Democrație

 

   În jurul ochiului de apă aflat între pereții strâmți ai viroagei, grupul nu avea liniște: nu aveau încredere unul în altul, temându-se fiecare în parte să nu fie atacat pe la spate când s-ar fi așteptat mai puțin! Dar, cu toată această grijă, nu plecau: problema care-i adunase era mult prea gravă! Unii, cei mai puternici, stăteau chiar jos, lângă apă; pe măsură ce se simțeau mai slabi și mai în pericol, participanții se îndepărtau de fascinanta apă, preferând să stea mai feriți ori chiar cățărați pe pereți ori crengi.

-         Trebuie neapărat să facem ceva! Neapărat! Lăcomia și lenea lui ne va duce pe toți la pierzanie!

-         Așa este, așa este!

-         Pentru că dumnealui este mult prea leneș ca să-și caute mâncarea - așa cum o făceau părinții lui și cum o facem și noi, ceilalți, avem toți de suferit! Spune tu, Corbule!

-         Da - spuse Corbul - este adevărat! Părinții și bunicii lui, pe care eu, mă înțelegeți voi, i-am cunoscut bine - și spunând astea, îi privea pe toți cu superioritatea vârstei de peste o sută de ierni și a poziției privilegiate de pe creanga înaltă a copacului - părinții și bunicii lui spuneam, erau așa cum trebuie să fie niște urși! Se fereau de Om, adunau mâncare din timp pentru somnul cel lung de peste iarnă, făceau pui și-i creșteau și-i învățau cele trebuincioase traiului în pădure ... nu-mi amintesc ca măcar o singură dată vreunul dintre ei să fi făcut asemenea lucruri rușinoase!

-         Așa este, așa este!

   Râsul, cel ce convocase sfatul și care-l conducea cu dreptul celui mai puternic, privi plictisit Găinușele de Munte care, cu puțina lor minte erau mereu de acord cu oricine ar fi îndrăznit să spună ceva - apoi continuă:

-         Din cauza lui, nu mai avem pic de liniște! V-am chemat să ne sfătuim, să vedem cum este mai bine pentru întreaga pădure!

-         Eu, eu asss putea sssă vă ajut sss dacă nu sss-ar sssupăra nimeni sss dar pericolul essste mare, ursssul m-a mai călcat în picioare - essste adevărat, din nebăgare de ssseamă - sssi abia am ssscăpat întreagă sss asssa că, dacă m-ați ajuta, asss putea încerca, dar numai ajutată, altfel acum sssingură nu m-asss băga. Vipera, lungă aproape cât Râsul, groasă la mijloc - semn că avea să mai dea pădurii un rând de veninoase târâtoare - propunea pur și simplu ca ceilalți să se gândească la soluția imobilizării vinovatului pentru un timp suficient de lung încât ea să-i poată aplica o mușcătură.

-         Ideea nu este bună ... ai văzut bine că tu numai șoareci mai omori ... veninul nu-ți este suficient de puternic pentru cât este el de mare ... și nici nu cred că i-ai răzbate prin blană!

-         Așa este, așa este!

-         Tăceți Găini proassste - sâsâi Vipera - tăceți că ssstiu unde-ți vă sssunt cuiburile sssi ouăle!

   Cocoșul de Munte, deși sătul de Găinile ce deveniseră prea cicălitoare, auzind că este vorba despre viitorul familiei, se băgă în față bătând scurt din aripi:

-         Dacă tu știi unde ne este cuibul, află că și eu știu unde-i locul unde o să-ți lași liberi puii ...

-         Unde? Unde? Bufnița, parcă atunci trezită din somn, era foarte atentă!

-         Să încetăm discuțiile astea ... hai să găsim o soluție! Râsul nu părea depășit de situație.

-         Dar de ce sunteți atât de supărați? De ce vă deranjează că Ursul nu mai vrea să mănânce semințe și frunze și fructe? Eu una - spuse Vulpea - îl înțeleg: n-aș mânca așa ceva ... nici moartă!

-         Așa este, așa este!

-         Sunt proaste Găinile astea, sau ce-i cu ele? Râsul, se întoarse spre Cocoș, cu un gest ostentativ: voi ce mâncați? Ați devenit și voi vânători? Spunând acestea, Râsul se întinse cât era el de lung, scoțându-și ghearele proaspăt ascuțite și apropiindu-se de familia de galinacee!

-         Sunt proaste, nu știi că ele dau dreptate tuturor sperând ca ceilalți să-și închipuie că au înțeles ce se vorbește? Lasă-le în pace - și spunând acestea, se întoarse și-i aplică uneia dintre ele un cioc în cap.

-         Nu mi-ați răspuns - Vulpea insista - de ce sunteți atât de supărați?

