Râs

   Plouase aproape toată ziua.

   Norii încă mai persistau deasupra pădurii amestecate, de foioase și conifere, normală la această altitudine incertă. În luminișul în care se afla cabana, nu mai cădea nici o picătură, dar sub copaci, apa se prelingea încă pe frunze sau ace, creând o falsă ploaie, cu nimic mai prejos decât originalul ce de curând se încheiase. Pădurea, bine inmuiată, părea întunecată, rea și amenințătoare, însă iarba din luminiș, chiar și în absența luminii soarelui avea un aer sănătos și o culoare ireală, un verde de smarald, un verde de-a dreptul strident în vecinătatea întunecată a codrului.

   Cabana, un nume pompos pentru construcția șubredă și mică, fusese ridicată cu mulți ani în urmă de nu se mai știa cine și, practic nu se afla în proprietatea nimănui sau, aparținea cui o folosea. Din acest motiv era și prost îngrijită, fiecare vremelnic proprietar făcând numai și numai strictul necesar de reparații și întreținere: ca de obicei, ce-i al meu e al meu și mă doare, ce-i al nostru e al nimănui și nu mă doare nici ...! Din fericire, construită fiind din lemn, era ușor de reparat de către oamenii pădurii – vânători, braconieri sau pădurari – obișnuiți să se descurce cu mai nimic, așa că ferestrele ajunseseră acoperite aproape în totalitate cu cartoane și placaje, iar ușa de la intrare era de fapt o reclamă la o băutură răcoritoare, așezată pe verticală!

   Tocmai acum, în sezonul acesta tomnatic în care verdele coniferelor se desena superb pe ruginiul foioselor ce se pregăteau a-și trage sufletul după o primăvară și o vară exuberantă, în cabana erau doi bărbați care, mulțumiți de protecția oferită împotriva ploii, băgaseră un lemn în soba de tablă – mai mult ca s-o verifice dacă funcționează – și se așezaseră la masa prăpădită și șubredă. Aceasta, făcută din scânduri cioplite cu securea, avea picioarele inegale, dar lucrul ăsta nu deranja – pentru că nici podeaua nu era plană – și era înconjurată  de câteva scaune la fel de șubrede, dar cu trei picioare și fără spătar.

   Fie din cauza lipsei spătarelor, fie din cauza secretelor ce le aveau de discutat, cei doi bărbați stăteau aplecați asupra mesei, sticlei și paharelor de pe ea și păreau a-și vorbi pe șoptite. Unul era masiv și musculos, fără a fi gras, celălalt părea făcut din sfori și funii, fără pic de grăsime, dar inspira și el o soliditate aparte. În timp ce primul purta barbă, amănunt ce-l făcea să pară mai mare și mai periculos decât era în realitate, al doilea era doar neras – de câteva zile, este adevărat. Îmbrăcămintea celor doi, nu era diferită decât prin culori, amândoi purtând pantaloni solizi, de vănătoare – unul maron, celălalt verde închis – cămăși cadrilate și groase, bocanci zdraveni și înalți, numai buni pentru terenul accidentat al pădurii montane în care se aflau.

   Dacă îi priveai când părăseau cabana, diferența ar fi fost făcută numai de atitudinea și greutatea lor, pentru că amândoi purtau haină de camuflaj și pălărie așișderea.

-          Am mai pus câteva lațuri, dar tot îmi vine să iau pușca și să-l caut! spuse bărbosul.

-          Glumești, nu-i așa? Dacă se trage un singur foc de armă, ai pe cap toți pădurarii din ținut plus o duzină de urși! N-ai mai fost de mult pe aici, nu?

-          De vreo cinci ani, adevărat ...

-          Atunci, să te pun în temă, zise Nerasul. Acum, după ce de câțiva ani buni este interzisă vânătoarea la urs și la lup, lighioanele s-au învățat că n-au de ce se teme și când aud un foc de armă, înțeleg că un vânător a răpus ceva și vin repede la masă! Dacă de lupi nu ai motive să te temi, că încă n-au venit – e prea devreme, lupii coboară abia când dă frigul ăla mare – urșii tot mai caută de mâncare și nu intră în hibernare mai devreme de noiembrie ... și cum în zonă sunt câteva mame cu pui, pun capul jos că găsești și niște masculi amatori de o masă gratuită! Iar dacă nu vin ei, vin pădurarii să te întrebe de sănătate: din câte te cunosc eu, nu cred că te-ai obosit să-ți procuri un permis de vânătoare! Greșesc?

-          Mă știi vreun fraier? Bineînțeles că n-am permis! D-aia și umblu cu lațuri și capcane, d-aia și pentru că blănurile cu găuri de gloanțe sau alice n-au nici o valoare! Dar creatura asta îmi mănâncă sufletul!

-          Aveam eu o bănuială! Bun ... fii atunci atent ...

   Și începu să-i explice amicului său regulile nescrise ale braconajului în acel imens codru protejat de lege și de pădurari. 

