Dreptate

 

   Afară, soarele orbitor te făcea să ții ochii întredeschiși și să mergi orbecăind pe lângă pereții coșcoviți ce țineau nițică umbră.

   Nu se vedea țipenie de om.

   Doar câțiva câini de pripas, ce păreau a nu fi avut niciodată stăpân, umblau cu burțile pline și se tolăneau la soare: mulți aveau boturile năclăite de ceva lipicios și se tot lingeau; animalele păreau sătule și mulțumite!

   Tot orașul, părea părăsit iar în aer plutea un miros dulceag ce-ți întorcea mațele pe dos dacă nu erai obișnuit cu el. 

   Într-o hrubă largă, murdară și întunecoasă, vreo zece sau mai mulți bărbați în putere, la lumina unor feștile fumegătoare, stăteau adunați în jurul unei mese zdravene, negeluite, luate cu japca de prin casa vreunui meșteșugar foarte norocos ori foarte ghinionist. Pe masă, era culcată pe spate o muiere dezgolită atât de la brâu în jos, cât și de la brâu în sus: numai în jurul mijlocului mai avea niște zdrențe care însă nu ascundeau nimic. Păru-i era atât de murdar încât nimeni n-ar fi putut spune ce culoare avea și mai era folosit doar când și când de câte unul dintre bărbați ca s-o mute într-o poziție mai bună. Femeia nu mai simțea nimic, nu mai reacționa, chiar părea dusă de pe lumea asta, zgârieturile ce-i vărgau trupul lăsând-o la fel de indiferentă ca și mușcăturile de pe sânii chinuiți. Chiar în timpul ăsta, unul dintre bărbați, se muncea de zor între picioarele ei, încercând să i le țină ridicate și să-și facă treaba lui, bărbătească. Pentru că nu mai răspundea în nici un fel, bărbatul începu s-o pălmuiască, s-o zgârie, s-o strângă îngrozitor de sâni: femeia nu mai răspundea!

-          Cre`că proasta asta s-a sfârșit ... nu mai ie bună de nimica!

   Se simțea nemulțumirea din glasul clientului nesatisfăcut. Un alt bărbat începu să râdă: râsul lui semăna cu sunetele scoase de un măgar.

-          Dă-te bă prostovane la o parte, dă-te să-ț` arăt io cum să trezești muierea bă, că n-a crăpat ...

-          Ie moartă Lică, ie moartă ...

-          D`apăi, ia să vedem noi!

   Lică, cel mai bine legat dintre toți, la fel de murdar și de împuțit ca și tovarășii săi, îl împinse pe primul bărbat și-i luă locul. O apucă pe femeie de picioare și, dintr-o singură mișcare iute, mișcare ce-l arăta a nu fi la prima asemenea încercare, o întoarse pe burtă: picioarele-i atârnau femeii peste marginea mesei, spatele-i era tumefiat aproape în întregime iar fesele erau pline de răni îngrozitoare. Pe pulpe, sângele uscat se înnegrise.

-          Ia să vedem noi de`i moartă au ba!

   Lică se întinse spre una dintre feștilele ce ardeau cu seu de oaie, băgă un deget de-l unse bine, pentru ca apoi, cu o delicatețe la care nu te așeptai, să-și facă de lucru între fesele femeii. Repetă operația de câteva ori. Tovarășii lui îl urmăreau cu interes. Dintr-o dată, iute și pe neașteptate, Lică-și lăsă pantalonii în vine și își repezi bărbăția în biata muiere: aceasta se trezi parcă din morți, urlând din cauza durerii celei noi și neștiute!

-          Așa, așa, vedeți bă că nu-i moartă? Numa` că se plictisise bă ... vezi dară că`n gaura curului nu știa cum îi și iote, că-i place!

   Ceilalți râseră satisfăcuți: pe lângă siluire, sodomizarea nu mai însemna mare lucru în ochii lor.

-          Hai bă, care mai vrea să treacă colea! Dup`aia, chemați-l pă Nicu a`lu Paraschiva că-i azi dă rând, s-o ia și s-o deie la groapă, la Dudești. Hai bă, care mai vrea?

   Tovarășii săi nu s-au înghesuit la noua senzație.