-         Chiar așa, de ce? Lupul se arăta și el curios - cu cât stă mai departe de pădure, cu atât rămâne mai mult pentru noi!

-         Nu este chiar așa - răspunse Râsul - cum pare la prima vedere! Ursul s-a învățat să mănânce la masa Oamenilor, se duce în fiecare seară - când noi ieșim la vânătoare - și mănâncă ce-i pun Oamenii în anumite locuri! Asta ar mai fi cum ar mai fi, dar Oamenii s-au învățat să stea să-l privească atunci când mănâncă, iar el și-a dus și Ursoaica!

-         A început și Ursoaica să se lase hrănită de Oameni? Lupul era uluit!

-         Da - răspunse Bufnița - am văzut-o eu, în mai multe nopți! Își aduce și puii!

-         Ia stai așa - Vulpea, cu șiretenia-i recunoscută, observase ceva - ia stai cucoană Bufniță, dar dumneata ce căutai acolo? Nu cumva ai prins și dumneata gustul mâncării oamenilor? Ei? Dar ni-i vorbești pe Urși de rău ...

-         Uite cum stă treaba roșcato: acolo unde lasă Omul mâncare, întotdeauna găsești mulțime din neamul șoricesc, întotdeauna ... este lege, să știi de la mine! Așa că eu, care am ceva mai multă minte decât tine, mă duc noaptea și vânez acolo! Ai priceput roșcato?

-         Dai din gură pentru că ești sus, pe creangă ... altfel - zise Vulpea și-și rânji dinții!

-         Dacă vrei neapărat, pot coborî la tine, să-ți arăt cât de tare-mi este ciocul ...

-         Liniștiți-vă sau plec și vă las de capul vostru!

   În jurul ochiului de apă, pe fundul viroagei, se lăsă liniștea: cu Râsul nu era de glumit!

-         Așadar, este o mare problemă! De când mănâncă ce-i dau Oamenii, Ursul nu mai doarme iarna, s-a învățat la carne și nu mai vrea să mănânce fructe și frunze și ierburi, până și la miere se strâmbă, așa că vânează alături de mine ...

-         Din partea noastră, poate rămâne alături de oameni, pe noi ne bbbucură ... zzz ...

-         Da, dar numai din partea voastră, că nu vă mai caută prin stupi, însă la ceilalți nu vă gândiți?

-         Nu, nu ne gândim! Ei se gândesc la noi ... zzz ...?

-         Fără noi nici vouă nu v-ar fi bine!

-         Așa este, așa este - de data aceasta, aproape toate păsările îi dădură dreptate, cu gândul la auriile hărnicuțe și gustoase dar cu un ac atât de veninos, de-ți trecea cheful!

-         Dar, ce este mult mai rău abia acum vine: după ce l-au atacat verii tăi, Lupule și l-au mușcat, îmi este teamă să nu aducă nebunia în pădure!

-         Ei, lasă că nebunia o aduce altcineva - Lupul spuse aceste vorbe privind Vulpea cu subînțeles!

-         Da, este adevărat Surule, dar Vulpea când este bolnavă poate fi ușor ocolită sau chiar răpusă - Vulpea mârâi nemulțumită - ce ne facem dacă se îmbolnăvește un Urs?

-         Ar mai fi ceva - interveni Vipera - eu voi avea cât de curând pui sssi tare mi-e teamă pentru ei ...

-         De ce? întrebă parcă în bătaie de joc Bufnița sperând să fie în preajma Viperei atunci când se va întâmpla. De ce? Legea pădurii este una singură, așa că nu ai motive ...

-         Tu sssă taci! Tu nu ssstii cum essste sssă te calce în picioare un Om! Păi ssstii tu cum essste sssă vină ca prossstii sssi sssă nu ssse uite pe unde merg? Că dacă nu fugi din calea lor te fac una cu pământul!

-         Bine, bine, te cred ... dar nu pricep legătura cu Ursul!

-         Mă mir că nu înțelegi tocmai tu, înțeleapto!

-         Legătura este simplă - interveni Răsul - oamenii, s-au obișnuit cu Ursul, cauză din care nu se mai tem să intre în pădure: tu Bufnițo, nu-i vezi, pentru că se plimbă ziua, nu noaptea, dar crede-mă că sunt unele zile în care este pădurea plină de ei!

-         Așa este, așa este!

-         Vin de se așează lângă apă, și fac foc și fac zgomot și-și lasă puii de aleargă prin toată pădurea ... iar la căderea nopții se întorc în vizuinele lor și lasă în urmă tot felul de lucruri de le mănâncă numai neamul mărunt al furnicilor ori nici el! Acum, înțelegi?

-         Așa este, așa este!

-         Da, încep să pricep - recunoscu Bufnița în sfârșit - pricep... așadar ne-am adunat ca să ce?

