Sfârșitul

 

   Ce faci prietene?

   De ce zaci?

   De ce nu te joci, ca de obicei?

   Ce s-a întâmplat cu tine?

   Blănița ta mătăsoasă nu arată bine și-mi pare că nici nu prea mănânci!

   Nici nu te speli!

   Ce-ai pățit?

   Te știam că-ți place să dormi, dar te știam și jucăuș: uite, jucăriile tale preferate te așteaptă, iar tu nici nu le bagi în seamă!

   Mâncarea este pe săturate, este mărunțită și, am avut grijă să-ți punem în farfurioară numai și numai ce știm că-ți place! De ce nu vrei să mănânci?

   Acum văd că ai năsucul cam uscat, ochii nu-ți mai sunt strălucitori ca de obicei și întradevăr nici nu te mai speli ca altă dată!

   Ce-ai pățit?

   Știi, ne-am gândit prima oară să te ducem iute la doctor, însă ne pari cam ... obosit, așa că ne-am spus că ar fi mai bine să chemăm veterinarul acasă să te vadă. Apoi ... apoi însă ne-am amintit că nu mai ești pui, că și tu îmbătrânești și că în ani omenești ai mult peste o sută!  

   O sută de ani ...

   Îmi amintesc cum arătai când ai intrat în casa noastră: un ghemuleț de blană, cu capul prea mare pentru un trupușor firav, cu ace mărunte în loc de gheare și cu dinți de lapte într-un botic fără putere încă! Aveai ochii albaștri și naivi și plângeai ... plângeai fără motiv!  

   Îți amintești?

   Probabil că nu ... ai plâns câteva zile, credem noi că după mama care te hrănea și te apăra și te încălzea, ai plâns poate și după ceilalți pisoi, cu care te jucai, ai plâns după cutia în care dormeați toți și în care te simțeai apărat!

   Ai plâns de frică, ai plâns pentru că este greu pentru un suflet atât de mic și de neajutorat să schimbe dintr-o dată mediul familiar cu un altul complet străin! Ai plâns, iar noi, toată noua ta familie, te-am înțeles și te-am hrănit și te-am mângâiat ...

   Ții minte vremurile când nu te puteai urca nici măcar pe un fotoliu? Îți amintești că de gura noii tale stăpâne ți-am făcut o treaptă dintr-o cutie de pantofi? Ca să te poți urca în pat! Pentru că, noaptea, deși am pregătit pe toată lumea privind educația ta, tot instructajul a fost uitat când ai început să te smiorcăi la ușă: și te-a luat în brațe și te-a adus în pat!

   Și n-ai mai plecat!

   Îți amintești cum săreai de pe o mobilă pe alta?

   Sau cum te ascundeai de musafirii care nu-ți plăceau ori le cereai celorlalți să te mângâie pe burtică, pentru ca tu, drept mulțumire, să le torci o serenadă? 

   Stai liniștit aici, stai tolănit ... stăm de vorbă motan bătrân, stăm de vorbă iar eu te mângâi ...  

   Cum a mai trecut vremea ... în toți acești ani ai văzut oameni murind, ai văzut oameni născându-se, ai văzut bucurii, ai văzut tristeți!

   La bucurii ai participat și tu, încurcându-te fericit printre picioarele noastre, la tristeți ai avut înțelepciunea de a sta ascuns. Ai văzut și ai participat tăcut la viața unei familii, devenind parte a ei: chiar una importantă!

   Abia acum, când te văd atât de obosit, înțeleg că ne-ai învățat limba ta, îmi dau seama că pricep orice-mi ceri, că deși nu vorbești, felul în care ne faci atenți atingându-ne cu trufa-ți umedă și rece este suficient de elocvent pentru a ști ce dorești. Și cum înțelegem pe dată ce vrei de mâncare, sau când vrei să-ți faci siesta ... să fie o formă de comunicare telepatică între om și animal? 

