Ziua când a început

   Era dimineață.

   O dimineață urâtă.

   O dimineață cu o atmoferă încărcată.

   Cerul nu era albastru: știu că nu există cer albastru și că dacă moleculele de aer nu ar absorbi atât de bine albastrul am avea un cer de altă culoare sau chiar negru, dar ne-am obișnuit cu acel albastru inconfundabil al cerului, acel franțuzesc bleu ciel și ni se pare normal să fie așa!

   Ei bine, nu era așa!

   Nu doar că nu era albastru, ba chiar era de un cenușiu uniform, bacovian și funebru.

„Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt”

   Versurile se potriveau perfect atmosferei și culorii acelei zile, se potriveau de parcă pentru ea fuseseră scrise!

   Pe stradă, se aflau destul de puțini oameni, majoritatea umblând cu capetele în pământ, căutând parcă ceva ce nu mai aveau speranța să găsească vreodată.

   Era clar că soarele răsărise de mult: fiind pe la jumătatea lui iunie, evenimentul zilnic se produce cu precizie de ceasornic, puțin după ora 5:30. Acum, fiind în jurul orei 9:00, era de așteptat ca de mult timp să fi fost deasupra cupolei de nori, acolo unde dădea lumina strălucitoare de care noi, cei de sub ea, eram văduviți.

   Cupola cenușie care ne separa de soare, de lumina și căldura lui, părea de-a dreptul materială: nu avea aerul că ar fi formată din cunoscuții nori, ci din ceva mult mai solid și mai puțin permeabil.

   Trecătorii, așa puțini cum erau, păreau cu toții indispuși, aveai senzația că trăiești într-o țară în care ocupația principală a populației este deprimarea.

   Școlile nu se terminaseră încă, unele clase se pregăteau de examene, altele așteptau ceea ce se numea mai mult în glumă „binemeritata vacanță”.

   Copiii mici fuseseră deja duși la grădiniță, iar cei ce nu ajunseseră până la ora aceasta, nici nu aveau să ajungă vreodată, pentru că evident erau crescuți de bunici.

   Majoritatea pensionarilor ar fi trebuit ca până atunci să fi ajuns la piață, trăgând după ei cărucioare pe două roți, cărucioare de diferite forme, dimensiuni și culori, toate reprezentând maximum de confort la cumpărături: o modă, care are să dispară, ca atâtea altele.

   Cei care nu se duc la piață, ar trebui să ocupe deja bănci prin parcuri și să înceapă nesfârșitele discuții despre vremurile de altădată: dar și pensionari par puțini.

   Angajații se aflau deja de mult pe la serviciile lor, așa că traficul urma să se descongestioneze, doar că în dimineața aceasta atipică, nu fusese aglomerat!

   Parcă toată lumea aștepta ceva, parcă toată lumea era deprimată, parcă toată lumea era fără chef.

   Am traversat bulevardul pe care stăteam și am intrat într-un mic magazin de cartier ca să-mi cumpăr țigări: cu vânzătoarea și totodată patroana, mă știam de ani de zile - avantajul magazinelor mici, de lângă casă - și de fiecare dată schimbam câte o vorbă, două. Acum, nici măcar nu mi-a răspuns la salut: adevărul este, că nu asta m-a pus pe gânduri, ci faptul că nu-mi dădeam seama dacă salutasem suficient de tare ca să fiu auzit, sau nu.

   Mi-am luat țigările și m-am întrebat dacă să cumpăr atunci cele necesare zilei sau să las pe mai târziu: nu aveam chef de cumpărături, dar nici să mă întorc acasă unde-mi propusesem să fac câte ceva, nu-mi venea. M-am oprit pe trotuar, am desfăcut pachetul de țigări - spunea o poveste, că un spion german fusese descoperit în Normandia, pentru că nu știuse să desfacă un asemenea pachet, cu bentiță - și am scos una pe care am pus-o în gură; mi-am scos bricheta și am dat s-o aprind, cu gestul reflex al oricărui fumător care aprinde în aer liber, adică protejând flacăra contra vântului cu mâinile amândouă! Gestul acesta, devenit reflex pavlovian după mai bine de treizeci de ani de fumat, mi-a salvat probabil ochii: în lateralul meu, în stânga mai exact, s-a produs o explozie!