   Acest Lică, un personaj masiv și fioros, avea un cuvânt greu de spus: toți îl ascultau fără crâcnire și-l recunoșteau de șef. Încercase unii să se puie contra, da` Lică nu se dădea cu una cu două: el și ceata lui, se mutase de la Curtea Arsă aci la Curtea Veche, chiar aproape de Biserica Domnească de vreo două luni și, de atunci, le mergea ca-n sânul lui Avraam! Nimeni nu îndrăznea să se puie cu ei, iară Lică-și făcea socoteala că la sfârșitul molimei avea să-și ridice un rând de case în care să ție fetițe și un alt rând în care să stea iel. Apoi, se gândea și la o vie, poate pe dealul Filaretului ... Bani de acum avea, că se milostivise Dumnezeu și de el și dăduse iarăși o molimă mare! 

   Membrii acestui grup, nu purtau o uniformă, dar aspectul general îi dovedea a avea preocupări comune: cei mai mulți erau încălțați cu papuci, deși era și unul desculț; apoi pantalonii, indiferent ce-or fi fost ei odată, erau acum negri și scorțoși de atâta mizerie; cămășile nu meritau să poarte acest nume și, probabil chiar din această cauză, purtau pe deasupra care câte un surtuc, care câte un caftan. Se scărpinau mai tot timpul prin tot locul și-și arătau unul altuia ce păduchi mari au prins. Erau împodobiți cu lanțuri și inele, cu eșarfe elegante de damă iar unii dintre ei erau înfășurați cu câte un brâu scump, domnesc. Părul le era în neorânduială și le atârna în lațe lipicioase: grupul părea a fi opera unui genial pictor nebun!

   Drept arme nu găseai guri de foc și chiar și armele albe erau puține: învățați să folosească ce găseau la îndemână, toți aveau același tip de armament și anume o necostisitoare bâtă solidă și cât mai noduroasă.

   Acesrta era primul element pe care-l aveau în comun: al doilea și de fapt cel mai important, era basmaua roșie ce-o purtau înfășurată la gât! Acea basma era însemnul ocupației, era lucrul ce-i unea și le dădea forță, era simbolul demnității ce vremelnic o ocupau: ei erau cioclii orașului, ei erau cei ce avuseseră ciumă dar scăpaseră cu viață și acum erau de neatins!

-          Azi o luăm pe ulița Șelarilor, în sus: mergem pe după hanul de la Șerban Vodă și vedem ce-om mai găsi pe acolo!

-          Luăm și cârpe?

-          D`apăi cum Doamne iartă-mă să ne facem treaba fără cârpe? Numa` băgați la cap și faceți cum vă spui io! Mai întâi și mai întâi intră unu` singur și zice „Sănătoși copiii?”, și vede cum ie curtea și casa, că nu mai vreau să dăm buluc ca la nebunu` ăla de s-a pus cu`mpușcatu` pă noi! Priceput? „Sănătoși copiii?” Apoi, dacă-i curtea păzită ori ferecată, mergem mai dăparte, că n-are rost să ne lăsăm oasele dă pomană`ntr-un loc când ie atâta amar dă pradă! Dacă-i casă cu bărbat și cu slugi și vedem că-i apărată, ne vedem dară de drum! Dacă-i casă cu muieri, aruncați cu cârpele cu ciumă și ne-or da iele singure totul și ne-or spune și pe unde dosit-au agoniseala. De-i casă părăsită, intrăm și luăm tot ce-i de luat: numa` aveți grijă să nu puneți foc, ca prostu` ăla de Sile a lu` Oaie, că arde dracului tot orașu` și rămânem muritori de foame! N-a venit bă Nicu a`lu Paraschiva?

-          S-o aruncăm afară d`acilea ...

-          Nu bă, c-o mâncă cânii și apoi tot noi ne-am canoni cu hoitu` ... stăi să vie Nicu!

-          Da cu hanu` ce facem Lică? Că iote că nu vrea și nu să lasă!

-          Dă-l dracu` dă han! Ce, n-ai în tot târgu` de agonisit? Ți s-a pus acu pă hanu` lu` Manuc: nu vezi că stă încuiați și să păzesc ai dracu` mai ceva ca la oaste? Nu poți să intri și pace! Asta este ... nu văzuta-i la han la Zlătari, că zicea toată lumea că ce averi or fi, că ce bogății, că una, că alta ... și cu ce ne-am ales bă? Numa` cu osteneala ne-am ales, că iera numa sărăcii `năuntru! Și la Hanu` Galbin la fel ...

