Încercarea credinței

   „Nu părinte, oricât de mult insiști pe lângă mine, răspunsul meu este nu! Nu pot crede că există un Dumnezeu suficient de indiferent ca să permită asemenea viață nenorocită, nu cred că există cineva pe lumea asta sau în ceruri care să te pedepsească pentru greșelile altora, nu cred și pace!

   Părinte, nu mă iau după ce spun alții, nu-ți vorbesc nici despre morții din războaie, nici despre cei de altă credință, ci despre un caz absolut revoltător dacă-l privim prin prisma unui Dumnezeu „bun și de oameni iubitor”, așa cum domnia ta mi-l descrii a fi! Nu cred în ruptul capului că un suflet a putut fi pedepsit aspru, fără a ști măcar pentru ce! Nu cred, părinte, nu cred, dar dacă domnia ta, pe care știi cât de mult te stimez și te apreciez, reușești să-mi deslușești motivele pedepsei îndurate de sufletele despre care vreau a-ți vorbi, atunci s-ar putea să mă miști și pe mine un pic din neîncrederea mea!

   Iată dar, scurt de tot, despre ce-i vorba ...

   Niște persoane, numele nu contează, fiice de preot, crescute în dreapta credință de o familie de credincioși și nu de funcționari ai statului, au avut parte de o viață cum nimănui nu i-ai dori!

   Născute deci în familie de preot cu adevărat credincios, educate la școală de fete și liceu de fete, învățate a ține posturile și a-și face rugăciunile, pregătite deci a înțelege și nu a crede habotnicește, au avut o copilărie cât și o adolescență fericită. În tot acest timp, tatăl fetelor, preotul, trimis într-o parohie nou înființată, a pus ban pe ban, a mai luat și din zestrea coanei preotese – cu voia ei, desigur - și a ridicat biserică nouă, zidită și pictată-n frescă de un meșter italian, în locul vechii biserici de lemn în care slujise de la preluarea proaspetei parohii, ca tânăr preot. Pentru a face aceasta, părintele Petru, pe lângă slujba lui de suflet, adică pe lângă preoție, mai era și profesor la liceul de băieți, ca și la școala de fete. Acasă, coana preoteasă ținea gospodăria și creștea cele trei fete. Băieți avuseseră, dar s-au stins toți de mici, n-a vrut bunul Dumnezeu – cum zici dumneata părinte – să le lase asemenea îngeri lângă ei pe pământ, drept care i-a luat în ceruri tare devreme. Dar părintele Petru și coana preoteasă Eufrosina, oameni credincioși, nu au disperat, ajungând să aibă pân’ la urmă cele trei fete despre care-ți pomeneam.

   Vezi părinte cum se leagă lucrurile?

   Trei fete ... parcă-i în povești!

   Ei și cum îți spuneam, au crescut cele trei fete într-o familie credincioasă, o familie normală pentru vremurile acelea, o familie în care soția nu era egala bărbatului, drept care stătea acasă să crească urmașii, îngrijea de gospodărie, ținea obiceiurile, având siguranța că soțul va avea grijă să nu le lipsească nimic! Familiile acelea ce astăzi părinte ni se par de domeniul poveștilor, în care copiii învățau o română perfectă alături de o franceză perfectă și de o germană și o engleză, de asemenea perfecte, familii din care copiii ieșeau în lume știind să se poarte și să vorbească și să mănânce și să meargă ...

   În sfârșit, alte vremuri ...  

   Cum îți spuneam părinte, o familie normală în acea Românie care nu învățase încă ce înseamnă puterea populară și nici materialismul dialectic.

   Bineînțeles că și această familie își avea oile ei negre, petele ei: părintele Petru, avusese mai mulți frați și când încă nu fusese hirotonisit preot, rămăsese fără părinți și cu frații pe cap, care frați, bineînțeles că nu au fost dați la cămin ci crescuți în tânăra familie ca niște adevărați fii. Zic în tânăra familie, pentru că așa cum bine știi, fiind ortodox, nu putea fi hirotonisit și nici primi parohie fără a fi căsătorit. Ei bine, tocmai frații aceștia au fost oile negre ale familiei!

