Încercarea

   Seara se lăsase peste căldura zilei!

   Se lăsase ca un pansament!

   Venise ca o binefacere: după ce stai ore întregi cu soarele bătându-te în cap, numai simpla lui dispariție de pe cer și pare un lucru bun!

   Odată cu înserarea, gâze ce peste zi stătuseră ascunse, ieșeau acum la vânătoare, păsările flămânde se hrăneau și ele, iar oamenii, rupți de oboseală, abia-și mai dădeau din când în când câte o palmă peste zonele descoperite ale corpului, în speranța gonirii țânțarilor.

-          Grăbește-te frate cu spirala aia, că ne mănâncă de vii!

-          Credeam că o aprinzi tu, că noi ne-am apucat de masă: tu văd că stai și admiri peisajul!

-          Păi ... de ce n-ai spus, că vă ajut și eu!

   Într-adevăr, grupul format din trei bărbați, aflat în fața barăcii din scânduri acoperită cu tablă ondulată și așezată pe patru roți ca o căruță veche de circ, părea a-și pregăti masa. Cel ce până atunci stătuse tolănit și visător, ronțăind un fir de iarbă, se ridică hotărât să facă și el ceva:

-          Unde sunt spiralele?

-          În cortul lu` Mihai Viteazu`, cum intri pe dreapta ...

-          Dar chibriturile unde sunt?

-          Lasă că o aprind eu, interveni cel de-al treilea bărbat, că durează mai puțin și nici nu stăm să te dădăcim!

   Apoi, intră în cortul mare cu pereți din plase fine, cel care ținea loc de salon și în care mâncau și stăteau la taifas până seara târziu protejați de gâzele Domnului și, se întoarse cu o cutie de carton, strident colorată, din care scoase o spirală anti-țânțari. După consumarea câtorva bețe de chibrit, spirala începu să fumege constant, așa că se apucară cu mai mult spor de gătit.

   În poiana largă, foarte deschisă, zidul copacilor aflați destul de departe, părea compact în lumina difuză, deasupra ei domnind o cupolă de lumină: păreau a fi singuri pe lume, în acel moment parcă erau rupți de toți și de toate! Era acel moment magic, acel punct din timp în care vremea pare a sta în loc, clipă în care totul este bun și bine, când nu-ți este nici cald nici frig, nici foame nici sete, momentul dat de Dumnezeu în care nu te doare nimic iar după o zi de muncă grea, nu te îndoiești nici o clipită că Atoateziditorul a făcut lumea și că geologii, de mână cu Darwin, se pot duce din partea ta, liniștiți, la dracul!

   Din păcate, clipa asta este foarte scurtă și se încheie de obicei cu un oftat: nu mulți oameni au parte de ea, numai câțiva și, numai în mijlocul naturii: niciodată în oraș, foarte rar la țară - atunci când vin vacile singure de la păscut și, dintr-o dată ți se pare că bălegarul miroase încântător!

   Cei trei colegi și prieteni oftară, se priviră pe furiș, apoi  continuară să dea din mâini, obosiți și mulțumiți după acea zi de săpături. Profesorul începu să fredoneze ceva ce nu semăna a nimic, iar unul dintre ceilalți doi, râzând, îl întrebă:

-          Tu faci a rău? Intenționat?

-          Cum adică?

-          Păi nu știi ce înseamnă „cucaracha”?

-          Parol că habar n-am!

-          Mon cher, înseamnă gândac de bucătărie și cum nu ne omorâm nici unul dintre noi cu curățenia ... nu-i chiar fain să-i chemi!

-          Gata, am înțeles, ați dat-o pe datini și superstiții, pentru că nu vă place cum cânt!

-          A, cântai?

-          Serios? Eu credeam că-i vreun ritual păgân!

-          Gata, am terminat!

-          Punem una mică?

-          Pune, dacă tot ai adus vorba ...

-          ... și după asta, putem cânta toți!

-          Eu n-aș mai bea în seara asta, mâine plecăm devreme și pe mine mă încearcă o durere de cap!

-          Ei, dacă nu bei tu, atunci nu beau nici eu ...

-          Bine, dar numai așa, să vă fac un hatâr!

   Se priviră amuzați: nici unul dintre ei nu ar fi băut mai mult de unul ori două păhărele de tărie - și asta doar când erau pe șantier, acasă treceau luni de zile și nu se atingeau de alcool decât ocazional - dar cum povestea devenise un ritual încă din studenție ... trebuia respectat!

-          Cât de devreme vreți să plecați?

-          Păi ... cred că pe la opt, opt și ceva.

-          Mai ai lista?

-          Bineînțeles, vrei s-o revedem?

-          Oarecum ...

   Luară din nou lista la verificat și stabiliră iarăși prioritățile: gaz pentru lampa de gătit, spirt solid pentru - normal - spirtiera de cafea, pâine, mălai, făină, conservele hotărâte, ulei de gătit, cartofi, etc, etc ... Veneau apoi materialele tehnice: baterii, cabluri, becuri, ceva unelte de săpat, benzină și un nou generator electric în locul mizeriei care se strica de trei ori pe seară, de ajunseseră nici telefoanele să nu le mai poată încărca, plus ...

-          Și să nu uiți ...

-          Știu, să nu uit listoiul de cărți!

-          Așa da, bravo!

-          Să trecem - interveni al treilea - și pe la Sandor, poate a reușit să dea de cap frigiderului ăluia nenorocit!

-          Bineînțeles - spuse cel cu lista și, liniștit, își notă „Sandor frig.”: uitase, dar acum nu mai conta! Amice, ar trebui să ne mai modernizăm, stăm rău cu tehnica, atât de calcul cât și de telecomunicații!

-          Se poate, dar pe mine nu mă deranjează! Din toamnă, să tocați banii pe ce vreți voi: mie telefonul și calculatorul îmi ajung!

-          Da, ți-or ajunge, dar sunt niște hârburi și niște vechituri!

-          Nu contează, eu mă descurc cu ele așa cum sunt și, în plus, știți bine că niciodată nu am încurajat consumismul!

-          Biiine!

   S-au grăbit să mănânce cât timp mai era puțină lumină, generatorul nu mai dorea nimeni să încerce să-l pornească.

   Acasă, ar fi strâmbat din nas dacă li s-ar fi pus în farfurie ceea ce mâncau acum, dar această amestecătură de ingrediente cu iz de afumătură, botezată pompos tocană, le părea ambra și nectarul zeilor!

-          Eiii, să ne fie de bine!

-          Să ne fie! Dar știi că mi-era foame?