   Destul de adânc în pădurea seculară, creatura de care se plângea Bărbosul, habar n-avea că produce astfel de probleme! Pentru că se apropia seara, se pregătea să plece la vânătoare, iar asta însemna să se întindă bine de mai multe ori, să se întindă cu voluptate, până ce mușchii începeau să-i vibreze! Apoi, își inspecta și își curăța cu atenție blana castanie acoperită ici și colo cu pete și dungi de culoare mai închisă – blană de camuflaj – inclusiv coada scurtă de două palme și cu vărful negru: fără ajutorul ei, nu ar fi reușit mortalele salturi de cinci și chiar șase metri care-l ajutau să aterizeze exact pe grumazul neprotejat al prăzilor mari ori să prindă păsările din zbor. Când era mulțumit de starea de curățenie, trecea la zona capului: urechile, agile, veșnic la pândă, terminate cu smocuri de păr negru ce-i măreau percepția auditivă, erau inspectate și curățate cu la fel de mare atenție, trecându-și de mai multe ori labele din față peste ele, lucru ce-l făcea să scuture violent din cap. De fiecare dată când se întâmpla asta, constata cu satisfacție că-i zboară ceva din urechi și că aude mai bine! Operația era repetată de mai multe ori, până ce se simțea mulțumit! Ultimele părți pregătite pentru ieșire, erau pieptul și abdomenul: aproape albe, ca și blana de pe interiorul labelor posterioare, părțile astea erau foarte importante pentru că în lipsa unei curățenii perfecte puteau lăsa urme și semne de nedorit prin pădurea ce-i era teritoriu! Întotdeauna avusese probleme cu lupii, cu vulpile și în special cu pisicile sălbatice, acele creaturi nesuferite ce-i semănau oarecum, dar care îi stricau prada și-l lăsau flămând! Toți acești musafiri nepoftiți, nu trebuiau să-l simtă, trebuiau atacați prin surprindere, trebuiau distruși dintr-o singură lovitură! Motiv pentru care își verifica în liniște și ghearele lungi de peste două degete, gheare capabile să se retragă între pernuțele moi ce n-ar fi trezit un nou născut cu mângâierea lor: pentru că astea erau principalele arme ale Stăpânului – liniștea și surpriza!

   Totale!

   Plus că învățase de la mama lui, cu mulți ani în urmă, cum să-și folosească trupul, viteza, ghearele, colții, învățase că el este o armă, că nu doar ghearele sau colții sunt armele lui, ci că el în totalitate este o armă formidabilă!

   Și era!

   Greu de vreo 30 de kilograme, lung de peste un metru, cu o combinație excepțională de văz, miros și auz, știind să folosească inerția și impactul fără a avea noțiuni de fizică, putând fixa prada cu ghearele enorme, știind unde să-și înfigă colții și mai ales caninii enormi pentru a face-o să-și dea cât mai rapid și mai în liniște duhul, era Stăpânul de necontestat al pădurii!

   Mustățile lungi îl ajutau să prindă din zbor particule infime de miros, smocurile de păr direcționau spre urechi sunete cărora alte ființe nici nu le bănuiau existența, ochii galbeni, minunat adaptați oricărei cantități de lumină, vedeau parcă mai bine în întuneric decât în lumina zilei: arma era încărcată și gata de folosire!

   Alunecă din copacul unde se odihnise în ultima parte a zilei, se întinse din nou – de data aceasta cu labele din față pe coaja copacului, înfigându-și ghearele și zgâriindu-l, astfel încât oricine ar fi trecut pe acolo să înțeleagă că este al LUI, ascuțindu-le totodată pentru a fi gata de   vânătoare, se întoarse cu spatele la copac și trase și un semn olfactiv, cu scopul de a-și marca teritoriul și, aparent alene, plecă la mortala plimbare nocturnă.

   Își cunoștea teritoriul mult mai bine decât un om propriu-i buzunar: știa tot ce se întâmplă, știa ce se schimbă și ce nu, știa cine intră și de ce, și, nu o singură dată, urmărise de la o distanță care le-ar fi dat fiori urmăriților, pădurari, vânători sau simpli excursionști. Oamenii aceștia, puteau fi prăzi bune, dar netrăind pe teritoriul lui, nu le cunoștea bine nici obiceiurile, nici numărul și în plus, deși ușor de vânat sau evitat – fiind zgomotoși și urât mirositori – unii dintre ei puteau ucide de la distanță, cu un zgomot mare, un zgomot care-l făcea întotdeauna să se lipească de pământ și să-și arate colții zbârlindu-și blana de pe ceafă – necontrolat!

   Oamenii nu vânau, ei doar ucideau!

   Acest lucru era un mare mister pentru Stăpân! Chiar și el, cel mai puternic prădător al zonei, când vâna, consuma o parte din pradă acolo unde o vânase – părțile moi și bune, cum ar fi burta – pentru ca apoi, dacă prada era prea mare, s-o îngroape cu grijă într-un loc la care să se întoarcă a doua zi, să o termine: vânase odată un cerb, din care se ospătase liniștit de vreo patru ori!

   Ei bine, oamenii nu mâncau prada!

   Și asta îl speria!

   Ei doar ucideau și atât!

   Unii ucideau și luau prada – mică, mare, nu conta – cu ei și părăseau pădurea, alții, tăiau doar blana de pe vânat, aruncând cât colo bunătate de mâncare și mulțumindu-se cu perii ăia care-ți stăteau în gât și te încurcau: ciudate gusturi – toate aceste obiceiuri nemaivăzute, îl făceau de fapt să se ferească să vâneze oameni, deși ar fi putut cu ușurință! Prefera să profite de vânatul aruncat – când îl găsea – dar cam atât. 