   Dar iată în ce fel!

   Cum toată familia lor fusese numai și numai de preoți, se aștepta ca și băieții acestei generații să purceadă tot către această sfântă ocupație: fetele, dacă erau, s-ar fi măritat cu preoți!

   Părintele Petru, cum îți spuneam, fiind cel mai mare dintre frați, s-a îngrijit de educația celor doi, mai mici: mijlociul, Virgiliu pe numele lui, nu a vrut nici în ruptul capului preoția, ci, spre mirarea familiei, a vrut să facă literele: și, să mă ierți domnia ta, dar la 1900 unde se putea face mai bine facultatea de litere, decât la Paris? Drept care, din toată sărăcia, pe vremea când leul era din argint și polul din aur, Virgiliu (ce nume predestinat) a plecat la Paris să facă literele. Până aici, nimic ieșit din comun: doar că, atunci când a terminat școala și și-a luat licența cu brio, omul s-a întors în țară! Nici asta nu-i ciudat, ci faptul că nu s-a întors singur, ci cu o urâtanie de femeie, pe nume parcă Clotilde, o franțuzoaică adică, cu care se căsătorise acolo civil! Numai civil! Această tante Clotilde,

n-a fost niciodată prea apropiată de familie, deși a trăit și a murit în țară tocmai prin anii 50. Nu a reușit să se integreze, nu a fost toată viața ei decât o străină, iar unchiul Gil, din cauza ei, a refuzat căsătoria religioasă și s-a răcit cu familia!

   Între timp, familia tânărului preot, a început să fie blestemată cu copii binecuvântați: toți băieți, toți frumoși ca îngerii lui Rafael Sanzio, toți deștepți de nu-ți venea să crezi, toți morți până la vârsta școlii!

   Din vremurile acelea, două povești s-au păstrat în amintirea urmașilor: prima, legată de tante Clotilde, este nostimă și ne spune cum dumneaei, la prima vizită într-o casă românească (vizită de prezentare, normal), neștiind obiceiurile locului, când a fost servită cu dulceață, în loc să-și pună din chisea pe farfurioară câtă dorea, a început să înfulece direct din borcan – spre consternarea gazdelor și a celorlalți musafiri! Bineînțeles că toată neînțelegerea s-a încheiat în hohote de râs: pe vremea aceea, nu-și schimbau românii obiceiurile din bătrâni pentru orice străin!

   A doua întâmplare, petrecută cu câțiva ani mai târziu, sub ocupație, pe la 1917, l-a avut drept erou principal pe unul dintre acei copii minune, un înger blond, tocmai de aceea botezat Auraș: armata germană, în criză de materiale, începuse să ia clopotele bisericilor (din bronz bun și curat) pentru a le topi, schimbându-le lor soarta, din vestitoare de slujbă către Domnul în vestitoare ale morții! Atunci când au venit să ia și clopotul amărâtei bisericuțe din lemn în care încă slujea atunci părintele Petru, nimeni nu se putea opune, numai Auraș, copil care încă nu avea vârsta școlii, a ieșit în fața ofițerului care conducea ostașii trimiși la jaf de clopote și, în germană, l-a rugat să nu ia clopotul bisericii tatălui său, că-l bate Dumnezeu! Impresionat de situație, dar și de copil, neamțul a început să plângă, a scos poze în care era familia lui (avea un copil cam la aceeași vârstă) și în final le-a lăsat clopotul!

   Da părinte, știu, povestea asta circulă și în alte versiuni, dar în familia preotului Petru, ea a fost istorisită de oameni care au asistat la întâmplare: așa că, poate fi originalul!

   Să nu uit, da, a doua pată neagră!

   Păi a doua pată neagră a fost fratele mai mic al părintelui, unchiul Aristide, frate care a plecat la București la Seminar și s-a înscris la Agronomie! Lui îi plăceau florile, așa că s-a specializat în horticultură: și crede-mă, eu l-am cunoscut când avea aproape 90 de ani (a trăit 94) și locuia la Brăila, pe bulevardul Marx, sau Lenin, sau Engels, nu mai știu exact și, nu-mi explic cum putea să aibă așa frumusețe de trandafiri în grădină!