-          Nici nu mă mir: după ce-mi aprind o feștilă ...

-          Tot d-alea puturoase?

-          ... tot din astea puturoase - fuma trabuc și-i afuma aproape o oră pe seară cu câte un Romeo y Julieta - putem discuta despre ce am găsit peste zi!

-          Îmi place că vă plângeți voi, nu eu care nu fumez!

-          Dar apucă-te! Cine te ține?

-          Buuun, așadar voi avea de discutat cu niște neveste la întoarcerea acasă, voi avea de turnat niște prieteni!

   Și asta era tot o parte a ritualului de seară!

-          Sondarea terenului ne arată că este posibil ca sit-ul să se întindă mult în direcția asta!

-          Știu că tu consideri totul ca făcând parte din același sit Starcevo-Criș, dar mie mi se pare cam întins stratul ...

-          Așa că ... ?

-          Așa că eu mă gândesc la faze diferite de locuire, adică la perioade diferite, mai ales că în partea asta în care ne-am așezat, pare a fi urma unui cimitir de înhumație: mi se pare prea mare, prea întins!

-          Corect, însă inventarul descoperit până acum, te contrazice. Vrei să scoatem ...

-          Nu, nu este nevoie, doar eu le-am găsit ...

-          Exact, deci inventarul pare a fi identic cu cel din Cheile Baciului de la săpăturile lui Vlassa, din anii 60! Știu că pare ciudat să găsești pe un areal atât de întins inventar identic, dar nu ne putem opune evidenței!

   Profesorul, vorbind calm și sigur pe el, avea dreptate: nu încerca să se erijeze în conducător/cunoscător absolut numai prin prisma poziției, ci căuta o colaborare de la egal la egal! Cei doi colegi, conferențiari în aceeași catedră, vorbeau liber, conștienți că sunt ascultați cu atenție și luați în serios și, nu făceau greșeala de a-și închipui că diferența dintre ei era datorată doar hazardului, că fostul lor coleg de facultate nu merita să fie profesor plin la numai 50 de ani. Acesta, cu părul tuns perie, scurt scurt de tot, se purta cu o pălărie a la Indiana Jones, cu care probabil ar fi semănat dacă nu avea vreo două zeci de kilograme în plus și mustață, nu încercase niciodată să-și eclipseze colegii, ba chiar îi ajutase, lucru ce-l transformase în favoritul majorității catedrei, ca și al studenților!

-          După ce definitivăm sondajele de aici, voi cere fonduri și, chiar dacă nu ne dau, nu uitați că mai devreme sau mai târziu va trece autostrada, așa că tot va fi necesară descărcarea arheologică: așadar, fiți pregătiți de muncă grea, pe teren, dar cu multe satisfacții.

-          A propos, că veni vorba: cum adică de la toamnă să cheltuim noi banii?

-          Cred că voi veți coordona lucrările pe viitorul șantier.

-          Și tu? De ce noi?

-          Sau unul dintre noi?

-          Vă spun, dar să rămână aici: plec pentru doi ani în Austria, așa că pe domniile voastre domnilor, va rămâne întreaga greutate a acestor săpături!

-          Ai primit bursa?

-          Felicitări!

-          Mulțumesc ... și când mă întorc, să vă găsesc acolo unde meritați: sit-ul ăsta are un mare potențial!

-          ... deci pleci în Austria, bravo, nu-mi vine să cred, pur și simplu nu credeam să mai primești un răspuns favorabil! Și când pleci?

-          La începutul lui septembrie, ca să mă acomodez: vă voi propune pe amândoi coordonatori ...

-          ... dar ...

-          ... s-au mai văzut cazuri de lucru în echipă ... și sper să țină cont de părerea mea!

-          Doamne ajută! Și îți mulțumesc!

-          Și eu îți mulțumesc!

-          Nu-mi mulțumiți, că n-o fac din prietenie, o fac pentru că meritați! Și atunci să luați ce avioane puteți din banii de cercetare și, bineînțeles, ce v-o aproba financiarul! Vedeți voi pe dracul!

   Seara trecu liniștită, în fața focului mărunt, din vreascuri, deasupra căruia perpeleau pe niște bețe curățate de coajă și ascuțite, bucățele de slănină afumată: picăturile de grăsime apărute ca urmare a topirii la dogoarea focului, erau adunate pe câte o bucată de pâine, obținându-se o minune culinară de care n-a auzit nici un mare „chef” din lume. Stăteau liniștiți în jurul focului, cu slănina, pâinea și păhărelele cu țuică tare - să dizolve grăsimea de pe gât - și, uitând discuția de mai devreme, au început să glumească cu motive de sperietură pe întuneric, apucătură tipică pentru niște băieți de 12 ani: se simțeau atât de bine, încât își permiteau fără rușine să se simtă de patru ori mai tineri și să „dea în mintea copiilor”!

-          Ce dată este mâine?

-          Păi ... 23 iunie.

-          Serios?

-          De ce n-ar fi serios? Profesorul își privea colegii și nu înțelegea de ce se entuziasmează așa din cauza datei.

-          Păi ... noaptea de 23 spre 24 iunie, mâine seară ... nu este noaptea de Sânziene? Atunci când se deschid cerurile, se întâlnesc lumile, ies ființele cele mai ciudate la plimbare ...

-          Da, așa este! Aveți dreptate! Un capitol interesant al folcloristicii, un capitol care niciodată nu a fost suficient cercetat și care este în continuare pus în rând cu cele mai vulgare superstiții. Din păcate ... când, de fapt, este un fir neîntrerupt, tors încă sub ochii noștri și asta din vremuri imemoriale!

-          Și pe care vrem neapărat a-l rupe! Negustorii ăștia moderni, le bagă-n cap copiilor tot felul de prostii dar uită de datinile străbune!

-          Cred că exagerezi puțin, totul ține de fapt de evoluție, nu putem rămâne încremeniți în vremea Sânzienelor și a Drăgaicei, nu se poate, trebuie să ne mișcăm și noi cu lumea! Uite, un exemplu simplu: dacă lui Iancu ori lui Cuza Vodă i-ai fi vorbit cumva despre Moș Crăciun, te-ar fi luat pe sus și te-ar fi dus la balamuc ...

-          ... serios?

-          Da, serios, Moșul ăsta iubit de toată lumea, nu are mai mult de vreo sută și două zeci sau trei zeci de ani! Și ca să nu-i mai blamezi atât de nemilos pe negustori, află că aspectul lui actual, cu barbă albă, haine roșii și puțin supraponderal - să recunoaștem, un personaj simpatic - este datorat unui artist care l-a desenat astfel pentru Coca Cola!