-          Da Lică, așa-i, da tot trebe să luăm hanu`, că de mâncare nu prea mai ie, iară de băutură vinde toți numa` la geam, că geaba-i ameninți cu cârpe că doară râde dă noi, că cică să punem banii la un geamlâc mititel și să ne tragem îndărăpt și dup`aia, după ce ia banii de-i socotește îți dă băutură câtă crede ei dă cuviință ... că să mor io dacă știu unde-om ajunge`n felul ista că nu poți să mai ai încredere`n niminea ...

-          Da` ce bă, dai din banii tăi? Ai muncit pă ei? Lasă-i bă să ceară, că le-o veni rându` și cârciumarilor! Ăstuia cu cafeneaua, neamțului de la Sfântu` Anton nu i-a venit? Și ce fălos se ținea ... Da` bine c`am zis de Sfântu` Anton ... nu mai l-am văzut pă popa Dumitru: ce-i cu iel?

-          Dă ieri nu mai l-am văzut Lică ... cre` că-i căzut pă undeva, că când umbla pă la bolnavi dracu` știe prin ce mahalale ajungea, că nu stătea numa`n asta, dă la Curtea Veche ...

-          Poate ne-o fi ascultat ruga bunul Dumnezeu!

   În acel moment, din fața hrubei, se auzi un zgomot scârțâitor, de car neîngrijit.

-          Lică, bă Lică, ieși bă afară că avem a vorbi bă ...

-          Uite-mă Nicule ... uite-mă! Lică ieși și se îmbrățișă cu Nicu a`lu Paraschiva: acesta arăta la fel de fioros, iar în lumina soarelui îți era greu să spui care-i mai îngrozitor dintre ei!

-          Să iai dă la noi o muiere, că terminat`am cu ia ...

-          Nu pot Lică, iertăciune să am, dar nu pot!

-          Da` dă ce?

-          Că nu mai vrea țiganii la muncă, d`aia!

   Nicu a`lu Paraschiva umbla pe jos, pe lângă o căruță hodorogită în care erau aruncate claie peste grămadă mai multe trupuri buboase, cu urme de mușcături de animale: unele păreau a fi intrat în putrefacție. Pe capra căruții, un alt cioclu, la fel de fioros, tocma`și pregătea o lulea, când, luând cu repezeală bâta de-i stâtea lângă picior, se întoarse și cu o mână sigură dădu o lovitură puternică într-o căpățână ce răspunse sunând ca un pepene cu care dai de pământ când ți-i sete și n-ai cuțit la tine în bostănărie străină.

-          Ce faci bă?

-          Ce fac? N-ai văzut că mișca?

-          Bă boule, pân`ajungem la Dudești cu iei toți o să pută! Nu ți-am zis să nu-i mai crapi pân`acolo?

   Apoi, întorcându-se către starostele Lică, continuă:

-          Că d`aia nu mai vrea țiganii dă la vărărie să muncească, că le ie frică cică de cel de sus, că auziră cum să tânguia d`ăia dă-i acoperiră cu var nestins ...

-          Ia stăi nițel ... pune muierea asta sus și stăi că vin cu tine, frati`miu! Mama lor dă ciori, da ce cred, că stăm noi după iei? Păi zilele trecute am adunat și trei sute de morți numa`ntre răsărit și apus și iei nu vrea să deie cu var? Hai! Voi vă duceți și faceți cum om vorbit! Când mă`ntorc, împărțim! Haida!