-         Ne-am adunat ca să găsim o soluție: ori ca Urșii să nu se mai lase hrăniți de oameni, ori ca Oamenii să nu mai intre în pădure! Gândiți-vă bine, asta ne doare pe toți, chiar și pe Capra Neagră, deși a zis că pe țancurile ei nu urcă decât Oamenii atinși de nebunie, cei care se târăsc chiar și pe stânci pe care nici măcar ea nu are curaj să urce, Oameni care nu-i fac niciodată nici un rău! Va vedea ea ... Ei, ce facem?

-         Să vedem în liniște dacă am înțeles toți același lucru! Bufnița, recunoscută drept înțeleapta pădurii, se așeză mai bine pe creanga solidă ce cu greu îi susținea trupul uriaș de peste doi coți, își scutură penele și-și roti capul la ceafă verificând dacă nu apare cumva nebuna de Pisică Sălbatică: satisfăcută de rezultatul cercetării și de faptul că în tot acest timp nimeni nu deschisese gura, continuă cu un aer calm și înțelept ...

-         Înțeleg că familia Urșilor s-a lăsat ademenită de Om și că acum stă și așteaptă frumos să capete de mâncare!

-         Da!

-         Așa este, așa este!

-         Mai înțeleg că Omul s-a obișnuit cu Ursul ...

-         Așa este, așa este!

-         ... și că nu se mai teme de întunecimea codrului și ne invadează pe zi ce trece ...

-         Așa este, așa este!

-         ... și că în felul ăsta și pădurea va fi ocupată de Om iar noi vom ajunge fie la circ ...

-         Așa este, așa este ... ce-i ăla circ?

-         ... fie în cuști să ne arate oamenii cu labele ...

-         Așa este, așa este!

-         ... fie Oamenii ne vor vâna și ne vor mânca! Eu una, chiar mă gândesc serios dacă n-ar fi bine să accept invitația unei rude de departe ... una care stă într-un fel de copac înalt, făcut de mâna Omului, în care și-a găsit o scorbură mare ... zice că dacă n-ar fi zgomot ca de chițăit de șoarece tot timpul și ca de tunet de mai multe ori pe zi, ar fi mai bine decât în pădure ... ei, te obișnuiești și cu zgomotul ...

-         Asta-i soluția ta? Să fugim? Râsul era revoltat - eu unde să fug? Să mă fac pisică de casă și în loc de Capre Negre să vânez neamul Șoricesc?

-         Iar eu să încep să păzesc turmele în loc să dau iama în ele? Unde am ajuns? Chiar așa de rău?

-         Liniștiți-vă, eu doar socoteam ce s-a întâmplat și ce putem face ... așadar ... ar mai fi și pericolul ca Ursul să aducă Nebunia în pădure! Eu una, nu-mi amintesc să mai fi fost vreun animal bolnav de Nebunie de multă vreme! Tu Corbule, îți aduci aminte?

-         Nu, nici eu nu cred să mai fi fost cineva bolnav în ultimele cincizeci de ierni ... dar poate să știe roșcata mai bine, că doar neamul ei o pățește cel mai des ...

-         Nu-mi aduc aminte și nici părinții mei nu-și aminteau să fi văzut sau să fi auzit de cineva atins de Nebunie! - răspunse țâfnoasă Vulpea.

-         Așa este, așa este!

-         Da, așa este - spuse Bufnița - dar trebuie să ne păzim! Am avea două răspunsuri la întrebarea asta a voastră ... primul ar fi să facem în așa fel încât Oamenii să nu mai intre în pădure și, al doilea, să facem ca Urșii să nu se mai ducă la masa Oamenilor.

-         Așa este, așa este!

-         Să vedem cum se poate face fiecare în parte ... pentru ca Oamenii să nu mai intre în pădure, trebuie să-i speriem sau chiar să-i rănim, adică voi dungatelor să-i atacați și  să-i înțepați ...

-         Așa este, așa este!

-         De ce să facem așa ceva ... zzz ... ? Nouă ne convine dacă Ursul stă departe de pădure!

-         Sau Lupul să-și arate colții ...

-         Să ies la drumul mare? Dar ce credeți că sunt eu ... vreun câine care face frumos, în două labe? Nici să nu vă gândiți, tot albinele dungate sunt mai bune ... și sunt și mai multe ...

-         Vulpea i-ar mai putea speria ...

-         Nici să nu vă gândiți! Am auzit că blana mea are preț bun și cine știe ce le mai dă prin gând Oamenilor! Dungatele sunt cele mai potrivite: sunt multe, sunt rele, înțeapă dar nu omoară ...

-         ... zzz ...

-         Da, da, albinele trebuie să-i gonească pe oameni ...

-         Așa este, așa este!