   Odată cu sfârșitul primului război mondial, familia s-a trezit că este formată doar din preot și coana preoteasă, dar, începând cu ’21, cu o precizie de metronom, odată la trei ani, de trei ori, Dumnezeul dumitale le-a dat câte o fată: și atât!

   Ele sunt cele trei fete despre care-ți vorbeam la început.

   Cea mai mare dintre ele, părea a fi continuat tradiția băieților familiei: frumoasă, înaltă, precoce, inteligentă, un adevărat copil minune, care însă nu s-a grăbit să moară în copilărie! A fost pare-se, pe departe cea mai reușită dintre cele trei surori!

   Cea mijlocie și cea mică, au fost copii normali, neavând nimic din strălucirea celei dintâi, dar asta nu le-a împiedicat să aibă talente și aspirații: prima ar fi devenit probabil balerină, cea mică avea talent la desen, dar cine știe ce s-ar fi întâmplat dacă nu ne călca al doilea război mondial!

   Cea mare? A, da, cea mare a devenit arhitect, a făcut parte dintr-o generație excepțională, generație în care Liviu Ciulei era considerat un clown: dar om ajunge și acolo. 

   Ei bine părinte, dacă până acum nu ți s-a părut că Dumnezeu a fost nedrept cu această familie, ascultă mai departe ...

   În 1943, când biserica cea nouă era gata, s-a urcat părintele Petru pe schelă să vadă de-i pictura italianului bună și canonică!

   Și s-a prăvălit schela!

   Și s-a lovit părintele!

   Și i s-au spart ochelarii, de erau să-i scoată ochii!

   Și și-a spart capul!

   Dar altfel, bun și sănătos: a sărit coana preoteasă de l-a oblojit, fetele la fel, dar el s-a ridicat să-și vadă de treabă; vezi dumneata părinte, urma în scurtă vreme slujba de sfințire a bisericii și n-avea timp de zăcut și de bolit!

   Clar până aici?

   Clar!

   Ei bine, în ziua slujbei de sfințire, când se adunase toată parohia și veniseră oameni din toată mahalaua și chiar și de mai departe, când totul era pregătit, de la București a venit hârtie că în urma accidentului, se scoate preotul Petru din parohia aceea și se trimite undeva la țară sfinția lui, urmând a fi înlocuit cu popa Pietriș!

   Așa de puternic a fost efectul, că numele înlocuitorului nu a mai fost uitat, deși așa ar fi meritat: vezi dumneata, acest popă Pietriș, era numit pe politică nu pe sfințenie!

   Părintele Petru însă, nu a mai apucat parohia cea nouă ci, om în vârstă fiind, l-a lovit damblaua, cum se zice popular! În realitate, șocul i-a declanșat o formă gravă de coree Huntington, boală ce este posibil să o fi avut ca purtător sănătos, căci până atunci niciodată nu se manifestase! Pentru boala asta, nici astăzi de fapt nu există tratament, iar atunci nici gând: a mai trăit părintele până spre sfârșitul anului în mare durere, iar în iarna lui 43 spre 44 s-a dus și el la cele sfinte! Avea sub 60 de ani, adică era tânăr după cum se pomenise în familia lor, unde de obicei bărbații atingeau suta și chiar o băteau!

   Se știa de pildă, de străbunicul părintelui, tot preot și el, că murise fix în ziua în care împlinea suta și că s-a întâmplat așa fiindcă s-a rupt o treaptă putredă sub el, tocmai când se’ntorcea din beci cu două vedre de vin, că musafirii erau nițel cam însetați; coana preoteasă, în vârstă atunci de peste 90 de ani, nu i-a supraviețuit decât mai puțin de o săptămână și a murit și ea de dor și de inimă rea: fuseseră căsătoriți cam 80 de ani!

   Iar ăst străbunic, era tot fiul unui preot, care ajunsese episcop al Râmnicului și care plecase singur la mănăstire când simțise că nu-și mai poate îndeplini slujba: avea atunci 105!

   Înțelegi dumneata de ce era părintele Petru tânăr?

   Și a rămas după el coana preoteasă, cu o pensie amărâtă, de urmaș și cu trei fete mari!

