O zi de vară

   Soarele, care răsărise de numai vreo două ore, deja ardea îngrozitor.

   În parcuri, aspersoarele munceau din greu să adape vegetația însetată și arsă.

   Pe trotuare, negustorii de modă veche, desenau o caligrafie efemeră și ciudată ajutându-se de scule primitive ce permiteau obținerea unui jet constant de apă ce avea să se vaporizeze în doar câteva clipe din cauza asfaltului fierbinte: negustorii de modă nouă, țineau închise ușile și ferestrele, pornind deja aparatele de aer condiționat.

   Pensionari purtând – cei mai mulți – pălării ușoare de culoare deschisă, se îndreptau alene spre piețe sau magazine, acolo unde nu aveau nevoie să cumpere nimic, dar puteau întâlni rămășițe ale lumii lor apuse. Ca mai întotdeauna, discuțiile se purtau în jurul bolilor, al ultimilor morți și a politicii. Văduvii, ușor de recunoscut după hainele ponosite purtate mai multe zile la rând, se lăudau cu realizările copiilor și nepoților pe care, mulți dintre ei nu-i mai văzuseră de ani buni. Văduvele, mai cochete decât egalele lor încă măritate, își îndreptau atenția și afecțiunea către un câine, mai rar către o pisică: un câine poate fi hrănit și-ți poate arăta un soi de recunoștință, la orice colț de bloc, mâța în schimb, are pretenția de a intra în casă și de a se face stăpână.

   În mijlocul verii, copiii ieșeau mai târziu din casă, sau chiar nu ieșeau deloc: calculatoarele și diferitele rețele de socializare, înlocuiseră de mult fotbalul din fața blocului sau furatul de fructe.

   Orașul, toropit de câteva zile de caniculă, gâfâia, târându-se cu greu prin vara formidabil de fierbinte ce devenise în ultimii ani o obișnuință.

   La ora aceea a dimineții, primul grup de oameni, adică muncitorii, plecaseră pe răcoare și ajunseseră deja prin fabricile pe unde-și câștigau existența. De obicei, la prima oră a zilei, pierdeau ceva timp văitându-se unul altuia de căldura îngrozitoare, povestind ce le spuseseră părinții că se întâmplă pe la țară, făcându-și planuri când și cum să ajungă la ei sau la socri, să le dea o mână de ajutor.

   Pe străzi, locul populației ce umplea atelierele, fusese luat de valul – este drept mai restrâns numericește – de funcționari și alți lucrători mai mult cu mintea decât cu mușchii.

   Cu toate că erau mai puțini, pentru că mulți dintre ei își etalau statutul prin folosirea autoturismului propriu, traficul se aglomera pâna la blocarea unor intersecții mai importante.

   Între ei, la un semafor ce nu părea a se înverzi vreodată, zăcea la volan, singur în mașină, Gicu Stoian: coborâse toate geamurile și încerca să se răcorească în aerul dimineții, aer ce părea mai proaspăt, dar care era purtător al parfumului gazelor de eșapament.   

   Autoturismul era destul de modern, avea aer condiționat, dar, aerul consuma benzină, așa că prefera să-l folosească numai în cazuri extreme.

   Mașina nu-i aparținea – așa cum credeau vecinii – ci era a firmei unde lucra. Din fericire nu avea înscrisuri de nici un fel și, îl lăsau să o parcheze la domiciliu: în felul acesta toată lumea era mulțumită – el se folosea permanent de mașină, firma nu avea grija ei și nici a parcării! Salariul era de rahat, dar nu prea îl controlau la consumuri așa că avea și el grijă să-și mai rotunjească venitul. În firmă mai era o mașină, mult mai nouă, mai fățoasă, mai elegantă și mai fițoasă... care era folosită pentru deplasări de protocol sau luarea copiilor patronilor de la școală sau nevestelor de la coafor sau de la cumpărături. Era mulțumit că-i fusese încredințată lui nea Diță – mai vechi, mai bătrân - și că pe el îl săriseră: avea nea Diță un program...