   Într-un colț îndepărtat al teritoriului Stăpânului, într-un loc care putea la fel de bine să-i aparțină sau nu acestuia, o Mamă își creștea puii. Fuseseră patru, dar unul murise chiar la fătare, iar un altul fusese mâncat de o vulpe: așa era normal să se întâmple în pădure, drept care mama nu simțea nici o durere în fața hotărârilor unui destin pe care nu încerca să-l înțeleagă și de care nu avea habar. Cei doi pui rămași, Ea și El, trecuseră cu bine prima jumătate de lună, acea perioadă foarte periculoasă, în care nu văd nimic, nu înțeleg nimic, nu știu nimic: doar sug și scâncesc căutând căldura mamei. Iar ăsta este cel mai mare   pericol: pot scânci și când dușmanul este în preajmă ... și nu cu toți dușmanii te poți descurca atunci când ești mamă și ai pui în grijă! Așa-și pierduse mama unul dintre pui!

   Acum însă, erau măricei, începuseră chiar să iasă din vizuină, nu mai sugeau – lucru care o ajuta mult de tot, pentru că o secătuiau – în schimb mâncau din ce în ce mai mult.

   Chiar prea mult!

   El, avea să devină un mascul pe cinste și nici Ea nu părea a fi slăbuță!

   Mama știa că erau puii Stăpânului, dar cum asta nu i-ar fi ajutat cu nimic dacă ar fi intrat pe teritoriul lui de vânătoare, prefera să stea aici, la margine, într-o țară oarecum a nimănui și să se mulțumească cu vânatul mai mic oferit de zonă: puii creșteau bine și după două ierni, când fi-vor destul de mari și de vânjoși, avea să-i gonească de lângă ea, refuzând să-i mai hrănească! Nu ar fi fost prima dată, iar faptul că putea crește doi pui, era un mare succes și, deși Mama nu știa, era un semn că pădurea se însănătoșește! 

-          Trebuie să fac ceva, că mă lasă fără pâine!

-          Da, trebuie să faci ceva, dar nu să-l împuști! Fii atent, mulți din împrejurimi trăim de pe urma pădurii, chiar și fără braconaj, dar dacă cineva – oricine – împușcă un asemenea exemplar, ne punem toți pădurarii în cap și vei considera că grupurile ecologiste sunt cea mai mică problemă a ta când vei vedea ce-ți pregătesc localnicii ce nu vor mai avea acces în pădure! Pune mai multe capcane, pune lațuri, dacă vrei încearcă și cu niște carne otrăvită – deși nu cred să fie atât de prost – și dacă reușești să capturezi un asemenea trofeu, ține blana pentru tine, nu o vinde, că este imposibil să nu-i ia cineva urma! Deși eu nu cred să reușești: este prea mare și prea deștept pentru tine sau pentru mine, dacă nu folosim pușca! Și nici cu pușca nu garantez că răpui așa ...

-          Am impresia că ai ajuns să-l placi!

-          Sigur că-l plac ... nu-l plac, chiar îl admir! Ți-am spus că l-am văzut?

-          Nu ...

-          Da, odată l-am văzut: veneam de sus, de la baraj, vântul urca pe vale, deci bătea de la el spre mine și scutura frunzișul ce începuse să se usuce dar încă nu căzuse! Vânase un cerb, mâncase o parte din el și acum îl târa de acolo să-l ascundă: tu înțelegi ce-ți spun? Înțelegi cât este de mare, dacă poate târî un cerb? Este mai mare decât un lup și nu o să crezi, este și frumos și inteligent! M-a privit doar în ochi – are ochii galbeni și mari – și m-a mârâit! Am priceput mesajul: „sunt sătul, nu vreau să-ți fac rău, pleacă”! Am plecat și m-a lăsat în pace! Crede-mă, nu-i prost deloc!

-          Da, da, povești „vânătorești”, ce să-ți spun, mai ai nițel să-mi povestești cum ți-a  vorbit, că parcă eu sunt vreun orășean tâmpit și ahtiat după viața sălbatică!

-          Uite care-i treaba, îți mulțumesc pentru sticla de tărie și pentru adăpostul dat pe timpul ploii, nu mă supăr că nu mă crezi, dar să știi că acum doi ani, când a fost iarna aia lungă și grea a coborât până în sat și a spart câteva cotețe de păsări, așa că mai mulți l-au văzut cât este de mare și de puternic și ...

-           ... și eu nu cred legendele unor țărani proști! Hai, drum bun! Știu eu cum să vânez așa ceva fără să mă dau de gol! N-ai plecat încă? 

   Stăpânul avea o nedumerire: cu câteva zile în urmă, i se întâmplase ceva nemaiîntâmplat! Urmărea un pui de mistreț rupt de ceilalți și de scroafă și, tocmai când dădea să sară pe el, l-a văzut că începe să se zbată și să guițe disperat! Prima dată crezuse că se întorsese boala aia groaznică a vulpilor, dar mistreții nu o luau! Mistreții erau murdari de felul lor, mâncau tot felul de prostii, aveau căpușe și tot felul de alți paraziți, dar nu luau Boala Vulpii!