   Pentru că nu era de ajuns, la bombardamentele asupra Ploieștiului, pe lângă alte obiective strategice, americanii le-au bombardat și lor casa, din care s-au mai ales doar cu câteva cărți bisericești salvate din enorma bibliotecă a răposatului! Dată fiind situația atât de grea, fata cea mare a rămas la Școala de Arhitectură, la București, iar tanti Eufrosina cu fetele, a plecat în refugiu la Măneciu: războiul ajunsese să se ducă pentru petrol, așa că tot ce însemna Ploiești și împrejurimi devenise de nelocuit!

   Aici, la Măneciu, fata mijlocie a lucrat ca funcționar la primărie, iar cea mică și-a continuat studiile liceale în particular, urmând a da examenele când avea să se liniștească nebunia războiului.

   Ca să te amuzi părinte: dacă în Măneciu există vreo Georgetă în loc de Marghioală sau vreun George în loc Guță, atunci fetei mijlocii să-i mulțumească, pentru că lucrând ea la starea civilă a primăriei, până a fost prinsă, a tot îndreptat numele care nu-i plăceau când veneau tații să-și declare pruncii! Când a fost prinsă, primarul doar a dat-o afară: era și el vinovat, că n-o controlase, așa că ...

   După ce lucrurile s-au mai liniștit, au plecat din Măneciu la București, la cea mare, care terminase școala și acum lucra: câștiga binișor, astfel că-și putu ține mama și surorile.

   Fata cea mijlocie, nu s-a mai gândit la balet și s-a angajat și ea ca funcționar, pe ici, pe colo, ajungând printr-un noroc să facă o școală de cartografie, slujbă cu care s-a ocupat toată viața ei.

   Fata cea mică, și-a terminat liceul, și-a dat examenele și s-a angajat și ea, învățând contabilitate.

   Deja vremurile se schimbaseră, puterea populară impunea reguli noi și oameni noi, cei vechi erau triați după metode barbare sau neînțelese: au fost muncitori buni, dați afară pentru că se numeau Popa sau Preoteasa, iar fetele s-au învățat ca în toate autocaracterizările sau declarațiile să treacă „tatăl – decedat” și „mama – casnică”. În acest fel, nici nu mințeau și nici la întrebări nu erau luate!

   Fata cea mare, prin cincizeci și ceva, a avut o aventură cu un coleg arhitect, unul care s-a dovedit a fi căsătorit și cu copii, drept care tragedia a continuat: ea, a încercat să se sinucidă tăindu-și venele, coana preoteasă a intrat după câteva clipe în cameră, a găsit-o și din fericire a salvat-o! Probabil că ar fi fost mai bine dacă nu o salva: din acel moment, a început să tremure toată, nu a mai putut profesa, a fost pensionată de boală cu o pensie de nimic – normal de altfel, lucrase doar câțiva ani – și din principalul sprijin al familiei, a devenit principala ei grijă! A fost amărâta de mai multe ori internată, a mai încercat de două ori să se sinucidă, dar cu somnifere: prima dată, a găsit-o iarăși maică-sa la timp, pentru ca apoi să pară a-și reveni; se purta atât de bine, încât începuse să iasă la plimbare și chiar în vizite!

   Într-o astfel de vizită, la sora ei mai mică, i-a spus că are poftă de sarmale: tanti Eufrosina, se pricopsise de grijă, cu un ulcer nenorocit, era operată, ținea și regim, așa că numai de sarmale cu varză acră nu putea fi vorba, dar soacra soră-sii, auzind-o, și-a spus că unde merge mia, o merge și suta și, cum era așa, pe iarnă, pe la Moș Niculae, a rugat-o să vină la masa de Crăciun! Ea a acceptat, iar gazda, gospodină desăvârșită după obiceiurile vechi românești, a pregătit o masă de Crăciun cum numai la noi se găsește!

   Și au mâncat și au băut și s-au veselit: chiar și coana preoteasă a ciugulit câte puțin din bunătățile ce se fac pentru masa acestei zile sfinte, ba, a gustat și o gură ori două de vin!

