În viaţă, spre
deosebire de şah, jocul continuă şi după mat.
Isaac Asimov
-
Îți place șahul?
-
Știi bine!
-
Dar Edgar Alan Poe îți
place?
-
Oarecum, dar nu văd
legătura!
-
Nu vezi legătura?
-
Chiar contează? Chiar
trebuie să fie o legătură între două domenii atât de frumoase și de interesante
ale gândirii omenești? Ești mult prea pragmatic, prietene! Mult, mult prea
pragmatic! Sunt, cum spuneam, două domenii frumoase ... mă rog, frumoase pentru
cine le înțelege, pentru cine nu ...
-
Trebuie să vedem
lucrurile altfel: șahul, joc inventat acum peste o mie de ani în India, a
evoluat ajungând la forma lui perfectă de astăzi; Poe, a reprezentat și el o
culme a evoluției, un mod de a face literatură, un mod nemaiîntâlnit și - să
fim sinceri! - nerepetat! Cele două domenii, nu au nimic în comun la prima
vedere ... dar numai la prima vedere, Poe fiind pasager interesat nu de joc în
sine, ci de ceea ce se pare că a fost cea mai mare escrocherie a sfârșitului de
secol XVIII și început de secol XIX: asemenea escrocherie, nu mai văzuse lumea
niciodată și, tocmai de aceea a suscitat interesul celor mai luminate minți ale
vremii! Dar, despre asta puțin mai târziu! Edgar Alan Poe, din fericire un
personaj cu probleme, are o biografie (are, a avut?) interesantă și
previzibilă, demnă de un geniu de talie cu adevărat mondială: a avut o viață ca
vai de mama lui, dar a reușit niște performanțe literare ieșite din comun! Nu
uita: nu s-a limitat la inventarea unui mod absolut original de a scrie, ci, a
mai inventat și primul detectiv din istoria literaturii!
-
Da, pe Auguste Dupin,
cel ce anchetează „Crimele din Rue Morgue”, dacă greșesc, te rog corectează-mă!
-
Genial ... nu, nu
greșești ... a fost de-a dreptul genial! „Căderea casei Usher”, „Corbul”,
„Înmormântat de viu”, „Povestiri despre Gordon Pym”, sunt doar câteva dintre
capodoperele lăsate umanității cu mână largă, fără a cere prețul meritat! Aici,
a semănat izbitor cu inventatorul șahului! Nu spune „Știu”, pentru că tot o
să-ți povestesc, ca și cum nu ai avea habar: ei bine, spune legenda că, de mult
odată, că de n-ar fi nici nu s-ar povesti, un șah al Persiei se plictisea. Ei
bine, nu se plictisea pur și simplu, se plictisea de moarte: nu-l mai amuzau
versurile lui Omar Khayam - astronomia și matematica nici atât - nu-l mai
atrăgeau cadânele din harem, nici măcar alcoolul interzis de Coran și băut pe
ascuns nu-i mai spunea nimic - de când se apucase șahul de băut, obiceiul
căpătase mulți practicanți, așa că nu mai făcea doi bani, nu mai avea farmec
dacă era interzis doar de formă! Ei bine, în această situație care astăzi s-ar
numi depresie și s-ar trata prin multe vizite foarte scumpe la un specialist
care îți răspunde mereu întrebându-te ceea ce tocmai l-ai întrebat tu, spre
norocul măritului rege, stăpânul lumii și împăratul împăraților, la curtea lui
așadar venit un înțelept, unul de care
oamenii nu știau, iar acest înțelept, i-a adus capului încoronat ceea ce
își dorește omul dintotdeauna: un joc!
-
Oamenii, mereu s-au
jucat! Fie că s-au jucat blând, fie că s-au hârjonit, fie că s-au războit,
oamenii s-au jucat, încercând întotdeauna să vadă cine este mai iute, mai
puternic, mai agil ... mai inteligent ... vreau să spun că era normal ca
problema să fie rezolvată cu un joc!
-
Corect, dar înțeleptul
știa că de obicei jocul preferat al omului este războiul!
-
Exact!
-
Ei bine, înțeleptul
necunoscut, a adus la curtea șahului războiul: dar nu orice fel de război, ci
unul fără pierderi de vieți omenești, fără consum de resurse, fără tragedii!
-
Bănuiesc că despre șah
este vorba!