   Într-un târziu, după multe claxoane și înjurături, intersecția fu deblocată și circulația se reluă: oprise un taxi hodorogit să lase un client chiar în curbă, pe linia de tramvai, care tramvai, la rândul lui, intrase în întersecție și blocase tot: când taxiul terminase, erau atât de multe mașini, încât tramvaiul nu mai putea pleca. În tot acest timp, Gicu privea pierdut, în zare, iar mașina hodorogită din care coborâse clientul, asemănătoare cu a lui, i se păru a avea ceva cunoscut: cine știe pe unde o mai văzuse! Și era și același model, parcă!

   Radioul începuse să debiteze un buletin de știri: nu-l interesa, drept care întinse mâna să schimbe postul, moment în care auzi, cu bucurie, că în cursul după amiezii și al serii era anunțat cod galben de furtuni și de inundații! Orașul era cam la periferia zonei anunțate, dar era imposibil să nu se simtă și acolo o ușoară răcorire.

   Măcar o boare!

   Ar fi fost binevenită!

   Era nervos, era irascibil, ce mai, era permanent cu draci și, asta fără motiv! Probabil căldura continuă era de vină: băgase de seamă că șoferii se certau și se înjurau în trafic mai des decât de obicei, că la slujbă aproape toți erau cu capsa pusă – până și acasă se certase cu nevastă-sa, fără motiv! Acum își dădea seama că se certaseră doar ca să se certe!

   Se gândi să-i dea un telefon, să-și ceară scuze: „mai târziu, că se învață prost”! 

   Ajuns la slujbă, își luă o cafea și se așeză în secretariat, mai retras, încercând să citească un ziar de sport, vechi de două zile: știrile, vechi sau noi, erau aceleași, cu aceleași fraze, cu aceiași protagoniști, cu aceiași semnatari – căldura parcă-i topise pe toți și-i turnase în niște forme din care nu mai puteau ieși. Aruncă ziarul și se ridică să-și ia un pahar cu apă rece de la dozatorul cu bidon. Secretara, care cu un an în urmă abia ridica ochii din pământ, se purta acum zgomotos, de parcă era firma ei: îl irita îngrozitor, așa că preferă să-și bea apa afară și să se îndrepte se biroul băieților de la IT – ăștia erau niște deștepți, iar el îi aprecia din plin. Numai pe ei, din toată firma: păreau un fel de magicieni, descurcau orice problemă, reparau orice calculator – și pe el îl ajutaseră de mai multe ori, bineînțeles fără bani! Le era recunoscător și îi ajuta la rândul lui când îi cereau ajutorul: nu băgase niciodată de seamă că le făcea tot felul de servicii, tot avea impresia că le este dator!

-          Gicule! Pe unde-mi umbli Gicule?

-          Da șefu’, spuneți!

-          Păi tu știi de când te caut?

-          Șefu’, am fost în față ca de obicei, am băut o cafea și aștept să văd ce-i de făcut!

-          Gicule, Gicule, vezi că te joci! Bun, fii atent: te duci la tipografie și iei tipizatele! Dar fuga, că ne trebuiau ieri! Priceput?

-          Da, am priceput, da’ le iau și atât...?

-          Da, las că le trimit eu hărtiile mai târziu: știu ei!

   Sări în mașină și demară spre tipografie: după colț, o lăsă mai moale. Știa bine că tipizatele alea nu erau necesare mai devreme de o săptămână, dar că idiotului de la aprovizionare îi plăcea să se dea mare: de aia-i și vorbea așa, cu „șeful”, ca să-l facă să se umfle în pene! În realitate, ceilalți se amuzau: numai de n-ar fi aflat!

   Se deplasă alene – traficul aglomerat era întotdeauna scuza perfectă – către periferie: îi făcea plăcere drumul acolo, pentru că erau oameni simpatici, care mereu aveau o glumă, o cafea, un suc, iar patroana – dacă era acolo – mai era și frumoasă, nu doar simpatică.