-          Serios?

-          Parol, mon cher! Este adevărat că și Moș Crăciun a fost politizat ...

-          Dar multe mai știi despre povestea asta!

-          Da, am publicat și un articol despre construcțiile utilitare și efemere ridicate special pentru Crăciun - afumători, butuci de măcelar, mese de tranșat, amenajarea locului pentru tăiat porcul și a locului de pârlit - și m-am documentat! Ei, vă ziceam despre politizare - și cu asta închei ...

-          Ba nu încheia, continuă, este interesant! Profesorului îi plăcea atmosfera de sărbătoare ce se infiltra în jurul focului.

-          Buuun, în URSS, pentru că mitul Moșului prinsese prea bine, a fost transformat personajul principal.

-          Cum?

-          Simplu: au păstrat desenul original, dar i-au făcut hainele albastre în loc de roșii și, l-au botezat Moș Gerilă! Vă amintiți de el?

-          Da, da, ne amintim, numai că al nostru era tot roșu ...

-          Corect!

-          ... și era Gerilă numai în public: acasă a fost mereu Moș Crăciun!

-          Hai să lăsăm Crăciunul, că de Sânziene altceva iese la iveală, ies pricolici, vârcolaci, strigoi ... reveni unul dintre conferențiari.

-          Moroi ... îl completă celălalt!

-          Și astea tot „din bătrâni vin” - zise profesorul. Poate n-ar fi rău să aduceți și Mitologia Română, a lui Vulcănescu: nu cred că am dat mare atenție acestei părți!

-          Dacă schimbăm generatorul ăsta de rahat, o să avem curent și net și o descărcăm fără probleme!

-          Eu am citit-o cu ceva mai multă atenție ... este greu de crezut pentru cineva crescut la oraș, cât de bogat este folclorul în aceste direcții! Și, nu uitați că fiecare categorie în parte - dintre cele enumerate mai sus - are propriul său rol, nu sunt unul și același lucru dar sub denumiri diferite - conferențiarul își continuă gândul!

-          Bun subiectul, mai ales aici în pădurea Baciu- spuse profesorul!

-          Nu-mi spune că ți-e frică!?!?!

-          Glumești? Era doar o constatare amuzată a situației! Hai, spune mai departe! Auzi la el, mi-e frică!

   Și conferențiarul, continuă de parcă era la catedră!

-          Așadar, numele date acestor ființe imaginare, sunt ușor diferite de la regiune la regiune, dar în mare sunt același lucru în tot spațiul ...

-          Mi se pare mie - interveni profesorul - sau tu chiar crezi în ele?

-          Prietene, nu poți face distincția dintre poveste și explicație? Cum să cred asemenea copilării ... bineînțeles cu nu le cred nici eu și nici nimeni altcineva, dar recunoaște cinstit că omul întotdeauna a avut o atracție spre sumbru, spre tragic, moarte și ocult! Amintește-ți cu ce a avut mare succes un Edgar Allan Poe ...

-          Și marchizul de Sade înaintea lui ...

-          Și mulți alții! Da, omului îi place să fie speriat, îi place să-i crească pulsul, îi place să tremure de frică ... dar controlat! Așa că nu, nu cred în ele, dar și eu sunt om!

   Profesorului chiar îi plăceau scrierile lui Poe!

-          Continuă, promit să nu te mai întrerup și, după aceea, la nani!

-          Așadar - profesorul și celălalt conferențiar încercară să-și ascundă zâmbetele: colegul lor, când era la catedră cam așa își începea mai toate frazele - ființele acestea imaginare, ar fi: moroiul, despre care se crede că ar proveni dintr-un prunc mort înainte de botez și care se ocupă cu luatul producției animalelor domestice, cum ar fi  laptele vacilor, ouăle găinilor, etc, și care, atenție, are și un feminin, o ... moroiniță! Românul s-a gândit că singur se plictisește și, în plus, dacă moroiul face rău, lui de ce să-i fie bine? Așa că i-au dat pe cap o muiere moroi! În râsetele colegilor, continuă: așadar, avem apoi pricolicii, care sunt personificați fie ca niște copii permanent puși pe năzdrăvănii și care fac rău, fie ca animale, în special lup sau câine mare și fioros! Se spune că sigur ajung pricolici copiii născuți din legături nepermise - rude prea apropiate - și care vin pe lume cu coadă, cu două cucuie - adică cu coarne - ori chiar cu amândouă! Mai sunt vârcolacii, care se trag din cei ce și-au ucis un frate ori o soră, sau care au fost foarte răi în timpul vieții! Sunt reprezentați în foarte multe forme, de la lupi ori câini și până la zmei și balauri și, se spune despre ei că mănâncă luna și chiar și soarele - așa-și explicau probabil pe vremuri oamenii fazele lunii și eclipsele de soare. O scurtez mult de tot, că văd că vă este somn ...

-          Nu, nu, spune până la capăt, este interesant - zise profesorul!

-          Suntem aproape gata! Așadar, mai avem stafiile, care sunt privite ca duhul unui mort ce încă este legat de pământ și care bântuie, adică se plimbă prin locurile ce-i sunt familiare! Apar sub forma unor ființe din fum sau din ceață și de regulă nu fac rău oamenilor, doar când și când mută lucrurile din loc sau aruncă cu obiecte sau pietre: motivul acestei manifestări nu l-am găsit explicat nicăieri! Și la urmă, dar nu cel din urmă ... strigoiul! Strigoiul pare a fi cel mai al dracului, he, he, dintre toate ființele imaginare: ar reprezenta duhul unui mort care în viață a comis fapte nedemne și care este condamnat să rămână pe pământ! Se spune că noaptea iese din mormânt și, ori sub formă de animal, ori sub formă de duh - adică asemănătoare unei stafii- face rău celor vii! Strigoii, pot proveni din aproape orice om care a făcut rău, nu mănâncă usturoi și nici ceapă, se feresc de tămâie ...

-          ... ca dracul de tămâie!

-          ... exact și, cred eu că stă la baza ideii de vampir. Un ultim lucru, etimologic, strigoi vine din vechiul cuvânt românesc „strigă”, dar nu din verbul a striga ci din substantivul cu rădăcini latine, care înseamnă „bufniță” și care, la rândul lui, este înrudit cu italienescul „strega”, care înseamnă ... vrăjitoare! Dacă o localitate este bântuită de un strigoi ori strigoaică, nu se poate curăța decât prin practicarea ritului deshumării mortului transformat în strigoi și înfigerea unui țăruș în ...