   Ce să fie atunci? Curios ca tot neamul lui, se cățărase într-un copac ce-i oferea o creangă destul de solidă pentru a fi sigură și frunziș îndeajuns de des pentru a se ascunde și așteptă. Nu trecu mult timp și scroafa alarmată de țipetele godacului veni în fuga mare: porcii erau grosolani, erau cele mai proaste animale, nu se strecurau, nu se spălau, nu-și ștergeau urmele, ci doar dădeau buzna: când venea turma, parcă sosea o avalanșă orizontală de  pietre, parcă scopul lor era să distrugă și să râme tot! Adevărul este că până și el, cât era de stăpân, se ferea din calea lor când veneau grămadă! Dar, de data aceasta îl interesa să afle ce-i cu godacul, ce a pățit și ce va face scroafa! Toți mistreții, mari și mici, se așezară în jurul amărâtului care se văita în gura mare de trezise toată pădurea: se părea că n-au ce-i   face, acesta doar se zbătea și se smucea! Foarte curios i se părea că godacul, deși părea perfect sănătos și voinic – tocmai bun de mâncat – nu putea pleca de acolo!

   Curios ...

   Dintr-o dată, ochii lui excepționali zăriră în iarbă o licărire: o lucire scurtă, care imediat dispăru!

   Să i se fi părut?

   Imposibil!

   Fără să știe fizică și nici cum se face asta, își acordă privirea pe acel tip de lucire și văzu că purcelul era legat de un picior din spate cu un fir lung și foarte subțire, ceva ca un fir de iarbă care părea mai curând un fir de apă dar foarte tare, un fir care părea a fi legat în celălalt capăt de un ciot de lemn!

   Nu mai văzuse în toată viața lui așa ceva!

   Scroafa, care băgase și ea de seamă firul acela necunoscut pădurii, începu să râme în jurul țărușului bine bătut în pământ, demonstrând de ce până și Stăpânul se ferea de mistreții furioși: munci câtva timp, iar când se auzi Malul urlând, începu cu și mai mult spor. În scurtă vreme, godacul captiv, fu eliberat și fugi în pădure cu turma, dar târând după el firul acela minunat și un ciot de țăruș! Stăpânului îi era clar că nu va avea zile multe dacă nu scapă de laț, dar asta nu-l mai interesa acum: urletul Malului însemna că în scurtă vreme valea avea să se umple cu apă multă și iute, mai iute decât el, apă care ducea la vale tot ce întâlnea – pietre, lemne, hoituri, frunze – și căreia nimic nu-i stătea în cale, așa că se grăbi către un loc mai înalt până avea să treacă stihia.

 

   Mama, care auzise și ea urletul Malului, știind că are vizuina sufucient de sus ca să nu fie atinsă de apă, continuă să vâneze pentru a-și hrăni puii: găsise un cocoș de munte bătrân, care nu reușise să se ferească la timp, așa că pe moment puii aveau ce mânca. Ea pleca zilnic tot mai departe de vizuină, iar puii învățaseră ca în lipsa ei să nu facă nici un zgomot. Instinctele îi spuneau că iarna nu este departe și, în sinea ei, își dori o iarnă blândă, își dori o iarnă care să nu aducă lupii în zonă, știut fiind că o haită înfometată de lupi distrugea tot teritoriul peste care se întâmpla să treacă! Ea, ar fi scăpat: sărea într-un copac și de acolo pleca liniștită din creangă în creangă scuipând javrele alea în ochi sau, pur și simplu marcându-i cu urină, așa cum îl văzuse într-o iarnă pe Stăpân făcând, dar puii ... puii nu ar fi putut face ca ea și în plus, acum erau prea mari ca să-i mai poată căra în dinți, de ceafă.

   Continuă vânătoarea iar problema iernii i se șterse din minte într-o clipă. 

   Bărbosul, începuse să învețe pădurea și obiceiurile localnicilor.

   Mulți dintre ei braconau la vânat mic, mai în vale la fazan și la iepuri, aici în pădure îndrăzneau să răpună pe muțește câte o căprioară, când și când ... Pădurarii erau vigilenți și controlau tot ce intra în pădurea lor!

   Auzi, a lor ... să mori de râs, nu alta!

   A lor ...

   El era puțin mai isteț decât restul, adică așa cum îi plăcea să-și spună-n sinea lui, „cu cinci minute mai deștept”: nu folosea capcane ca toți fraierii, ci lațuri din sârmă de oțel, iar pușca de vânătoare o înlocuise cu un arc cu săgeți grele, din aluminiu, cu vârfuri speciale pentru vânătoare. Lațurile din sârmă de oțel erau ușoare, sigure, ușor de ascuns la controale și nici nu păstrau vreun miros fiind metalice și atât de subțiri! În plus, erau foarte solide și sigure, având cazuri în care animalul atât de tare se smucise, încât își amputase laba prinsă-n laț: nu ar fi fost o pagubă, pentru că pierderea de sânge era atât de masivă și de bruscă, încât nu făcea mai mult de câțiva pași și cădea, dar de obicei îl găsea devorat de profitorii pădurii care se bucurau să găsească o pradă gata răpusă! Iar arcul, pe care la început îl blestemase, era acum redutabil în pădure: săgețile de vânătoare, cu vărfuri speciale, se arătau mai bune decât orice fel de pușcă. Nu doar că nu făcea zgomot, ba chiar mai mult, dacă nu lovea mortal, nu cădea de pe vânat și oricât ar fi fugit acesta, mai mult de câteva sute de metri nu se putea îndepărta cu săgeata înfiptă în el: glonțul rănea și el, producea sângerări și el, dar animalul fugea kilometri buni înainte de a cădea, săgeata însă, rămânând agățată îi îngreuna fuga și bălăbănindu-se mereu în rană, îi grăbea sângerarea!