   Mai bine așa, decât să atârne prin firmă, de colo colo!

   Pentru pregătirea lui, de subinginer, nu găsea post, iar pe măsură ce trecea timpul, șansele de a găsi unul, scădeau vertiginos: experiența ca șofer, era bună sau foarte bună, dar ca subinginer era nulă ; oftă din toți rărunchii și merse mai departe.

   Ajuns la tipografie – o hală enormă la periferie, înconjurată de multă vegetație și de mulți maidanezi fioroși – nu coborî din mașină până nu se asigură că nu-i nici un pericol: îl apucase odată un câine de un picior, chiar acolo în curte și, le cam luase frica! Fiind totul în regulă, lăsă mașina în parcare, intrând în clădire. A făcut tot ce-a putut și a pierdut cam un ceas, de la firmă nu l-a căutat nimeni, așa că nu aveau nevoie de el, drept care trase de timp la limita bunului simț: o cafea, un suc, două bancuri, puțină vorbărie despre fotbal – toate astea sub copacii bătrâni din curte.

   În final, luă în primire o cutie cu tipizate – cam cât o cutie cu hârtie de xerox – și plecă spre firmă. Înainte de a ieși pe poartă, sună la secretariat, ca să afle dacă vine direct sau trebuie să mai treacă pe undeva – află că ar fi bine să mai ia ceva în drum.

   Se opri să facă serviciile cerute, sună din nou și, aflând că nu mai este nimic pentru el, o luă iute din loc către mult așteptata răcoare din clădirea condiționată în totalitate, așa cum erau toate astea noi.

   Ajuns la sediu, fu rugat de o colegă, o fetiță, tinerică și angajată de doar câteva luni ca economist, să o ajute cu niște cumpărături ușoare dar voluminoase – era ziua ei – așa că alergă după fursecuri, după răcoritoare și, se oferi să se ducă să ridice tortul: toată lumea era încântată.

   Când era totul gata, îl chemă șeful cel mare:

-          Gicule, ai benzină?

-          Pentru ce drum domn director?

-          Vreau să speli mașina, o parfumezi, o aranjezi, pui benzină și te duci să-mi iei socrii de la gară și să-i duci acasă! La mine! Și să nu fumezi, că soacră-mea e astmatică! Vine un accelerat la 15:40, de la Cluj! Clar Gicule? Iei bani de la Ofelia!

-          Clar domn director, iau bani de la domnișoara Ofelia, fac plinul, spăl troaca, o parfumez, o aranjez, mă tund – patronul începu să râdă – dar cum îi cunosc eu pe socrii dumneavoastră?

-          Asta e, că am pus-o pe Ofelia să-ți scoată la imprimantă o hârtie cu numele lor: o găsești la ea! E bine?

-          Da, domn director!

-          Fugi! Îmi pare rău dar nea Diță e ocupat tocmai astăzi cu un protocol, așa că te rog ai tu grijă, da?

-          Păi se poate, domn director!?! Am plecat deja!

   Cu toate că nu-i părea rău după așa zisa petrecere ce se organiza, toate aceste petreceri fiind percepute doar ca  niște obligații, un fel de bir plătit colegilor pentru că te suportau și un prilej de a cheltui niște bani, un motiv să se întrerupă toți din lucru și să spună „La mulți ani Andreea” sau „La mulți ani Andrei”, fără a cunoaște cu adevărat sărbătoritul, regreta că trebuia să pornească din nou la drum prin căldura apocaliptică din oraș.

   Se opri la secretariat, de unde luă bani de benzină și spălătorie, plecă și se întoarse pentru că uitase hârtia cu numele socrilor – Ofelia secretara i-o dădu având grijă să-i atragă atenția „ți-am pus-o într-un chilot, să nu se strice...”, da, asta era de nu-i plăcea, avea un ceva  vulgar, un ceva nepotrivit unei tinere – și se duse ca din pușcă la cea mai ieftină spălătorie auto pe care o știa.