   Atunci, la cafea, a povestit o întâmplare pe care n-o mai spusese nimănui niciodată: de loc, era de pe la Slatina, chiar dacă numele de fată era Milcoveanu – rămâne între noi, că eu am apucat-o, vorbea vreo trei limbi străine vii la perfecție, vorbea latina și elina, dar până a murit a zis MUZĂU în loc de muzeu! Ei bine, era și ea tot din familie de preoți, dar dintr-o familie ce fusese bogată până la bunicul ei! Povestea, sună cam așa: când mama ei se măritase, tatăl ei, adică bunicul coanei preotese, ca să arate cât de mult își iubește fiica, de față cu toți mesenii i-a dat de zestre fetei trei căciuli cu galbeni! Pur și simplu, a umplut o căciulă cu galbeni de trei ori și i-a vărsat-o ginerelui în poală: să le fie de bine!

   Musafirii, au sărit cu gura, că nu e bine, că dacă dă nenumărat este semn rău și dă norocul din casă! Ei aș, crezi că s-a înduplecat? Nici gând: așa a vrut, așa a făcut! Că el nu credea decât în Dumnezeu și nu în superstiții!

   Și din acel moment, familia a mers din rău în mai rău, n-a mai avut nici un urmaș de parte bărbătească și praful s-a ales de neamul și numele lor! 

   După cafea, musafirii și-au luat la revedere, au felicitat gazda încă odată și, mulțumind frumos și promițând să revină cât mai curând, au pornit fiecare spre casă.

 

   În a doua zi de Crăciun, când a intrat în camera fetei celei mari, pentru că dormea prea mult, coana preoteasă a găsit-o rece: luase doi pumni de somnifere de cu seară!

   Dumnezeu s-o ierte!   

   După mai puțin de șase luni, s-a dus și coana preoteasă: nu a suportat gândul că nu și-a păzit suficient de bine fiica bolnavă!

   Dumnezeu s-o ierte și pe ea! 

   Observi te rog părinte, că am lăsat acum vârsta de o parte și-ți prezint întâmplările în ordinea cronologică. 

   Fata cea mică, ajunsă contabil, a avut niște încurcături cu legea: în rarele ocazii în care s-a discutat despre asta, s-a spus că fiind începătoare în meserie, plătise ca proasta hoțiile altora, care scăpaseră cu bine!

   Ce-o fi fost cu adevărat, numai Patronul dumitale știe: ce știu eu, este că s-a ales cu o boală a căilor respiratorii, în special un astm bronșic.

   Cine crede că știe ce-i boala și suferința, înseamnă că nu a văzut ce înseamnă o criză de astm: închipuiește-ți părinte ... un om care este obișnuit să respire printr-un tub gros cât cel de aspirator, este pus să alerge cărând un sac de ciment în spate și să respire printr-un tub mai subțire decât un pix! Cam așa este astmul părinte ... este o boală groaznică, este o tortură, sunt convins că un bolnav se roagă să moară ...

   Fata aceasta, s-a măritat cu un băiat frumușel, destul de dezghețat, dintr-o familie înstărită – mă rog, fost înstărită – și cu care s-a înțeles destul de bine: băiatul acesta era un tip sportiv, a făcut sport toată viața lui și chiar și-a făcut din sport o meserie, iar dacă n-a sfârșit foarte bine, este în primul rând vina lui ... dar despre asta, altă dată! Din punctul de vedere al familiei, acestei fete i-a mers foarte bine, dar sănătatea a chinuit-o rău și, ne-a părăsit în toamna anului cu cutremurul.

   Da, în ’77.

   Dumnezeu s-o ierte! 

   A mai rămas mijlocia ...

   Semăna părinte bine cu cea mică, amândouă erau mici de înălțime, cu piciorul mic, delicate, fine, în sfârșit, făcute pentru alte vremuri ...

   Fata asta, mijlocie, s-a măritat din dragoste cu un băiat dintr-o familie ce fusese foarte bogată înainte de război, care avea o istorie cunoscută și, chiar amuzantă într-un anumit fel.