   Nu știu când ai crescut mare și te-ai făcut un motan frumos!

   Chiar nu știu, s-a întâmplat pe nesimțite!

   Dar ce pui frumoși ai avut, îți amintești?

   Nu, cu siguranță nu-ți amintești: în lumea voastră nu contează, nu vă interesează, nu știți și nu vă doare de propriii pui! În schimb, te-a durut când puiul de om al familiei a fost bolnav și ai stat lipit de el până ai simțit că este bine!

 

   Ce legături se formează oare?

   Cum comunicăm?

   De ce este mai importantă o ființă dintr-o altă specie decât propria-ți progenitură? 

   La un moment dat, la sfatul medicului, „te-am ajutat” să nu mai poți face pui: a fost bine?

   A fost rău?

   Acum, privindu-te cum zaci aici neputincios, îmi pare rău că nu te-am lăsat să-ți trăiești viața ta motănească, deși specialiștii spun că nu-i adevărat: lor le dă mâna să vorbească, pe ei nu i-a castrat nimeni!

   Bietul de tine, după operație te-am adus acasă, cu un sentiment tulbure de vinovăție, iar când ai început să te trezești din anestezie și să te comporți de parcă erai beat, nu m-am putut stăpâni și am râs: am râs de tine, de tine pe care te decăzusem cu bună știință din categoria de părinte al unor frumoase generații pisicești, în cea de eunuc felin.

   Am râs, dar mai târziu, crede-mă, mi-a părut rău!

   Și-mi pare și acum! 

   Asta s-a întâmplat de mult de tot, nu-i așa? Am și uitat acele vremuri! Îți fac bine mângâindu-te, sau să te las în pace?

   Nici măcar nu torci ...

   Și privești în gol ... 

   Dar momentul în care ai rupt tapițeria de pe scaune, ți-l amintești? Nu? Știi cine a fost atunci vinovat? Eu, că nu m-am gândit să le acopăr cu ceva! Băiatul mamii, adică TU, nu ai fost niciodată vinovat de nimic! Mare hoțoman ai fost! 

   Să știi că nu ne-am supărat pe tine că stăteai pe marginea căzii ca să te joci cu apa sau ca să bei din ea: nu ne-am supărat, niciodată, chiar dacă plecând lăsai în urma ta numai semne de lăbuțe ude!

   Și nici că ai omorât florile!

   Chiar așa, de ce ai făcut-o?

   Din gelozie?

   Simțeai că-ți răpesc din atenție?

   Ce idee ai avut ... să faci în ghivece ... bineînțeles că bietele flori nu au avut nici o șansă!

   După ce le-am ridicat și le-am pus unde nu ajungeai TU, le-a mers de minune, dar până am înțeles ce se întâmplă, multe am mai cumpărat! 

   Îți amintești că odată ai avut un musafir? Îți amintești că puiul de om s-a făcut mare și a venit odată acasă împreună cu un câine? Ții minte cum te-ai zburlit și ce scandal ai făcut? Nu te-ai liniștit până nu l-ai văzut plecat din casa TA: nu-ți ascund că și eu am gândit la fel! 

   Dar timpul, timpul a trecut și mă tem că unuia dintre noi i se apropie sfârșitul ... și-mi pare rău, rău de tot! Abia acum înțelegem ce înseamnă un membru al familiei! Când se apropie momentul să dispară din viața noastră sau când chiar se întâmplă, atunci simțim cât de mult înseamnă pentru noi, fie că-i un om, fie că-i un alt fel de suflet! 

   Stai liniștit, lasă-mă să te mâmgâi ... 

   Îmi amintesc ziua aceea în care aveam musafiri, iar tu, tu te-ai apucat tocmai atunci de nobilul sport pisicesc al furatului! Doamne, ce noroc că te-am găsit cu un minut înainte de a suna invitații la ușă: erai cu lăbuțele în platoul cu salată de boeuf și te luptai cu o felie de pastramă, o felie prea mare și prea tare pentru tine!