   Încet încet, în scârțâitul căruții, mai adunând câte un căzut în drum, mai ocolind pe unde știau că sunt case înstărite și încă locuite cu câtva timp în urmă, mai speriind câte-un popă ce încerca să spovedească bolnavii, acești urmași tereștri ai mult mai puțin lugubrului Caron se apropiară de Dudești. În locul mai jos, zis Balta, nu se mai puteau duce morți, pentru că din cauza varului nestins așezat peste trupuri, apa bălții se albise, peștele dispăruse, nu se mai putea bea și oamenii locului chiar începuseră a-i spune Balta Albă. Nici în Dealul Spirii nu puteau duce morții, că cică vodă ar fi vrut să reclădească Curtea Arsă. Așa că nu mai rămâneau decât satele astea afară din oraș, departe și peste mână, Dudești și Cioplea. Moșia boierilor Dudești decăzuse de mai mulți ani, iar sătenii, negustoroși de felul lor, profitând de apropierea de oraș, se îmbogățiseră alimentând populația capitalei cu cele trebuinicioase. Acu` însă, îi ajunsese și pe ei năpasta și locurile de grădini din alți ani, erau pline cu gropi comune ce-și așteptau mușteriii. În apropiere, stăpânirea hotărâse să se facă niște varnițe la care muncea câteva sălașe de țigani puse sub mâna unui șef dintre ei: treaba țiganilor era să descarce căruțele cu morți, să-i așeze în gropile comune rânduri rânduri, să puie câte o palmă de var nestins ori mai mult între rânduri și deasupra și să acopere totu` cu pământ. Stăpânirea avusese grijă ca țiganilor să nu le lipsească nici mâncarea și nici băutura – mai ales băutura, așa că aceștia umblau mai mult beți decât treji! Însă, chiar și așa, mai mult beți, tot băgară de seamă că nu toți morții aduși de ciocli erau ... morți! Și începură țiganii să nu mai vrea să puie`n pământ nici un trup care nu era ori sigur mort, ori cu capul crăpat! Cioclii pe de altă parte, ziceau că nu trebuie să stea ei și să facă pe casapii la groapă pentru câteva sute de morți pe zi și că să-i crape țiganii! Din astă neînțelegere în care nimeni nu intervenea, ieșiră mormane de cadavre neîngropate la marginea Dudeștilor: duhoarea făcea să nu te apropii la mai puțin de o poștă.

   Așa muncă nimeni n-ar fi făcut, tocmai de aceea fuseseră aduși robi țigani adunați de pe la moșiile dim`prejurul Bucureștiului. Numai că, vezi dumneata, țiganii`și luaseră nasul la purtare!

   Ba vorbind, ba bând dintr-o ulcică, însoțitorii căruții ajunseră cu încărcătură cu tot în satul Dudești: țiganii de la vărărie erau sub mâna breslei cioclilor, așadar răspundeau de era nevoie în fața lui Lică.

-          Unde-i bă bulibașa ăsta al vostru? Lică, mare cum era, lat în spete și înfoiat, deja-i speriase pe puradeii care fugeau să se ascundă pe la spatele mamelor simțind în aer semnele nevăzute ale puterii și autorității.

-           Unde-i bă? Zi-i să se facă`ncoa, că mi-i dor dă iel!

   De undeva din spate, apăru un țigan mai voinic: era desculț, iar cămașa și izmenele albe de le purta contrastau frapant cu pielea tuciurie.

-          Iote-mă boierule, iote-mă!

-          Ia vin` acilea cioară ... hai ... vin aci! Ia zi cioară, futu-ți grijania și paștii și dumnezeii – peste capul țiganului începu să plouă cu pumni și palme – ia spune bă, de ce nu mai vreți voi bă să munciți? Adică noi ne spetim să curățăm târgul de mortăciuni, iară voi, ca boierii, după ce că vi-i aducem la nas nu vreați să vă faceți treaba? Paștele și ...

-          Stăi boierule, nu mai da, stăi mâncața`ș gura lu` matale, stăi că nu-i așa!

-          Da` cum îi cioară?

-          Boierule, ne aduseră oamenii lu` matale mai mulți morți dă nu iera morți ... că uite, dă Sfântul Ilie să face la două săptămâni dă când ne aduseră două căruțe în care iera ciumați ca degetele dă la trei mâni boierule, da` când îi puneam în groape și așezam și var, unu` dântre morți o sărit în picioare și o luat-o la fugă peste câmp de niminea nu l-o mai prins boierule!

-          Și?

-          Și-i păcat boierule să`ngropi oameni dă vii boierule, că nu ie toți bolnavi dă ciumă și ie unii numa` bătuți și jefuiți ... ori muieri siluite ... ori copii fără căpătâi boierule ... și noi nu vream să ne facem așa păcate boierule ...

-          Nu? Da` ce vreați voi, cioroilor?