   Anume, înainte vreme, domnul Tomescu tatăl, șef pe la Camera de Comerț a României, a fost acuzat de oarece matrapazlâcuri financiar contabile: omul, a încercat să se dezvinovățească dar era deja condamnat de opinia publică, așa că, pentru a-și păstra onoarea, și-a tras un glonț fix în cap!

   Dacă nu s-ar fi grăbit, pe lângă onoare și-ar fi păstrat și viața, pentru că s-a dovedit rapid că este cu adevărat nevinovat! În așa fel, tanti Eugenia, soția domnului Tomescu și mama celor trei copii ai lor, s-a trezit în posesia întregii averi, fata și cei doi băieți fiind minori. Averea consta într-o casă splendidă, casă boierească, plasată pe undeva prin zona Domenii, mai multe apartamente în blocurile noi din centru - care stăteau închiriate – vreo trei fabrici și cel puțin o moșie pe la Breaza, pe post de loc de vacanță.

   Toate bune și frumoase, numai că tanti Eugenia avea la viața ei, două pasiuni: câinii și pisicile pe de-o parte și jocul de cărți pe de alta! Și dacă la câini și pisici s-a priceput de parcă era medic veterinar, la jocul de cărți nu s-a priceput niciodată! Indiferent ce a jucat, tabinet, popa prostu’ sau poker, tanti Eugenia a jucat doar pentru că-i plăcea atmosfera, că de știut ...

   Astfel, după ce medicul curant i-a îngrijit rănile apărute pe antebrațe de la muchiile meselor pe care juca, tanti a reușit să piardă ultima fabrică într-un istoric și memorabil joc de poker, în noaptea de 10 spre 11 iunie 1947: nu i-a părut rău, după cum spunea singură „eu dragă, măcar m-am distrat”!

   A doua zi, cel ce-i luase fabrica la poker, era mai sărac decât ea!

   Din fericire, fata familiei s-a măritat cu un ofițer-inginer deștept și cu dosar curat, băiatul mai mare s-a descurcat și el, iar băiatul cel mai mic, pe nume Ghiță – nu Gheorghe, nu George, nu Gigi – a luat-o pe fata mijlocie.

   Despre acest Ghiță Tomescu, ar fi de spus câteva vorbe: rar întâlnești într-o viață de om pe cineva atât de cult, atât de educat, de bine crescut, atât de plăcut dar și de încăpățânat! Era o plăcere să-l asculți, cunoscuse la viața lui oameni importanți, bineînțeles că vorbea și el câteva limbi străine, și-i aștepta pe americani!

   Până a murit, i-a așteptat pe americani!

   Tânăr fiind, singurul loc în care s-a putut angaja cu pregătirea lui care era total nepotrivită noului regim, a fost Uzina 23 August, unde s-a calificat strungar – la locul de muncă: nu i-a mers rău, dar într-o noapte, în schimbul 3, încercând să depășească o normă stahanovistă, a făcut un prim infarct.

   A scăpat, a stat în spital, a fost pensionat o vreme ... când a reluat serviciul, pac încă un infarct, povestea s-a repetat, cu diferența că l-au ținut pensionat mai multă vreme: din fericire pentru el!

   Tanti Eugenia trebuia să lase ceva copiilor ei, așa că lui Ghiță i-a lăsat dragostea de animale și pasiunea pentru jocuri de noroc, jocuri la care nici el nu s-a priceput, drept care s-a îndreptat spre cursele de cai! Mulți bani a lăsat el la hipodrom împreună cu cumnatul său, sportivul! Multe neveste s-au bucurat la desființarea hipodromului de la Băneasa!

   În tot acest timp, soția ținea casa și muncea!

   Când s-a terminat perioada de pensionare, omul a reluat lucrul, cu gândul tot la americani, dar aceștia n-au venit, drept care, ai ghicit părinte, a mai tras un infarct!

   L-au pensionat definitiv pe caz de boală și cu asta basta! 

   Acest personaj, care în alte vremuri ar fi fost cineva, a murit în primăvara lui ’78 din cauza ... unui infarct, a murit ca un anonim, așteptându-i pe americani!