-         ... zzz ... dar nouă nu ne convine ... zzz ...

-         Uite cum stă treaba - Bufnița era hotărâtă să tranșeze problema definitiv în favoarea acestei soluții inspirate, care-i venise în minte din întâmplare - toată lumea este de acord că voi sunteți cele mai potrivite, voi o să vă ocupați! Și dacă nu vreți, îți amintesc că ruda mea de la oraș are printre prietenele ei câteva prigorii și vreo două ciocănitori ... Sunteți toți de acord? Spuneți, sunteți de acord, nu-i așa?

-         Așa este, așa este!

-         Așa este, așa este! Suntem de acord! Să se ducă albinele și să facă ce-am hotărât!

-         ... zzz ...

-         ... ba chiar și prin satele apropiate se mai găsesc oarece viespi ...

-         ... zzz ...

-         Unde plecați? Nu puteți pleca așa, este binele nostru, al tuturor ... au plecat! Ce facem?

-         Eu zic - interveni Râsul - să-i punem Ursului în vedere să renunțe la obiceiul acesta prost ... dacă o să-i explicăm pe îndelete cum stă treaba, cred că va înțelege și se va întoarce la apucăturile pădurii!

-         Așa este, așa este! Corul Găinușelor de Munte pierduse de multă vreme legătura cu discuția, dar continua să fie foarte activ.

-          Și cine-i va spune? Vulpea știa bine că Ursul atunci când este morocănos este foarte periculos: îi spui tu Râsule?

-         Nu, nici nu mă gândesc ...

-         Poate tu, Lupule?

-         Eu? De ce tocmai eu?

-         Nu vă mai certați! Îi voi spune chiar eu! Bufnița, după ce se amuzase pe seama fricii lor de Urs, hotărâse să facă un gest mărinimos!

-         Îi spun eu, chiar dacă dintre voi toți sunt poate cel mai puțin afectată de purtarea Ursului ... îi voi spune eu ...

-         ... zzz ...

-         ... se aud dungatele ... vin repede ... sunt chiar grăbite - toată pădurea auzea cum Albinele se apropie în viteză maximă!

-         Așa este, așa este!

-         S-or fi răzgândit oare? Sau au înnebunit?

-         Nu ar fi rău dacă s-ar apuca ele să înțepe Oamenii și să-i pună pe fugă ... chiar ar fi mai bine ... că dacă apar în drum eu Lupul, sau Vulpea ...

-         ... ori chiar eu, Râsul ...

-         ... sau tu, Mistrețule ...

-         Pe mine nu mă amestecați: sunteți proști, nici nu știți ce bine se trăiește de pe urma Oamenilor, ehe, când îmi iau godacii și dăm iama-n ogoarele lor, mâncăm de ne facem mari cât verii noștri din cocini!

-         Ce să-ți spun ... voi numai asta știți, să mâncați și să alergați de bezmetici prin pădure ori pe câmp! V-am văzut eu bine și pe voi și pe verii voștri ... vă este bine doar până vine Omul cu creanga cu fulgere sau cu spinul cel mare și care se înroșește! Și atât!

-         ... zzz ...

-         Da, dar pe noi se pune preț, pe noi ne caută ...

-         Așa este, așa este!

-         ... ca să vă mănânce! Din fericire, nu am auzit până acum de Bufniță mâncată de Om: și nici vânată!

-         ... zzz ...

-         Sunt din ce în ce mai aproape - spuse Răsul - sper că s-au răzgândit!

-         Iar dacă nu s-au răzgândit, voi vorbi eu cu Ursul și-i voi explica pe îndelete de ce nu este bine ...

-         ... zzz ...

-         ... și sigur va înțelege că Bufnița cea vârstnică și înțeleaptă nu-l poate învăța decât de bine, oricât ar fi el de mototol!

-         ... ZZZ ...

-         Uite mototolul Bufnițo! Uite-mă că am venit! Ce vrei să mă înveți? Că iată, mi-au spus ceva făcătoarele de miere, dar parcă nu-mi vine să cred!

 

   Păsările își luară imediat zborul, Râsul dintr-un singur salt fu pe marginea virogii, Lupul și Vulpea încercau cu disperare să urce pereții aproape verticali, iar Vipera se strecură rapid pe lângă picioarele Ursului: numai Mistrețul se tăvălea pe jos de râs!

-         Este adevărat că vreți să-mi dați povețe?

-         Cum să fie adevărat Ursule așa ceva? Bufnița cea bătrână și înțeleaptă își reveni prima din sperietură și, de pe o creangă aflată la o înălțime sigură, îi spuse ursului verde-n față ce gândea:

-         Ne-am strâns aici la rugămintea Albinelor, care-s supărate că le mănânci mierea și le strici stupii și ar vrea să scape de tine din pădure ...