   Fiind ora prânzului, nu așteptă cine știe ce, mai glumi cu angajații, verifică la sânge dacă mașina este curată la interior – nu-i știa pe bătrâni, așa că era mai bine să nu riște – plecă să pună benzină și apoi chiar intră să se tundă. Rezervorul era aproape plin, dar el avea nevoie la o adică de un bon – deși era clar că banii de benzină sunt „din mână”, iar de tuns, chiar dacă nu era neapărată nevoie, își zise că mai bine stă juma de ceas la aer condiționat în frizerie decât pe peron în soare!

   Așteptând să se elibereze un scaun, se gândi s-o sune!

   S-o sune?

   Dar ea de ce nu-l suna?

   Ei, așa era mereu, ăsta era jocul, el era bărbatul, el făcea primul pas!

   De fapt, ce dracu’ avuseseră amândoi dimineață?

   Poate s-o sune acum?

   Sau îl aude toată lumea?

   O s-o sune când iese din frizerie! 

   Odată tuns și aranjat, parcă mai ușor și mai răcorit, plecă să ia autoturismul firmei și să plece spre gară.

   Mașina, pur și simplu dogorea!

   Oriunde încercai s-o atingi, ziceai că a fost încinsă cu aparatul de sudură!

   Urcă cu greu și coborî toate geamurile!

   Volanul frigea!

   Schimbătorul frigea!

   Până și scaunele frigeau: cu toate că până la primul semafor depăși 60 pe oră, aerul venit din exterior părea ieșit din gura unui cuptor enorm în care se găsea tot orașul!

   Termometrul exterior arăta aproape cincizeci de grade!

   Avea impresia că simte cum se îngroapă anvelopele în asfalt, atât era de cald!

   Dădu două ture în jurul gării, cu geamurile coborâte și cu instalația de aer condiționat pornită pe maximum: aerul ieșit din instalație a fost fierbinte timp de câteva minute. Când a început să se răcorească, a ridicat geamurile și a stat cu motorul pornit, geamurile ridicate și aerul pe maximum – sau pe minimum, niciodată nu știa cum este corect!

   A pândit un loc la umbră, iar când acesta s-a eliberat, s-a băgat cu mult tupeu în fața unui taxi hodorogit care putea fi taxiul de dimineață, cel ce i se păruse a avea ceva cunoscut.  

   Taximetristul l-a înjurat și i-a făcut semne obscene, el i-a răspuns în același fel: cu șoferii de taxi, asta devenise un ritual – toată lumea știa că cine nu este capabil de nimic, se făcea taximetrist! Tocmai ăștia, care trebuiau – în teorie măcar – să fie niște profesioniști ireproșabili, ajunseseră lada de gunoi a șoferiei: nu respectau nici o regulă, nu respectau pe nimeni și nimic, nu se respectau nici măcar între ei, iar poliția se plângea că nu avea ce le face!

   Ehe, să fi fost el șeful poliței, le-ar fi arătat el!

   În sala de așteptare era cald, însă un altfel de cald: un cald stătut, un cald de cameră supraîncâlzită de o sobă uriașă, un cald în care nu se mișcă nimic, un cald ucigător: aparatele de aer condiționat înșirate pe pereți, se odihneau, lucru ce-l făcu să se întrebe de ce au mai fost montate dacă nu sunt folosite.

   Își luă de la un automat o răcoritoare rece, desfăcu sticla și bău, regretă gestul când simți explozia de transpirație ce-l învălui și, cu toată căldura de afară, ieși pe peron: găsi un loc la umbră și își dădu seama că este mai bine decât înăuntru.

   Acceleratul de Cluj avea 30 de minute întârziere!

   Privi lung după niște eleve de liceu care puteau fi oricând confundate cu femei de douăzeci și cinci de ani – pe vremea lui parcă erau niște copile, sau uitase el?