   Explodase ceva, undeva departe, dar destul de puternic încât să trimită resturi mărunte până în locul în care mă aflam: pietricele și fire de praf, fără a avea vreo cunoștință de fizică, demonstrau valabilitatea celei de a doua legi a lui Newton, cea care spune că forța este rezultatul produsului dintre masă și accelerație, lovindu-mă peste mâini și peste față cu o violență greu de bănuit la niște obiecte atât de mici și de ușoare! Cu siguranță, dacă nu-mi aprindeam chiar atunci țigara, puteam rămâne fără ochi: în schimb, m-am ales cu o mulțime de zgârieturi fine, vânătăi și murdării minuscule ajunse pe, sau sub piele.

   Primul gând a fost o glumă, spunându-mi că fumatul, iată, poate să salveze și nu neapărat să ucidă!

   Apoi, imediat mi-am spus GAZE, explozie de gaze!

   Dar de ce tocmai acolo, pe trotuar, o explozie de gaze?

   De unde și până unde gaze acolo?

   Atunci am simțit că aerul vibrează!

   După aceea, a început să vibreze și asfaltul de sub picioare!

   Involuntar am ridicat privirea spre cer, mă rog, nu atât spre cer în căutarea lui Dumnezeu cel milostiv, cât spre cupola cenușie de unde mi se părea că vine răspunsul căutat: cupola ce părea materială cu doar câteva minute în urmă, se dovedise a nu fi atât de solidă cum se arăta de la nivelul omului de pe stradă, lăsând să treacă prin ea niște suluri de fum negru și cenușiu! Aceste dâre, păreau a fi fost gaze de ardere în fierbere, brusc înghețate: li se vedea perfect forma și organizarea și păreau imobile. Culoarea era ori un cenușiu foarte închis, ori un negru puțin diluat.

   Unele asemenea trasee marcate prin fum înghețat, arătau că intraseră prin cupolă doar în trecere, pentru că o părăsiseră în linie aproape dreaptă.

   Altele, avuseseră o traiectorie balistică și păreau a se îndrepta spre sol așa cum se curbează în cărțile de fizică liniile ce arată cum este influențat de gravitație zborul unui solid aruncat pe o linie orizontală, paralelă cu pământul.

   În acele momente, am simțit cum mi se strânge inima, cum mi se chircește stomacul: urmele de pe cer, erau lăsate de rachete ce păreau imateriale, așa cum erau proiectate pe cerul uniform cenușiu. Privite de la nivelul străzii, lăsau pentru început senzația că vor rămâne acolo suspendate la nesfârșit!

   Nu s-a auzit nici un zgomot, nici o alarmă, nici un strigăt: în doar câteva secunde, toți trecătorii ridicaseră privirile hipnotizate spre cer!

„Stam singur în cavou... și era vânt...
Și scârțâiau coroanele de plumb.”

   Cred că fiecare dintre noi s-a simțit în acel moment SINGUR!

   În numai câteva clipe, cilindrii lungi, de un argintiu mat și închis, au demonstrat că nu sunt suspendați cu fire nevăzute și nici în imponderabilitate nu se află și, au căzut brusc asupra orașului: vedeam cum se prăbușesc din înalt spre sol!

   Cădeau ca niște șoimi care vânează, cădeau fulgerător!

   Cădeau asupra unor prăzi probabil din timp alese!

   Rezultatele nu le puteam vedea pe moment, locurile impacturilor fiind plasate undeva în spatele clădirilor înalte de câteva etaje, care-mi obturau vederea: și nu numai rezultatele nu le puteam vedea, nu puteam estima nici distanța la care cădeau! Mi-am spus că probabil locurile în care atingeau solul erau destul de departe, din moment ce nu se simțea nici o undă de șoc ca urmare a exploziilor.