   Să știi că ai fost atunci la un pas de a fi pedepsit, dar venind oamenii pe care-i așteptam, am amânat, iar apoi - nu, n-am uitat - dar nu ni s-a mai părut atât de important!

   Cred că am „uitat” și din altă cauză: atunci am băgat de seamă că nu mai aveai toți dinții în gură, atunci ne-am explicat de ce n-ai putut mânca felia aceea!

   De atunci ai început să primești hrana mărunțită ... „muieți-s posmagii?”  

   Săracul de tine, ai crescut, te-ai maturizat și ai îmbătrânit ... iar noi nu vedem că am făcut asta împreună ... ai ajuns un Moșulică!

   Numai tu, pe mine nu mă văd!

   Știi tu de câte ori te-am invidiat pentru somnu-ți sănătos?

   Știi tu de câte ori ne-am întrebat cum de reușești să dormi atât de mult?

   Știi tu că ai devenit un personaj și că prietenii ne întreabă ce mai faci?

   Probabil știi!

   Sau nu ...

   Noi sperăm să știi! 

   Însă, pentru că ești doar un motan, un motan bătrân, trecut mult de suta de ani omenești, nu știi cât de mult ne vei lipsi și cât de mult ne vom gândi la tine ... ne vom aminti cu mare drag cât de mătăsoasă îți era blănița, ce ochi vii și albaștri aveai, cum tropăiai prin casă când te jucai, cum cereai întotdeauna să mănânci ce avea „mama” ta în farfurie, cum fugeai de periat și pieptănat, cum nu-ți plăcea să-ți facem baie, cum stăteai cu burta în sus la mângâiat, cum torceai satisfăcut oricând îți era bine, cum te lipeai de oamenii care-ți plăceau, cât de frumos erai și câți ani ne-ai încântat cu prietenia ta ... și cu voia ta bună ... tu ...un prieten care nu te-ai supărat niciodată pe noi ...

  „Doar un motan”?

   Nu, un membru al familiei! 

   Ne va fi dor să ne mai călărești prin pat după cum ți-i voia, ne va fi dor să ne trezești gâdilându-ne cu mustățile-ți lungi, ne va fi dor să-ți dăm bucățele din farfuria noastră, ne va fi dor să-ți simțim moliciunea și căldura trupului blănos ...

   De foarte multe ne va fi dor atunci când vei hotărî că ne-ai bucurat suficient de mult timp! 

   Ce ciudat, acum ... la sfârșit ... simt că îmi vine să plâng ... sunt ditamai bărbatul, dar îmi vine să plâng ... pentru un motan ... pentru un motan bătrân care pare a fi însoțit familia noastră întotdeauna ... acum, la sfârșit, îmi vine să plâng și nu-mi este de loc rușine ... la sfârșit ... încă te mai întinzi ... așa, mai miaună odată ... parcă și ochii au o ultimă strălucire ... 

  „Sfârșit?

   Ce sfârșit?

   Care sfârșit?

   Ai terminat cu smiorcăiala?

   Și cu prostiile?

   Așadar, nu te-ai supărat că am făcut alături și am murdărit toată baia?

   Și nici că am scos pământul din ghiveciul ăla mare și mi-am făcut treburile acolo?

   NU?

   Și nici că m-am scărpinat și ți-am umplut de păr costumele?

   Eu așa m-am temut, drept care m-am gândit să-ți dau o altă ocupație, să-ți treacă supărarea!

   Așadar, să mă întind bine, să mă duc să mănânc și să mă întorc repede să mă joc puțin cu tine, pentru ca apoi  să te pun să mă mângâi - pe burtă!

   Proști mai sunt oamenii ... nu ei spun că pisica are nouă vieți?

... rrr rrr rrr rrr rrr rrr rrr rrr ...”