-
Da! Jocul adus șahului,
era simplu, era mai simplu decât își poate cineva închipui: pe o tablă pătrată,
compusă din alte pătrate mai mici, albe și negre frumos intercalate între ele,
astfel ca pătratele de aceeași culoare să se atingă numai la colțuri, pe o
asemenea tablă care semăna cu pardoseala feredeului servitorilor, înțeleptul
închipuise două armate. Armatele acestea, aveau tot ce le trebuia ca să fie
adevărate: aveau în fruntea lor o curte, cu rege și regină, aveau cavalerie,
aveau ofițeri iuți care să ducă ordinele colo și colo, aveau chiar și unități
de cavalerie grea, sau de elefanți, care zdrobeau totul în calea lor, la fel
cum aveau și cavalerie ușoară, iute și agilă; și mai pusese înțeleptul pe tabla
pătrată de opt pe opt pătrățele albe și negre și multă infanterie! Nu multă, ci
foarte multă infanterie: jumătate din efectivul fiecărei armate era format din
infanterie, adică din soldați mai puțin pregătiți, mai puțin protejați, mai
puțin înarmați, mai ieftini și mai ușor de sacrificat, dar care, erau în stare
să-și dea viața oricând și care, ca în basme, dacă reușeau să ajungă în ultima
linie de apărare a adversarului, primeau drept recompensă înnobilarea,
putându-se transforma în orice piesă de pe tablă! În orice piesă, mai puțin în
rege, ca să nu fie certați cu capul! Să nu uit: cele două fioroase armate care
stăteau față în față, gata de încleștare, mai aveau un mare avantaj: erau din
lemn! Pentru că peste tot în lume curtenii sunt lingușitori, au numit jocul
șah, după rangul stăpânului lor, iar acesta, mândru, a acceptat, pentru că i se
părea simplu și distractiv, ne-observând că regele ce-l personifica pe tablă era
cea mai nevolnică piesă dintre toate, atât de slabă că nici nu se putea apăra
singur și, a cărui cădere ducea la pierderea războiului închipuit!
-
Așa că, șahului i-a
rămas numele de șah!
-
Da! Aaaa, am uitat, am
pornit de la recompensă, da, da ... ei bine, regelui i-a plăcut atât de mult
acest război simulat - probabil câștiga fiecare partidă! - încât l-a întrebat
pe înțelept, ce plată poftește pentru osteneala lui: vezi bine, se simțea
mărinimos, i-ar fi dat orice și oricât i-ar fi cerut! Iar înțeleptul, ca un om
simplu ce se afla, nu a cerut aur, nu a cerut nestemate, nu a cerut titluri și
nici teritorii ... a cerut grâu! Da, da, grâu! Și nici măcar nu a cerut mult,
ci, a zis cam așa:
-
„Stăpâne, pune-i pe slujitorii Măriei Tale să pună pe primul
pătrățel - din cele 64 ale tablei de joc - un bob de grâu!
-
Numai atât? Fie! Puneți un bob de grâu pe o pătrățică! Are
importanță culoarea? l-a întrebat probabil pe înțelept, iar acesta, zâmbind în
sinea lui, a răspuns:
-
Nu, nu contează culoarea! Acum, pe o a doua pătrățică - din
nou nu contează culoarea, puneți de două ori mai multe, adică două!
-
Puneți! a spus șahul, iar slujitorii s-au conformat, amuzați
de prostia înțeleptului, care se mulțumea cu niște boabe de grâu.
-
Acum - a continuat înțeleptul, pe a treia pătrățică puneți
patru, pe a patra opt, pe a cincea 16 și, tot așa, până la a-64-a și ultima!
Iar șahul, amorezat
deja de joc, a ordonat:
-
Plătiți-l!”
-
Și l-au plătit?
-
Nu, a fost imposibil: și
știi de ce? Pentru că, dacă la fiecare gram am avea câte patru boabe de grâu,
cantitatea totală pe care trebuiau să o pună pe tabla de joc slujitorii
împăratului, ar fi fost de 4.611.686.018.427
tone! Peste patru mii de miliarde de tone de grâu!
-
Ce înseamnă cantitatea
asta?
-
În situația în care
producția anuală mondială din zilele noastre se situează pe la 700 de milioane
de tone, înseamnă că înțeleptul a cerut nici mai mult nici mai puțin decât
cantitatea produsă în lume în câteva sute de ani! Înțeleptul acela din poveste, a dăruit lumii ceva ce nu poate fi
plătit! A dăruit lumii nu un joc, ci un sistem de gândire, o luptă pașnică, o
încântare, o glumă și o știință! Cine ar putea achita nota pentru toate astea?
Probabil, la fel cum a pățit șahul din poveste, nimeni nu ar putea să achite
contravaloarea unor asemenea minunății! La fel a făcut și Poe: a dat omenirii
tot ce a putut și, în schimb, nu a căpătat nimic! Este ușor să-l judecăm
astăzi, este ușor să arătăm cu degetul, dar câți dintre noi pot produce - la
fel ca Poe - ceva absolut original? Pion D2 la D4? Văd că te-ai hotărât și ai
luat albele ... Interesant, tu joci de cele mai multe ori cu albele!
-
Ți se pare ție!
-
Mi se pare, zici ...
poftim ... tot pion ... D7 - D5. Hai, notează mutarea tacticos și, gândește-te
la răspuns!