-          Să-i omoare cioclii lu` matale boierule `nainte și noi i-om băga în groape cu var ... numa` să-i omoare `nainte boierule ... că avem și noi copii ...

-          Așa zici tu, cioară? Să-i omoare mai întâi, da? Lică ridică bâta noduroasă de care nu se despărțea niciodată și-l trazni pe țigan drept în creștetul capului! Ian te uită cum crăpă dovleacu`!

   În glasul lui Lică se simțea satisfacția lucrului făcut bine și la timp!

   Nicu a`lu Paraschiva și ceilalți ciocli începură a râde!

-         Bă, tu cioară, da da, tu ăla cu albeață la ochi ... de`acu tu iești starostele țiganilor dă la vărării! Ai priceput?

-          Da boierule!

   Erau toți, de la nou numitul șef și până la ultimul plod, îngrozți!

-          Haida, fuga mare să văd cum faceți! Puneți țiganu` ăsta de vă`nvăța la rele la fund și dați-l cu var, să s`albească – cioclii ăilalți erau la un pas să se înece de atâta râs – iară pă muierea asta așezați-o deasupra, că nu face să steie sub o baragladină d`asta neagră! Hai, mai cu suflet, că n-am toată ziua să stau cu voi! Și bagă la dovleacu` ăla al tău ... dacă se mai întâmplă să nu vreați să faceți treaba, tu ești la rând, ai priceput?

-          Da boierule, am priceput! Țiganul era sfârșit de spaimă!

-          Auzi tu, bă albeață: să vezi că io nu-s rău ... dacă găsiți prin căruțe muieri de vă plac – fie moarte, fie vii – vă dau voie să vă faceți cheful cu iele! Da` alea de vii, să nu le dați drumu` și nici de vii să nu le puneți în groape! Măcar că v-ați făcut și voi cheful cu iele! Ai priceput?

-          Da boierule, da boierule ... am priceput boierule! Țiganii, îndoiți de mijloc, se cruceau și se plecau în fața stăpânului cu drept de viață și de moarte asupra lor.

-          Bine cioară, daca-i priceput, să-mi dai unu` dintre puradei să vie cu mine, că ți-l trimet io `napoi, mai târziu!

-          Boierule, ai milă boierule, că ie copii mici și nu știe d`astea ... nu`ț face păcate boierule ...

-          Ce-am zis io cioară?

-          Uite boierule, ia o muiere, una de-a avut bărbat ...

-          Bă cioară, tu chiar nu pricepi: io nu vrau nici măcar codană! Și-am zis să-mi dai un băiet și gata! Uite-l pe ăla, pe ăla îl vreau!

   Au plecat în plânsetele șatrei, cu un băiețel la vreo nouă zece anișori legat cu funia la spatele calului: tatăl puiului de țigan părea ieșit din minți! 

   După scurtă cale, Lică s-a băgat într-un crâng cu copilul și le-a spus s-o ia `nainte, că-i ajunge el din urmă. Au făcut cum le-a cerut și au mers singuri mai departe: erau Nicu a`lu Paraschiva și vizitiul. Pe drum au început să vorbească între ei: vorbeau ferit de parcă le era teamă să nu-i audă vreo pasăre a cerului sau vreo fiară a pământului. Lăsară pasul mai moale, să nu se îndepărteze prea mult.

   Cam după juma de ceas, privind în urmă, văzură cum se ridică praf pe drum și hotărâră să-l aștepte: nu putea fi decât Lică. 

   Întorcându-se spre târg, Lică și Nicu se lăudau unul pe altul pentru felul cum o scoseseră cu țiganii la capăt. Despre copil, nici o vorbă: se ferea toți să zică ceva despre patima starostelui!

-          Vai mama lor de nenorociți – zicea Nicu a`lu Paraschiva – vai mama lor, ie ca niște vite ...

-          Da` chiar ie vite ... nu-i vezi că unu` nu poate să socotească ... ce, ai văzut tu animal să poa` să socotească?

-          Am văzut odată, acu` câțiva ani când a venit un bâlci mare, ăla de s-a așezat la intrarea pe Podu` Calicilor ... avea ăia o maimuță de știa să socotească!

-          Ei pă dracu` ...