   Numai avantaje!

   Pornea dimineața devreme în pădure, ducând în spate un rucsac cu câteva bețe și o foaie de cort, având atârnat de gât un aparat foto: părea unul dintre zurliii ăia îndrăgostiți de natură, nebunii ăia care „vânează” imagini! Întâlnise de mai multe ori pădurarii, dar nu le păruse suspect, așa că după un salut își văzuse fiecare de drum. Le învățase de acum rutina, le știa potecile și orele de patrulare, așa că nu mai avea de ce se teme: ieșea de pe traseul lor și se ducea să controleze lațurile, să pună altele noi, să recolteze prada. Când și când, se așeza la pândă, scotea dintre bețele de cort piesele ce compuneau arcul și câteva săgeți și se punea pe așteptat. De câteva ori avusese succes, odată se speriase de moarte pentru că întâlnise o ursoaică cu puii ... așa era în pădure!

   Acum, pentru că era convins că descoperise un loc de adăpat, se așeză astfel încât vântul să nu-i ducă mirosul spre apă, pregăti arcul și o săgeată și începu să aștepte. Așteptarea dură mult și fu plicticoasă: îi venea să-și aprindă o țigară, dar știa că mirosul acela avea să se împrăștie în întreaga pădure și avea să-l deconspire, așa că rezistă tentației.

   Când își spunea că a așteptat suficient și se felicita pentru voința deosebită pe care o arătase așteptând atâta timp – era de fapt mândru de el – i se păru că se mișcă ceva!

   Îngheță cu mâna în aer!

   Au trecut câteva secunde ...

   A trecut un minut ...

   Nu-i venea să respire!

   Inima-i bubuia de era convins că se aude până-n sat!

   A mai trecut un minut ...

   Au trecut minute ...

   O eternitate ...

   Sau mai multe!

   Dintr-o dată, pe malul apei, de niciunde, din senin, din neant, apăru minunea: era Stăpânul!

   Era enorm, era frumos, era puternic, iar blana ... blana era minunată! Nu văzuse în viața lui o asemenea splendoare de exemplar!

   În asemenea momente se vede cine este vânător adevărat și cine se joacă de-a vânătoarea!

   Mintea în funcționa febril, cu o viteză de care nu se crezuse niciodată în stare, calculând, apreciind, evaluând:

 ... dacă aveam pușca ...

 ... mai bine că n-o am, ar fi făcut zgomot și în plus aș fi distrus frumusețe de trofeu ...

 ... noroc că am arcul pregătit ...

 ... unde să-l țintesc oare?

 ... unde este mai bine ca să nu distrug blana?

 ... știu deja cui i-o vând!

 ... unde să-l înțep?

 ... o avere dă pe asta!   

 ... ce frumusețe de mâță!

 ... să întind arcul mai mult!

 ... să-l întind mai mult?

 ... rezistă oare?

 ... trebuie să reziste!

 ... omoplatul stâng ...

 ... să țintesc cu grijă ...

 ... omoplatul stâng ...

 ... dracu’ m-a pus să-mi scot protecția de degete?

 ... mă taie coarda asta de-o să mă lase fără buricele ...

 ... nu-i nimic, măcar să-l nimeresc ...

 ... acum, încet ...

 ... să-mi țin respirația ... ȘI!

   Și pe muțește, hoțește, într-o liniște deplină în care singurele zgomote erau scoase de moleculele de aer despicate de vârful flămând de pradă, săgeata porni spre victima neștiutoare și nepregătită!

 

   În același timp, Stăpânul se adăpa și simțea că ceva nu este în regulă: mirosul nu-i spunea nimic, auzul la fel și, nici văzul!

   Și totuși, un sentiment ciudat îi trăgea parcă o talangă în urechile care nu auzeau nimic, nici un pericol!

   Tocmai liniștea deplină, tocmai nemișcarea înconjurătoare îl alarmă: se pregătea ceva și toată lumea urmărea cu sufletul la gură întâmplarea!

   Se opri din lins apa cu limba lui aspră și își încordă imperceptibil trupul, în rest rămase nemișcat: dintr-o dată, fără motiv, se petrecu ceva ce știința umană încă nu poate reproduce, oricâte eforturi ar face!

   Într-un timp ce este mai ușor de calculat decât de măsurat, Stăpânul execută mișcarea caracteristică tuturor felinelor, fie ele pisici de un kilogram, fie tigri de câteva sute de kilograme: sări în sus și în spate! Mișcarea absolut imposibilă, se petrecu fără elan, fără efort vizibil, fără pregătire: fu pur și simplu o reacție explozivă la senzația de pericol!