-
Nu mi-ai spus ce îl
lega pe Poe de jocul de șah: nu am auzit de el ca șahist ... ar fi fost în
vremea lui Murphy, Andersen ... sau mă înșel? C4.
-
Nu, nu te înșeli ... se
pare că pe la 1770, a apărut în Europa centrală, un automat. Mă înțelegi, erau
la mare modă tot felul de realizări mecanice ieșite din comun: se povestește
despre rațe care măcăneau și ciuguleau boabe, despre animale sălbatice identice
cu originalele din natură, ce să-ți mai spun, au fost realizate o mulțime de
automate, capabile de performanțe ieșite din comun! E6. Ba, chiar se pare că a
existat o asemenea jucărie capabilă să scrie cu tocul pe hârtie! Înțelegi că
jucărie nu este un termen corect, dar ceea ce astăzi ne pare doar o jucărie,
atunci, a fost o realizare tehnică de excepție! Dacă ne gândim puțin mai
profund, înțelegem cât de dificil a fost să realizezi totul numai și numai
mecanic, fără electricitate, fără electronică și, mai ales, cu posibilitățile
materiale și tehnologice de acum 250 de ani! Da, cal la C3, ești cam fricos
astăzi, sau urmărești un scop pe care nu-l pricep încă ... da ... și în această
efervescență mecanicistă, a apărut și un turc, sau, cum i s-a spus, „Le grand
Turc”!” Ce făcea acest „Turc”? Cal la F6: se pare că ți-am refuzat gambitul
damei. Ne concentrăm acum pe pionul meu negru din D5: câte mii de partide s-or fi
jucat în varianta asta de deschidere?
-
Mii? Milioane! Nebun la
G5.
-
Cred că ai dreptate!
Așadar, vrei să-mi blochezi calul, să mi-l legi de regină! Biiine ... cal la D7!
Ei bine, automatul, inventat și fabricat de un oarecare nobil von Kempelen -
ungur sau austriac - juca șah! Poți crede? Juca șah! Și nu doar juca, ci juca
șah aproape perfect! Juca - spun unii - formidabil! A jucat împotriva multor
contemporani, povestea spune că ar fi jucat și împotriva ... lui Napoleon ...
-
Bonaparte? Pion la E3.
-
Exact, împotriva lui! Deci
îți aperi cadoul otrăvit, nu mai ești dispus să-l dai degeaba? Uite și eu, pion
la C6. Și că l-ar fi învins! Faptul că l-a învins pe Napoleon, nu este unul de
mirare, pentru că noi știm ...
-
... că Napoleon, oricât
de mare general, strateg, tactician, inventator a fost, ca șahist nu a făcut
nici doi bani! Mă rog, poate exagerez, dar a fost oricum un șahist slab! Cal la
F3.
-
Da, ca șahist a fost
slab, ca militar însă ... a propos, știai că el a inventat noțiunea modernă de
corp de armată? Regină la A5.
-
Da? Cal D2.
-
Vezi, ce ție nu-ți
place, altuia nu-i face: cam șubred calul din C3! Da, el a fost primul care a
gândit o asemenea organizare ... adică, în loc să lucreze cu unități cu
specializări diferite din care să ia ce-i trebuia și când îi trebuia, a format
corpuri de aproximativ 25.000 de oameni, cuprinzând de la infanterie până la
cavalerie grea și artilerie. În acest mod, o astfel de mini armată putea rezista
la nevoie câteva ceasuri unui inamic mult superior - până sosea ajutorul - sau,
la nevoie, puteau fi combinate mai multe asemenea mari unități pentru obținerea
unei armate în adevăratul înțeles al cuvântului. Mareșalii lui faimoși, rar au
avut sub comandă mai mult de un corp de armată!
-
Interesant! Se proteja
corsicanul, nu glumă! Joci?
-
Da, scuză-mă ... nebun
la B4.
-
Până la urmă însă, tot mareșalii
lui faimoși l-au înfrânt, nu dușmanii: se săturaseră de războaie și doreau să
se odihnească! Măreția nu este pentru oricine, viziunea unei schimbări
dramatice a lumii nu este la îndemâna oricui, iar „parvenitul”, oricât a fost
el de mare și de tare, nu a putut face totul singur! În final, toți l-au
trădat! Regina la C2.
-
Așa este, inclusiv
regina! Adică împărăteasa! Hai să liniștim puțin lucrurile, am luat pionul din
C4.
-
Te grăbești? Ai vreo
treabă urgentă? Ca Marie Louise?
-
Nu, nici gând, dar
parcă-i cam mare aglomerația în centru. Știi cine cred că nu l-a trădat și nici
n-ar fi făcut-o vreodată?
-
Cine? Atunci, să iau și
eu căluțul ăsta din F6.