-          Dacă-ți spui!?! Iera o maimuță și omu` de`o avea`n grijă îi arăta degetele de la o mână și spunea să spună câte degete-i arăta și maimuța ...

-          Da` vorbea maimuța?

-          Nu, nu vorbea, numa` bătea`ntr-o tobă de atâtea ori câte degete vedea!

-          Ei aș!

-          Mă jur, am văzut cu ochii mei!

-          Iera vr`o coțcărie la mijloc!

-          Iera poate, da care? 

   Tot vorbind, tot bând, căruța ajunse pe la jumatea drumului spre oraș. Amândoi credeau că și Pantelimonul și Colțea le fac concurență nedreaptă încercând în bolnițele lor să scape oamenii de soarta hărăzită de Dumnezeu. La fel fusese și la cutremurele abia trecute, ca ultimul, cel din 1802, atunci când se crăpase pământul de ieșise prin crăpături nisip și apă și se dărâmase multe case boierești și chiar și turnul mănăstirii Colțea fusese zdruncinat și aproape pus la pământ! Atunci se băgase oare cineva peste vrerea Domnului? Nu! Și a doua zi, Domnul, pentru că așa a vrut, a mai dat un cutremur, pe la ceasurile trei din zi: este adevărat că mai mic, dar dacă a vrut, l-a dat!

-          Așa i-aș juca în picioare pe toți ăștia de se bagă iei peste vrerea Domnului ...

-          Așa-i, mare adevăr grăiești!

-          Dacă a hotărât Domnul să ne lase târgul pe mână, de ce se bagă iei? Cu ce drept?

-          Așa-i, așa-i!

-          Că uite, că dacă nu iera vrerea Domnului se stingea molima de mult, dară dacă așa vrea Domnul, a intrat iacătă în al doilea an!

-          Da` mulți a murit ... că uite, că-mi fac și cruce!

-          Tot vrerea Domnului bă Nicule, că dacă nu vroia Domnul eram și noi dați cu var dă țiganii din Dudești, pă când așa, iote că Domnul ne-a dat de-am bolit și ne-am ridicat după molimă! Adicătelea Domnul sigur are o treabă cu noi!

-          Ce treabă să aibă Lică Dumnezeu cu mine sau cu tine, că doară tot el ne trimese și la ocnă, Lică!

-          Cum ce treabă Nicule? Are treabă de ne puse să adunăm noi toate averile rămase de izbeliște și fără stăpân în târgul Bucureștilor, că uite și tu: jumate fugiră care încotro văzură cu ochii, jumate rămaseră colea cu noi! Dară și unii și ăilalți plătesc obolul trecerii în lumea dă dincolo Nicule, iară noi suntem puși de bunul Dumnezeu – pupai`aș tălpile – să-l adunăm Nicule! Asta-i treaba!

-          Așa o fi Lică, cum zici, că prea se leagă!

-          Numai pă doftorii ăștia cu toate leacurile lor i-aș toca sub cizme, că ne ia pâinea de la gură!

   Lică era tare mândru de cizmele lui muscălești, cizme bune și zdravene, pentru care le gâtuise stăpânul cu un an în urmă: stăpânul cizmelor avea gusturi așa, mai sodomite, iară el, cum pusese ochii pe cizme, s-a lăsat atras și, când l-a prins prin grădini, încolo spre Mihai Vodă, cu mâinile lui  l-a gâtuit, că l-a prins pă rusnac când era în patru labe, ca un câne, cu spatele le el și nădragii`n vine, că aștepta altceva nu laț de mătase în jurul grumazului! Acolo l-a și îngropat, prin vii, de l-au căutat al lui de le`a ieșit ochii din cap și nu l-a găsit! Parcă știuse ... rușii căta să să`mpace iute cu turcii,  că-i călcase împăratu` franțujilor și n-au mai făcut nazuri: au iscălit o înțelegere cu osmanlâii, în casa lui Manuc Bey și duși au fost! Cine să se mai întrebe încotro o fi fugit un mujic oarecare!

   Bune vremuri ...

   Apoi stăpânirea turcească l-a suit pe tron pe vodă Caragea ... în prima noapte de domnie au ars curțile domnești de nu se mai făcuseră la loc și le rămase numele de Curtea Arsă ... apoi a doua zi de domnie a fost văzut că un turc de ducea tuiurile domnești era bolnav de ciumă ... și a început molima ... molimă care iată că ținea și azi, după mai bine de un an de la izbucnirea ei!