   În scurtă vreme, alte rachete au străpuns iluzoria protecție a cupolei, căzând asupra orașului din ce în ce mai multe, iar din locurile unde căzuseră primele, a început să se ridice un fum gros și negru. Atunci m-am întrebat ce loviseră rachetele ca să rezulte un asemenea fum!

   Mintea omenească are niște căi ciudate de funcționare: în acele clipe, îmi spuneam că din fericire nu lăsasem nici un geam deschis ...

   Totul era în stop cadru, parcă într-un instantaneu sportiv, completat însă de o senzație de estompare ... cam cum trebuie să te simți dacă ești învelit în vată ... sau în feșe de mumie!

   Nu mișca nimeni!

   Se părea că eram, pentru câteva clipe, spectatorii suspendați în timp ai spectacolului unic în viață, al evenimentului grandios și terifiant, al momentului nedorit al unui atac cu rachete: și, din păcate, aveam de data aceasta bilete în primul rând!

   Nimeni nu fugea!

   Nimeni nu vorbea!

   Eram toți ca niște statui!

„Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am inceput să-l strig”

   Atunci, am înțeles că lumea, așa cum o știam eu și concetățenii mei, se terminase și că începea o nouă lume, una care avea să ne facă să ducem dorul plini de nostalgie vremurilor bune de odinioară, timpurilor de până la atac!

   În aceeași clipă, senzația de estompare a dispărut brusc, fiind înlocuită de un zgomot infernal, de zăngănit de geamuri, de cioburi și de o vibrație violentă a solului: chiar pe deasupra noastră trecuse cu câteva secunde în urmă o rachetă enormă. Din nou am văzut cu ochii mei demonstrația simplă a diferenței de viteză dintre sunet și lumină: atunci când vibrațiile violente ne-au trezit la realitate, racheta care le produsese trecuse de mult!

   În mod ciudat, nu am simțit nevoia să mă trântesc la pământ, să mă ascund sau să mă protejez.

   S-a auzit un zgomot infernal la mică distanță, în spatele unor blocuri din apropiere. M-am îndreptat într-acolo cu pas alert: curiozitatea era extrem de mare - curiozitatea de a afla, de a vedea și de a ști cine oferea acel spectacol nedorit!

   După câteva sute de metri, atmosfera a devenit prea încărcată cu praf pentru a mai putea înainta: praful, care făcea aerul irespirabil, începuse să se așeze asupra unei zone mari, zonă cuprinzând clădiri și un parc.

   Nu se vedea sânge, nu se vedea vreo rană și nici morți!

   M-am întrebat în sinea mea, ce obiectiv strategic ascundea oare parcul acela și grădinița de copii din el, dacă fusese ales pentru a fi lovit!

   Nu mi-am putut răspunde!

   Cu toate că puteam vedea câțiva metri în profunzime, nu distingeam nimic din ce se afla dincolo de peretele negru și compact, compus din resturi și praf, perete ce se găsea - am înțeles instinctiv toți cei ce ajunsesem acolo, în jurul centrului exploziei.

   Nu mirosea a nimic deosebit, numai praful care se așternea deasupra noastră încărunțindu-ne înainte de vreme, părea a avea un gust și un miros aparte.

   În fața noastră, a celor câțiva care avusesem curajul și curiozitatea să venim să vedem ce se întâmplă, se găsea o bucată mare din rachetă, o tablă destul de lungă, de un argintiu mat, tablă care deși era șifonată, părea a proveni dintr-un tub sau cilindru de aluminiu.

   Stăteam împietriți, aproape băgați unul în altul, privind bucata de tablă și înscrisul roșu de pe ea.

-         Știe cineva să citească?

-         Бухарест ... наказаны ...

-         Adică?

-         Dacă nu greșesc ... București ... pedepsit ...

   Atunci, în acea clipă, am înțeles ce mă speria dureros: deși eram într-un grup, mă simțeam singur!

   Îngrozitor, înfiorător, imposibil de explicat de singur ... și dintr-o dată, mi s-a făcut frig ... 

„Stam singur lângă mort... și era frig...
Și-i atârnau aripile de plumb.”