   Îi veni în minte un citat, un vers, nu mai știa ce era, de unde sau al cui

„Soarele s-a topit și a curs pe pământ”

și-și dădu seama că l-a auzit undeva și că-i pare rău că nu s-a gândit el la ceva așa de expresiv și de frumos!

   Soarele, parcă odată ajuns în înaltul cerului, nu mai voia să coboare de acolo, ci doar se topea și curgea pe pământ.

   Se gândi la cardiaci: pe vremea asta, în mod sigur aveau probleme.

   Taică-său, era bolnav de inimă, stătea singur și îl rugase să-i cumpere câte ceva: bine, bine, se oferise el și acum îi cam părea rău, dar... Ce puteai face?

   Că dacă el, băiat tânăr se simțea așa, bătrânu’ care mai era și bolnav...

   Doamne freest!

   Îi lăsa pe socrii patronului acasă, fugea să cumpere pentru ăla bătrân – unde pusese lista? – ce trebuia și fugea acasă!

   Unde pusese lista oare?

   A, da, era un post it galben, îl pusese în portofel!

   Scoase portofelul și-l verifică: era acolo!

   Să nu uite, să-i ia și niște apă minerală... și poate niște lămâi... mai bine-și face o limonadă decât să bea toate prostiile de pe piață!

   Sigur era mai bine! Să-i ia și țigări? O să-i ia, că oricum altă plăcere nu mai avea la vârsta lui și, decât să umble prin soare, mai bine îi ducea el!

   Privi în lungul liniilor, căutând vreun semn de nor, de furtună, de ploaie: nu se vedea nimic, așa că ori cei de la meteo se înșelaseră – n-ar fi fost prima dată – ori orașul era prea departe de zona cu cod galben!

   Pereții radiau căldură!

   Pardoselile radiau căldură!

   Oamenii radiau căldură!

   Câțiva câini, disperați, zăceau tolăniți pe sub băncile din gară, iar unui suflet de creștin i se făcuse milă de ei și le pusese apă de băut într-o jumătate de bidon din plastic: se întrebă ce temperatură o avea apa rămasă în vasul improvizat.

   Ta, ta, ta.... un semnal ciudat, un semnal ce semăna cu „Glasul roților de tren” cum semăna el cu Marlon Brando, precedă anunțul ce asurzi întreaga gară:

„Trenul Intercity din direcția Oradea, oprește la linia una!”

   Deci nu de la Cluj se formase, ci la Oradea, dar de ce nu-i mai zicea accelerat?

   Și de ce oprea la linia una și nu unu?

   În sfârșit, d’ale cefereului, că se părea să se fi schimbat multe de când nu mai mersese el cu trenul! Se așeză inteligent, în dreptul celui mai îngust loc de trecere de pe peron, între tren și un chioșc de ziare, răcoritoare și alte nimicuri și expuse hârtia. Își dădu seama că nu se uitase cum se numeau socrii patronului, dar că este obligatoriu să o facă, dacă nu dintr-o elementară curiozitate, măcar din nevoia de a nu ține hârtia invers:

Familia

Bariton

   Ciudat nume!

   Dar nu era treaba lui! În acel moment, când se bucura că nu foarte mulți călători coborau acolo, îi sună telefonul: aruncă o privire scurtă – era nevastă-sa, că el tot uitase s-o sune – moment în care, o doamnă pe la cincizeci de ani, elegantă și arătând chiar foarte bine, i se adresă cu un soi de familiarism inexplicabil!

-          Dumneata domnule, cred că aștepți familia Hariton, nu bariton, nu-i așa? Înțelegând instantaneu greșeala făcută de domnișoara Ofelia și amuzându-se în sinea lui, întrebându-se deja dacă să povestească a doua zi gafa sau să tacă, respinse apelul, băgă telefonul în buzunar și răspunse:

-          Cu siguranță doamnă, dar ce am face fără unele mici greșeli nevinovate care ne mai colorează viața? Doamna păru amuzată!