-
Iar eu, să-l arunc pe
Murat să-și răzbune colegul, tot la F6! Da, cred că nu l-au trădat cei ce l-au
iubit cu adevărat: trupa, care l-a adorat - nu voi înțelege niciodată de ce -
dezinteresat și Maria Walewska! Totuși, poloneza nu s-a ales cu mare lucru din relația cu ...
-
Mai mult decât unele,
mai puțin decât altele ... cal la C4.
-
Ai pus ochii pe contesa
mea? Pardon, pe regină? Păi bine-ți șade? Ia s-o duc eu la adăpost ... uite,
până aici, la C7. Ascultăm ceva? Te tentează?
-
Ai ceva zgomot? Sau
vreo ruginitură? Pion la A3.
-
Am scos de la naftalină
bătrânul pick-up: se ține moșul, nesperat de bine ...
-
Ai ajuns și tu să crezi
că se aud mai bine vinilurile? Vezi că nu-i valabil pentru toată lumea: eu de
exemplu, nu reușesc să deosebesc un vinil de un MP3 numai după sunet, nu pot și
basta, așa că urechii mele de tablă, nu-i da asemenea delicatese că ar fi ca și
cum ai da mărgăritare porcilor!
-
Sunt de acord cu tine,
nici eu nu le deosebesc decât arareori, dar am scos bătrânul pick-up din alte
motive și, cât pregătesc eu ce am de gând, ca să nu pierzi timpul, uite o mutare
de amator: fug cu nebunul la E7 - că parcă-l voiai chiar degeaba!
-
Este clar că vrei să
ascultăm ceva ... m-ai făcut curios! Ce este?
-
Mai întâi, povestea ...
eram astăzi prin centru cu puțină treabă și, așteptând la un semafor să se facă
verde, din plictiseală, mi-am aruncat ochii după o ...
-
... jună copilă!
-
Greșești, nu era chiar
jună, dar era îmbrăcată de nu știam ce să fac: să râd, sau să plâng! Și, tocmai
când eu cu mine în interiorul meu și în sinea mea dezbăteam problema, trece
cucoana prin fața unui individ ce stătea așezat, sprijinit cu spatele de zidul
universității.
-
Până aici, nimic nou
... legea care a scos vagabondajul dintre infracțiuni considerându-l o formă de
libertate, a început să-și arate și fața hâdă! Era de așteptat!
-
Așa este, de acord cu
tine ... dar acest personaj rebel, lățos și nespălat, avea ceva interesant:
ținea în fața lui, un vraf de viniluri, iar deasupra tuturor, unul mi-a atras
atenția! Era o copertă cam țipătoare, colorată destul de strident ... hai că o
știi ... dacă ți-o arăt o recunoști imediat!
-
Da? Nebun la E2!
-
Da, o recunoști
imediat! Hai că m-ai zăpăcit de tot: rocada mică și fii atent o clipă! O
recunoști?
-
Oho! Pe trotuar, la
vânzare?
-
Da domnule, pe trotuar,
la vânzare: Time out!
-
L-ai verificat? Merge?
-
Nu, nu l-am verificat,
tocmai asta doream să facem împreună ... nu ți-am spus că am scos moșul de la
naftalină?
-
Ești tare că l-ai
păstrat, eu aproape că l-am aruncat ... adică nu eu ... ai mei ... au zis că e
degeaba, că acum muzica se ține pe stick, pe băț, pe una, pe alta ... adevăru-i
că astăzi este mult mai comod! Vin și eu cu rocada și tot mică, așa, doar ca să
stăm de vorbă ... Știi ce chin era cu discurile? Și ce plăcut ...
-
Da, știu, așa că te
rog, urmărește-mă: pe prima față avem Blue rondo à la Turk, Strange meadow lark
și, bineînțeles, cireașa de pe tort ...
-
... să nu spunem
bomboana de pe ...
-
Take five, pentru care
l-am și luat ... dar ce optimist ești astăzi?! Mut și eu nebunul la D7!
-
Am înțeles, lasă că
ți-l pun eu! Și, pe fața a doua?
-
„Three to get ready”, „Kathy's
waltz”, „Everybody's jumpin” și „Pick up sticks” ... Prima față este durere, a
doua, mai subțire ... greșesc?
-
Dacă prin durere
înțelegi exact opusul, adică faptul că-ți dă o stare de bine, ai dreptate! Și
tind să cred că asta ai vrut să spui, pentru că de obicei folosești niște
expresii ... cel puțin interesante! Pion la B4.
-
Deci nu vrei să-l
ascultăm?
-
Cum să nu vreau? Tu te
iei după mine? Nu vezi că vorbesc numai prostii? Dar, după aceea, punem și
„Take five” de pe CD, da? Ca să vedem dacă percepem diferența!
-
Exact ce doream să-ți
propun! Pion la B6. Ai răbdare, să-l urnesc, că nici nu mai știu cum se face!
-
Nu-l ștergi?
