O zi toridă

   Căldură ... căldură ...

   Caldura depășise cu mult previziunile meteo: asfaltul se topea sub picioare, cine stătea mai mult timp în soare credea că orașul s-a mutat pe nisipuri mișcătoare care îl înghit.

   Tocurile ascuțite, cui adică, lăsau semne inconfundabile, marcând cu mici înțepături traseul stăpânelor.

   Pantofii bărbătești, încălziți chiar mai mult, încercau să se răcorească părăsindu-și nu de puține ori tălpile.

   Carosabilul avea aspectul unui drum de pământ în sezonul ploilor: căldura, încălzise atât de puternic acoperirea asfaltică, încât în zonele intens circulate se formaseră lungi canale capcană, enorme șleauri citadine așteptând cuminți imprudenta căruță motorizată căreia să-i rupă o roată.

   În transport, existau clase sociale: unii, în limuzine luate de noi, se deplasau îmbrăcați în costum și cu cravată, aerul condiționat funcționând fără probleme. Alții, nici măcar nu ar fi știut cât de cald este afară dacă nu le-ar fi spus șoferul. Mult mai mulți erau cei care conduceau mașini cu aspect de limuzină, dar care le cumpăraseră cu greu, așa că nu-și permiteau carburantul decât cu mare zgârcenie, drept care transpirau îngrozitor cu toate geamurile coborâte: efectul era nul, atâta timp cât aerul de peste patruzeci de grade din interior, era înlocuit de aerul de peste patruzeci de grade din exterior - dar ei se simțeau bine! Ca și taximetriștii de altfel, care după ce stăteau o zi întreagă în mașină în soare și căldură, nu mai judecau normal, ajungând un pericol pentru circulație. În rest, majoritatea traficului era format din oameni normali, care preferau un consum o idee mai mare în schimbul confortului de a sta în răcoare.

   Vânzătorii ambulanți dispăruseră și nici o criză guvernamentală nu ar mai fi scos de la umbră un vânzător de ziare!

   Țigăncile florărese își udau de zor marfa expusă spre vânzare, majoritatea lor etalând adevărate și încântătoare expoziții multicolore: încercaseră și alții comerțul cu flori, dar nimeni nu reușea ce reușeau „profesionistele” indiferent de anotimp, motiv pentru care „florăreasă” ajunsese sinonim cu „țigancă”!

   Câțiva păcătoși erau obligați să lucreze în aer liber: o echipă montând o firmă sau reparând o oarece instalație, vreun polițist pedepsit de șefi să stea într-o intersecție aglomerată sau veșnicii cerșetori.

   Aerul mirosea a căldură, a uscăciune și a praf încins.

   În rest, oamenii căutau să nu scoată nici măcar nasul afară din casă sau să-l scoată pentru distanțe cât mai scurte, așteptând cu toții înserarea ce părea a aduce un strop de răcoare față de ora aceasta nenorocită, când căldura te făcea să-i dai dreptate poetului

„Soarele s-a topit și a curs pe pământ”,

poet care se plângea de căldură fără să știe cum este canicula în centrul unui mare, aglomerat și foarte poluat oraș.

   Următoarea etapă între exterior și interior, un pas intermediar, era tradiționala terasă în aer liber: invenția aceea cu ventilatoare puternice și vapori de apă, invenție ce crea iluzia de răcoare, le adusese teraselor un plus de clienți, aceștia fiind prezenți chiar și la ora prânzului în căutarea unor băuturi reci.

   Dar dacă în exterior lucrurile trăgeau să moară și nimeni nu se mai mira că la doar câteva sute de metri în fața mașinii căldura făcea asfaltul să lucească de parcă era cea mai plăcută suprafață de apă, în interior se lucra. Cam peste tot funcționau aparate de condiționare a aerului sau măcar ventilatoare.

   În birourile firmelor cu pretenții, aerul era ținut la o temperatură constantă și plăcută, clienții arătându-se încântați și incapabili să priceapă că tot ei plăteau acest confort ce mirosea a parfum franțuzesc.

-          Doamnă notar, asta este dorința mea și nimic nu mă va face să-mi schimb ...

-          Dar te nenorocești dacă faci pasul ăsta! Dumneata chiar nu pricepi?

   În fața notarului, o femeie cam pe la patruzeci de ani, se purta de mai multă vreme o discuție în contradictoriu.

-          Nici nu vă gândiți cât rău îmi faceți opunându-vă ... și mai ziceți că mă iubiți!

-          Bineînțeles că te iubim și că vrem să-ți fie bine, dar de ce ...

-          D`aia, că vreau eu! Eu am făcut banii, eu îi arunc! Ce vă tot băgați ...

-          Domnule, liniștiți-vă vă rog, să ne calmăm!