-          Noi suntem – era urmată de un bărbat impunător, ce se lupta cu două geamantane grele – iar dumneata cred că ești trimis de ginerele nostru!

-          Da doamnă, așa este! Domnule, vă rog, îmi permiteți să vă ajut?

   Bineînțeles că domnul Hariton fu de acord, iar el avu un adevărat șoc: geamantanele cu care se lupta din greu socrul patronului său, erau chiar ușoare! Vârsta era de vină, mai mult ca sigur - și se gândi din nou la taică-său!

   Ieșind din gară, o luă înainte ca să le arate drumul spre mașină.

   Puse totul în portbagaj și, tocmai când se pregătea să plece, se pomeni cu un agent de la polițía rutieră lângă mașină, cerându-i actele. Înjurând în gând dar zâmbind amabil, se chinui să scoată actele din buzunarul de la spate: nu voia să coboare în căldură, ar fi simțit că se topește și se înjosește!

   Îi era și puțin milă de bietul om, care-și făcea datoria pe asfaltul acela încins și în plin  soare!

   Agentul, ciudat de răbdător în căldura acelei după amieze sufocante, studie pe îndelete talonul și asigurarea mașinii, dar și permisul de conducere și cartea de identitate a șoferului:

-          Vă rog să coborâți din mașină!

-          Dar ce s-a întâmplat?

-          Opriți vă rog motorul și coborâți din mașină!

   Gicu coborî: deja simțea că începe să se panicheze, dar coborî! Nu doar că nu se știa vinovat de ceva, dar nici măcar locul în care stătuse mașina parcată nu era unul interzis pentru staționare! Nu că ar fi contat prea mult...

-          Așadar, a cui este mașina aceasta?

-          A firmei! De fapt, nu a firmei la care lucrez, ci a firmei de leasing, că din câte știu este luată în leasing: vedeți că scrie în talon! Firma mea, adică la care lucrez, este doar utilizator: scrie în talon!

-          Și cine a înscris-o în circulație?-          Nu știu, eu când m-am angajat aici la firmă, mașina era deja cumpărată, eu doar am preluat-o de la fostul șofer și atât! Dar cred că firma de leasing a înscris-o, că-i mașina lor, nu? Dar, ce se întâmplă? Este furată? Sau ce?

   Agentul de circulație, îi făcu semn să-l urmeze.

   Socrii patronului, neliniștiți, urmăreau toată scena cu ochii mari, bărbatul deschizând ușa în încercarea de a coborî din mașină. Agentul nu-l lăsă să coboare pe carosabil, îi închise portiera și-l conduse pe Gicu Stoian la o distanță de vreo cincisprezece metri, până la taxiul hodorogit, cu care se mai întâlnise în ziua aceea în trafic!

      -     Sunt socrii patronului, i-am luat de la gară și...

-          Bine, bine! Privește te rog cu atenție acest autoturism și spune-mi ce observi! Fiind șofer al unei firme, polițistul deja îl tutuia! Ce vezi?

-          Nu știu la ce trebuie să mă uit!

-          La numărul de înmatriculare!

-          Este... este același cu numărul meu! Fantastic, nu mi-am dat seama! Deci de aia îmi părea atât de cunoscută! Avea același număr!

-          Ba tu ai același număr cu mine! Intervenise în discuție bărbatul de la volanul taxiului: avea capul ras, era evident foarte umflat, lăsând vederii câteva perechi de cefe și   guși, ceea ce lăsa impresia unui cap în formă de pară, era transpirat, iar ochii mici și parcă porcini păreau foarte răi! Gicu, privindu-l, se întrebă în sinea lui de când nu se mai spălase individul: părea asudat tot, mânjit de praf și negru mai ales pe partea stângă a corpului, de la condusul cu o mână atârnată șmecherește pe geam!

-          Ai auzit bă? Tu ai același număr cu mine, bă! Taximetristul avea o privire feroce, pe care Gicu se feri să o susțină: îi dădea un sentiment de disconfort, de greață, chiar de respingere acel bărbat!