   Madam Tomescu, soția și totodată fata mijlocie, a mai lucrat un an sau doi și s-a pensionat și ea. Ca tot omul care o viață întreagă a muncit și altcineva i-a cheltuit banii, singură și la pensie, având grijă cu cheltuielile, a început să pună și un ban deoparte și-i era din ce în ce mai bine.

   În toată viața lor, soții Tomescu nu reușiseră decât să cumpere un mic apartament într-o zonă nouă a orașului, apartament luat în rate: singură fiind, femeia a știut cât îi este plapuma, drept care s-a întins exact cât trebuia, așa că a reușit să achite și apartamentul, a reușit să-și facă prietene de vârsta ei, a știut să aibă întotdeauna un nechezol sau o cafea pregătită, câteodată chiar și câte o prăjitură ...

   Pentru anii ei, că trecuse bine de 60, îi mergea foarte bine!

   Chiar dacă nu avea copii, avea casa plină de prieteni și prietene, pensionari care altfel s-ar fi plictisit!

   Nici cu sănătatea nu stătea rău, singurul lucru vizibil, fiind faptul că din cei 1,55 metri, acum ajunsese din cauza osteoporozei pe la 1,40: în rest, când și când câte o răceală, câte un junghi, ca la aproape 80 de ani.

   Puteai spune părinte, că Dumnezeu s-a îndurat și i s-a făcut milă de familia asta și a lăsat-o în pace: dar n-a fost așa! 

   Când avea în jur de 80 de ani, și-a anunțat prietenele că s-a reîntâlnit, întâmplător, cu un vechi prieten, din copilărie sau din tinerețe: băbuțele s-au bucurat, așteptând să mai audă și alte povești, că de ale lor se săturaseră. Astfel, a fost introdus în ecuație un pensionar pe numele lui Manta: atunci nu a bănuit nimeni, dar Dumnezeu nu-și încheiase socotelile cu această familie!

   Doctorul văduv și pensionar Eugen Manta, zis Bebe, avea un sac mare cu povești și știa câte o anecdotă pentru fiecare ocazie: astfel, cine dorea să-l asculte, afla că este fiul șefului vămilor din România perioadei interbelice, afla cum a ajuns el ca medic pe front – deși era încă student – cum la încheierea războiului l-au rugat să nu plece din armată și cum a ajuns pe funcție de general, în sfârșit, o mulțime de lucruri interesante, care nu se legau între ele de nici un fel – mai ales cu originea socială total nesănătoasă – dar pe care te fereai să i le semnalezi unui om de peste 80 de ani!

   În final, asta este: și minciuna-i vorbă și nici nu costă!

   Dar, de unde la început păruse simpatic, în scurtă vreme a început să lase celor ce frecventau casa doamnei Tomescu o impresie neplăcută ... Închipuiește-ți părinte, că te afli undeva pe o pajiște superbă, cu copaci seculari, cu un râu limpede și zglobiu ... ți-ai  închipuit? Și-ți arunci încălțările cât colo și te plimbi încântat ... și este cald cât trebuie și adie vântul cât trebuie ...

   Îți închipui părinte?

   Da?

   Și dintr-o dată, pe neașteptate, vezi un mare afiș:

„ATENȚIE - NU INTRAȚI!

TEREN INFESTAT DE VIPERE!”

   Cam asta era impresia pe care o lăsa numitul Bebe!

   Încet, încet, prietenii și prietenele s-au retras, oameni cu care se cunoștea și se ajuta de 30 de ani, au plecat pâș, pâș!

   Bebe, a convins-o că este grasă – la peste 80 de ani! – și că este cazul să țină cură de slăbire!

   I-a schimbat total regimul alimentar!

   A început să-i prescrie medicamente!

   A convins-o să se mărite cu el, devenind din Tomescu, Manta!

   Bebe, avea un băiat emigrat în Canada, un băiat pe care nu l-a văzut și nu l-a auzit nimeni niciodată, un băiat care doar a răspuns la unele e-mail-uri, rămânând în continuare „ni vu, ni connu”! Pe lângă acest băiat, ce părea din poveștile lui a fi genial, mai avea ceva: o cameră într-o casă de lângă Brașov și o amantă cu care se pare că era combinat încă de când îi trăia soția. Și mai avea pare-se asentimentul soțului doamnei și o foame disperată de bani.