   Bune vremuri ...

   Cu banii agonisiți avea să se pună la adăpost pentru toată viața lui!

   Va ridica un tractir d`ăla de- zice bordel, va începe să dea bani cu camătă, o să-și țină aproape oamenii de încredere – pe Nicu a`lu Paraschiva nu, că prea știa multe și se îndoia, oricât îi era el de  frate ... când molima avea să dea semne că se stinge, o să-l strecoare într-una dintre ultimele căruțe, cu țeasta sfărâmată să nu-l cunoască niminea și gata!

   Se gândea și să se`nsoare, să facă niște plozi, să aibă cine-i duce numele și averea mai departe ... iară dacă domnia se arăta și pe mai departe așa nevolnică, putea să-și cumpere și un rang boieresc: Pavelică vel ... vel ... avea el să vază cum stă lucrurile peste un an ori doi ... că banu-i ochiul dracului și multe uși deschide!

   Da, da ... aga când plecase din oraș îi lăsase totul pe mână și-i lăsase cale liberă: era lucru știut că tot târgu` rămâne la voia cioclilor, numa` nebunii rămâneau să-și apere avutul pământesc riscându-și viața! Vel aga îl știa ca pe-un cal breaz, dar avea încredere în el, încă de când îl scotea pe ascuns din ocnă de la Slănic, de jefuia casele boierești de pe drumul Brașovului și să`ntorcea dimineața la ocnă: nu s-a ales cu bani atunci, dar aga l-a făcut scăpat de și de atunci era omul lui de încredere! Ca și acum, se înțelegeau imediat: când plecase, aga chiar îi spusese între patru ochi „ai orașul pe mână, jumate jumate”! Jumate jumate numai dacă era nebun: adică el a rămas aici în mijlocul molimii și a agonisit atâta avere ca s-o împartă cu un boier care a fugit tocma` la Siebenburg?

   S-o creadă el!

   Până s-o sfârși molima și s-o sătura și de muieri și de băieți tineri și de vii și de morți, o să aibă suficientă avere cât să nu-i mai pese de nici un agă!

   Din păcate, molima, intrată deja în al doilea an, părea a-și pierde din putere, așa că trebuia să-și pună lucrurile la adăpost: în cimitirul de la Radu Vodă avea o gropniță pregătită din timp, în care începuse să care împreună cu Nicu a`lu Paraschiva agoniseala de pe urma molimii: cum termina, îl termina și pe fratele Nicu! Ierau frați numa după tată, așa că păcatul era mai mititel ... viitorul se arăta surâzător ... și se apropia repejor, așa cum se apropiau de fântâna aceea ce cumpănă de pe drum! 

   Bâta noduroasă a lui Nicu a`lu Paraschiva s-a abătut o singură dată asupra căpățânii lui Lică și aceasta să desfăcut ca un pepene pe care-l dai de pământ când n-ai cuțit la tine într-o bostănărie străină. Vizitiul căruței, coborî și-i zdrobi chipul, apoi îi scoase cizmele din picioare, le umplu cu pietre și le aruncă în fântâna din marginea drumului: erau prea cunoscute cizmele acelea muscălești pentru a nu da de bănuit dacă erau purtate. Cadavrul a fost apoi dezbrăcat și abandonat în șanț. Hainele le-au rupt și le-au aruncat în grămada de boarfe cu care speriau târgoveții că le dau ciumă. Vizitiul luă din căruță o bucată mai scurtă de lemn, cam ca o coadă de toporișcă și i-o înfipse în rect. Rostogoli mortul cu piciorul cu fața în sus.

-          Să putrezești în străfundurile iadului tu și apucăturile tale, ucigaș de copii nevinovați și sodomit nenorocit!

-          Să nu-l ierte și să nu-l odihnească Dumnezeu – completă vizitiul.

   Își făcură amândoi cruce și scuipară pe stârvul gol, desfigurat, ce zăcea într-o poziție caraghioasă în marginea drumului.  

   Apoi, au plecat liniștiți spre oraș.

 

   Nicu a`lu Paraschiva se gândea la gropnița de la Radu Vodă ...