-          Până ne lămurim, va trebui să vă rețin certificatele de înmatriculare: mâine de dimineață la ora nouă, vă prezentați amândoi însoțiți de proprietarii mașinilor la sediul poliței rutiere! Vă atrag atenția că punerea în circulație a unui autoturism fără numere de înmatriculare sau cu numere false reprezintă infracțiune și se pedepsește cu închisoare...

   În timp ce asudatul om-pară suduia de mama focului și se dădea de ceasul morții dând tot felul de telefoane, Gicu nici nu mai vedea pe unde calcă: își luă restul actelor de la polițist după ce acesta le înregistră și, gândindu-se unde să lase mașina care nu mai avea drept de circulație până la lămurirea situației, se hotărî să-și ducă mai întâi pasagerii, pentru ca apoi, la firmă, când va spune patronului de îndeplinirea sarcinii, să-i pună și bucuria asta în brațe!

   El, nu era vinovat cu nimic, dar firma avea să mai țină doi șoferi?

   Având o singură mașină?

-          Ce s-a întâmplat? Soacra se interesa, firește, de motivele intervenției poliției.

-          Au găsit în trafic o altă mașină, identică cu asta, nu doar ca marcă ci și ca acte și număr de înmatriculare! Absolut identică, mai puțin starea tehnică – este o rablă – și culoarea și faptul că este folosită de unul scandalagiu și țigănos, ca taxi.

-          Și, ce se poate face?

-          Nu știu, doamnă, o să văd mâine dimineață la poliție! Abia acum îmi explic de ce anul trecut au venit prin secția financiară amenzi pe mașina asta, când eu știam bine că nu făcusem nimic!

-          Și cine le-a plătit?

-          Eu, cine să le plătească? Șoferul își plătește întotdeauna amenzile! Le-am plătit, că fiind venite prin poștă, nimeni nu mai stă de vorbă cu tine și nu mai ai ce să spui și să explici!

   Îi duse pe cei doi la casa patronului său: la periferia orașului, erau zone pline de verdeață, adevărate păduri, unde aerul era respirabil, iar prin comparație cu centrul, era chiar răcoare. Descărcă din mașină ce era de descărcat, soția șefului său, bucuroasă de a-și revedea părinții îi mulțumi amabil, dar îl rugă să facă un drum până la un mare magazin din apropiere și să mai cumpere ceva.

   Patronul său era în drum spre casă. Nu avea rost să-i spună ei de beleaua cu mașina, avea să se rezolve prin firmă, nu era cazul să se apuce să se plângă, iar dovada de circulație, încă îi dădea dreptul de a merge pe drumurile publice, drept care se repezi la cumpărături, profită din plin de întâmplare și cumpără separat și ce avea pe listă pentru taică-său, le aduse înapoi și se grăbi să fugă – mai întâi la ăla bătrân și apoi, în sfârșit, acasă!

   În ultima clipă își aminti de telefon și sună: nu răspunse nimeni, era ori în bucătărie, ori în baie.

   O să-i facă o surpriză!

   Porni ca din pușcă, dar după câteva sute de metri înțelese că, din reflex, conducea spre   casă, nu spre taică-său, așa că gândi rapid cum să procedeze: începuse să se estompeze lumina soarelui, deși căldura încă nu ceda, dar era clar că se apropia seara!

   Cum să facă?

   Cum ar fi mai bine?

   Luă hotărârea s-o ia pe scurtătură: era de-al locului și știa bine străduțele paralele cu marile bulevarde, așa că, în loc să meargă prin aglomerație, se strecură pe drumuri lăturalnice.

   Fiind singur pe drum, scoase telefonul și sună din nou: iar fără răspuns!

   O să-i facă o surpriză!

