tu datoria dă libertate!

-         Așa’i, d’acu’ bag numa două ... așa ... bag la mijloc presa, mai pregătesc și ceva mărunt, știi, să crează fazanii că ie bine și mai mult și’i pândesc pîn’ vitrina lu’ Albanezu’.

-         Șî? T’au bătut, t’au futut, ce dreacu’ ț’au făcut bă?

-         Stai să vezi! Am pregătit materialu’, cum ț’am zîs șî când veniră fraierii mai aproape, am văzut că vorbea de iera d’ai noștri! Io, să nu mă dau în fapt, dac’am văzut că să uită la casa la Albanezu’, am începu textu’, că franse, că italiano, că cambio, că ceingi, că la Albanezu’ ie 26 da’ io dau 29, mă rog, știi cum ie, le’am dat nada, iar iei chiar părea să pună botu’! Mă gândeam că așa ușor nu merge cu niminea, că parcă tocma’ p’ai tăi să’i arzi așa’i chiar frumos ... ce să mai zîc, artă ...

-         Șî?

-         Șî tocma’ cân’ să pună fraierii botu’, că belea deja ochii la teancu’ dă bani ...

-         Ai greșit tu undeva dacă s’au prins ...

-         N’am greșit, să moară mama, am făcut totu’ ca la carte, cum m’ai învățat : teancu’ dă bani dă numărat în față la fraieri, uite’l – și scoase două teancuri de bancnote, unul  de două sute și unul de câte o sută, frumos aranjate – și teancu’ dă dat - și scoase alte două teancuri de bani, to` de două sute și de o sută, dar de data asta având numai prima și ultima bancnotă reale, restul fiind înlocuite cu hârtie de ziar! Știu lecția, să poate? Că și pă tine dacă t’agăț tă fac!

-         Faci pă măta, boule!

-         Eeei, vorba vine! Deci, uite banii pregătiți : știi cum vine treaba ... cât vreai să ceingi, ăi mai mulți vrea o verde, io’te banii, stăi să țî’i număr, numeri pă’ndelete să vază fraieru’ și să crează, când iești gata, faci banii sul, îi întinzi fazanului, da’nainte să-i ia iel, zici „șase, Polis!” și bagi sulu’n bozinar – uite colea’n dreapta – după câteva clipe, cât să’l zăpăcești pă fraier scoț’ sulul iute – da’ dîn stângu’, ăl cu hârtie – i’l   dai, zici senchiu sau mersi sau dancheșion ș’ai șters’o!

-         Aha, asta’i treaba! Șî?

-         Șî tocma’ când să uita fraierii la mine a schimb de’o sută, iel, băgala’ș în pizda măsii, arză’l’ar focu’ dă nonorocit, mă privește’n ochi șî râzând, zice tare șî clar : „Maradona, nu”?

-         Ce?

-         Cum ai auzit! „Maradona, nu”?

-         Nu să poate!

-         Ba cum mă vezi șî cum tă văz! Fraierii știa pontu’, știa șpilu cu Maradona!

-         Șî ce-ai făcu’ mai dăparte?

-         Aci am greșit! Am făcut io pă neștiutoru’, da’ iei ai dreacu’ au început să râză dă mine șî io m’am inervat ș’am început să’i înjur șî iel, boul dreacu’, arză’l’ar focu’ cu to` cu măsa aia dă l’a făcu’, o zîs „țâganu’i to` țâgan” șî o râs mai dăparte ș’au făcut sămn la o mașină dă poliție și nu iera d’aia d’a noastră dă nă țîne tira, iera străină dă sector ș’am rupt’o la fugă că gaborii s’a luat dă’ndată după mine! Și iei râdea în urma mea șî i’am mai auzit zicând „prinde’l pă țâgan, arde’l pă Maradona”, fir’ar ei ai dreacu’ să fie dă „conaționali”!

-         Nasol! Șî cum s’o terminat, bă?

-         Păi noroc cu Albanezu’, că iera ușa dân spate dășchisă șî m’am băgat la iel ș’am tras’o după mine că dreacu’ mă lua! Am șăzut acolo vr’un ceas, șî abea apoi am ieșît să fac și io un ban cinstit, da’ să moară mama că ș’acum îs speriet!

-         Da, ie nasol bă, ie nasol! Da’ și mai nasol ie să ți’o fac’ai tăi, bă! Păi dacă nici în ai tăi nu mai poț’avea crezare, atunci dă la străini ce să mai aștepți? Nasol, nasol rău dă to`!

-         Albanezu’ m’a sfătuit dup’aia să nu stau mai la iel în față, că mă știe gaborii, că să mă șutesc fo două, trei zile, așa că m-am dus și io’n piață, da’i lume multă, fraieri ie puțini și uite d’aia ie așa puțin material azi! Poate mâine ...

-         Bine, bine ... vezi că iești dator!

-         Da, știu că’s dator, da’ știi că mereu mă scoț! Vii diseară la barbut la Mutu? Ie lume multă, că cică dă dă băut că i’a ieșit băiatu’ dîn pârnaie șî’l aduce’ncoa, să’l puie la treabă! Dacă i’or da voie ăia marii ...

-         Da, știu, da nu noi hotărâm bă, ie alții mai mari care zice da sau ba, bă, nu noi ... că după mine toți are loc, da’ iei, cică că dacă ie prea mulți să bate’ntre iei și d’aia nu vrea să lase pă alții ... la ei nu le ie foame așa ca la noi, c’ar mânca și gura noastră mai bine, da’ pune gaborii pă noi, ai dreacu’ ...

-         Mai luăm una? Tânărul încerca în felul ăsta să schimbe subiectul și să arate că mai este totuși stăpân pe el. „Hocheistul”, plin după mai multe halbe golite, răspunse :

-         Mie’mi ajunge! Mai vreai?

-         Io nu!

-         Atunci plec șî t’aștept la colț! Bine?

-         Bine!

   „Hocheistul” se ridică alene și se îndreptă spre ieșire : imediat o luă spre stânga, spre strada foarte populată cu turiști fraieri care făceau poze uitând să-și păzească buzunarele! La numai jumătate de minut după el, „Băutorul” se ridică de la masă, având grijă să lase la vedere pe masă un pachet – gol – de țigări și o brichetă din plastic, defectă și se duse grăbit către toaleta localului. După altă jumătate de minut, ieși rapid din toaletă și părăsi cârciuma pe ușa principală!

   La al doilea colț pe partea stângă îl aștepta „Hocheistul”.

-         Ai plătit?

-         Îhî, „am plătit”, că tare’i proști diștepții’ăștia!

-         Foarte bine, trebuie să ne scoatem și noi de undeva pârleala, nu’i așea?

-         Așea’i, așea’i ...

-         Că uite șî tu ce cestie ... dacă nici în ai tăi nu poț’ să mai ai încredere ... atunci în străini ce să mai zîci?!