   În timp ce uriașa pisică se afla în aer, cele două personaje au asistat cam la aceleași întâmplări , dar au văzut lucruri diferite:

-          Bărbosul văzu cum săgeata este aliniată perfect – coada cu penele, vârful ucigaș, inima vânatului – pentru obținerea unui trofeu de poveste, văzu cum obiectul se apropia de pradă și mai văzu cum ceva s-a întâmplat și splendidul exemplar a fugit ferindu-se în ultima clipă

-          Stăpânul, aflat încă în aer, văzu clar cum o creangă dreaptă și argintie se îndreaptă spre el, creangă ce vibra și se unduia frumos, creangă căreia a fost tentat să-i dea o lovitură cu laba – dar s-a abținut în ultima clipă – mai văzu cum creanga pe care nu a vrut s-o lovească s-a îndreptat spre un copac de care s-a și lipit instantaneu; mai văzu dintr-o mișcare scurtă a capului un om cu blană pe față – oamenii nu aveau decât foarte rar blană pe bot – și cu o altă creangă încovoiată într-una dintre labele din față! Nu știa cum a aruncat omul acea creangă argintie atât de iute și nici  nu-l interesa, dar știa sigur că acel om a aruncat-o și că mirosea a moarte! În aer fiind, Stăpânul se întoarse liniștit și își schimbă direcția de salt, aterizând în pădure, într-o zonă în care devenea invizibil pentru vânător!

   Asta a fost tot!

   Secunda aceea a însemnat momentul legăturii și despărțirii dintre vânător și vânat!

   Singura! 

   Bărbosul, convins că prada a rupt-o la fugă, ieși din ascunzătoare.

 

   Stăpânul, lipit de pământ în întunericul pădurii la doar câțiva pași de el îl simțea mai mult cu urechile și cu nasul: vânătorul mirosea a furie și a nemulțumire și scotea niște sunete ce aduceau a răgete! Asta nu-l deranja prea tare pe cel vânat, ci altceva: el știa că oamenii sunt un fel de mistreți bipezi, zgomotoși, urât mirositori și cu obiceiuri ciudate! Acest om însă, nu-i plăcea: deși semăna în continuare cu un mistreț, nu se comportase astfel ci, semănase la comportament cu un vânător adevărat! Noroc că nu avea nici colți, nici gheare, iar atâta timp cât arunca în el cu crenguțe, nu avea de ce se teme!

   Dar tot nu-i plăcea!

   Bărbosul se îndreptă spre copacul de care se lipise crenguța, trase de ea un timp, o scoase și, mârâind tot timpul nemulțumit, își rupse creanga cea mare în mai multe bucăți, îndesă toate lucrurile în ceva ce ducea în mână și plecă fără să privească în urmă!

   Stăpânului iar fi fost ușor să-i sară-n spate și să-l răpună, dar devenise din nou – ca toți membrii speciei lui – curios!

   Așa că îl urmări de la distanță.

 

   Stăpânul l-a urmărit pe vânător de la doar un salt sau două: simți pe unde trecea cum vânatul îi fuge din cale, dar nu-l interesa, trebuia să se lamurească ce este cu acel prădător cu fața îmblănită!

   Trebuia!

   Bărbosul ajunse la cabană și intră. În scurtă vreme, geamurile se luminară, iar pe coș începu să iasă fum: Stăpânul se așeză liniștit la pândă.

   Dimineață, după o noapte liniștită, Bărbosul părăsi cabana, urmat fără să știe, de Stăpân: pândindu-l îndeaproape, acesta văzu cine punea lațurile acelea lucitoare din care mânca el prăzile, văzu cum jupuia animalele găsite întregi – nu prea multe – în lațuri și cum le arunca hoitul și se linse pe bot! Așadar, acesta era cel ce-și permitea să vâneze pe teritoriul lui, cel ce-și permitea ceea ce nici lupii nu aveau voie!

   Și a hotărât să-l urmărească în continuare!

   Cu toate că el nu vâna ziua ci noaptea, se ținu după Bărbos toată ziua: și nu-i păru rău, pentru că văzu pe la miezul zilei cum vânătorul, folosind creanga cea mare aruncă crenguța spre o pasăre și ... și nu-i plăcu urmarea – crenguța lovi pasărea, din pasăre zburară câteva pene, crenguța ieși prin partea cealaltă a păsării iar aceasta căzu moartă la pământ! Adică ... adică asta a vrut să-i facă și lui, atunci când aruncase crenguța spre el?

   Asta nu-i plăcea.

   Puțin mai târziu, Bărbosul vână și o veveriță, tot sub ochii nemulțumiți ai urmăritorului din umbră!

   Plecă într-un târziu să se odihnească, pentru a ieși la vânat noaptea, cum îi era obiceiul, hotărât să fie mult mai atent la ce va face Bărbosul și să-l mai urmărească.

 

   Mama își îngrijea liniștită puii care creșteau frumos: începuseră să se joace și să se hârjonească, se cățărau fără probleme în copaci ba chiar învățau să sară! Este adevărat că de multe ori se lăsa cu căzături, dar așa se învăța meseria de prădător.

   În special El, era un adevărat vânător și-i semăna tatălui: avea să fie la rândul lui un adevărat Stăpân. În schimb Ea, părea zdravănă și bine legată, ceea ce însemna că avea să aducă pe lume pui mulți și sănătoși!

   Numai dacă supraviețuiau copilăriei!

   La un moment dat, Mama a observat un lucru: se simțea un miros ce nu se găsea în mod normal în pădure!

   Un miros urât!