   Bărbatul care intervenise, puțin mai în vârstă decât notarul, părea destul de plictisit de problemă, însă, conștient cine-i plătește facturile și cine-i întreține amanta, continua să mimeze atenția, cu toate că-și spunea „eu de fapt îl înțeleg ... uite-o pe Mimi ... păi de ce n-ai vrea să ai de-a face numai cu Mimi ... da, madam notăreasa este aranjată, merge la sală, se îngrijește, dar ăia „peste douăzeci de ani în plus” nu-i mai maschează cu nimic”!

   Îi zâmbi doamnei notar, aceasta-i răspunse la fel, spunându-și în sinea ei că merită să împace părțile și să le explice cum stă treaba: sumele în discuție erau exorbitante, iar onorariul ei urma să fie la fel ... „cât despre avocat ... da, se ține binișor ... într-o vreme chiar credeam că-mi face curte ... ne vedeam destul de des ... ce bine că am aflat că-i plac numai puștoaicele ... de, de la o vârstă îți arăți uzura ... ce bine că nu m-am ambalat ... ce, nu mi-e bine așa?”

-          Continuați vă rog fără mine, doamnă dragă pregătiți actele cum v-am cerut, eu mă duc pân` la closet.

   „De-al dracului spune closet, ca să ne provoace! Bine că nu zice umblătoare, sau pișătoare! Hi, hi, ce ochi ar mai face notăreasa! Câți ani o avea? Să aibă vrea treizeci? Poate o idee mai mult? Uite și tu cum se aranjează, cum se îmbracă ... dacă dobitocul ăsta de unchi nu face prostia asta cu însurătoarea, cum tot n-are copii, numai cu d`astea intelectuale aș ... dar vezi că-i bou? Auzi ce i-a dat dumnealui prin cap! Să se însoare ... și cu cine? ... cu o boarfă nenorocită ...”  

   „Așa m-aș aranja, ca doamna asta ... ce stil ... ce maniere ... nu m-aș mira să-i fi sucit deja capul avocatului ... și n-ar fi rău, ea parcă ține cu noi, pe când avocatul e al lu` unchiu`! Da,  n-ar fi rău să-l amețească puțin ... dar să n-o amețească el pe ea ... uite, eu m-aș lăsa amețită de un domn d`ăsta ... și ce dacă are ... cât să aibă? Să aibă patruzeci? Ce mai sunt cinșpe ani în ziua de azi? Cum or ține minte toate cuvintele astea de le spun, că mă doare capul doar ascultându-le ... ce deștept e!”

-          Dacă am înțeles bine domnule avocat, clientul dumneavoastră dorește să se recăsătorească!

-          Exact doamnă, exact.

-          Din anterioara căsătorie nu au rezultat urmași în viață, cei mai apropiați moștenitori fiind cei doi nepoți aici de față!

-          Exact așa doamnă ...

   Se auzi apa la toaletă, iar ușa se deschise furtunos!

-          Gata, m-am întors!

-          Rezumam motivele întâlnirii de astăzi ...

-          Vi le rezum eu doamnă ... eu, care mi-am făcut singur averea și am și dreptul de a o cheltui așa cum poftesc! Deci ...

-          Unchiule dragă ...

-          Deci! Vocea era poruncitoare! Deci: eu mă voi recăsători pentru că așa vreau, vom încheia acum un act prin care voi cei doi iubiți nepoți o să primiți suficient cât să trăiți fără griji atât voi cât și urmașii voștri - sau nu, depinde de voi - și un alt act prin care o să recunoașteți că renunțați la orice pretenție ulterioară, că nu aveți de gând să atacați un eventual testament - dacă va fi cazul să se ajungă acolo ... ha, ha, ha ...

   Nepoții se priviră uluiți unul pe celălalt!

-          Știu că vi se pare puțin, dar asta este situația! Voi nu ați făcut niciodată nimic, ba pardon, ați așteptat să mor eu și să mă moșteniți! Ha! Să mor și să mă moșteniți! Auzi domnule, să mă moștenească!

   Avocatul zâmbi din amabilitate.

   Notarul nu prinse din prima nostimada, iar când își dădu seama, începu să râdă încetișor.

   Nepoții, uluiți, erau fără glas!

-          Ei bine, uite cum stă treaba: în loc să moșteniți averea mea - când o fi timpul - în proporție de sută la sută, o să primiți acum cam doi la sută! Priviți avantajul situației, în loc să așteptați o moștenire ipotetică peste nu știu cât timp ...

-          Ipotetică?

-          Da nepoate, ipotetică ... dacă încep să joc la bursă? Sau la cazinou? Dar să revenim și, te rog nu mă mai întrerupe ... scuzați-mă, iar trebuie să mă duc la closet!

   Se ridică și porni pe traseul cunoscut.

   Notarul continuă din punctul în care rămăsese, de parcă nu se întâmplase nimic, cu ochii în acte:

-          Așadar ... din anterioara căsătorie nu au rezultat urmași în viață, cei mai apropiați moștenitori fiind cei doi nepoți aici de față! Rezerva testamentară în acest caz ...