   Păcat: luase hotărârea s-o lase moartă cu cearta de dimineață, să se facă a fi uitat de ea și, să-i spună că a fost îngrozitor de ocupat toată ziua – să-i spună de greșeala Ofeliei? – și să-i atragă atenția că se repede mai întâi la tasu’ să-i ducă ce i-a cumpărat, pentru ca apoi să vină acasă și ea să fie gata să meargă la o terasă, să bea o bere, să se răcorească ; își dădu seama că-i rămăseseră destui bani de la benzină, așa că luă hotărârea să mănânce și o pizza!  

   O să-i facă o surpriză!

   Se apropia de singura intersecție mai mare, una – din fericire – nesemaforizată, unde traversa calea folosită de transportatorii care se grăbeau sau care nu aveau treabă în oraș: lată cam de o bandă și jumătate pe sens, era regatul tirurilor și al camioanelor grele, care fluierau cu peste o sută pe oră! Șoseaua, se întretăia în mai multe locuri cu mici drumuri secundare, înguste și rar folosite de necunoscători, fiind cele mai multe dintre ele fără marcaje sau indicatoare și, tocmai de aceea, perfecte pentru cei ce le știau și se grăbeau.

   Abia la pizza o să-i povestească de confuzia Bariton – Hariton, o s-o amuze....

   Gicu, se apropie de drumul mare, ținînd telefonul ce continua să sune, între umărul stâng și ureche, fiind cu o mână pe volan și cu cealaltă pe schimbător, cu capul aplecat mult pe umărul stâng, ca un hanicapat, ca ăla cu astronomia  - cum îl chema oare, ăla de stătea în cărucior cu rotile, vorbea ca tanchiștii și avea minte să dea și altora... cum îl chema oare Doamne? - pândind momentul în care, printr-o simplă țâșnire, să străbată cei șapte opt metri care-l despărțeau de drumul drept spre casa bătrânului: în cealaltă parte a străzii, o dubă aștepta să intre în trafic semnalizând dreapta.

   O să-i facă o surpriză!

   Privi mai întâi spre stânga: avea timp să se bage, se vedea un camion, dar era la vreo sută de metri!

   Privi rapid și spre dreapta: tot la vreo sută de metri, se vedea un tir venind în viteză! Avea timp să străbată cei câțiva metri, mai ales că, fiind doar cu o bandă și ceva pe sens, nu exista riscul ca cineva neașteptat să apară din vreo depășire!

   Gicu băgă în prima viteză privind tirul ce se apropia din dreapta, ridică incomplet ambreiajul și tură motorul puțin în gol – îi plăcea așa, mai sportiv – și apoi, ca un adevărat pilot de curse, țâșni spre partea cealaltă a șoselei!

   Când privi continuarea drumului pe care trebuia să-l urmeze, văzu îngrozit că lângă duba albă ce aștepta să facă dreapta, depășind-o pe aceasta, chiar cu botu-n șosea și semnalizând stânga, apăruse o altă mașină ce-i bloca ieșirea de pe drum!

   Iar cele două mașini, erau flancate stânga dreapta de copaci bătrâni și noduroși!

   Într-o clipă, într-o singură și unică secundă, recunoscu taxiul hodorogit ce avea același număr de înmatriculare ca și mașina pe care o conducea el, recunoscu la volan șoferul asudat și țigănos privindu-l indiferent cum a rămas ca prostul în calea camioanelor grele, recunoscu că s-a grăbit, recunoscu că regretă că toată ziua nu și-a sunat nevasta!

   Claxonul puternic al tirului, zgomotos ca o sirenă de tren, combinat cu scrâșnetul frânelor, îl făcură să privească spre dreapta: ultima imagine pe care a văzut-o, a fost o grilă masivă, cu bare orizontale care se repezea spre el!

   Nu i-a fost frică: nu a avut timp!

   Apoi nimic! 

   Tirul, lovind mașina șoferului imprudent, a târât-o peste o sută de metri de la locul impactului!

   Conducătorul auto vinovat a murit pe loc.

   Taxiul hodorogit, profitând de întreruperea traficului, a făcut liniștit la stânga pe drumul principal și a plecat la treaba lui.

   Circulația a fost blocată mai mult de două ore!