-
Îndată, am pregătit o
perie ... unde am pus-o ... da, uite-o! Gata ... uite-l că pornește ... ștergem
prima față ... și ... și ...
-
Dar știi că se aude
bine? Iar zgomotul de fond, zgârieturile și alte cele, chiar nu deranjează ...
numai să nu intre pe șanț! Nebun la F3.
-
Da, nu se aude rău ...
deci, nebun la F3?
-
Vrei să punem ceasul?
Te gândești de jumătate de față!
-
Ai dreptate, căzusem pe
gânduri! Turnul din A8 la C8.
-
Mă așteptam! Turnul din
F la D1.
-
Gata, m-am hotărât ce
îți pun mai departe să asculți!
-
Ce?
-
Ai răbdare, o să vezi!
Înainte de asta însă, lângă cafea, cred că nu te deranjează o gură de Martel,
nu?
-
Ar fi o blasfemie să
refuzi un dar al Domnului!
-
Așa zic și eu ...
turnul din F la D8 ... mută-l tu te rog, cât aduc sticla și paharele ...
-
Sunt calde?
-
Bineînțeles! Am învățat
de la tine!
-
Mă întrebam, așa, într-o
doară, gândindu-mă la Poe ... oare nu l-a influențat deloc tânărul Morphy? Sau
era prea tânăr ca să-l intereseze?
-
Să vedem: la moartea
lui Poe, Morphy avea 12 ani, adică abia începea să aibă rezultate, iar
scriitorul nu a fost în realitate interesat de practicarea jocului, ci de
deslușirea secretului automatului lui Kempelen.
-
Turnul din A la C1.
-
Oare acest Paul Morphy
o fi fost un chiar atât de bun jucător?
-
Știi ce spun izvoarele
vremii: i-a învins pe toți, pe unde i-a prins! Nebătuți au scăpat doar cei ce
nu au jucat cu el! Și cu toate astea, cred că americanii au ceva în aer!
-
Înțeleg, te gândești la
Fischer!
-
Da, la Fischer! Un alt
geniu care a hotărât că a jucat suficient și s-a retras!
-
Morphy la cât s-a
lăsat? La ce vârstă?
-
Păi ... s-a lăsat parcă
în 1862 și era născut în `37, deci, la 25 de ani!
-
Și nu a mai revenit
niciodată, nu?
-
Niciodată!
-
Nebunul la E8.
Interesant! Iar în continuarea vieții, din câte știu, nu a avut succes mai
deloc, nu?
-
Da! Mare păcat. Ce mai
ascultăm? Altceva decât pe noi dând din gură?
-
Dacă mai pui și tu câte
un deget în pahare, eu te-aș oripila cu ceva compus de Louis Prima.
-
Louis Prima? Nu cunosc!
-
Ba cunoști ... am zis
un deget, nu mai mult!
-
Bine, un deget: pion la
G3.
-
În regulă. Îți dau
ocazia să asculți o compoziție a maimuței!
-
A maimuței?
-
Da, a celui care a
cântat "I
wanna be like you", în „Cartea junglei” ...
-
... desenul animat?
-
Da, desenul animat, fiind dumnealui același Prima cu cel care a compus ceea
ce vei asculta acum interpretat de Benny Goodman! Ia ascultă!
-
Sing, sing, sing, sing, everybody start to sing ... uluitor, habar n-am
avut! Alt geniu! Dar și Benny Goodman!
-
Da, așa este: cal la D5.
-
Nu crezi că a durat suficient pauza de suspans?
-
Poftim?
-
Pauza de suspans! Vorbeai parcă despre automate, despre jucătorul de șah și,
dintr-o dată, ai amuțit! A fost doar așa ... de umplutură, sau ... ?
-
Da, scuză-mă! Așadar, Marele turc, zis și automatul lui Kempelen, a apărut
în jurul anului 1770 ... mai exact la 1769, în urma promisiunii lui von
Kempelen, promisiune făcută împărătesei Maria Thereza ...
-
Ce-i putea promite un oarecare împărătesei? Cal la B2!
-
Păi i-a promis ceva ce avea s-o uimească! Regina la B8.
-
Și? Calul la D3.
-
Și omul nostru, care era un fel de ungur născut la Bratislava - Pressburg
pe atunci - trimis să lucreze în îndepărtata provincie imperială numită Banat,
cât a stat în Timișoara, adică vreo cinci ani - B5 - și-a descoperit pasiunea
pentru tehnică și inginerie. Vrei să pui după Louis Prima, Alan Parsons?
-
I, robot?
-
Te rog! Așadar, s-a apucat de treabă și a reușit ca pe lângă multe
realizări interesante - a propos, la Budapesta există un muzeu Kempelen - să
arate lumii și acest Turc.
-
Gata, I, robot. Și ce făcea Turcul? Ce făcea și cum arăta? Și cum
funcționa?
-
Ei bine ... hipnotică este partea asta ...