   Băgă puii în vizuină și-i mârâi astfel încât să înțeleagă că nu trebuie să părăsească deloc culcușul și plecă să cerceteze sursa mirosului. Descoperi că pe teritoriul ei, așa nesigur cum era el, pătrunsese un prădător mai mare: un om! Acesta prindea animale, le jupuia și alegea ca prostul blana, aruncând carnea: pe Mamă, asta nu o deranja, mai ales că puii creșteau din zi în zi! Îl urmări pe intrus, întrebându-se ce ar fi mai bine să facă; ea nu era chiar atât de mare ca un mascul, ceea ce însemna că trebuia să-l atace perfect din spate și de sus, să-l surprindă, să-l fixeze cu ghearele și să-i sfâșie beregata dintr-o mușcătură! Ăsta era planul, dar nu avea să fie pus în aplicare decât dacă omul s-ar fi apropiat nepermis de mult de vizuină sau de pui.  

 

   Bărbosul, după ce ratase de puțin imensa felină, devenise nu mai temător, ci mai încrezător în forțele sale, convins că „pisica” îi luase frica și că trebuia să-și extindă aria căutărilor într-o zonă mai puțin călcată de om, din cauza dificultăților terenului. Făcu mai multe drumuri în susul văii, până la câteva sute de metri de peretele cenușiu al barajului. Își aranjă o tabără provizorie, într-un cort destul de bine dotat, având grijă ca armele – arcuri și săgeți – să fie bine ascunse de eventualii ochi indiscreți.

   După ce se aranjă, începu să caute locurile de adăpat: găsi unde se adăpau mistreții – dar nu-l interesau – unde se adăpau cerbii și ciutele – nici astea nu-l interesau – și, într-un târziu, descoperi pe malul apei câteva urme de felină! Urmele erau amestecate și de diferite mărimi, păreau a fi o mamă cu puiul ei, așa că deveni mai atent: dacă aici trăia o mamă cu pui, era clar că nu venea masculul decât la împerechere!

   Dar mama trebuia văzută: putea fi un trofeu pe cinste provenind din pădurile astea aproape virgine!

   Puiul nu-l interesa.

   Își aranjă un loc de pândă pe celălalt mal al firului de apă ce cobora liniștit din strânsoarea enormului baraj: fuseseră multe discuții când cu construirea mamutului de beton! Mulți fuseseră contra, dar cei mai mulți erau mulțumiți să aibă electricitate și apă pentru irigații tot anul, ba, mai mult, să scape definitiv de viiturile ce loveau periodic valea lor, așa că până la urmă, barajul a fost ridicat, agricultura a mers mai bine, electricitatea a pătruns în toate locuințele iar valea a uitat inundațiile devastatoare de altă dată, plângându-se totuși de „sirena” barajului care-i anunța că se eliberează niște apă în albia de siguranță!

   Bărbosul și-a aranjat locul de pândă chiar pe malul opus al acestei albii, pregătindu-se răbdător să vadă despre ce-i vorba.

   După câteva zile, norocul îi surâse și văzu prin binoclu cum se adăpau o femelă mare și frumoasă, cu mișcări unduitoare – în sinea lui o boteză Cadâna – și doi pui frumoși, jucăuși și zdraveni! Asta îl hotărî să acționeze.

   Cercetă cu atenție zona și descoperi pe malul celălalt un fel de platformă de piatră, în marginea pădurii și la vreo zece metri mai în susul locului de adăpat al Cadânei: asta-i permitea să tragă perfect, de sus în jos, să ia linia de ochire fără teama de a greși și, pentru că trăgea practic din albie spre  mal, spera ca vânatul să nu se prăbușească  în râpă și să-și strice blana. De a doua zi începu pregătirile, aduse mai multe crengi cu care își improviză un ascunziș pe platformă și se pregăti de pândă.

 

   Mama își hrănea puii care creșteau frumos. Omul care mirosea a foc și a moarte, dispăruse de la o vreme, iar vănatul era din nou abundent.

   Lucrurile mergeau bine.

   Plecă noaptea la vânătoare și se întoarse spre dimineață cu o ciută pe care o găsise chinuindu-se cu un picior rupt! Bineînțeles că profitase imediat de prilejul favorabil și o răpusese fără discuții! Mai greu a fost cu căratul, pentru că era aproape cât ea de mare, dar într-un sfârșit, reușise: și ea și puii, au mâncat pe săturate, ce nu au putut dovedi chiar atunci, a cărat și a îngropat într-un loc bun de ascuns hrana, prilej de a le arăta și puilor cum să facă și apoi s-au culcat toți trei cu burțile pline. Mama, făcută colac, își strângea puii lângă ea, cei doi, oricât de mult crescuseră, se simțeau bine ocrotiți de mamă și de căldura  ei, așa că toată lumea era mulțumită.

   Au dormit bine, până spre seară, când Mama se întreba dacă să mai iasă după mâncare sau să mănânce ce a rămas din ciută. Atunci, Ea a început să scâncească a sete: imediat și El s-a apucat să-i țină isonul. Mama a înțeles cererea puilor și, cum nu mai sugeau de mult, porni cu ei spre locul de adăpat.

   De când cu Malul, în nici o vară nu le mai lipsise apa, oricât de cald fusese, iar asta se simțea în abundența vânatului: și era bine! 

   Ajunși la malul pârâului, în acea după amiază târzie și aurie, Mama auzi cum țipă Malul! Știa că până ce avea să vină apa mare, mai aveau timp suficient să se adape, așa că se apropie fără teamă de albie odată cu puii și începu să bea: toate cele trei boturi se aflau deasupra apei, toate cele trei limbi roșii lingeau apa rece și curată, toate cele trei perechi de ochi arătau că familia era concentrată la adăpat.