   Acum, după atâta timp, dacă pui cap la cap toate întâmplările, îți dai seama că bună parte dintre poveștile acestui bebe erau doar ... povești, că fusese toată viața lui un escroc, chiar dacă unul mai spălat, că medicina cu care se tot lăuda și despre care nu știa mai nimeni nimic, era în cel mai bun caz o specializare în dermatologie și, că nivelul maxim atins în practica nobilei meserii fusese acela de funcționar cu curățenia la regionala CFR Brașov!   

   Surprinzător, toți cei ce l-ar fi cunoscut pe vremuri muriseră ori dispăruseră, toate relațiile de altă dată la fel, cunoștințele medicale păreau a fi la nivelul unui felcer ...

   Ciudat, foarte ciudat!

   Astăzi, înțelegem că familia din Brașov la care stătea, familie pe nume – ce ironie – Popa, îl suporta și-l îngrijea atâta timp cât el plătea!

   Cum nu plătea, cum se răceau relațiile!

   Se lăuda că ocupase tot etajul vilei de lângă Brașov, dar că din mărinimie îl cedase „sărmanei familii Popa”, că le dăduse bieților oameni până și vesela răposatei soții ...

   Ce mai, un adevărat Mecena!

   Dar suficient cu paranteza: a hipnotizat-o ca o cobră pe madam Tomescu, a început să plece la Brașov singur, lasând-o să-l aștepte fără a-i da vreo știre, apoi, mărinimos ca de obicei, a luat-o cu el la Brașov peste vară: în acel moment, legătura fiicei mijlocii cu familia și cu prietenii și prietenele s-a rupt definitiv și a intrat total sub controlul – era să zic sub Manta-ua – acestui Bebe!

   Au fost necesare cam două veri, pentru a deveni de nerecunoscut: nu s-a mai întors acasă, a slăbit îngrozitor, lua orice medicamente i se dădeau, dintr-o femeie simpatică și spontană, plină de umor, a ajuns o legumă care nu știa cu cine vorbește, din cochetăria de altă dată nu mai arăta decât o figură răvășită și neîngrijită, cu ochi privind în gol, un chip demn de Goya!

   A fost internată, dar nimeni nu a știut unde și nici nu a putut-o vizita!

   Cam cu o lună înainte de a muri, ca să nu se complice cu deschiderea unei eventuale succesiuni, fără să anunțe pe cineva – rudă sau prieten – aducând un notar care a considerat că femeia de aproape 90 de ani, care făcea pe ea, nu mai știa cum o cheamă și nici măcar nu se mai putea hrăni singură, este în deplinătatea facultăților mintale, s-a grăbit să vândă apartamentul acesteia și să pună iute mâna pe bani, asigurându-și astfel bunăvoința Popilor pentru încă un timp!

   Când a murit bătrâna, nu a fost nimeni anunțat și nu știe nimeni unde-i înmormântată amărâta, în caz că ar vrea să-i pună o floare ...

   Am uitat să-ți spun părinte, acest ... „creștin”, are o problemă: presupun că urmare a multor binecuvântări primite drept mulțumire pentru „binele” făcut, stă rău cu ochii!

   Da părinte, deși s-a operat, deși s-a îngrijit, este aproape orb!

   Drept care, îi doresc viață lungă, cât mai lungă! În îngrijirea familiei ... Popa! 

   Acum, că ai ascultat toată povestea părinte, spune-mi, dacă este un „Dumnezeu bun și de oameni iubitor”, ce a avut cu familia asta?

   De ce i-a făcut toate astea?

   Pentru ce a pedepsit-o părinte?

   Pentru că a lucrat atât de îngrozitor împotriva lor, încât nici măcar o fotografie nu a rămas în urma lor, nu li se știu nici mormintele și nici măcar zilele exacte în care au trecut la cele sfinte!

   De ce părinte?

   Ale cui păcate le-au plătit ei?

   Și cât de mari au fost aceste păcate?

   Dacă o să-mi spui că a vrut doar să le încerce credința, atunci eu îți voi spune că a exagerat! 

   Dumnezeu să-i ierte!