-
Chiar îți inspiră un robot executând la nesfârșit acțiunile pentru care a
fost construit, lucrând automat ... vezi tu, tocmai din această cauză sunt
curios: Turcul a fost numit - dacă am înțeles eu bine - „Automatul lui
Kempelen”, însă șahul nu poate fi jucat de un automat, șahul are nevoie de
rațiune nu de automatisme și repetiție ... deci?
-
Da, ai dreptate ... să le luăm pe rând! Acest Kempelen chiar a inventat și
realizat o mulțime de lucruri interesante, dar în mod paradoxal, numele i s-a
păstrat tocmai datorită invenției care nu era sută la sută corectă și genială!
-
Eu mai pun un Martel ... așa ...
-
Și strângi și piesele și tabla, pentru că ...
-
... pentru că „gambitul damei refuzat” duce mai mult ca sigur la ...
-
... remiză, iar eu îți povestesc cum stă treaba cu Kempelen și ce legătură
are el cu Poe.
-
Sunt numai urechi!
-
Așadar ... „Marele Turc”, arăta ca un dulap, înalt de vreun metru, lat de
circa 70 de centimetri și lung cam de 1,2 metri; în spatele dulapului ăsta din
lemn, pe latura lui lungă se afla un manechin aproape în mărime naturală - spun
martorii oculari că era puțin mai mic decât un om adevărat - îmbrăcat așa cum
credeau pe vremea aceea occidentalii că trebuie să arate un oriental exotic,
adică cu turban, cu narghilea, cu caftan ... într-un cuvânt, cum trebuie că-și
închipuiau pe atunci vesticii că sunt turcii! Dulapul era împărțit în patru
părți, arătând publicului în partea lui inferioară un sertar pe toată lungimea
și deasupra acestuia trei uși.
-
Ce rost aveau? Erau numai ornamente, sau ...
-
Îndată, îndată ... pe partea superioară a dulapului, se găsea în fața
turcului o tablă de șah cu piesele aranjate și atâta tot. Este posibil ca
mașina să fi suferit transformări de fațadă de-a lungul timpului, deoarece
martori oculari ai diferitelor evenimente cu „Turcul” povestesc lucrurile ușor
diferit ... însă în mare, spectacolul era cam același ...
-
L-a îmbunătățit va să zică?
-
Nu, nu l-a îmbunătățit: von Kempelen a murit prin 1804, dar automatul i-a
supraviețuit, fiind cumpărat și folosit chiar și în turnee în Statele Unite. A
rezistat până după 1850, când a fost distrus într-un incendiu la Philadelphia
...
-
Acum încep să înțeleg legătura dintre șah și Poe!
-
Eram convins! Ei bine, spectacolul se desfășura în felul următor ...
automatul era adus pe scenă, fiind pus pe roți; în fața publicului ...
-
Uvertura la Tannhäuser merge?
-
Cu mare plăcere! Așadar, era adus lădoiul - eu îți povestesc exact ceea ce
ne-a lăsat Poe drept desfășurare a evenimentelor - în fața publicului și, pe
scenă, era rotit pentru a i se vedea și spatele: ți-am spus că în spate era
doar un suport pe care se găsea Turcul și uși corespunzând celor de pe față!
Înălțător a compus Wagner, absolut înălțător ...
-
Nu mă mir că nu s-au înghițit, el și Verdi: cu toate că eu cred că se
completează perfect!
-
Crezi?
-
Ascultăm acum Reqviem-ul lui Verdi și-mi vei da dreptate! Dar continuă te
rog!
-
Buuun, era deci adus automatul, rotit în fața publicului, pentru ca apoi să
se deschidă ușile pe rând: se deschidea ușa de pe față, se deschidea și
corespondenta ei din spate! Bineînțeles că era deschis și sertarul, iar
spectatorii erau liberi să se „holbeze” cât pofteau; în interior se vedea un
mecanism cu roți dințate, se vedeau câteva axe, niște fire și cam atât! Să nu
uit, se vedea fără probleme dintr-o parte în alta a automatului prin toate
ușile, mai puțin prin sertar și, de asemenea interesant, nu erau deschise toate
ușile odată, ci pe rând, într-o ordine clară și bine stabilită.
-
Și?
-
Și când toată lumea se declara mulțumită, totul era închis, publicul alegea
un jucător și începea partida. Se pare că „Turcul” avea o mână imobilă, iar cu
cealaltă executa mutările de pe tabla de șah, anunțând terminarea mișcării
printr-o bătaie cu palma în masă. Piesele adversarului erau mutate de
proprietarul automatului.
-
Dacă așa stau lucrurile, acest Kempelen pare să fi fost un adevărat geniu,
cu mult înaintea vremurilor sale! A propos, cum îți pare Reqviem-ul?