 

   În acest timp, pe platforma pe care răsărise adăpostul de camuflaj, Bărbosul, în liniște absolută, începuse să încordeze arcul!

   Se felicita că avusese inspirația de a fabrica doar un perete în față, un separator între el și victimă, putând astfel să întindă arcul cât dorea de mult.

   Ținti cu grijă spre animalele ce beau apă aproape nemișcate.

   Mai încordă arcul, lipi mâna dreaptă ce ținea coarda, de obrazul drept și privi în lungul săgeții, echilibrând poziția și căutând locul ideal în care să lovească prada!

   Se gândi din nou ce să facă cu puii, dacă îi prinde: dacă îi lasă singuri, mor cu siguranță, dacă îi capturează vii, reușește oare să-i vândă?

   Arcul era atât de întins, încât vârful săgeții aproape îi atingea degetele mâinii stângi cu care îl ținea!

   Ținti din nou cu calm și atenție, își ținu respirația și se pregăti să elibereze săgeata!

   Sirena barajului sună din nou!

   Săgetând aerul, în liniște absolută, arma perfect acordată scopului, se prăvăli din aer asupra omoplaților!

   Izbit năprasnic în spate, vânătorul scăpă arcul din mâini și săgeata se pierdu prin tufișuri! 

   A înțeles în acea clipă că tocmai lipsa peretelui care să întregească paravanul înlesnise acest atac violent și neașteptat!

   Cu mâinile eliberate, încercă să se întoarcă spre atacator, iar cu dreapta căuta disperat cuțitul pe care abia îl ascuțise în vederea jupuirii trofeului!

   Mama, Ea și El, înghețaseră pe mal în poziția de adăpat: în clipa următoare, toți trei se făcură nevăzuți, dar, ca și Stăpânul, se opriră în penumbra pădurii ca să urmărească deznodământul neașteptatei întâmplări! Mama chiar se bucura în modul ei felin de ocazia ce se arăta puilor de a vedea un maestru în acțiune!

 

   Bărbosul reuși o mică întoarcere și se felicită pentru faptul de a purta acea haină groasă și solidă: vârfurile ghearelor îl înțepau și-i zgâriau pielea, dar nu reușeau să-i rupă carnea!

   Se mai întoarse puțin, scoase cuțitul cu mâna dreaptă în timp ce cu stânga încerca să-și apere fața și se pregăti să lovească: nu mai conta unde, nu mai voia blana, nu-l mai interesa decât să scape cu viață!

   Duse mâna ce ținea cuțitul spre spate pentru a avea forță și, în acea clipă unică, oferi atacatorului unghiul perfect: colții prinseră ferm în încleștare gâtul moale al arcașului și-l strânse fără  milă!

   Bărbosul scăpă cuțitul de vânătoare, care se duse undeva în albie!

   Stăpânul strângea bine beregata victimei care nu reușise să scoată nici măcar un zgomot!

   Mama, Ea și El, priveau îngroziți scena ce se desfășura la doar două sau trei salturi   distanță! 

   Stăpânul, simțind că prada nu mai are nici un pic de viață, scârbit de mirosul greu și neplăcut emanat de aceasta, nici nu se gândi că ar putea s-o mănânce și, dintr-o mișcare a capului, o aruncă peste marginea platformei, de unde aceasta se prăbuși în salturi tocmai în fundul albiei! Era o performanță incredibilă, din moment ce prada cântărea cel puțin de trei ori cât el, dar nu stătu să-și bată capul cu asemenea nimicuri!

   Apoi, felina scoase un fel de sunet, mârâi astfel încât aerul vibra aproape fără zgomot!

   Era un semn de mândrie!

   Acum se liniștise: când îl văzuse pe om că se pregătește din nou să arunce creanga ucigașă, așa cum o aruncase înspre pasărea aceea și spre veveriță și spre multe alte animale în pădure, înțelesese că între ei se joacă totul, că este pe viață și pe moarte!

   Și dintr-un salt, pusese capăt urmăririi și supravegherii!

   Malul a urlat din nou!

   Stăpânul s-a așezat liniștit pe platformă să-și tragă sufletul și a început să se spele: ritualul trebuia respectat cu sfințenie!

   Mama, după ce a privit mândrul vânător, își duse repede puii spre vizuină!

   Stăpânul, urcă pe partea înaltă a albiei și se îndreptă spre locurile lui obișnuite de   vânătoare: deja se gândea să-și caute un culcuș bun, în care să se odihnească până la vânătoarea de noapte!

   Malul a început să lase apa să curgă, apă care mătura și curăța toată albia. 

   Odată ajuns pe terenul lui obișnuit de vânătoare, masculul înțelese că vestea luptei din amonte îl precedase și că întreaga pădure știa: Stăpânul era în continuare stăpân! 

   Cadavrul Bărbosului a fost găsit după două zile, la câțiva kilometri în aval, stâlcit de lemnele și pietrele cu care venise la vale de-a valma: era de nerecunoscut, iar cei care l-au văzut, au presupus că este el, fiind singurul dispărut!

   Nu l-a regretat nimeni: cum să regreți un om care nu ține cont de semnalele Barajului?