-          Sara bună - se auzi o voce străină!

   Săriră toți trei cât colo, inimile bătându-le să le spargă piepturile:

-          Sara bună, spuse din nou nea Ghiță, pădurarul!

-          Bună s-o crezi dumneata! Ce te strecori așa măi omule, că era să-mi stea motorașul! Păi se poate? Om serios ești dumneata?

-          Să am iertare, că n-am vrut a vă supăra, domniile voastre, dară dac-am văzut așa foc fain, mi-am zâs că musai că sunteți treji și că să trec să văz ce-oți mai face!  

-          Ei, bine-ai făcut! O bucățică de slăninuță, să bagi la foc, ce zici?

-          Da-păi știu io ... îi și cu paprică?

-          Îi!

-          D-apoi, mere, că îi faină!

-          Și mere și o țuică bună alături, nea Ghiță?

-          D-apoi mere, bogdaproste!

   Îl omeniră pe pădurar, om pe la vreo 60 de ani, care-și făcea datoria cum știa mai bine: la rândul lui, și nea Ghiță le mai aducea câte un coș cu bureți culeși de el - că-i știa bine - ori îi îndruma prin pădurea întinsă.

-          Să am iertare, dar vă auzii ce vorbeați puțin mai dăvreme și, mă gândii io, că geaba   le-oți ști p-astea dân cărți, dacă nu le știți p-alea d-adevăratelea!

-          Cum ar fi?

-          Păi, vedeți dumneavoastră, că tocmai aicea-n pădure multe ciudățenii se petrec! Și au fost oameni luminați și învățați, întocmai ca domniile voastre și nu i-au dat de cap!   N-ar fi rău să vă feriți!

-          Dar dumneata atunci, de ce umbli noaptea?

-          Io mi-s om bătrân și dacă n-am pățit-o pân-acu, nici nu mi se mai întâmplă! Multe fost-au întâmplările p-aci!

-          Păi, ia spune-ne și nouă nea Ghiță, despre ce fel de întâmplări este vorba?

-          Vedeți dumneavoastră, îs multe și îs de când lumea, că din moși strămoși se ține pădurea asta ca loc de ocolit, nu de azi de ieri ... dară, să văd lumini pân pădure, plutesc tot felul dă lucruri ciudate, despre care niminea nu știe a zice ce-s, să aud zgomote când nu trebe, iară copacii, cresc de multe ori cum n-ar trebui să crească ...

-          Adică?

-          ... cresc adică răsuciți, parcă-s munciți de o mână nevăzută, ați văzut și domniile voastre din aceștia! Și bucăți întregi din pădure ba-s verzi, ba nu, și se întâmplă că la oraș îi forte cald, iară aicea-n pădure se face apa sloi, că parcă n-o mai văzut sorele dă luni dă zile! O fost și oameni forte învățați care au încercat a desluși ce-i aicea, dară  n-au reușit! Fost-a unul domnu Șandor, dă era dă meserie ceva cu natura ...

-          ... Alexandru Sift probabil - spuse unul dintre conferențiari în șoaptă - era ungur și biolog.

-          ... și ani dă zile o stat aci-n pădure, că și glumeam cu dânsu`, că-mi ia serviciu` pân la urmă! A mai fost dup-aia un altul, domnu` Emil, dă stătea numa și numa cu aparatu` dă fotografiat în mână!

-          Ăsta trebuie că era Emil Barnea, ăla cu poza de OZN!

-          Tu ai văzut-o? Poza vreau să zic!

-          Da, dar tot nu cred că-i altceva decât o farfurie de tablă, un castron ceva, aruncat în aer și fotografiat la țanc! Barnea ăsta ...

-          Șșșt! Hai să-l ascultăm pe nea Ghiță!

-          Făcea mulțime dă poze, îs și io în fo câteva, ba pă una mi-a dat-o d-am dus-o acas`, și s-o supărat a me pă mini ...

-          De ce?

-          ... pentru că-n poză, chiar lângă picioru` meu să vedea un cap dă om! Doamne ce m-am speriat, că dacă mă lua Miliția ...

-          Și?

-          Și i-am zis lu` domnu` Emil și el mi-a cerut să-i aduc poza, și mi-a arătat și altele în care să văd mulțimi de ciudățenii! Așa să știți! Și mulți să plâng dă dureri dă cap și dă greață și dă amețeli. Ba, unii au ieșit dân pădure cu urme pe iei și cu arsuri!

-          Gata nea Ghiță, ducă-se pe pustii! Ia spune, te mai duci acum acasă, ori rămâi aici cu noi? Nu avem loc în baracă, dar aici sub cort, să nu te mănânce gângăniile, ți-om face un culcuș fain! Plus că mai avem și o pătură, două de ți-o fi frig peste noapte!

-          D-apăi, după slana asta faină cu paprică și țuica tare, parc-aș rămâne cu domniile voastre, numa că mâini de dimineață trebuie s-o iau răpede dân loc, că-i musai până-n prânz să fiu la Cluj!

-          Stai liniștit nea Ghiță, că și noi merem la Cluj mâine și te-om lua cu mașina!  

   Noaptea a trecut într-o liniște absolută: parcă și gângăniile se culcaseră! Ori urmare a aerului curat, ori a somniferului de 53 de focuri, au dormit toți ne-ntorși! La ora șapte, când a sunat ceasul, nea Ghiță adusese deja două găleți cu apă proaspătă și rece! Au mâncat, au mai verificat odată lista și, drum bun!

   Profesorul, rămas singur, s-a întins bine, de i-au troznit toate încheieturile, pentru ca apoi, să-și pregătească trusa foto și să înceapă să lucreze la sortarea și clasarea pieselor descoperite până atunci: munca nu era spectaculoasă, era o treabă de birou și de laborator, însă o făcea cu mare plăcere. La prânz a mâncat din ce rămăsese de cu seară și și-a văzut mai departe de treabă. Nu l-a deranjat nimeni toată ziua. Pe la cinci după amiază, a început să se îngrijoreze pentru întârzierea colegilor plecați după provizii, dar și-a văzut de treabă până ce lumina a scăzut îngrijorător de mult! Și-a privit ceasul: opt și ceva!

„Ce-o fi cu oamenii ăștia?”

„Să-mi fac ceva de mâncare ... ”

„Să-mi fac?”

„Nu, nu merită efortul, de acum dacă vin,

vin mâncați, iar pentru mine singur,

zău că nu mă apuc de gătit!

Mai este parcă niște brânză în groapă!”

„Bună idee a fost groapa asta pentru păstrat produsele:

nu este chiar frigider, dar ține alimentele la răcoare și temperatură constantă!

Ce chestie simplă: și cică erau proști!”

   Se hotărî să-și sune colegii și puse mâna pe telefon: descărcat, ca și ieri!

   A mâncat liniștit pâine cu brânză, a spart și o ceapă

„Sigur nu mă vizitează nici un strigoi la noapte,

dar nici strigoaică după ceapa asta!”

se gândi dacă să bea și o țuică, dar renunță

„Singur n-are nici un chichirez!”

însă își aprinse un trabuc și, picior peste picior, oftă mulțumit: era sătul și-i era bine, singurul lucru care-l îngrijora era întârzierea celor doi zăpăciți!

   Se dădu cu substanță anti țânțari, se tolăni în hamacul întins între cei doi copaci solizi de lângă baracă și își aprinse trabucul: era liniște, gâzele bâzâiau liniștite prin vegetație, lumina nu mai ajungea la el decât indirect, de dincolo de copaci. Era atât de bine, încât își spuse singur că trebuie să aibă grijă să nu adoarmă acolo, afară, fumând: a doua zi, ar fi fost înțepenit!

   Și totuși ...

   Era atât de bine ...

   BZZZ! BZZZ! BZZZ!

   Atunci s-a auzit prima dată!

   Baraca a bâzâit și parcă a vibrat!

   Singură!

   Fără motiv!

   Fără vânt!

„Ce dracu se întâmplă?”

   S-a lăsat din nou liniștea!

„Nu se agită gângăniile deloc?”

„parcă este prea multă liniște!”

   Pulsul a început să i se accelereze!

   Coborî din hamac și se duse în fața barăcii: liniște și gol, nici țipenie de om sau altă ființă, dacă facem abstracție de nelipsitele insecte!

   Se întoarse la hamac, unde se întinse din nou.

   BZZZ! BZZZ! BZZZ!

   De data aceasta, a auzit clar zgomotul: a sărit imediat jos și a început să alerge în jurul rudimentarei construcții ce ținea loc de birou, locuință și depozit!

   Nimic!

   Sătul de alergătură, nu se mai întoarse la hamac!

   Își privi ceasul: 21:33; trase din trabuc, dar îi veni numai un aer cu un gust ciudat: se stinsese. Intră în cortu` lu` Mihai Viteazu, se așeză pe un scaun și, începu să-și reaprindă trabucul. Țigarea de foi, începu să fumege, dar

„nu mai are același gust, ba chiar parcă are ceva metalic”,

 o privi cu dezgust și, plin de nervi ieși în ușa cortului și o aruncă cât colo! Își turnă un păhărel de țuică și îl mirosi: alcoolul mirosea bine, a marfă de calitate, așa că și din cauza asta îl aruncă pe gât!

„Dar tare este, tare și gustoasă!”

„Ce o fi fost?

Ce s-a auzit oare?

De părut, nu mi s-a părut, chiar a fost ceva, dar ce?”

   Se întunecase complet, doar pe deasupra pădurii părea a fi o urmă de lumină, roșie.

„Să mă culc?”

„Să mai stau?”

   Nu știa ce să facă, după o zi de muncă rodnică, deși obosit, îi pierise tot cheful de odihnă sau de somn.

„Totuși, hai să mă culc.”

„Dacă erau și băieții aici ... ehe, alta era treaba ... dar așa ... !”

„Nu sunt și nici nu cred să mai vină în seara asta,

așa că mă bag în scutece!”

   Verifică cu atenție sporită lucrurile lăsate la vedere, având grijă să nu rămână nimic de mâncare afară, verifică din nou încuietorile și fermoarele: făcea totul la lumina unui felinar, năpădit acum de tot felul de zburătoare mărunte. Când se declară mulțumit, luă felinarul, micșoră flacăra și dădu să iasă din cort și să intre în baracă: în acel moment, chiar în acel moment, din baracă se auzi clar un zornăit, un zgomot cam cum ar face o mulțime de monede mărunte lăsate să curgă într-o tigaie!

   Pe moment a înghețat, dar și-a făcut curaj, a lăsat felinarul pe masă, a pus mâna pe lanterna pe care altfel încerca să o folosească cu mare economie în lipsa bateriilor de schimb, luă în mâna dreaptă toporul cu coadă scurtă cu care făceau surcele sau spărgeau câte un os mai tare și, făcându-și singur curaj, porni spre baracă:

„Ce dracu o fi intrat?”

„Ce animăluț a nimerit înăuntru

și nu mai poate ieși?”

„Să fac zgomot oare?”

„Da, să fac zgomot și să-l sperii, în felul ăsta o rupe la fugă!”

„Atenție, să nu mă sperii când mi-o fugi printre picioare!”

„Să fie o cârtiță?”

   Dar nu lăsă toporul din mână!

   Își privi din nou ceasul: 22:15.

   Odată intrat în baracă, folosindu-se de lanternă și făcând zgomot mult prea mare față de scopul propus, luă la mână întreaga construcție, începând cu depozitul de materiale, continuând cu zona zisă dormitor și sfârșind cu prima încăpere, care era folosită ca birou sau cameră de zi.

   Nu a găsit nimic!

   Dar absolut nimic!

   Se întoarse în cortul din plasă, cel zis al lui Mihai Viteazu și-și mai puse o tărie, dar de data aceasta într-o cană mare, de apă!

„Nu sunt nebun și nici halucinații nu am!”

„Am auzit clar și bine toate zgomotele!”

   Termină de băut, luă sticla, puse mâna pe două cuțite, luă și toporul, luă și felinarul și se ridică pentru a intra în baracă: atunci când era în ușa cortului, se întoarse brusc!

   Din nou, nimic!

   Trase greu, cu o singură mână, fermoarul ușii și din doar câțiva pași fu în baracă: i se părea că cineva îl urmărește, că din clipă în clipă cineva sau ceva va pune mâna pe el, că i se va arunca o fiară monstruoasă și necunoscută la beregată!

   Nu-i mai era cald, dimpotrivă, părea a se fi răcit brusc

„Să vezi că avea dreptate nea Ghiță!”

și cum se văzu înăuntru, trânti ușa în urma lui și se așeză cu spatele lipit de ea!

„Nu este bine! Dacă înțeapă ușa cu ceva?”

   Se îndepărtă rapid, apoi se întoarse și trase zăvorul; încuie și cu cheia; se uită bine în această primă cameră și hotărî că scaunele făcute rudimentar, din lemn masiv, sunt tocmai bune să blocheze ușa!

„Dar fereastra? Cum să o asigur?”

   Afară, clipi o lumină!

   Se stinse și clipi din nou: parcă erau semnale morse!

„Degeaba, tot nu le înțeleg ... știu doar că punctul este litera e ... ”

   S-ar fi uitat, afară, dar nu prea-i venea!

„Oare au întârziat și totuși vin?”

„Da, asta trebuie să fie, nu a clipit nimic, au fost

luminile farurilor, care joacă în toate direcțiile

din cauza hârtoapelor drumului!”

„Asta este, bine că au venit!”

„Să scot dracului arsenalul ăsta de aici,

că râd ăștia de mine și la pensie!”

   Aruncă o privire scurtă ceasului: 22:50!

   Își făcu curaj și se uită liniștit pe fereastră: nu se vedea nici o mașină!

   Dincolo de cort, în iarbă, se ivi pe neașteptate o lumină! Nu una de licurici, ci o lumină puternică, mare și incredibil de albă: chiar strălucitoare!

   Mâna care-i plecase deja spre încuietori, se retrase rapid, parcă l-ar fi fript broasca: se uita afară cu gura căscată! Lumina din iarba înaltă, părea a fi de dimensiunea unei mingi, și-și dădu seama că deși îi era teamă să o privească, nu se putea dezlipi de la fereastră!

   DONGGGG! 

   Din depozit, se auzi un zgomot de gong! Inima aproape că i-a sărit din piept!

   S-a repezit cu lanterna în mână și a trântit ușa ce dădea spre celelalte două încăperi: în elanul lui de om speriat, simți că ceva îl agață de cămașă și încearcă să-l țină în loc! Inima i   s-a făcut cât un purice, pentru ca în clipa următoare, într-un zgomot infernal, să simtă că-i explodează: zgomotul, ca o cascadă de reverberații scurte ce se succedau cu viteză, se produsese chiar lângă el, în interior, însoțit de scurte râsete sinistre, ce păreau metalice și pe care în alte momente le-ar fi catalogat drept cristaline, dar care acum îi păreau niște colți ascuțiți ce se pregăteau să muște din el! I-au trecut prin minte toate poveștile cu strigoi, cu moroi și cu toate prostiile alea în care nu credea

„Și totuși, dacă și aici înțelepciunea populară

nu se înșeală și cunoaște niște fenomene nemateriale?”

   Chiar în momentul în care era să facă infarct, rațiunea învinse: pe masa ce ținea loc de birou, așezase chiar el din timpul zilei un morman de scânduri și o cutie cu cuie, necesare pentru lăzile în care aveau să trimită descoperirile la Institut: în agitația lui, le agățase fără să vrea cu poalele cămășii și le trântise pe jos!

   Ceasul arăta 23:10

   Se liniști, deși respirația i-o luase razna!

   DONGGGG!

   Din nou se auzi sinistrul zgomot din depozit, numai că acum parcă era în camera de alături: sudoarea îi îngheță pe spinare și, după numai o clipă de panică, adună de pe jos câte cuie putu, luă o scândură ce-i păru mai solidă și, folosindu-se de spatele toporului ca de un ciocan, începu disperat să bată ușa în cuie! Repetă operațiunea și cu alte scânduri, până-și dădu seama că la fel ar trebui să procedeze și cu ușa principală, de acces, dar și cu fereastra!

   Își privi ceasul: 23:11!

   Continuă disperat să bată ușile și fereastra în scânduri!

   Când a terminat, și-a dat seama că îl doare mâna stângă: la lumina lanternei, constată că este plină de sânge!

„VAMPIRI ?!?!?”

   Nu, nu erau vampiri, ci chiar el se lovise cu toporul, când bătea cuie și, de frică nu simțise nimic: acum începea să-l doară!

   Ceasul arăta 23:15!

   Se lăsă lângă perete, pe pardoseală, mobila din încăpere fiind folosită să blocheze eventualele căi de acces: a stat așa un timp ce i s-a părut infinit, iar când respirația îi reveni la normal, începu să caute elementele raționale ce ar fi putut duce la manifestările curioase de lumină și de sunet. Tocmai când simțea că se calmează, printre scândurile ferestrei, ca printre niște zăbrele orizontale și inegale, se strecură o lumină! De data asta, lumina nu mai era albă și strălucitoare, ci semăna mai degrabă cu aceea a unui bec cu incandescență: lumina galbenă, ce părea grea și lăsa impresia că se târăște, era însoțită de un bâzâit, un bâzâit de albine sau viespi furioase, un bâzâit ce venea sau se îndepărta, creștea și scădea!

   Își băgă capul între mâini, dar baraca vibra cu totul! Își aminti cum fusese așezată rulota ce era de fapt laboratorul lor mobil și se întrebă dacă a putut fi pusă pe stup ...

„Imposibil!”

sau pe vreun mușuroi de furnici

„Furnicile nu produc zgomote în

frecvența accesibilă auzului uman!”

sau pe galeriile cârtițelor

„Cârtițele nu luminează!”

   Ceasul arăta 23:50. Își trase picioarele sub bărbie și se gândi că n-a mai stat așa de pe vremea când era copil și încă mai credea în poveștile cu zâne și cu strigoi ...

„Iarăși mă întorc la prostiile astea?”

și ce mulți ani trecuseră de atunci!

   Își privi ceasul: 23:51.

   Imposibil!

   Încercă să numere în gând secundele, dar în timp ce număra, gândul îi fugea la alte lucruri și pierdea socoteala și se întorcea și ... și privi din nou la ceas, așteptându-se să fie cel puțin ora unu noaptea: 23:52!

„Înseamnă că este defect,

dintr-un motiv oarecare, s-a oprit!”

   Duse ceasul la ureche și ascultă cu atenție. Își dădu seama că își asculta propria inimă bubuind, așa că se controlă și-și ținu respirația

„Nu se aude nimic!

Este defect!

Cât o fi ceasul de fapt?”

   Scutură mâna stângă, parcă cu dezgust și duse din nou ceasul la ureche!

„Nimic, mort, a stat!

Fir-ar el al dracului de ceas,

Ce sperietură mi-a tras!”

   Îl privi din nou: 23:53!

„Câtă minte pot avea ...

Să ascult un ceas digital ...

De parcă electronii produc

tic-tac-ul ceasului mecanic!”

   Încercă să se liniștească: era convins că există o explicație logică, altfel nu se putea! Scoase dopul sticlei și bău o gură zdravănă: o mirosi și înțelese că mirosea a țuică, deși la gust parcă era apă chioară

„De frică pesemne!”

   23:58

   Liniște!

   23:59

   Liniște!

   00:00

   Liniște!

   Gândul îi zbură involuntar la amintirea momentului în care certase un student care folosea în vorbire „ora zero”, pentru că așa scria pe ceas sau pe telefon și se gândi că probabil nici acum individul nu înțelesese ce-l supărase pe domn Profesor!

„Un încuiat și un agramat!

Cum ajunsese ăsta să studieze

nobila disciplină a istoriei?”

   Brusc, podeaua începu să vibreze și de afară se infiltră din nou lumină: părea a proveni de la un foc cu flacăra nesigură, ori de la o sursă stabilă, dar prin fața căreia se perindau permanent diferite obstacole. Pe lângă vibrații și lumină, începu să se audă slab, un fel de muzică, însoțită din când în când de chiote și de râsete ce păreau a fi de femeie

„Am înnebunit?

SÂNZIENELE?”

   Muzica se auzea destul de încet, mai mult se ghicea.

„Să mă uit afară?”

„Să mă uit afară?”

   Dintr-o dată, totul încetă și fu învăluit de un întuneric de mormânt: nu se auzea nimic, nu mișca nimic, nu se vedea nimic!

   Stătu nemișcat, făcut ghem, cu capul între genunchi, fără nici o clipă de jenă pentru poziția struțului: strângea ochii cu putere, convins că orice ar fi, orice s-ar petrece, dacă nu vede, este apărat!

   Pe furiș, privi din nou ceasul, convins că cea mai mare parte a nopții a trecut deja : 00:03! A simțit că își ia câmpii! Din două sau trei înghițituri goli sticla de țuică, dar alcoolul nu părea  a-și face efectul!

   Stătu mai departe ghemuit pe jos. Își dădu seama că tremură. Privi din nou ceasul: 00:05! Îl scoase de la mână și îl aruncă cât colo: nu-l mai interesa, era convins că timpul s-a oprit în loc pentru el, că și-a pierdut mințile, sau că este martorul unuia dintre fenomenele pentru care este faimoasă pădurea, sau ...

   Simți cum încăperea începe să se rotească!

   Strânse ochii și camera se învârti mai repede!

   Îi deschise și camera își frână mișcarea de rotație.

   Îi închise: din nou începu mișcarea de rotație, însoțită de o senzație de greață!

   Deschise ochii, și lucrurile se liniștiră!

   Îi închise și senzația de vomă reveni!

   Îi deschise din nou pentru a se liniști!

„Nu trebuie să închid ochii!”

„Dar aș prefera să adorm!”

   Timpul trecea lent sau nu trecea de loc, afară nu se auzeau nici gâzele obișnuite ale nopții, era parcă totul înghețat, blocat, fixat într-un moment, înțepenit în acel punct al timpului!

   Liniște ...

   Liniște ...

   Liniște ...

„Prea multă liniște!”

„Este prea multă liniște!”

„Este anormal de multă liniște!”

   DRRRRRRRRRRRR ....

   Pe acoperișul metalic, se târa ceva, ceva ce parcă trăgea cu ghearele pe tablă, ceva ce zdruncina baraca: Profesorul, începu să urle și să se zbată disperat; se lovi fără să simtă, de pereți și de obiecte, sparse lanterna, se înțepă rău în cuiele înfipte în scândurile împrăștiate prin încăpere; începuseră să apară pete de sânge!

   Se liniști cu greu.

   Dintr-o dată, auzi clar cum cineva merge pe acoperiș: apucă o scândură și încercă să o arunce într-acolo dar nu reuși, și pe întuneric, ceva îl lovi în cap și-l ameți!

   Zăcu astfel o vreme, iar sângele din rana superficială se opri de la sine.

   Și-a revenit cu greu: era amețit, era înfricoșat, era însetat. A zăcut pur și simplu pe pardoseală, convins că nu are ce face și că ce-i e scris, în frunte-i e pus.

   Nu știa cât timp a trecut, de fapt nici nu-l interesa, în momentul în care a apărut lumina. De fapt, nu lumina a fost primul fenomen, ci vântul: a început să bată vântul, a început o adevărată furtună, s-a iscat din senin și s-a suprapus o vreme cu lumina! Lumina, albă, curată, rece, trecea prin pereții barăcii, astfel că nu putea spune de unde vine: totul era inundat de acea lumină ce părea de-a dreptul materială și, în mod curios, obiectele nu aveau umbre, iar ochii îi putea deschide larg, fără să sufere de pe urma strălucirii ce ar fi trebuit să fie orbitoare!

   O dată cu vântul și cu lumina, a apărut și un zgomot, un mormăit, o vibrație gravă și joasă: nimic nu părea amenințător, dar simți că are frisoane!

   A căzut într-o stare aflată între somn și veghe, un fel de hipnoză fără a fi hipnotizat!

   Când s-a trezit, îl dureau toate oasele și toți mușchii, îl durea capul și înțelese că mirosul neplăcut provenea de la voma pe care o împrăștiase peste tot.

   Nu încercă să se miște!

   Așa cum stătea, cu capul lipit de pardoseală, privi în lungul ei și văzu ceasul portocaliu pe care-l scosese peste noapte de la mână și-l aruncase la întâmplare. Dădu să se întindă după el, dar dându-și seama că afară este deja lumină, nu-l mai interesă cât este ora.

   Nu se mișcă multă vreme: i se părea că-i este bine așa!

   Adormi din nou.

   Cei doi colegi și prieteni, aflați în camioneta cu care făceau transporturile uzuale pe șantier, se amuzau:

-          Zicea că nu crede în prostiile astea ...

-          Sper că n-am exagerat!

-          Cum să exagerăm? Nu a spus chiar el că omului îi place să fie speriat?

-          Nu pricep ce s-a întâmplat cu camera de supraveghere!

-          Ai văzut doar că a fost vântul ăla nenorocit, probabil că a dat-o jos din copac ...

-          Crede-mă că am fixat-o cu mâna mea și că am făcut-o foarte, foarte bine!

-          Atunci, a cedat vreun cablu!

-          Cum? Că doar nu a fost un uragan!

-          Nu, dar vântul puternic poate arunca o creangă, un ciot, peste cameră sau peste cabluri și, pa cameră! Este?

-          Ai dreptate, asta trebuie să fie explicația! Mai avem puțin ...

   Drumul prost, plin de gropi, făcea ca doar câțiva kilometri să fie parcurși destul de greu. În zare, începu să se vadă tabăra.

-          Cortul de plasă este dărâmat, sau mi se pare mie?

-          Nu ți se pare, chiar este dărâmat! Ce dracu s-o fi întâmplat?

-          Furtuna?

-          Probabil!

   Auzind motorul ce trăgea greu la camioneta încărcată cu vârf, Profesorul se hotărî să se ridice: în interior, lumina era suficientă pentru a vedea că este plin de sânge - propriul sânge - și de vânătăi. Erau împrăștiate peste tot cuie și scânduri, scaunele erau proptite în uși, masa grea la fel, totul era murdar și rupt, părând că se luptase din greu cu cineva: în acel moment, a simțit o strângere de inimă și parcă o teamă!

-          Ce crezi, s-a distrat?

-          Noaptea trecută nu, și chiar s-ar putea să ne tragă niște înjurături, dar o să-i treacă și, când i-om explica ...

-          ... și i-om promite că ne vom ține gura!

-          Bineînțeles că ne vom ține gura: astea sunt glume între noi, care suntem prieteni de 30 de ani ...

-          Și poate pricepe ce putere are de fapt tehnologia modernă!

-          Exact! Opri mașina în fața barăcii și priviră amândoi uimiți dezastrul făcut de furtuna de peste noapte.

-          Dar în restul pădurii, ai văzut urme de furtună?

-          Nu, parcă furtună a fost numai aici, 20 sau 30 de metri în jurul taberei! Hai să vedem ce zice domn Profesor! Se îndreptă spre spre ușa barăcii, și încercă să o deschidă: era încuiată.

   Bătu în ușă de câteva ori, apoi spuse cu voce tare:

-          Hai și deschide, noi suntem, am adus tot ce trebuia, hai, deșteptarea ... De după ușă, o voce răgușită de prea mult urlat necontrolat, răspunse cu greu:

-          De unde să știu că sunteți voi?

-          Păi, cine altcineva să fie?

-          Nu știu! Dar nu-s sigur nici că sunteți voi!

-          Nu-i fain ce faci, să știi!

-          Cum îmi puteți demonstra că sunteți voi?

-          Păi ... cum vrei să-ți demonstrăm?

-          Nu știu! Ne gândim!

-          Întreabă-ne ce vrei!

-          Nici nu mă gândesc, este un lucru de nimic să aflați niște cunoștințe ...

-          Băi frate, ești nebun sau râzi de noi? Am condus până aici ...

-          Voi știți ce a fost noaptea trecută aici?

   Întrebarea, care urma să-i pună pe cei doi pe gânduri, primi un răspuns neașteptat:

-          Cum dracu să nu știm, dacă noi am pus la cale toată farsa?

-          Ce? Cum adică? Ce-ați făcut? Cum?

-          Nu spuneai tu că nu crezi în basme? Și nici în tehnologie? Nu ne pui tu să lucrăm cu toate gioarsele sau să ni le aducem pe ale noastre de acasă? Ți-am copt-o și ți-am servit-o!

-          Ce? Cum ați făcut?

-          Cum am făcut, cum am făcut ... cu niște telefoane vechi, cu cartelă, pe care le sunam când și când, asta a fost toată chestia!

-          Și curent? De unde?

-          De panouri solare n-ai auzit? Ha, ha, ha, ha ...

-          Serios?

-          Serios! Tot ce ai auzit, a fost pus la cale de noi!

-          Și luminile din iarbă?

-          Lămpi cu LED-uri, Jocul Sânzienelor era soneria unui telefon, iar toate vibrațiile pe care le-ai simțit, erau de la o vechitură de telefon pus pe mut, lăsat doar să vibreze! Totul a fost pus la cale ca să simți ce-i aia Noapte de Sânziene! Și pe acoperiș, la fel! Mulțumit? Și în plus, află că te-am urmărit tot timpul cu o cameră WEB care ne transmitea direct și pe viu ...

-          Cum așa?

-          Prin internetul ăla care nu-ți folosește ție!

-          Și nici nu-ți place ...

   Cei doi se stricau de râs!

   Profesorul, oarecum rușinat, începu să scoată scândurile bătute peste ușa de acces în timpul nopții: cei doi colegi, se țineau pur și simplu cu mâinile de burtă de atâta râs! Era, pe departe, cea mai reușită farsă din toate câte făcuseră la viața lor!

-          Adică, ați încercat să mă speriați?

   Vorbeau prin ușă, pentru că nu reușise încă să scoată toate scândurile!

-          Bine că te-ai prins! O fost fain?

-          Dar fii sincer, cum o fost?

-          Se pare că încercarea a reușit!

-          A fost o sperietură pe cinste, dar fiți pregătiți că vă pasc și eu pe voi!

   Ușa s-a deschis scârțâind, iar cei doi farseuri au înțeles ce trebuie că simțiseră neamurile lui Lazăr când l-a trezit din morți Mântuitorul: Profesorul, era murdar de vomă - poate și de  rahat - avea hainele rupte, pe mâini și pe față avea pete mari de - probabil - sânge; în mâna dreaptă, strângea bine toporișca; hainele-i erau într-o mare neorânduială; în interior, atât cât se putea vedea, părea a se fi dus o luptă grea de tot!

-          Ați lucrat ca la carte ...

-          Mulțumim de apreciere!

-          Ne-am încercat și noi puterile ...

-          Da, da, a fost doar o încercare, pe viitor ... ehe ...

-          Mai am o singură nedumerire!

-          Ascultăm!

-          Cum ați făcut cu lumina aia mare? Cum ați obținut-o? Și cu furtuna?

   Cei doi, se priviră lung unul pe altul și, cu glasuri sfârșite, spuseră:

-          Ce lumină ... ?

-          Nu ... știm ....

-          Părea a fi peste tot, trecea prin pereți dar nu te făcea să închizi ochii! Să nu uit: și nici umbre nu lăsa!

-          Nu ... lăsa ... umbre ... ?

-          Nu, nu lăsa umbre: de fapt, părea a veni din aceeași direcție ca și vântul puternic și sunetul care le-a însoțit, din direcția copacilor din spate!

   Își privi colegii și îl luă cu frig: îi era clar că ei nu știu nimic despre ce le povestește.

   O luă la fugă ocolind baraca; cei doi îl urmară de îndată:

„Ce dracu s-a întâmplat?”

„Ce a făcut asta?”

„CINE a făcut așa ceva?”

   În spatele barăcii, copacii de care își atârnau în mod obișnuit hamacul, erau lipiți de pământ, în fundul unei gropi perfect circulare, groapă adâncă de circa jumătate de metru și cu un diametru de vreo zece metri: toți trei au încremenit privind locul ce încetase a le mai fi familiar!