-
Solemn, splendid, minunat! Dar dacă vrei părerea mea de „necioplit” și dacă
vrei să rămânem în tonul acesta sumbru ...
-
Păi nu spuneai tu că „Turcul a murit” într-un incendiu la Philadelphia? Cât
despre necioplit ... așadar să rămânem încă puțin sumbri! Ce dorești?
-
Amurgul zeilor, Marșul funebru al lui Siegfried! Se poate?
-
Eram convins ... așadar, ne întoarcem în aprilie 1945?
-
Da, la radio Hamburg! Dar numai pentru muzică!
-
Bineînțeles! Continui povestea?
-
Da ... ei bine, ținând asemenea spectacole, „Turcul” a bătut la șah pe
toată lumea: nu s-a păstrat nici o mărturie despre vreo înfrângere a
automatului!
-
A fost înseamnă un fenomen! Nu?
-
Nu! Pentru că, au spus gurile rele ale vremii că zisul von Kempelen, a
întâlnit în Italia - nordul peninsulei aparținea pe atunci Habsburg-ilor - un
pitic care juca șah pe bani: juca pe stradă și le lua banii tuturor! Se pare că
acest Kempelen a avut ideea - cu adevărat genială! - de a construi o pseudo
mașinărie în care să introducă piticul jucător! Astfel se explică de ce
niciodată nu erau deschise vederii publicului toate compartimentele dulapului,
așa se explică de ce exista și un sertar al cărui interior nu putea fi văzut
decât în prea mică măsură ...
-
Totuși era totul deschis, nu? Pe rând, dar se vedea la un moment dat totul,
nu?
-
Da, dar noi uităm cum era iluminatul în secolul XVIII și în prima jumătate
a secolului XIX: totul se rezuma la câteva lămpi sau lumânări! Putem fi
convinși că spectatorii vedeau ceea ce li se „inocula” să vadă și nu
realitatea! Edgar Allan Poe a asistat se pare la mai multe demonstrații ale
„Jucătorului de șah al lui Maelzel” - vezi că
luase deja numele noului proprietar, von Kempelen începând să intre în uitare -
în urma cărora a publicat eseul „Maelzel's Chess Player”, eseu în care face critica automatului, demonstrând
fără nici un dubiu - zicea el - modul în care se putea ascunde în interior un
jucător adevărat - dacă era pitic era și mai bine! Poe demonstrează ce mișcări
trebuie să facă piticul în spatele ușilor închise, cum trebuie să treacă din
sertar în compartimentele superioare și trage concluzia că totul este o
înșelătorie!
-
Și era o înșelătorie?
-
Deși nimeni niciodată nu a putut demonstra fără putință de tăgadă, se
pare că da, era o înșelătorie!
-
Bun, continuă cu Poe! Eu te recompensez ... lichid, iar tu îmi spui ce
ai vrea să asculți!
-
Wish you were here?
-
Pink Floyd?
-
Da!
-
Pink Floyd să fie! Dar continuă te rog!
-
Eseul lui Poe conține câteva greșeli și nici măcar nu este original,
pentru că apăruseră deja în presa americană mai multe articole privitoare la
„Automat”, însă este pentru prima dată când se
discută unele motive generale ale literaturii science fiction moderne - cum ar
fi interacțiunea om mașină și modul în care omul poate comanda mașinii;
bineînțeles că el nu a gândit atunci așa și probabil că ar râde de noi dacă
ne-ar auzi cu ce gogomănii îl credităm! Dar, Poe a folosit o metodă analitică pentru
studierea subiectului, metodă ce va fi folosită intens în „poveștile de
raționament” - „Cărăbușul de aur” și „Crimele din Rue Morgue”, practic
deschizătoare de drum în literatura cu detectivi! Eseul a fost bine primit,
însă deși a fost publicat în 1836, „Automatul” a făcut săli pline până la
„moartea” sa în incendiul din 1859 din Philadelphia.
-
Așadar, pare a fi fost
o mare păcăleală!
-
Exact! O mare
păcăleală, dar una bănoasă din moment ce indiferent cine a fost amestecat nu
s-a auzit niciodată nimic, nu s-a lăudat nimeni ... să fi fost totuși o
înșelătorie? Sau von Kempelen era atât de genial încât își depășise nu doar
propria epocă ci chiar și pe a noastră?
-
Nu știu ce să cred ...
avem totuși prea puține date. Mai știi însă ce-o fi fost? Spui că automatele de
tot felul erau foarte populare în epocă!
-
Da, chiar Poe, la
începutul eseului său face un inventar sumar al celor mai cunoscute și
apreciate automate ale vremii, automate care cu siguranță nu ar fi putut fi
măsluite!
-
Cum ar fi?
-
Cum ar fi automatele
lui Vaucanson, „Flautistul” și „Rața”: „Flautistul” putea cânta cel puțin zece
melodii diferite iar „Rața” mânca, digera și elimina excrementele printr-o
conductă anală!