   Iar se repetă ritualul revenirii, apa, ușa ...

-          Gata, m-am întors!

-          Putem continua sau mai aveți ceva de spus?

-          Păi ...

-          Dar unchiule, noi te iubim!

-          Mă iubiți mult, mult de tot?

-          Da!

   Vărul o privi surprins: „toanta nu vede cum se închide capcana!”

-          Gata să faceți orice?

-          Da, orice!

-          Vorbește proasto pentru tine!

-          Atunci înseamnă că din dragoste pentru mine puteți renunța la toată moștenirea și gata discuția, ha ha ha ...

   Avocatul zâmbi din nou: era doar o joacă, celor doi li se pregătise deja o ofertă generoasă.

-          Nu ...

-          Păi ...

-          Ascultați-mă, voi doi, iubiții mei nepoți: dacă nu aș vrea să vă las nimic, aș dona întreaga avere unei fundații, s-o administreze; sau v-aș da niște acțiuni, pe care să le scad de a doua zi la bursă și să rămâneți cu buza umflată într-o săptămână! Aș putea ... aș putea să mă duc iarăși la closet, pardon - și o zbughi din nou!

   Avocatul și notarul, pricepând că nu este suficient timp pentru o discuție tehnică, încercară să-și omoare timpul:

-          Este totul pregătit?

-          Da, absolut totul: tinerii de față, vor pleca de aici niște oameni bogați! Bogați, nu foarte bogați, dar cu siguranță fără grija zilei de mâine!

   Și, adresându-se nepoților, spuse:

-          O să vedeți că unchiul dumneavoastră a fost foarte generos ...

   Din nou se repetă povestea enervantă: apa trasă, ușa parcă smulsă ...

-          Gata, m-am întors, să continuăm! Așa deci ... dar gândindu-mă la mătușa voastră, răposata mea soție, Dumnezeu s-o odihnească și la faptul că fiindu-i nepoți de frate v-a iubit foarte mult, în memoria ei fac acest gest! Că dacă era după merit, nimica nu vedeați!

-          Noi ...

-          Voi tăceți și ascultați! Eu am de gând să mă căsătoresc pe 17 iulie după cum știți, așa că voi semnați astăzi tot ce vi se cere - și arătă cu degetul spre actele de pe biroul notarului - sau la revedere, pa și pusi! Priceput? Hai, vă las să vă gândiți, mă duc iar unde și împăratul merge singur!

   Și plecă din nou la toaletă!

-          Ce facem? Semnăm?

-          Ce părere aveți? Să semnăm? Nu l-am putea da în judecată că și-a pierdut judecata?

-          Ascultați-mă și pe mine o clipă - interveni avocatul: nu v-ar crede nimeni că nu mai este în toate mințile! Chiar și concurenții lui în afaceri ar depune mărturie că-și conduce singur TOATE  afacerile, eu ca avocat vă pot spune că are mintea perfect limpede, nu-l puteți ataca ...

-          Vi se pare normal să se căsătorească cu curva asta ...

-          Vă rog să vă măsurați limbajul - interveni doamna notar!

-          Îmi cer scuze, m-a luat valul, deci, vi se pare normal să se căsătorească cu o jună ce acum este în examenul scris de matematică?

-          Ce examen? se interesă doamna notar.

-          De bacalaureat doamnă, de bacalaureat!

-          Dar ce vârstă are tânăra?

-          Nu-i chiar atât de tânără - avocatul era la curent cu toate datele problemei și nu se ferea să facă publice lucruri ce oricum urmau să fie trâmbițate de toate tabloidele în scurtă vreme - are nouăsprezece ani, îl dă a doua oară.

-          Vi se pare normal?

   Nu-i răspunse nimeni.

   Se auzi apa curgând în toaletă și ușa deschizându-se. Unchiul se trânti în fotoliu și continuă:

-          Hai să terminăm, am pierdut deja prea mult timp cu prostia asta ...

-          Să știți că legea cere ...

-          Știu ce cere legea, nu vă faceți griji! V-ați hotărât? Semnați sau nu?

-          Să citim măcar despre ce este vorba, nu?

-          Dumneata ne-ai învățat să nu semnăm nimic fără să citim înainte, nu?

   Unchiul înțelese că cei doi priveau asta ca pe o victorie și, condescendent cedă:

-          Da, citiți, dar vă rog grăbiți-vă!

   Nepoții primiră din mâna notarului câteva acte dactilografiate și începură să citească, mimând concentrarea.

-          Domnule, îmi cer scuze, dar este ceva ce nu înțeleg ...

-          Vă rog doamnă, nu este nici o problemă ...

-          Am verificat calendarul și 17 iulie, ziua căsătoriei dumneavoastră cade într-o marți! De ce tocmai marți?

   Nepoata nu a mai rezistat și a răspuns grăbit și într-un suflet în locul unchiului ei:

-          Pentru că pe 17 iulie împlinește optzecișiopt de ani! De aia!