-
Nici astăzi nu cred să
fie ușor să se realizeze așa ceva! Mecanic vreau să spun!
-
Cred că ai dreptate,
mai ales că după cum ne spun contemporanii, „Rața” lui Vaucanson mai și mergea,
măcănea, înota, toate acestea aducându-i inventatorului o mare recunoaștere!
-
Dacă nu mă înșel,
automatele sunt cu mult mai vechi ... mă gândesc numai la Heron din Alexandria
și la ale lui distribuitoare de apă - contra cost! - ceas deșteptător,
deschizător de uși ...
-
Nu uita de flautistul
din grădina lui Platon, cel care cânta la ore fixe! Știi însă care este
considerat cel mai vechi automat din lume?
-
Nu mi-am pus niciodată
preblema! Care este?
-
He, he ... Hopa Mitică!
-
Serios?
-
Da! Pare a fi cel mai
vechi automat inventat de om! Văd că a început singur „Dark side of the moon”
...
-
Și-ți pare rău?
-
Deloc! Absolut de loc!
-
Ce zici, mai punem de o
partidă?
-
Da, dar se va termina
tot remiză!
-
De unde știi? Crezi că
vom repeta gambitul damei?
-
Nu, nici nu mă gândesc
... gambitul de altfel este și cam plicticos ...
-
Nu mi se pare ... dar
depinde mult cine joacă.
-
Așa este! O havană?
-
Ce ai?
-
Romeo Y Julieta ...
merge?
-
Merge ... dar ceva
lichid mai avem?
-
Bineînțeles! Ar trebui
inventat un automat pentru umplut paharele! Dacă este posibil, fără nevoia de a
fi alimentat!
-
Aș cumpăra și eu unul!
Așadar, punem de încă o partidă?
-
Punem!
-
Tot cu albele joci?
-
Tot cu albele, pentru
că pe cealaltă nu am terminat-o!
-
Bine ...
-
Bine ...
-
Mută!
-
D2 - D4.
-
D7 - D5.
-
C2 - C4.
-
E7 - E6.
-
Refuzi să iei? Cal B1 -
C3.
-
Treaba mea! Cal G8 - F6
-
Așadar, iar ne înfundăm
în „Gambitul damei refuzat”?.
-
Nu, nici gând!
-
Nebunul C1 - G5! Ți-am
priponit calul!
-
Mulțumesc: cal B8 - D7.
-
Ce mai ascultăm?
-
La șah ar merge
Vivaldi, să lăsăm anotimpurile să curgă peste noi ...
-
Bună idee ... gata! E2
- E3. Ți-am spus că ne blocăm iar în gambitul refuzat ... așadar este remiză,
pardon, va fi remiză!
-
Perfect jucat: nebun
din F8 - E7.
-
Cal G1 la F3.
-
Rocada mică.
-
Rocada mare!
-
Pion A7 - A6.
-
Pion A2 - A3.
-
H7 la H6 și echilibrul
s-a rupt!
-
Crezi?
-
Da! Este partida cu
numărul 21, jucată în 1927 la Buenos Aires pentru titlul mondial între
Capablanca cu albele și Alehin: Capablanca a cedat după treizeci și două de
mutări! Partida a fost jucată într-o variantă a gambitului refuzat, este
delicioasă, hai s-o continuăm pas cu pas ...
-
Așadar m-ai lăsat să
fiu Capablanca ...
-
Tu ți-ai ales albele
...
-
Adevărat! Ai perfectă
dreptate! O cafea domnule Alehin? Una tare?
-
Vă mulțumesc stimate cubanez!
-
Iată și cafeaua! Cum
continuă?
-
În loc să provoci
schimbul Nebun contra Cal, dumneata domnule Capablanca ți-ai retras nebunul din
G5 în H4. Iar Alehin a continuat luând pionul din D4 cu pionul din G5.
-
Da, văd că retragerea
nebunului la H4 a fost o pierdere de tempo ... astăzi nu s-ar mai juca așa nici
la juniori!
-
Adevărat! Capablanca a
luat pionul din D4 cu nebunul alb din F1 iar Alehin a aruncat infanteria
vitează în bătălie, jucând pionul din B7 la B5!
-
Și Capablanca?
-
A retras nebunul alb la
D2!
-
S-a terminat totul ...
Alehin are două mutări avans și o poziție sigură în apărare! Practic partida
s-a terminat înainte de a începe!
-
Și eu zic la fel!
-
Bune sunt Romeo y
Julieta! Parcă nu put! Oricum, nu la fel de tare ca un Churchill!
-
Cred că primul ministru
nu avea asemenea griji ... probabil că între un whisky scoțian vechi și o
stridie proaspătă, împuțiciunea trabucului chiar dă bine!
-
Cred ... nu cred, sunt
convins că ai dreptate!
-
Ce mai ascultăm .... ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu